Ziua aceasta e consfințita pentru amintirea morților. Știi tu, Enrico, la care morți trebuie sa te gandești astazi? La aceia care au murit pentru voi, pentru copii. Cați au murit și cați mai mor necontenit! Ganditu-te ai tu, vreodata ce de pa-rinți și-au scurtat zilele muncind pentru copiii lor; ce de ma-me s-au coborat în mormant înainte de vreme, sfarșite de lipsurile ce-și impuneau ca sa susțina pe copiii lor? Știi tu ce de mame au pierit, s-au înecat, au înnebunit, pentru ca le-au murit copiii? Gandește-te ce de profesoare au murit tinere, mistuite de ostenelile școlii, fiindca iubeau copiii și nu se îndurau sa se desparta de ei. Gandește-te la medicii care au murit de boli molipsitoare, pe care le-au înfruntat cu barba-ție, ca sa scape pe copii. Gandește-te la cei care în înecuri, în incendii, în timp de foamete, au dat copilului cea din urma bucațica de paine, cea din urma scandura de scapare, cea din urma funie ca sa-l scoata din flacari, si au murit fericiți de sacrificiul lor, fiindca au scapat viața unui mic nevinovat!
Acești morți sunt nenumarați; în fiecare cimitir odihnesc sute din aceste ființe sfinte, care, daca ar putea sa se scoale un minut macar din mormant, ar rosti fiecare numele unui copil, caruia i-au sacrificat placerile tinereților, liniștea batraneților, dragostea, mintea și viața lor. Neveste de douazeci de ani, barbați în floarea varstei, batrani de optzeci de ani, tineri: toți martiri eroici și necunoscuți ai copilariei atat de mari și atat de nobili, încat pamantul nu produce destule fiori cate ar trebui sa presaram pe mormintele lor!
Iata cum și cat de mult sunteți iubiti, copiii mei!
Gadește-te, Enrico, cu recunoștința la acei morți și o sa te faci mai bun și mai iubitor catre toți aceia care te iubesc și se ostenesc pentru tine, scump și norocos copil al meu, care în ziua morților n-ai înca sa plangi pe nimeni.
Mama ta.
Ziua mortilor
