Bietul Zidaraș e așa de rau bolnav! Profesorul ne-a spus sa ne ducem sa-l vedem și ne-am hotarat sa mergem împreuna: Garrone, Derossi și cu mine. Stardi ar fi venit și el, dar pentru ca profesorul ne-a dat la compoziție descrie-rea monumentului lui Cavour, ne spuse ca trebuia sa se du-ca sa vada monumentul, ca sa faca descrierea mai exacta. Chemaram și pe Nobis, numai așa de încercare, dar îngam-fatul acela ne-a raspuns:
— Nu! fara sa mai adauge ceva.
Nici Votini nu vru sa vina cu noi; poate ca-i era teama sa nu-și umple cu var haina lui cea frumoasa. Merseram la ora patru, îndata ce ieșiram din școala. Ploua cu galeata. Pe strada, Garrone se opri și ne zi-se cu gura plina de paine, scoțand doua lire din buzunar:
— Ce sa-i cumparam! Dați și voi doua lire, sa-i luam trei portocale mari.
Nu urcaram în camera din pod. Cand era sa intram, Derossi își scoase medalia și și-o puse în buzunar. Îl întrebai, pentru ce:
— Nu știu! raspunse el.
— Mi se pare mai cuviincios, sa nu ma arat așa, și sa intru fara medalie!
Baturam la ușa; ne deschise tatal. Omul acela uriaș era tulburat de tot.
— Cine sunteți? ne întreba el.
Garrone raspunse:
— Suntem camarazi de școala de-ai lui Gheorghe; îi adu-cem trei portocale.
— Bietul Pietro! striga zidarul, clatinand din cap; teama mi-e ca n-o sa apuce sa manance din portocalele voastre! și își șterse ochii cu dosul mainii.
Apoi ne pofti înauntru. Intraram într-o odaie cu tavanul de grinzi, unde vazuram pe Zidaraș dormind într-un patuc de fier. Mama sa era în ge-nunchi, rezemata de pat, cu capul între maini; abia se uita la noi, cand am intrat.
De zid erau atarnate perii, un tarnacop, o mistrie și un ciur de var. Pe picioarele bolnavului se afla întinsa haina zi-darului, alba de var. Bietul baiat slabise, era alb ca hartia, cu nasul subțiat și rasufla greu…
Draguțul Pietro, așa de dragalaș și sprinten, mititelul meu camarad; ce rau îmi paru! Ce n-aș fi dat sa-l vad facand botul de iepure!
Garrone îi puse o portocala sub perna, langa obrajorul lui; mirosul îl deștepta. Lua portocala, dar îi cazu din maini și se uita drept la Garrone.
— Eu sunt, Garrone, ma cunoști? el zambi ușor, și își puse cu greu mana sa cea micuța în mainile lui Garrone, care i-o saruta, zicandu-i:
— Nu te speria Zidarașule, o sa te faci bine, o sa vii iar la școala și profesorul o sa te puna langa mine, îți pare bine?
Zidarașul, însa nu raspundea.
Mama sa izbucni în plansete.
— Saracuțul meu, Pietro! Dragul mamii, așa de bland și de bun, și Dumnezeu vrea sa mi-l ia!
— Taci! striga zidarul disperat, taci pentru Dumnezeu! Îmi pierd mințile! Pe urma ne zise: Duceți-va, duceți-va, baieți, mulțumim! Duceți-va, ce vreți sa faceți aici? Duceți-va acasa!
Zidarașul reînchise ochii, parca ar fi fost mort.
— N-aveți trebuința de nici un ajutor? întreba Garrone.
— Nu, baiete draga, îți mulțumesc, raspunse zidarul. Duceți-va acasa.
Spunand acestea, ne deschise ușa și ne departaram…
Coborasem numai cateva trepte, cand auziram strigand:
— Garrone, Garrone!
Urcaram în fuga toți trei.
— Garrone! striga zidarul cu fața vesela: te-a chemat pe nume de doua ori, vrea sa vii, haide iute. De doua zile nu mai vorbea. Da, Doamne, sa fie semn bun!
— Sa ne vedem cu bine! ne zise Garrone, eu raman!
Și intra repede în casa cu zidarul.
Lui Derossi i se umplura ochii de lacrimi.
— Plangi pe Zidarașul? îl întrebai, a vorbit, o sa se faca bine!
— Așa cred și eu, raspunse Derossi, nu ma gandeam la el… Ma gandeam ce bun e Garrone, ce suflet nobil are!
Zidarasul pe moarte
