Auzita şi scrisa în Sancel.
Pe vremile pe cand era iobagia cea grea, traia un om sarac într-o coliba din padurea domneasca, caci era pazitor la padurea aceea.
Odata a mers domnul la padure şi, parandu-i-se ca padurarul ar fi dat cuiva lemne fara slobozenie domneasca, atata l-a batut, pana ce l-a lasat mort. Muierea padurarului, cu un copil ca de 3-4 ani, plangea şi se ruga la domnul sa nu mai bata pe bietul om, ca nici vreascuri n-a dat cuiva fara porunca domneasca, necum lemne. Dar domnul nu vru sa creada, ci, dupa ce omorî pe padurar, se puse şi batu şi pe muierea lui, pana ce ramase şi ea moarta jos. Pre copil îl scoase apoi din padure şi îi zise: “Cara-te de aici, mergi în lume şi te ţine cum poţi, iar dupa ce vei creşte mare, sa vii la mine sa slujeşti în locul tatane-tau!”
Şi s-a dus bietul Alesandru, ca aşa-i era numele, s-a dus cerşind din casa-n casa, din sat în sat, pana a nimerit langa Dunare la un pescar. Pescarul acela nu era Dumnezeu ştie ce om bogat, traia numai din pescuit, dar, deoarece n-avea copii, lua pe Alesandru copil de suflet.
La coliba pescarului a trait copilul pana ce-a crescut mare şi-a învaţat, şi el, meşteşugul pescaritului. Pescarul era acum batran şi nu mai putea pescui, dar Alesandru, ca om harnic şi baiat de omenie, caştiga atata ca sa poata trai el, batranul şi baba moşneagului liniştiţi! Da Dumnezeu însa ca moare pescarul şi moare şi baba lui, şi ramane Alesandru numai singur. Acum pescuia el numai pe seama lui. Dar gandeai ca e facatura, de cand murise pescarul cel batran mai ca nu mai erau peşti în Dunare; umbla bietul copil ziua deplina alta data, şi nu-i prindea mreaja nici un peşte. Odata, necajit cum era, şi dara şi flamand, arunca mreaja în Dunare şi nu mai merge la ea pana a doua zi la ameaza. Atunci se duce şi trage mreaja. Nu era în ea nimic alta decat o mreana, e drept ca foarte frumoasa. Noa, o ia el în mana şi o duce la coliba sa o beleasca şi sa o friga pe carbuni, ca era mai leşinat de foame, saracul!
Dar cand da sa o spintece, mreana îi scapa din mana şi, cum cade jos, cum se face o draguţa de fata ca rupta din soare şi îmbracata colea ca o zana: cu ie alba ca laptele, împanata cu flori galbene, roşii şi vinete de matase, cu catrinţa ca fetele noastre, cu pieptaruţ mandru, tot pene, şi cu parul slobozit pe spate.
– Nu ma spinteca, Alesandre, zise ea, ca eu sunt randuita de Dumnezeu sa-ţi fiu soţie!
– Dupa ce vad ca eşti om ca şi mine, cum sa te spintec?! zise Alesandru, dar eu gandeam ca tu eşti mreana!
– Eu sunt Zana Apelor, zise fata, şi la porunca lui Dumnezeu am intrat în mreaja ta şi, pentru binele tau şi al altor oameni, trebuie sa-ţi fiu muiere!
– Mulţam, Doamne, zise iara Alesandru, de cand vad ca eşti fata-mi trecu foamea şi necazul!
– Noa, hai Alesandre, acuma acasa la tine, acolo unde te-ai nascut tu!
– Hei, draga mea! Acolo nu-i de-a merge, poate ca nici n-aş nimeri, ca eram mic cand am venit de-acolo, dar chiar sa nimeresc, n-aş merge bucuros, ca domnul la care a slujit tata e atat de pogan, de-a omorat şi pe tata, şi pe mama numai ca ce i se paru ca ar fi înstrainat lemne din padurea lui!
– Nu face nimic, Alesandre, hai sa mergem, ca va fi cum va randui Dumnezeu!
Şi s-au dus amandoi în padurea aceea şi-au dat de-o coliba parasita; era coliba în care se nascuse Alesandru. Muierea facu iute ceva de cina, adica fripse nişte bureţi ce aflase prin padure, cinara şi dupa ce zisera rugaciunile s-au culcat şi-au dormit. S-au culcat, se-nţelege, pe vatra goala, caci n-aveau alte haine decat hainuţele de pe ei. Dar ce sa vezi, dimineaţa, cand se pomenira din somn, se trezesc în nişte curţi mai pompoase decat curţile domneşti şi pline de toate cele trebuincioase pentru trai, şi de post, şi de frupt, şi curţile erau tot acolo în padure, în locul colibei. Mulţumira lui Dumnezeu şi se pusera a cauta una-alta prin curţi, şi, dupa ce dadura de ale traiului, se pusera la pranz.
Birişii domnului în toata ziua veneau cate cu zece care în padurea aceea, dupa lemne, şi fiind aproape de sat, ajungeau înca de cu vreme acasa.
În ziua aceea iara venira ei şi, trecand prin poiana unde ştiau ei coliba, raman înmarmuriţi de frumuseţea curţilor care s-au facut numai de ieri pana azi. Şi se tot înholbara birişii pe de toate laturile pe langa cele curţi pana era tarziu dupa-amiaza, atunci îşi aduc abia aminte ce domn au şi-şi încarcara iute carele, şi dau bici la boi sa ajunga curand acasa. Dar totuşi ajung tarziu acasa, colo pe la cina cea buna. Domnul îi aştepta cu o bata de corn în poarta şi pe care cum trecea mi-l masura peste spate, de gandeai ca da în sac. Cand ajunse birişul cel din urma la poarta, zise:
– Domnule, nu ne bate în zadar, ca noi nu suntem de vina ca am întarziat aşa tare, ca uite, în padure, colo unde era numai ieri, nu mai demult, coliba ceea parasita a padurarului azi aflaram nişte curţi mai minunate ca a Mariei tale, şi noi ne tot înholbaram şi ne minunaram de ele, pana ce uitaram nu numai porunca Mariei tale, dar şi mancarea, blestemaţi sa fim de am mancat azi ceva!
– Aşa? zise domnul, mai potolindu-şi mainia, noa bine-i; maine dimineaţa sa mergi sa chemi pe mişelul acela care a cutezat a-şi face în padurea mea casa fara ştirea mea, sa-l chemi la mine; ai priceput?
– Priceput, domnule! Şi se duse birişul a doua zi la curţile din padure şi spuse omului din ele ca e poftit în sat, la curtea boiereasca.
– Ce sa fac acum, muiere? zise Alesandru catre muierea sa.
– Ce sa faci? Iaca-i merge, ca ştiu ca nu te-a manca Maria sa, domnul!
Şi s-a dus Alesandru la domnie în sat.
– Buna dimineaţa, domnule!
– Sa fii sanatos. Ce cauţi aici? La ce-ai venit?
– Am venit, domnule, ca un biriş d-a Mariei voastre a zis ca mi-aţi poruncit sa viu!
– Bine-i! Adica tu eşti mişelul care şi-a facut casa în padurea mea? Cum ai cutezat sa faci un lucru ca acela?
– D-apoi ca dumneata mi-ai poruncit, ştii, cand ai omorat pe tata şi pe mama, cand ai zis sa merg unde m-or duce ochii, iar dupa ce voi creşte, sa vin în slujba dumitale, în locul tatei; şi eu iata m-am ţinut de cuvant; în coliba unde m-am nascut, acolo m-am aşezat alaltaieri cu muierea mea; dar daca Dumnezeu a voit ca peste noapte sa se faca din ea o casa buna, domneasca, eu nu sunt de vina!
– Sa mergi şi pana dimineaţa toata padurea din jos de casa ta sa fie taiata, trupinele scoase, locul arat, semanat cu malai marunt, care pe dimineaţa sa fie copt, şi mie sa-mi aduci de acolo faina de malai marunt, ca sa-mi faca din ea mamaliga de pranz! Înţeles-ai?
– Dar cum se poate una ca asta, domnule?
– Taci şi mergi, iar daca dimineaţa nu vii dupa cum ţi-am poruncit, nu-ţi mai sta capul unde-ţi sta acuma, ca ţi-a sta unde-ţi stau picioarele! Se porneşte Alesandru suparat acasa; muierea-l aştepta în portiţa.
– Noa, dar de ce te-a chemat?
– Oh, Doamne! Acesta vrea sa ne omoare şi pe noi, cum a omorat pe tata şi pe mama!
– Cum aşa?
– Iata, draga mea, mi-a poruncit ca pana dimineaţa toata padurea cata-i din jos de casa noastra sa o tai, sa scot trupinele, sa o ar şi seaman cu malai marunt, iar acela pana dimineaţa sa fie crescut şi copt, şi eu sa-i duc din el faina de mamaliga, sa pranzeasca maine din ea!
– Nu-i nimica, scumpul meu soţ, lasa ca va fi cum va randui Dumnezeu; nu fi tu îngandurat pentru aceea!
Daca veni seara, cinara ei, se rugara lui Dumnezeu şi se culcara.
Iar dimineaţa scula muierea pe Alesandru şi-i zise:
– Vezi de du faina la domnul de mamaliga pentru pranz! Şi se scula Alesandru: adica cat vedeai cu ochii pe coasta la vale din jos de casele lui, unde fusese ieri padurea cea uriaşa, acum era numai o holda de malai marunt, frumoasa şi coapta; iar într-o desaga-i pusese muierea graunţe, şi în alta, – faina de malai marunt. Se minuna Alesandru, mulţumi lui Dumnezeu şi merse la domnie în sat.
– Buna dimineaţa, domnule!
– Sa traieşti, Alesandre! Noa, da adus-ai faina de malai marunt?
– Adus, domnule, am adus o desaga de faina şi una de graunţe!
– Şi cum e holda unde a fost padurea?
– Frumoasa, domnule, a dat Dumnezeu de s-a facut chiar dupa porunca dumitale!
– Bine, Alesandre, e bine. Acum pana dimineaţa sa lazuieşti toata padurea aci din sus de casa ta, sa lucri pamantul şi sa praseşti via, iar pe dimineaţa sa-mi aduci struguri copţi din ea!
– Daca, domnule, una ca asta nu se poate face într-o noapte; numai de lazuit n-aş gata-o într-un an de n-aş avea barem o suta de lucratori langa mine; apoi via, ştii dumneata, de-abia în trei-patru ani o poţi aduce sa rodeasca!
– Cara-te, mişelule, îi zice domnul, şi de nu faci pana dimineaţa toate dupa cum ţi-am poruncit, te sting de pe faţa pamantului!
Iara merge Alesandru suparat acasa şi spune muierii porunca cea noua ce o a capatat de la domnul pamantesc.
– Nu te supara nimic, Alesandre, ca va fi ce va randui Dumnezeu, îi zise muierea.
Adica cand se scoala a doua zi, în locul padurii cei din sus de casa era o draguţa de vie de sa mai ai doi ochi sa te uiţi la ea; toata în rand, toata cu struguri copţi, numai de cules şi mari ca purceii. Alesandru iar mulţumi lui Dumnezeu şi culese o corfiţa de o duse boierului.
– Noa vezi ca ai putut face? Numai eşti caine la maţe, vrei sa te tragi de la munca! zise boierul, cand îl vazu intrand cu strugurii.
– A facut Dumnezeu sfantul cu puterea lui cea mare, dar ştiu ca eu nu, un om pacatos, raspunse Alesandru.
Dar domnul îi grai:
– Ce-mi pasa mie cu cine ai lucrat şi cu cine nu, destul atata ca mi-ai împlinit porunca. Acum sa mergi în grajd sa duci cele doua bivoliţe la taur, iar pe maine dimineaţa sa fie fatate, cu viţei sub ele, sa le mulgi şi sa-mi aduci apoi lapte pentru cafa de la ele; pricepi?
– Pricep, domnule, dar una ca asta nu se poate, ca doara ştii dumneata ca bivoliţele poarta un an de zile!
– Taci din gura, nemernicule, zise domnul, şi te cara, ca n-am vreme de pierdut cu tine; de nu vii pe dimineaţa cu ele fatate, ştii ce te aşteapta!
Şi se duse Alesandru suparat acasa, manand bivoliţele dindarat. Muierea îi ieşise înainte:
– Da ce-i, Alesandre, doara pe noi ne-a cinstit domnul cu bivoliţele acestea?
– Oh, Doamne, tu muiere! boierul acesta tot ne pune capul!
– Da cum aşa? Ce eşti iara suparat?
– Da cum sa nu fiu; asculta tu: sa duc eu aceste bivoliţe sterpe la taur, dar pana dimineaţa ele sa şi fete, şi sa-i duc de la ele lapte pentru cafa. Una ca asta nu se poate!
– Nu zice aşa, dragul meu, ca va fi aşa cum va randui Dumnezeu. Hai de pranzeşte şi te odihneşte oleaca, apoi le-i duce la taur, şi mai departe lasam toate în voia lui Dumnezeu sfantul!
A pranzit Alesandru, apoi şi-a pus merindele în traista şi a manat bivoliţele chiar la al treilea sat, la taur, ca mai aproape nu era, şi de abia a ajuns îndarat colo pe la cina cea buna. Apoi a cinat ceva şi, obosit cum era, a dormit ca mort pana în zori de zi. Atunci l-a trezit muierea:
– Scoala, Alesandre, mergi de du bivoliţele la curte, ca s-a scula domnul şi-i trebuie lapte de cafa!
Se scula Alesandru şi merse în grajd, adica bivoliţele fatasera şi aveau doi pui mandri sub ele, negri ca doi pui de drac, şi ugerele lor pline de lapte. Mulţumi el lui Dumnezeu şi le mana în sat la curtea boiereasca. Domnul era în tarnaţ (galerie) cu pipa cea lunga.
– Vii, Alesandre?
– Sunt aici, domnule!
– Noa, vezi ca nu prea grea porunca ţi-am fost dat; ştiam eu ca de frica împlineşti bucuros poruncile mele; acum numai o porunca-ţi mai dau, daca-i împlini-o şi asta, apoi te las în pace, iar de nu, îţi sucesc grumazul ca la un pui de gaina!
– Ce sa mai fac iara, domnule?
– Sa-mi aduci pe Dumnezeu la pranz, auzi? la pranz sa mi-l aduci! Acum nu mai sta pe ganduri, ci te cara şi sa nu-ţi mai aud de nume pana nu mi-l aduci!
– Da cum sa pot eu, un biet om pacatos, sa şi gandesc una ca aceea?
– Taci şi te du!
Se lua Alesandru mai suparat ca totdeauna şi merse catre casa. Muierea chiar îi facuse un draguţ de copil de nici de împarat nu poate fi mai altfel. Cum îl vazu îngandurat, îl întreba:
– Iar eşti suparat, Alesandre?
– Dar cum sa nu fiu? Asculta tu aici, pe cand gandeam ca şi-o fi stamparat gandurile celea peste fire de poftalnice, pe cand mulţumeam lui Dumnezeu ca mi-a ajutat de-am împlinit toate poruncile boierului, el iese cu alta porunca, şi mai pagana!
– Cu ce porunca?
– Oh, Doamne, muiere, draga mea! Ma tem sa şi gandesc la porunca cea nebuna a paganului acestui de domn; zice ca sa-i aduc lui pe Dumnezeu, la pranz, la el, la un pagan ca el!
– E drept ca-i lucru mare, Alesandre, dar nu te întrista din seama afara; Dumnezeu va direge lucrurile ca un stapan bun. Tu vezi de mananca ceva, ia-ţi merinde şi te pune la cale, te tot du pana-i da undeva de Dumnezeu, şi-i spune porunca ce-o ai de la boier; Domnul cerului este mult mai milostiv decat domnii aceşti pamanteşti!
Aşa şi facu Alesandru; manca ceva ce manca, îşi lua merinde şi bata în mana, şi hai la cale. Şi s-a tot dus, s-a tot dus, pana a dat de-o apa mare. Ar fi trecut bucuros dincolo, dar nu era nici pod, nici luntre, iar de-a înotul nu se încumeta sa o treaca, fiind apa foarte lata. Deci sta pe ganduri: ce sa faca?
Atunci apa-l întreba:
– Ce stai aci, omule?
– Stau, raspunse el, ca aş trece dincolo şi nu-i aci nici pod, nici luntre, şi de-a-notul mi-e frica sa intru!
– Şi unde mergi tu, omule?
– Eu aş merge pana aş da de Dumnezeu sfantul, ca am un lucru mare sa-i spun!
– Aşa? Atunci te trec eu, dar sa întrebi pe Dumnezeu: de ce în mine nu este nici peşte, nici broasca, nici o jivina?
– Ca-l voi întreba!
Atunci apa se desface în doua, şi merge Alesandru ca pe-o carare de prin cucuruz prin mijlocul apei.
Ajungand de cealalta parte, tot merge el pana da de un camp mare cu iarba pana în brau; acolo era o ciurda de boi mari, dar slabi, numai cu pielea pe oase; se leganau de slabi! Se minuna mult Alesandru de asta vedenie: cum de boii aceia mari, în aşa buna şi multa paşune, şi numai nu cad de pe picioare de slabi?
Dar merse el mai departe pana nimeri într-un camp nisipos, numai ici-colea cate o buruiana, şi acolo vazu o ciurda de boi mici, dar frumoşi şi graşi de gandeai ca amu-amu plesnesc de graşi. De asta vedenie se minuna Alesandru şi mai tare, dar merse mai departe pana ajunse într-o padure mare, acolo poame multe şi graneţe, şi prin copaci nişte pasari mari ţipau cat le lua gura: “Vai de noi şi de noi, ca rau vedem, rau am vazut, şi mai rau vom vedea!” Ele adica ţipoteau de foame!
Mergand Alesandru mai departe, ajunse într-un tufiş, numai icicolea cate o aluna, acolo mii de pasarele ciripeau şi cantau: “Bine ne-a fost, bine ni-e, şi mai bine vom ajunge, ca suntem tot satule!” Minunandu-se Alesandru şi de aceste vedenii, merge mai departe pana ajunge la curţile lui Dumnezeu sfantul. Cu multa sfiala intra înauntru şi dete bineţe ca un om de omenie. Dumnezeu sfantul îl primeşte cu buna voinţa şi cu vorbe blande ca un parinte adevarat, apoi îl întreaba ca dupa ce umbla el atata lume?
– O, Doamne, mi-i şi groaza sa-ţi spun!
– Spune, fatul meu, ca de mine tot nu poate nimeni ascunde nici un cuget.
– Apoi sa-ţi spun, Doamne: m-a trimis domnul pe a carui loc mie casa sa vin sa te poftesc la el la pranz!
– Bine, fatul meu, dupa ce-i ajunge acasa, sa-i spui ca atunci voi merge, cand va face şi el cate ai facut tu!
– D-apoi oare nu m-a omorî, Doamne?
– Nu te teme; dar sa-mi spui ce-ai vazut în calea ta de acasa pana aici?
– Am vazut multe, Doamne: mai întai am ajuns la o apa mare, fara luntre, fara pod, şi nu ştiam cum sa trec, dar apa, dupa ce i-am spus unde mi-e calea, mi-a facut loc de am trecut ca pe uscat; m-a rugat însa sa te întreb de ce în ea nu sunt nici peşti, nici broaşte, şi nici o jivina?
– Ţi-voi spune, fatul meu, dar tu sa nu-i spui pana te-a trece dincolo; acolo de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte şi nici alte jivine, ca înca nici un om nu s-a înecat în ea. Dar apoi ce-ai mai vazut?
– Am vazut, Doamne, un camp mare cu iarba ca matasa şi de mare pana în brau; în ea paştea o ciurda de boi mari, dar se leganau pe picioare de slabi, şi mult m-am mirat cum e aceea de-s aşa slabi în paşunea aceea buna!
– Aceia, fatul meu, sunt boierii cei bogaţi care fac cateodata pomene şi ospeţe, dar numai ei pe ei se omenesc şi se ospateaza, iar dupa ce li se împraştie oaspeţii, le pare rau de cheltuiala ce-au facut; dar dupa aceea ce-ai mai vazut?
– Am vazut, Doamne, un camp nisipos, tot nisip şi pietriş, numai ici-colea cate o buruiana şi acolea era o ciurda de boi mici, dar graşi şi frumoşi de nu ma mai puteam departa de ei!
– Noa, vezi, fatul meu, aceia sunt oamenii cei saraci, bieţii iobagi, care n-au alta decat numai ce vor sa le lase domnii lor cei procleţi, dar ei, cand fac vreo pomana ori vreun ospaţ, aduna la masa lor pe toţi lipsiţii şi saracii şi aceea la mine este bine primita, de aceea, dupa ce vin pe asta lume se desfateaza; dar dupa aceea, adu-ţi aminte, ce-ai mai vazut?
– Venind mai încoace, Doamne, am vazut o mulţime de pomi mari cu poame frumoase şi printre ei tot soiul de semanaturi, dar în pomi erau niscari pasari urate şi zburlite, şi ţipau cat le lua gura: “Rau am vazut, rau vedem, şi înca şi mai rau vom vedea, ca murim de foame!”
– Noa, fatul meu, aceia sunt zgarciţii, care au tot ce le trebuie, dar nu numai ca nu dau lipsiţilor ceva de pomana, dar nici ei nu mananca sa sa sature, şi trag şi plata lucratorilor; pe asta lume de foame o sa se vaiete! Mai vazut-ai ceva în calatoria ta?
– Mai, Doamne, am vazut un tufiş, şi în el numai unde şi unde cate o aluna, dar acolo erau mii de pasarele ciripind şi cantand: “Bine am vazut, bine vedem şi bine vom vedea, ca nimic nu ne lipseşte!”
– Vezi, fatul meu, acele pasari sunteţi voi, muncitorii, care munciţi de dimineaţa pana seara, de multe ori chiar flamanzi şi însetaţi, numai ca sa puteţi ţine dim munca voastra pe cate venituri toate, şi totuşi mulţumiţi lui Dumnezeu şi pentru atata; placuta este înaintea mea purtarea voastra!
– Acum mergi, fatul meu, acasa, ca te aşteapta muierea şi copilul!
Şi pleca Alesandru catre casa mulţumind lui Dumnezeu. Cand ajunse la apa cea mare, îl întreba apa:
– Noa, da spusu-ţi-a Dumnezeu pricina pentru care n-am eu nici peşti, nici broaşte?
– Spus!
– Ei, cum a zis, care-i pricina?
– Trece-ma, ca apoi îţi spun!
Şi l-a trecut apa iaraşi de acea parte, adica s-a facut în laturi pana a trecut de aceastalalta parte, cu toate ca din colo în coace pe nimeni nu mai trecuse, ca nimeni nu ceruse sa-l treaca. Dupa ce-a fost de aceastalalta parte, apoi spuse Alesandru:
– În tine, aşa mi-a spus Dumnezeu, ca de aceea nu sunt nici peşti, nici broaşte, şi nici un fel de jivina, ca înca n-ai înecat nici un om.
Atunci se înfoaie apa de trecu peste ţarmuri şi era cat pe aci sa înece pe Alesandru. Dar el fugi şi-i zise:
– Dar nu ţi-e ruşine, chiar pe mine vrei sa ma îneci, unde ţi-am spus ce-a zis Dumnezeu sfantul?
Apa atunci s-a ruşinat şi s-a tras în matca ei zicand:
– Cum n-am ştiut mai degraba, ca nu scapai tu din undele mele! Acum Alesandru merse aţa la boier acasa şi ajunse chiar pe înserate.
– Noa, da chematu-l-ai? zise boierul.
– Chemat! raspunse Alesandru.
– Şi vine?
– Vine, de buna seama, vine daca-i face şi dumneata lucrurile care le-am facut eu, dar pana atunci, ba!
Auzind domnul cuvintele acestea cutezatoare ale lui Alesandru, se mainie atat de tare, de porunci slujilor sa-l bage în fiare şi în pente, din talpile picioarelor pana-n grumaz, şi sa-l bage într-o pivniţa, şi acolo sa-l închida sa nu poata scapa, ca dimineaţa îl spanzura pentru cutezarea vorbelor celor nesocotite. Toata noaptea o petrecu Alesandru acolo, rugandu-se la Dumnezeu. Cand fu de catre ziua, veni Dumnezeu la uşa pivniţii şi striga:
– Aici eşti, Alesandre?
– Aici, Doamne!
– Dar ieşi afara!
– Ca nu pot, ca sunt bagat în fiare şi-n pente pana-n grumaz!
– Ia mişca-te oleaca!
Şi cum se mişca Alesandru, odata-i cazura fiarele de pe el ca şi cand ar fi fost putrede, şi uşa se deschise singura, şi ieşi afara de mulţumi lui Dumnezeu ca l-a scapat.
– Noa, Alesandre, zise Dumnezeu, dar mergem la boierul la pranz ori sa mergem la tine?
– Ba sa mergem la mine mai întai, ca fi-va timp de mers la el şi dupa aceea.
Şi mersera la Alesandru acasa. Bucuria muierii şi-a copilaşului ca se mai vad, dar bucuria şi-a lui Alesandru ca a ajuns în pace la ai sai. Acum Alesandru porunci nevestei sa faca pranz, ca iata chiar şi Dumnezeu pranzeşte azi la ei.
Şi se puse sa faca ce ştia ea mai bun de mancare, dar Dumnezeu zise:
– Sa-mi frigi sa mananc ce-aveţi voi mai drag la casa!
Atunci Alesandru numaidecat porunci sa arza muierea cuptorul şi, cand era ars gata, trase jarul şi duse copilul pe lopata, şi zvarr cu el în cuptor, apoi puse jarul în gura cuptorului şi intra înauntru de mai povesti cu Dumnezeu.
Preste vreun ceas de vreme merse el sa aduca copilul fript sa-l puna înaintea lui Dumnezeu. Adica minunea minunilor! Copilul se juca cu doua mere de aur şi canta în treaba lui, cum canta copiii.
Vazand Alesandru şi muierea lui minunea asta, cazura cu feţele la pamant şi mulţumira lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi ridica de jos şi le zise:
– Sa ştiţi ca boierul în clipita asta a plesnit de necaz caci nu te afla în pivniţa sa te spanzure; de azi încolo nu mai eşti iobagi, ci domn în casa ta, şi în scurta vreme nici un iobag nu va mai fi în lume.
Aşa s-a şi întamplat; iobagia a cazut; dar cel dintai care a scapat de iobagie a fost Alesandru cu muierea lui, cu Zana Apelor, care, de n-au murit, şi astazi traiesc şi maresc pe Dumnezeu.
