Oamenii, cand n-au ce face, se-apuca de galceava. Se dau la vorba, și destul e unul s-o apuce anapoda, ca cearta e gata. Prostia pandește mintea omului cum pandesc lupii razna oilor. Cand inima e spre rele, apoi velințe de flori sa-i semeni, ca tot ciulini și palamida da și, de n-o gasi în miere fiere, iepuri la biserica, caini cu covrigi în coada și apa Dunarii prin curtea vecinului, atunci e atunci, sa te mai ții, Parleo, ca nu-și mai vine în voie macar de i-ai da tot marunțișul și pe deasupra și toiagul lui voda pe spinare.
Se întampla, cateodata, și mai altfel de cum gandești. Nici lene, nici prostie, nici rautate sa nu fie la mijloc, și totuși sare omului țafna din senin, din iarba verde. Ba ca s-a gandit la cutare lucru cand a zis cutare cuvant; ba ca a tras cu coada ochiului cand se uita la mine; ba ca îi dau din toata inima și-mi raspunde: „Aș, la ce te mai superi!” Și pe-așa povarniș, pana nu s-o izbi omul de vale, nu se mai oprește. Din buna prietenie ajungi sa te uiți chiondoraș, și zavistie, și chiloman tocmai cand crezi ca lumea toata este a ta.
Așa e. Ca de ne-om cantari cuvantul cu cantarul și ne-om masura privirea cu cotul, ori sa numeri cate pahare de vin a baut omul la masa ta ca sa nu-l înșeli la a lui, s-a dus prietenia pe copca, c-așa e facuta sa fie dragostea, fara ștreang de gat și fara caluș în gura.
Cine a auzit și nu s-a crucit de neînțelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toata granarimea știe, de la fetișcane pana la bunici, c-au ajuns la cuțite. Se minuneaza pana și copiii; și cand, calari pe baț, își încura armasarii de-abia sa-i ție, pe dinaintea caselor lor, furișeaza cate-o privire, și-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, sa alerge apoi sa spuna ca „ce e nu e bine”, „s-a facut lumea rea”, „se da railor și umbla cu șoalda”.
Mama Iana și mama Ghira erau vaduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Raducanu. Atat ramasese din doua neamuri harnice, c-adusese muscalul boleșnițe și boli de secerasera lumea în toate parțile.
Da, slava Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici ca ramanea la Craciun fara porc, la Paște fara veșminte noi și la Moși fara doniți și ulcioare și pomana morților.
Amandoua aveau de la raposați acareturi bune, așezate cu temei, sa tot ție și sa nu mai putrezeasca; ceva bani cheag, ograzi cu pruni și zarzari, gradini cu flori și legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, sa nu vezi prin ele, și umbrite cu streșini de maracini.
Ca dupa cum se sfatuiau între ele: „Omul e sarac numai cand dorește ce nu are și nu se mulțumește pe ce are; cine ravnește la bunul altuia numai cinstit nu este, ca, de-ar putea, l-ar fura; bine e sa ramai într-ale tale”.
Și cand se îndemnau la lucru, urzind panza ca un brau alb întins de-a lungul curții, ori se cracanau în duzi sa-și umfle șorțurile cu frunza pentru gandaci, se mangaiau cu cuvant bun și așezat:
– Vezi d-ta, leica Ghiro, cand te mulțumești pe puțin, da și D-zeu. Prunilor noștri li se frang cracile de încarcați ce sunt.
– Poi da, leica Iano. Da gandacii d-tale merg bine? Ai mei mananca de sting pamantul.
– N-au cum sa fie mai bine. Sprancenații mai ales, bata-i sanatatea, sunt ca pe deșt și parca-s încondeiați, sa zici ca le-a tras cineva sprancenele, tocmai ei, care se deoache și de-un copil.
– Sa știi ca de Sfanta Marie o sa tai curcioaica a mai grasa și sa întindem o masa strașnica în fundul gradinii, ca prea ne-au mers dupa plac cu toatele! Și Raducanu meu e un zmeu de flacau, ca în postul Craciunului împlinește șaptesprezece ani și mana caii mai abitir ca bietul raposat, D-zeu sa-l ierte. Țesala, țesala; pologul lui n-are pic de gaura; sa fie sanatos, ca, de pune vartejul, ridica caruța cu cinci chile parca n-ar fi nimic.
– Ei, leica Ghiro, nu ca ravnesc, dar îți spun și eu, uite, mie mi-e mai greu, ca alta e flacaul, și alta e fata la vatra vaduvei. Irina mea e vrednica de n-are cum mai fi, da tot se simte ca nu e cruce de voinic în casa. Vezi d-ta, e altfel cand trece barbatul prin batatura; unde calca, colo, rar și îndesat și mi-ți stapanește c-o privire cat ține curtea; și pasaret, și cațel, și purcel se dau în laturi și se fac teaca de pamant ca trece stapanul, nu gluma. Înțeleg și lighioile… ce gandești d-ta? Da pe Irina cațeii o întind de rochie, purcelul ridica ratul în sus, procletul, și-i guița a mancare, fofologii de rața fug de la cloșca și-i dau tarcoale cascand ciocurile lacom.
– Și ce socotești d-ta, lelița, c-aici adica sa nu fie nici o potriveala? Ce, dumitale ți-ar parea rau ca sa facem din doua curți una, din doua mese una mai mare, și lighioile noastre, toate la un card, sa aiba și stapana ca sa le rasfețe, și stapan sa le porunceasca, iar d-ta sa ai și fata, și baiat, iar eu sa am și baiat, și fata?
– Sa dea Dumnezeu, cumatra!
– Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea și s-or alege batranii cu batranii și tinerii cu tinerii.
– Sa dea Dumnezeu!
– Ca așa se primenește omenirea. Ca maine o sa te vad cu unul în poala, cu altul în carca și cu altul în troaca, și bunico, încoa, bunico, încolo, mai înțelegi, capule, daca-ți da mana!
– Sa dea Dumnezeu!
– Ca de-o lege suntem, doar n-o sa ne legam pe pricopseala cu greci, cu bulgaroi, cu turci și cu hantatari.
– Fereasca Dumnezeu, cumatra! Într-o zi, ca niciodata, mama Ghira, dupa așa vorba buna, o aduse cam în sfarcul biciului, fara vrun gand rau:
– Lelița Iano, da ce-ai pațit sa lași pe peretele alb ca laptele o pata de pamant galben? Nițel var stins, nițel nisip cernut, nu e a treaba. Ca și casa, ca și noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine sa ma vezi cu caraie pe obraji?
– Uite, ca pacatele, am uitat, manca-m-ar pamantul…
– Apoi, cumatrița, asta e dat fetei sa îngrijeasca de curațenia casei. Așa am apucat noi de la parinții noștri.
– De, lelița, o mana de fata am, n-am zece. Cine sa depene, cine sa faca țeava, cine sa deretice, cine sa aduca apa?
– Iar cocenii și cojile de dovleac prea va stau în pragul ușii. Și curtea, ca și masa, se cuvine sa fie curata. Ce-ai zice d-ta de mine de-aș pune bucatele pe-o masa patata?
– Așa e, lelița Ghira, cum m-oi da jos, am sa curaț ca în palma.
– Da, cumatra, dar sa știi de la mine, curtea e a fetei; ca de n-o învața de-acum ale ei, nici nu le mai învața. De n-o pune mana pe tarn, tarnul nu-i striga „aoleo”.
– Poi, sa-i mai crezi și d-ta, ca la paisprezece ani nimeni n-a avut douazeci de ochi.
– O data sa crezi lenei, a doua oara îi crezi fara sa vrei. Lenea e ca porcul… scarpina-l o data pe burta, a doua oara dai în el, și el intra în casa.
– Vezi d-ta, aici ai vorbit cu pacat, ca Irina mea numai leneșa nu este.
– Se prea poate; da eu, cand eram ca dansa, ma învarteam într-un calcai; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinauntru odaile ca paharele, pe-afara curtea ca o tava, și prispa de s-ar fi cojit, macar într-un locșor, mi-aș fi taiat mainile din cot.
Fu de ajuns mamei Iana. Își iubea fata ca lumina ochilor. Trase necajit un vlastar de dud, îndesa foile în șorț și, dregandu-și glasul, dupa ce se șterse la gura, zise cam înțepat:
– De, cumatrița mea, fiecine își spala rufele în albia ei, și, de-a fi floare, de-a fi carbune, pe umerii lui își poarta camașa. Mie, din mila Domnului, Irina, atata suflet mi-a ramas pe sufletul meu, și de-a avea vro vina, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, și d-ta ai fi tragand multe cu Raducanu d-tale…
– Fereasca Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se afla! N-a avut la cin-sa vada!
– Apoi sa ne vedem cu bine! zise mama Iana și, înfigandu-și șorțul în brau, se dete repede din varful dudului.
– S-auzim de bine, raspunse uscat mama Ghira, apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte de demult, îngana sfios și mandru: Maine e randul vostru. Veniți la noi? Sa v-așteptam cu masa?
Iar mama Iana, strecurandu-se printre prunii brumarii, încurca doua-trei vorbe:
– Sa vedem… om veni… ca de… mai cu deretecatul curții… mai cu carpitul casei… om veni… sa vedem…
Mama Iana, cum ajunse acasa, tranti frunzele în mijlocul odaii. Gandacii se tarau în carduri grase și balaie pe velințele de frunze. Și nici ca se uita la ei. Nici o vorba buna nu le spuse, de unde pana aci îi mangaia cu ochii și cu cuvantul. Irina depana. Și barem n-o întreba ce face. De-a dreptul la tarn. Îl smulse din colțul magaziei și începu sa mature în toate parțile cateva coji de dovleac și doi-trei coceni, ca numai gramajuie nu-i facea. Apoi lua grabnic un bulgare de var, îl stinse și trase cateva bidinele pe pata din perete. Irina lasa rodanul și ieși dupa ma-sa, care robotea tacuta.
Camașa ei subțire și creața, cu manecuțe largi și scurte, se aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare și se încovoia pe sanu-i rotund și cucuiat. Așa de fragezi îi erau obrajii, așa de curata și limpede privirea ochilor sai negri, umezi și lucioși, ca ai unui vițel de trei zile, ca ai fi înțeles pe loc de ce durea așa de mult pe mama Iana cand ai fi atins macar la degetul al mic pe Irina ei.
Mama Iana era posomorata cum nu fusese de mult. Avea ceva greu pe suflet, ca dadea o data cu bidineaua, și tot își vara mereu tamplele carunte sub barișul verde, și mișca buzele parca ar fi spus ceva în mintea ei. Mai la urma, Irina deschise gura cu sfiala și-i zise dragastos:
– Da ce ai, mama? Cin te-a necajit? Eu am ispravit țevile. De ce nu mi-ai zis mie sa matur curtea?
– Nimica, maica, raspunse mama Iana. Iata lumea, cum e lumea facuta. Ba ca nu e maturata curtea; ba ca nu sunt curați pereții; ca har, ca mar, și te seaca la inima. Ia, alde Ghira, ce-i cașuna și ei… s-a sculat cu plapuma în cap… a calcat cu stangul azi-dimineața…
Irina se puse pe ganduri. Sa-i fi zis mama Ghira vreo vorba rea? Sa fi ras de ei? Și ce i se parea mai ciudat e ca nu-și putea închipui cum poate fi cineva rau, mai ales mama Ghira, ea, care are un baiat așa de voinic și de vesel, ea, care totdeauna le-a pașit și parasit pragul cu vorba parinteasca: „Bun gasit, lelița”, „Bun ramas, lelița”, „Ce mai ala-bala?”, „Irino, ș-alalalt obraz”, „Da-mi și ochii”, „Așa, sa te faci mare, puica maichii”. Cum, adica omul o fi și altfel de cum se arata? Ca mama Ghira daca privește pe batatura lor gaștele cu bobocii care pasc, gainile cu puii care ciugulesc troscotul și curcile cu puii lor plapanzi și cu fulgii zbarliți, pune mainile în șolduri, îi rad ochii și zice din toata inima: „Bata-va sa va bata sanatatea de lighioi, sa va înmulțiți ca nisipul marii!” Vrea sa zica ca le vrea binele. Atunci cum de-a mahnit pe mama Iana? Și, necajindu-se ca nu înțelege nimic, rezema capul de perete și întreba pe ma-sa, sa-i spuna:
– Cum e omul cand se înraiește? Își uita de zilele de pana în ziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toata viața?
– Ei, Irina maica, raspunse Iana cu un zambet amar, așa e omul… se întoarce, ca și lastunii se întorc… Da vezi tu, de cade pustia de ploaie sarata pe șoimanele de bucate, le palește foile, le seaca spicul, și bucatele nu se mai întorc…
Irina ofta. Ar fi plans și-i fu rușine. Banuia multe din vorbele ma-sei.
– Mama, maine e duminica și e randul nostru, mergem la masa l-alde maica Ghira?
– Sa alegi fasole de fiertura și maine dimineața sa arzi țestul pentru azima, sa coci ceva ardei și patlagele vinete… O sa mancam acasa.
Așa raspunse Iana intrand în casa. Irina ramase locului. O apuca cu calduri: i se batea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghițea în sec; și, nemaiputandu-se stapani, începu sa planga, ca și cum ar fi dus la groapa o muma din cele doua și n-ar fi știut pe care din ele.
Duminica asta nu mancara împreuna. Și unora, și altora le parea rau. Alde Ghira se gandi:
„Așa e… sa zic ca eu aș fi de vina… da, tocmai de-aia, de ce sa nu vie ele la mine? Slaba nadejde daca de-o vorba le sare țafna”…
Alde Iana înghiți cu noduri. „Bine… sa zic ca eu m-am zbarlit de pomana… dar cine-a început?… Și ce, a grozavie era sa mai vie o data și sa-mi spuna omenește: „Ia fugi de-acolo, lelița, și poftim la masa la noi…”
Azi așa, maine așa, pana începu sa le fie teama una de alta. La început își mai dadeau buna ziua în fața, pe urma plecara ochii și sfarșira cu o moțaiala drept „buna vremea” și „mulțumim d-tale”.
Ba mai pe iarna se plansera copiilor, care ascultau triști și tacuți:
– Ma! da repede mai trece Iana pe langa mine… ca o vijelie!
– Bre! da s-a calugarit Ghira, pune ochii în pamant pe langa mine… parc-aș fi luat vederile cuiva!
– Poi ce fel, mai bine da Iana prin noroi decat sa se întalneasca cu mine pe-o poteca…
– Vezi d-ta, Ghira ploua, Ghira zbicește, ea e nor, ea e vant, ea e soare… ale ei sunt potecile… de ma vede, abia trece poteca, ca sa ma ție smirna în capul celalalt…
– Știi, Raducane, ca Iana a dat drumul galeții cand m-a vazut ca vreau sa apuc de roata puțului? Te-ai fi gandit la una ca asta?
– Așa, Irino mama, cum ma vezi și te vad, eram la biserica, am întins lumanarea sa mi-o aprind de la lumanarea ei, s-odata s-a facut ca-i cade jos, ca sa se stinga. Toate muierile au înțeles.
Uneori mai venea Raducanu pe la mama Iana, da statea mai mult rezemat în picioare decat pe pat. Așa, se mai ducea Irina pe la Ghira. „Ce mai faceți?” Ș-atata tot.
Astfel trecura aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe coșul celeilalte. Daca s-auzea una bușind sa taie lemne, cealalta o aștepta sa ispraveasca, ca nu care cumva sa o zareasca prin gard. Ei, dar la lasatul-secului de Paști e mai mare pacatul sa nu-și faca barem datinile moștenite de la parinți. Sa nu manance placinta cu branza împreuna, sa nu bata alvița baiatul și fata la aceeași grinda, da cel puțin sa schimbe doi bulgari de alvița și doua lumanari de seu.
Se așternuse zapada de trei palme. De pe coșurile caselor se ridicau suluri de fum ca niște copaci. Pe seara ceața se lasa ușurel și îneca mahalaua. Gradinile și acoperișurile caselor abia se mai zareau albastrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini galbui.
– Fa degrab, Irino, de lumanari și de alvița pentru alde Ghira, zise mama Iana, ca vad eu de turta din spuza.
Și, dupa ce pleca fata, mama Iana, ea, care se gandise sa apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombani necajit:
– Parca le-ar fi cazut nasul și gionatele sa vie ei întai… Ghira, cum vazu pe Irina cu lumanari și alvița, încreți fruntea, se roși, zbarci din nas, se gandi: adica cum, vecina s-o umileasca apucand înainte cu „Doamne ajuta”? Și fara multa vorba:
– Bre, ce pari de lumanari! O sa ardem pana la anu pe vremea asta!
Erau cam micșoare lumanarile. Biata Irina saruta mana mamei Ghira, dadu buna seara Raducanului, puse ochii în pamant, apoi pleca mahnita ca nu mai înțelegea lumea.
Raducanu veni și el la mama Iana. Iana se uita cruciș la dansul, se posomorî și-i zise, dand capul pe-un umar:
– Maaa, da strașnica alvița! Ne scoatem și maselele într-însa. Unde o gasirați voi cu atatea nuci?
Ce e drept, alvița era cam sfaramata, cam negricioasa și nu prea se vedea sa aiba nuca. Raducanu se roși; își stranse caciula la piept; și, dupa cateva binețuri încurcate, se uita lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. Pleca. În poarta mormai, ars de nimicurile astea:
– De hotarat, și mama și ma-sa și-au pierdut mințile. Așa se învrajbira, fara sa vrea, ca și cum Necuratul și-ar fi varat coada. Bombanea una într-o parte, alta într-alta. Într-o buna dimineața, ce i se paru Ianei? Ca Ghira ar fi aruncat peste gard laturile la dansa. Ca sorbita de vantul turbat, așa veni de catranita și-i zise fie-sei:
– D-apoi ce, Irino, s-a sfarșit pamantul? Alt loc nu gasea sa-și verse murdariile? Eu nu pun palma la scuipatul nimanui.
A doua zi și-arunca laturile și gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii și vecinii vecinilor începusera a șopai: ca batranele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uita chiondoraș, prea-și dau, la vreme de batranețe, barișul pe ceafa și poalele peste cap.
Zvonurile astea le împuiara urechile și le ațațara una contra alteia, fara nadejde de pace, ceea ce le ustura și mai rau.
Într-o zi, spre primavara, mama Iana înhața de șorț pe Irina și-i zise cu manie:
– Vezi, tu zici ca nu știu ce și nu știu cum, dar cine mi-a cioparțit toți prunii de pe langa gard daca nu dumneaei, cu manușița dumneaei?
– Poate ca vantul, mama, raspunse Irina.
– Vorba sa fie; sa vorbim sa n-adormim! Vantul frange plopul, pluta, nucul, salcamul, zarzarii, perii, merii și gutuii, dar nu prunii, cand n-au pic de frunza și de rod în ei. Așa? Lasa pe mine, au sa treaca vijeliile și pe la ei!
De-a doua zi începu sa reteze cracile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe langa gard se înjumatațira și la una, și la alta.
Mahalaua se crucea. Doamne ferește!… Ce e sa nu mai fie! Mai era ca la trei degete de zapada, încolțea urzica și ghioceii. Mama Iana ieși din casa și se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat sa fie tihnita și cu vechea prietenie, prietenie. Și, în vreme ce-și învartea gandurile în cap, ce i se paru ochilor ca o scurteica neagra s-apropie de gard și o mana omeneasca azvarle, în gradina la ea, un starv de cioara.
Așa! lumea-și bate joc de bunatatea ei? Ea se caiește, și ceilalți rad și-și scutura puricii în cojocul ei? Sa vedem: care pe care? Și încet, paș-paș, se apropie de cioara, o lua de sfarcul aripilor, o învarti de cateva ori ș-o azvarli cat putu în gradina Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, și iarași se duse, și iarași veni. Fiecare din batrane, cu capul în jos, aduse de mijloc, cautau în pamant – ca doi cocoși care se lasa din bataie și se pregatesc sa înceapa din nou – așteptau, tremurand, bombanind, cu nerabdare, cu necaz, sa arunce starvul în ograda vrajmașei. Își sarau inima cand auzeau cum rabufnea de pamant mortaciunea. Iana pleca și ramase Ghira. Se întoarse Iana și pleca Ghira. Cu așa pofta se maraie cainii cand îi despart gardurile.
– Vasazica, ograda mea vine ca un fel de groapa de murdarii pentru Iana… zise Ghira, vorbind cu Raducanu, și-și freca buricele degetelor înghețate.
– Adica de ce sa nu-mi manjeasca casa, de ce sa nu-mi puie cuțitul daca își descarca toate scarbele în curtea mea? lrino mama, sa nu-ți mai calce piciorul pe la ei!… Sa creada lumea ca mori dupa cine știe ce?…
Așa se tangui Iana fie-sei. Iar Ghira, manioasa foc:
– Raducane, una și cu una fac doua. Cainele care cerșește din ușa în ușa nu pazește nici o casa. Din doua praguri, unul: al meu sau al lor!… Ce, vrei sa zica mahalaua ca te-au obrocit?…
Copiii sufereau pe tacute și, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau sa se vada, sa-și vorbeasca, sa-și verse focul…
Batranele vedeau parjol înaintea ochilor. Adeseori visau ca le ia casa foc, ca vin turcii, de oțelite ce erau una contra alteia.
Se pusesera Babele cu un ger în neștirea lui Dumnezeu. Ce sa te pomenești cu Ghira, ce i se paru ei, ca ar fi lipsind cateva nuiele din gard, tocmai de unde începea împletitura ei.
– Ei! apoi stai-mi-te, jupaneasa Iano… de-alea mi-ai fost?… A doua zi, cu noaptea-n cap, începu sa scoata nuiele din gardul împletit de-alde Iana. Și smulse, și smulse, pana ce vazu prin gard ca prin geam. Iana, prinzand de veste, muri și învie.
– Așa? așa? așa?… Bine! bine! bine!… Pe la miezul nopții se scula binișor de langa Irina, se îmbraca, trase ivarul ușii și se duse pușca la gard. Masura ce masura, de colo pana colo, apoi, cand se încredința bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu sa smulga pleture întregi.
– Na, daca e-așa! na! na! na! Pana la Fiorii, una rupand, cealalta smulgand, din gard nu mai ramasese decat parii, înșiruiți ca dinții unui pieptene rar.
Toate bune. Ajunsesera batranele la cuțite, da ce stricau copiii? O viața întreaga împreuna. Copilaria cu desișul ograzilor, cu fluturii, cu zarzarele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul… naivitatea ca ar fi „nevasta și barbatul” cand Raducanu venea c-o troaca cu nisip, ca și cum ar fi venit cu grau de pe drumuri… și ea, legandu-se la cap, îl aștepta la umbra deasa de maturica, de poala Maichii-Precistei… Raducanul i-aducea craițe, calomfir și busuioc, busuiocul și foile de calomfir sa le bage în san, iar craițele sa le puie la ureche. Greu sa traiasca unul fara altul. Și așa, facandu-se din zi în zi mai mari și mai tacuți, se iubira din ce în ce mai mult. Cate nu le spunea primavara cu florile, vara cu poamele și cu pasaretul vesel? Cate nu simțeau, fara sa înțeleaga, simțind, lamurit, unul langa altul, ca le ard umerii lor lipiți! Și cand, la șaisprezece ani, Raducanu încaleca rotașul din stanga și pocni șarpele de bici pe deasupra cailor, luandu-și ziua buna de la Irina, fu mandru, deși ar fi dat și cai și caruța, numai sa nu se desparta de Irina, care-l privi pana îl pierdu din ochi într-un nor de praf și într-un balangait departat de clopote.
Pacat de Dumnezeu! Copiii, de la un card de vreme, își pierdusera veselia. Cap greu, inima grea, ochi galeși, obraji paliți.
– Raducane mama, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?… Și ce-ai tu de ești ofilit la fața?
El tacu, iar batrana furișa o privire spre alde Iana și bombani înghițind în sila un ou rascopt.
Mama Iana se parpalea cu Irina la soare.
– Irino mama, ți-ai pus rochia cu gura sucita, șorțul șoldiu, coadele pe ceafa și margelele ale mai urate tocmai în ziua de Paști? Și te jigarești… sa juri ca cu tot dinadinsul…
Irina tacu. Mama Iana fulgera o privire spre alde Ghira, dadu din cap și ofta… „Ei! he!”
Frumoase și blande nopți! Luna argintie plutea în vazduhul plumburiu și limpede.
– Raducane, ce tot ieși nopțile afara? Nu ești bine? Așa mormai Ghira la un miez de noapte. Baiatul se strecura pe ușa, în varful picioarelor, ușurel, ca o pisica.
– Irino mama, un te duci?… Întruna ai ieșit nopțile afara… N-ai fi bine… ai?
Așa întreba Iana, trezita din somn, iar Irina, tresarind, raspunse încetinel:
– Ei, și dumneata… Nu trecuse saptamana luminata. Ghira și Iana se trezira din somn. Pipaira locurile goale și calde ale copiilor. Le sageta la inima același gand. Își facura cruce, se îmbracara grabnic și ieșira în varful picioarelor, cautand cu ochii în toate parțile. Intrara în ograzile lor. Pitiș-pitiș, se strecurara prin ramurile înțesate ale prunilor. Cum ajunsera în mijlocul ograzilor și aruncara ochii la gardul din care nu mai ramasesera decat parii înșiruiți, înmarmurira de ce le vazura ochii. Pamantul li se învarti sub picioare.
Între doi pari, Raducanu și Irina stateau unul langa altul și unul pe altul se rugau sa nu mai planga. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veșmintele albe.
– Spune drept, Raducane, ți-e frig ție?
– Mie nu… Dar ție?…
– Nici mie…
– Irino, vrei sa te duci, spune drept…
– Eu?… Dar tu?…
– Nici eu… Batranele pandeau ca doi caini, încremeniți cu gatul întins în fața vanatului. Se vazura una pe alta și nu îndraznira sa se miște nici una, nici alta.
Raducanu și Irina scoasera din san cate un ou roșu și ciocnira.
– Hristos a înviat, Irino!
– Adevarat c-a înviat, Raducane! Raducanu saruta pe Irina.
– Sa ciocnim și cu varful… zise Raducanu.
– Vrei înc-o data?
– Hristos a înviat!
– Adevarat c-a înviat! Și Raducanu încolaci brațele pe dupa mijlocul ei subțirel și o saruta.
– Irino, tu ieși din cuvantul mamei Iana?
– Nu, Raducane, fereasca Dumnezeu…
– Nici eu! Dar de nu s-or împaca…
– Niciodata?… M-arunc în fantana…
– Și eu în picioarele cailor… Batranele tresarira. Fiorul morții le cutremura pe-amandoua și plecara nabușindu-și plansul, de teama „sa nu-și sperie copiii”. Toata noaptea au plans. Cum, sa ramana far de copii? „Eu sunt de vina!” „Capul meu al sec!” „Fudulia mea!” „Ma duc eu la dansa”. „Eu? Ma spanzur în ușa ei”. Și nu-nchisera ochii pan se lumina de ziua.
Copiii dormeau obosiți. Ele, pocaite, cu capul în jos, pornira una spre alta, gandindu-se cum sa înceapa vorba. Cand ridicara ochii din pamant, se întalnira, fața în fața, tocmai langa parii unde copiii își varsasera focul.
Fara vorba își dadura mana și se privira multa vreme…
– Cumatra Ghiro, cine are mai multa minte, noi ori copiii? Ghira-și facu cruce.
– Nu-ți spuneam eu d-tale, ca toate se potrivesc pe lume cand vrea Ăl-de-sus sa le potriveasca? Necuratul ne îndemna: „Rupeți-va gardul”, iar Dumnezeu, bunul: „Bine, împelițate, tu rupi gardul, și eu voi face din doua curți o singura curte…”
Dupa zece ani, bunicile, cu parul alb ca zapada, sorbeau din ochi pe nepoții pletoși, carlionțați și nebunatici…
– Ba, Cioca seamana ma-sei ca doua picaturi de apa…
– Ba, Udrea buflei e tat-sau gol, leit-poleit… Așa îndrugau, torcand la umbra salcamilor… c-așa fusese sa fie…
