PREFAŢĂ
Neîmblanzitele legi şi obiceiuri pomenite în aceasta poveste aparţin istoriei, ca şi întamplarile alese pentru a le ilustra. Nu susţin morţiş ca aceste legi şi obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu – eu susţin doar atata: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleza şi în alte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi – banuiala ca fiinţau înca din veacul al VI-lea nu trebuie socotita ca o încercare de a defaima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul sa credem ca lipsa, în timpurile acelea îndepartate, a unora dintre legile şi obiceiurile de care va fi vorba aici, a fost împlinita, cu varf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri înca mai rele.
În aceasta carte nu ne-am învrednicit sa lamurim definitiv daca regii au sau nu vreun drept de a carmui – drept – care sa fie de origine dumne-zeiasca. Treaba asta e greu al dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veţi vedea, ar aparea vadit şi indiscutabil ca acela care carmuieşte o naţi¬une trebuie sa fie înzestrat cu un caracter falnic şi cu o nemaipomenita iscusinţa. La fel, pare a se vadi ca nimeni altcineva decat dumnezeirea însaşi n-ar putea alege fara greş pe carmuitori şi, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar cadea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducţie indiscutabila, ca Dumnezeu este într-adevar acela care alege pe carmui¬tori, aşa cum s-a şi pretins de catre mulţi deştepţi. Toate acestea aşa mi-au aparut şi eu aş fi continuat sa cred ca aşa sunt, daca nu aş fi dat peste doamna de Pompadour, peste lady Castlemaine şi peste alţi carmu¬itori de acest soi, care îţi încurca socotelile, nepotrivindu-se deloc cu pare¬rile stramoşeşti aici înfaţişate. Vazandu-ma la stramtoare, am preferat s-o iau pe alta cale în cartea de faţa – care trebuie sa apara neaparat la toamna – zicandu-mi ca numai dupa aceea, caştigand experienţa, ma voi putea încumeta sa rezolv pro¬blema regilor într-o alta carte. De buna sea¬ma, trebuie rezolvata şi eu nu am ceva mai bun de facut la iarna.
Autorul
CUVÂNT LĂMURITOR
La castelul Warwick dadui peste strainul acela nastruşnic, despre care am de gand sa va vorbesc aici. Omul ma atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candida, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile stravechi şi prin tovaraşia-i odihnitoare – caci, într-adevar, el duse tot greul conversaţiei. Aşa cum li se cam întampla celor modeşti – ne nime¬riram amandoi în coada turmei, care era condusa prin castel, şi omul îndata se apuca sa-mi povesteasca o seama de lucruri interesante. Pe cand îmi vorbea aşa de ademenitor, domol şi curgator, parea ca aluneca pe nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri îndepartate şi într-o ţara straveche şi uitata. Treptat, îmi urzi o asemenea vraja, în¬cat mi se paru şi mie ca umblu printre stafiile, umbrele, praful şi muce¬ga¬iul unei antichitaţi înceţoşate, stand de vorba cu moaştele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori despre nişte vecini carora le ştiu şi dinţii din gura. Şi, vai, ce înfaţişare de om batran capata, nemaipomenit de batran, stafidit, uscat şi mucegait – pe masura ce-şi depana firul poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi ma întreba, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme buna sau despre oricare subiect banal:
— Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva despre trans-mutaţia epocilor şi a trupurilor?
Îi spusei ca n-am habar, dar îl interesa atat de puţin ras¬punsul meu – aşa cum ni se întampla la toţi cand discutam despre vreme – încat nici nu baga de seama daca am scos vreo vorba. Urma o clipa de tacere, curmata numaidecat de bazaiala ghidului pe care-l platisem ca sa ne explice ciuda-ţeniile castelului.
— O straveche camaşa de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune ca ar fi aparţinut cavale¬rului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. Obser¬vaţi, va rog, gaura rotunda din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se ştie provenienţa. Se ba¬nuieşte ca a fost facuta de un glonţ, dupa inventarea armelor de foc – poate aşa, în batjocura – de catre soldaţii lui Cromwell.
Cunoştinţa mea zambi – nu cu un zambet modern, ci cu unul care nu mai era la moda de multe veacuri – şi şopti, mai mult pentru el:
— Luaţi aminte! Am fost de faţa la savarşirea faptei. Apoi, dupa o pau¬za, adauga: Eu însumi am gaurit zalele.
Vorbele lui parca ma curentara. Pana sa-mi vin în fire, omul dis¬paruse.
Am petrecut toata seara la gura sobei, într-o încapere a hanului „Armele lui Warwick”, leganat în visarea vremurilor strabune, în timp ce ploaia rapaia în fereastra şi vantul şuiera peste streşini şi pe la colţurile casei. Din cand în cand, ma afundam în citirea vechii şi încantatoarei carţi a lui sir Thomas Malory şi ma hraneam din îmbelşugatul sau ospaţ de minuna¬ţii şi aventuri, respiram aroma numelor învechite şi iaraşi visam. Cum miezul nopţii se apropia cu încetineala, am mai citit o poveste înainte de a ma baga în pat – povestea care urmeaza aici, şi anume:
Cum rapus-a sir Launcelot doi uriaşi şi slobozit-a un castel
„Mai pre urma ieşitu-i-au împotriva doi uriaşi întrarmaţi pana în dinţi şi spaimantand cu buzduganele, Launcelot îşi ridica pavaza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteza capul. Vazand seme¬nul sau aceasta prapadenie, tare se spaimanta şi pleca a fugi ca un nebun, de frica taierii. Iara sir Launcelot se porni dupa dansul cu toata vartutea, îl pali în umar şi îi reteza mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întampinat de-o spuza de doamne şi domniţe, randuite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheara înaintea lui, mulţamind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbavirea dintru atatea nevoi. Iani socotiţi, luminate stapane – au fost zicand ele – mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesaturi spre a ne ţine zilele, şi doara noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnica. Binecuvantat fie ceasul în care ai venit pre lume, lumi¬nate stapane, ca inima te-a tras spre cea mai de fala ispra¬va, harazita vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stam a da marturie preste veacuri traitoare! Cu toatele rugamu-ne ţie a ne destainui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mandre domniţe – zis-a el – sir Launcelot al Lacului ma cheama! Iara apoi îşi lua ramas bun de la ele, lasandu-le în grija Domnului. Îndata, încaleca şi multe ţari neprietene şi salbatice strabatu el calare, trecand preste multe ape şi vai, dara negasind sa-şi hodineasca oasele. Mai pre urma soarta îndreptatu-l-a, o data cu caderea nopţii, la o curte mandra şi acolo dadu preste o batrana de neam mare, care-l gazdui cu draga ini¬ma şi îi îndestula cu de-ale mancarii şi pre el, şi armasarul. Iara cand se facu vremea, gazda îl pofti sa se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndata, sir Launcelot îşi lepada armele, îşi aşeza la îndemana armura, se urca în pat şi pe loc îl fura somnul. Curanda vreme dupa aceea, sosi un calareţ şi batu înfierbantat la poarta. Auzindu-l, sir Launcelot se scula, se uita pre fereastra şi în bataia lunii – mare! – vazu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintai, cu toţii de-a-ncala¬relea. Iara cei trei cala¬reţi napustitu-s-au asupra celui stingher, tragan¬du-şi spadele, macar ca acesta se întoarse vitejeşte înspre danşii şi începu a se apara cu toata nadejdea. De buna sama – gandit-a singur cu capul sau sir Launcelot – cuvine-se a sari într-ajutor celui în nevoie, ca nevrednic ar fi din parte-mi a lasa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prapadi, pieirii sale m-aş socoti partaş. Ci el din gandul sau nu s-a lasat şi nice din altele ale cugetului şi de sarg îşi puse armura şi se duse la fereastra, pogorandu-se pre cearşaful ce-l înnoda şi-l agaţa de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunator sir Launcelot: Întoarceţi-va de catre el faţa şi bateţi-va cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iara cei trei cavaleri se învartejira, lasandu-l pe sir Kay, şi venira asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se lovira, ca cei trei descalecara şi se înfierban¬tara, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurandu-l din toate parţile. Vazand sir Kay înfierbantarea, sari într-ajutorul lui sir Launcelot, dara acesta a fost zicand: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iara de vrei a şti de ajutorul meu, lasa-mi-i pe sama! Sir Kay, calcandu-şi pre inima, facu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intra cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi darama la pamant! Cei trei într-un glas se rugara: Prea marite cavalere, iata ne închinam ţie, de vreme ce eşti un viteaz fara seaman! Iara sir Launcelot a fost zicand: Voi, domnilor, sa ştiţi ca nu mie mi se cade a primi închinarea voastra, ci dumnealui, comisului sir Kay, iara numai pre temeiul acestui legamant va dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea marite – zis-au ei – anevoie şi cu sila am face-o, ca pre sir Kay pana aici l-am haituit şi de n-ai fi statut tu înainte, l-am fi rapus de istov, deci nu se cade noua a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpani cu mintea întreaga – zis-a sir Launcelot – ca voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mana şi daca este a va închina cuiva, apoi numai lui sir Kay va veţi închina! Prea marite – au fost ei zicand – pentru hala¬duinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Daca-i aşa – zis-a sir Launcelot – pasa de duceţi-va duminica ce vine, cand cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca sa va închinaţi craiesei Guenever. Toţi trei va veţi închina milosardiei şi marinimiei Gueneverei, dandu-i de veste ca sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai craie¬sei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se scula în faptul zilei şi-l lasa pe sir Kay dor¬mind; iara sir Launcelot lua platoşa şi pavaza lui sir Kay şi se înfiera cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi lua şi calul, zise ramas bun gazdei şi purcese la drum. Curanda vreme dupa aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici ca el îi lasase armura şi calul în schim¬bul alor sale. Iara acum, pre cinstea mea, mare voie rea va caşuna el la curtea regelui Arthur, caci faţa de dansul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind ca eu sunt acela şi amagiţi din cale-afara vor fi! Iara eu, mulţumita platoşei şi pavezei sale, am credinţa ca voi calari în tihna. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, dupa ce mulţami gazdei sale.”
Cand lasai din mana cartea, auzii o bataie la uşa şi strainul cu pricina intra în odaie. Îi oferii o pipa şi un scaun, avand grija sa se simta ca la el acasa. L-am mai îmbarbatat cu un pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi înca unul – tot sperand sa-i aud povestea. Dupa al patrulea argument de felul asta, omul se porni singur sa povesteasca, într-un chip simplu şi firesc:
POVESTEA STRĂINULUI
Sunt american. M-am nascut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut – ştii, pe malul raului, la ţara. Aşa ca sunt yankeu get-beget, din talpi şi pana-n creştet – şi înca unul practic. Ba, şi nesentimental, dupa cate mi se pare, care va sa zica lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am facut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrica de armament şi mi-am învaţat adevarata meserie. I-am deprins toate chichiţele. Am învaţat sa fabric de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul de maşinarii care scutesc omul de oboseala. Ba, mai puteam probalui tot ce-ţi pofteşte inima – orice lucru din lume, de te miri ce. Şi daca nimeni nu se pricepea cum sa fabrice mai iute un lucru, eu eram gata sa nascocesc o cale noua şi asta cat ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, avand vreo doua mii de oameni sub conducerea mea.
Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia sa fie bataios nevoie mare şi sa aiba de furca, ba cu unii, ba cu alţii. Cand ai doua mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii de-astea gaseşti berechet. Eu, unul, ştiu ca gaseam. În cele din urma, însa, mi-am gasit naşul şi mi-am încasat porţia. A fost o neînţelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitura în capaţana, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile ţestei; parca s-au facut talmeş-balmeş şi nu-şi mai gasea nici una locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în bezna, n-am mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine – cel puţin, o bucata de vreme. Cand mi-am venit în fire, şedeam întins pe iarba, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte larga şi frumoasa, de ţara, pe care o admiram de unul singur. Adica singur de tot nu eram, caci se mai afla pe-acolo un individ calare, care se zgaia la mine de pe spinarea calului, unul care parca atunci ieşise dintr-o carte cu poze. Purta din talpi şi pana-n creştet o armura de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o deschizatura în dreptul ochilor; şi mai avea o pavaza, o spada şi o suliţa grozava. Calul purta şi el armura şi un corn de oţel care-i apara fruntea şi mai avea un valtrap straşnic de matase roşie şi verde, cu ţarţamuri, care-l acoperea de sus pana jos, aproape de pamant, ca un baldachin.
— Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?…, îmi zise omul acela.
— Pohta – pofta, de ce?
— A ne încrucişa spadele pentru ţara, pentru o jupaniţa au pentru…
— Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi la circul tau, ori chem sergentul!
Ei, şi ce credeţi ca-i trece prin minte individului? Se da îndarat vreo trei sute de paşi şi apoi odata-l vad ca-şi face vant înspre mine, de-i sfaraiau calului copitele. Se napusteşte cu butoiaşul aplecat pana la grumazul calului, ţintind drept înainte, cu suliţa aia lunga pana la cer. Vazand ca ia lucrurile în serios, pana sa ma ajunga el, eu ma şi caţarai în copac.
Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, ca sunt proprietatea lui, captivul suliţei sale. Argumentul lui cantarea cam greu – şi pe deasupra avea o tona de avantaje – facandu-ma sa chibzuiesc ca-i mai sanatos sa-i bat în struna. Aşadar, am cazut la învoiala ca sa merg pe langa el, iar el sa nu se atinga de mine. M-am dat jos din copac şi am pornit-o, mergand alaturi de calul sau. Pot spune ca a fost o plimbare placuta. Treceam prin dumbravi şi peste paraie pe care nu-mi amin¬team sa le fi vazut vreodata – ceea ce ma încurca şi ma punea pe ganduri. Şi totuşi n-am dat de nici un circ şi nici de mama circului. Aşa ca am renunţat la gandul ca ar fi un om de la circ şi mi-am zis ca scapase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce sa cred, zau aşa! L-am întrebat daca mai e mult pana la Hartford şi omul mi-a raspuns ca n-a auzit niciodata de o asemenea localitate. Mi-am zis ca minte, dar am lasat sa treaca de la mine. Peste un ceas, am zarit în departare un oraş moţaind într-o vale, langa un rau şerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortareaţa cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe. Pan-aici nu mai vazusem d-alde astea decat prin poze.
— Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, aratand cu degetul.
— Camelot, îmi raspunse el.
Strainul meu dadea semne ca-l fura somnul. Se surprinse clipocind şi zambi – cu zambetul lui duios şi vetust – zicand:
— Vad ca nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toata şi, daca-ţi place, poţi s-o citeşti în voie.
În odaia sa, el adauga:
— Mai întai, am scris nişte însemnari zilnice, apoi cu timpul, dupa ani de zile, am luat însemnarile şi am alcatuit din ele o carte. Vai, cat amar de vreme trecut-a de atunci!
Mi-a întins manuscrisul şi mi-a aratat locul de unde sa încep lectura.
— Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi povestit.
Îl toropise somnul. În timp ce ma îndreptam spre uşa, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui:
— Îţi urez cale buna, luminate cavaler!
M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima parte – cea mai voluminoasa – era scrisa pe pergament şi galbejita de vreme. Am cercetat o fila, mai staruitor, şi am vazut ca era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al istoricului yankeu se întrezareau urmele unui scris şi mai vechi, şi mai nelamurit – cuvinte şi fraze latineşti, fara îndoiala franturi din stravechi legende calugareşti. Am rasfoit pana la locul indicat de strain şi am început sa citesc cele ce urmeaza:
CAPITOLUL I
Camelot
Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parca n-am mai auzit de numele asta. Pesemne ca aşa-i spune ospiciului.”
Într-adevar, dadusem peste o privelişte varatica, deosebit de gin¬gaşa şi tihnita, fermecatoare ca un vis şi stinghera ca o zi de duminica. Aerul te îmbata cu miresmele florilor, cu bazaitul gazelor şi ciripitul pa¬sarelelor. Nu se vedea ţipenie de om. Şi nici urma de caruţe. Nicaieri, nici un semn de viaţa, nici o mişcare. Drumul parea o poteca şerpui¬toare, cu urme de copite, şi ici-colo zareai cate-o dara de roţi prin iarba – roţi cu şine late cat palma.
Deodata, se ivi un boţ de fata – sa tot fi avut vreo zece ani – subţi¬rica şi frumuşica tare, cu o cascada de par auriu, ce i se revarsa pe umeri. Pe cap purta o cununa de maci roşii ca focul, o gateala cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inima uşoara. Chipul nevinovat îi oglindea senina¬tatea sufletului. Omul de la circ n-o lua în seama; parca nici n-o vazuse. Iar ea – ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parca ar fi fost obişnuita sa vada de-alde aştia în fiece zi. Trecea pe langa noi aşa nepasatoare, ca şi cum ar fi trecut pe langa o pereche de boi. Numai cand, din întamplare, ma baga în seama, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridica braţele spre cer şi ramase încremenita. Ramase aşa cu gura cascata şi cu ochii holbaţi, parand nedumerirea în persoana. Ce mai, era trasnita de uimire şi de frica! Şi aşa ramase, ca vrajita şi scoasa din minţi, privindu-ne pana ce cotiram pe dupa colţul unei paduri şi ne pierdu din ochi. Ca ea fusese uluita privindu-ma pe mine, în loc s-o mire însoţitorul meu – iata ceva peste puterile înţelegerii mele, o întamplare careia nu-i puteam da de rost. Ma zgandarea faptul ca fata parea a ma socoti pe mine bun de aratat la panorama, trecand cu vederea ca ea era mult mai indicata decat mine. Ce sa spun, pentru o fiinţa atat de frageda, se arata de o marinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gandit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis.
Cand ne apropiaram de oraş, se ivira unele semne de viaţa. Din cand în cand, treceam prin faţa vreunui bordei prapadit, acoperit cu stuf, avand în preajma mici ogoare şi petece de gradina, cultivate ca vai de lume.
Ni se aratara şi oameni, barbaţi vanjoşi, cu plete laţoase şi neţesalate, ce le atarnau peste ochi şi-i faceau sa semene cu dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi camaşi din panza groasa de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioa¬re aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau cate o zgarda de fier. Baieţaşii şi fetiţele umblau goi puşca – dar nimeni nu parea sa se mire. Cu toţii se zgaiau la mine, îndrugau cate ceva, dadeau fuga în colibe şi-şi chemau tot neamul ca sa caşte gura ca la urs. Dar nici unul nu-l baga în seama pe însoţitorul meu, decat doar ca sa-l salute cu plecaciune, neca-patand nici un raspuns pentru osteneala.
În oraş se aflau cateva case de piatra mai aratoase, dar fara ferestre, prefirate prin salbaticia de bordeie acoperite de stuf. Strazile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi nepietruite. Haite de caini şi puzderie de copii goi se jucau la soare, dand locului viaţa şi larma. Porcii scurmau pamantul, grohaiau şi se faţaiau de colo pana colo, grozav de mulţumiţi, iar o scroafa se balacea într-o baltoaca puturoasa, drept în mijlocul caii principale, şi îşi alapta urmaşii. Deodata, rasu¬nara sunetele îndepartate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiara din ce în ce. De dupa o cotitura se ivi o cavalcada falnica, şerpuind în soare şi luandu-mi ochii cu coifurile-i stralucitoare, cu panaşe şi zale scanteietoare, cu flamuri fluturande, cu tunicile acelea scurte, facute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, şi cu suliţe aurite la varf – facandu-şi vitejeşte drum prin noroaie, printre porci şi printre ţanci goi şi cainii care se zbenguiau prin faţa colibelor pricajite. Ne luaram şi noi dupa acest alai, apucand pe o ulicioara întortocheata, apoi pe alta, urcand şi iar urcand pana ce ajunseram, în cele din urma, pe creasta dealului, batuta de vanturi, unde se înalţa castelul cel uriaş. Îndata se auzi un schimb de chemari din trambiţe, iar dupa aceea calareţii parlamentara cu ostaşii, care strajuiau pe ziduri, îmbracaţi în zale şi cu coifuri, învartindu-se de colo pana colo, cu halebarda la umar, sub falfaitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dadura în laturi, podişca mişcatoare se lasa în jos şi capetenia cavalcadei intra în cetate, pe sub arcadele încrun¬tate. Paşind în urma lor, curand ne aflaram şi noi într-o curte mare şi pietruita, cu turnuri şi turnuleţe ce se înalţau în vazduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toţi descalecau şi începeau sa-şi faca temenele, iscandu-se multa tevatura şi alergatura încoace şi încolo şi o vesela vanzoleala de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate acestea alcatuind o larma, o învalmaşeala şi o zapaceala din cele mai placute.
CAPITOLUL II
Curtea regelui Arthur
Cum îmi veni la îndemana, ma dadui mai la o parte şi batui pe umar un moşneag care îmi parea un om de rand, întrebandu-l cu plan şi în mare taina:
— Amice! Fii bun şi spune-mi: eşti de la ospiciu ori ai venit pe aici doar în vizita? Poate vrei sa vezi pe cineva?
Ma privi prosteşte şi zise:
— Maica Precista, marite cavaler, înspre nefireasca soco¬tinţa pare-mi-se a-ţi cata vorbele…
— Lasa, i-am spus. Vad bine ca eşti un pacient de pe aici.
Ma departai de dansul, chibzuind şi cautand sa dau peste un om în toate minţile, care sa ma lumineze. Peste cateva clipe, crezui ca am dat peste un astfel de om, aşa ca-l trasei mai la o parte şi-i şoptii la ureche:
— Oare nu l-aş putea vedea o clipa pe gardianul-şef, doar o clipa?
— Rogu-va, nu ma smintiţi!
— Cum? De ce sa te smintesc?
— Nu ma stingheriţi de la treaba, daca va sunt mai pe plac vorbele acestea. Apoi îi dadu înainte, spunandu-mi ca este ajutor de bucatar şi n-are vreme de flecarit, deşi alta data i-ar face mare placere, ba chiar l-ar unge la inima daca ar afla de unde mi-am facut rost de asemenea straie. Plecand, el îmi arata cu degetul un flacau, spunandu-mi ca acesta n-are nici o treaba şi este tocmai nimerit pentru ce cautam eu. Fara îndoiala ca şi flacaul se uita dupa mine. Era un baiat subţiratic şi zvelt, îmbracat într-un tricou de culoarea racului, ce-l facea sa semene cu un morcov îngemanat. Restul veşmintelor îi erau din matase albastra, cu dantele gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi balaie şi purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pana, trasa ştrengareşte pe-o ureche. Dupa privirile ce le arunca parea baiat de viaţa, iar dupa înfaţişare tare mulţumit de sine. Era dragalaş sa-l pui în rama, nu alta. Baiatul se apropie, ma cerceta din cap pana în picioare, cu o curiozitate plina de zambete şi neobrazare. Îmi spuse ca ma cauta cu dinadinsul şi ma încunoştinţa ca este paj.
— Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca sa tai frunze la caini?
Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinsera catuşi de puţin. Parca nici nu-i trecea prin cap ca-l jignisem. În timp ce ne plimbam, vorbea şi radea fericit şi nepasator, aşa cum sunt îndeobşte baieţandrii, şi numaidecat ne împrieteniram la toarta. Îmi punea tot soiul de întrebari despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta sa-i raspund, palavragind mai departe, de parca ar fi uitat ca-mi pusese întrebarea. Toate astea pana ce, în treacat, îmi spuse ca s-a nascut la începutul anului 513.
La auzul acestor vorbe ma trecura nişte fiori de gheaţa, chiar prin şira spinarii. Ma oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:
— Mi se pare ca nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o data – şi mai rar: ce an zici ca era?
— 513!
— 513? Pari mai tanar! Zau, dragul meu, ţine seama ca ai a face cu un biet strain, fara prieteni pe aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. ia spune-mi: eşti în toate minţile?
Ma asigura ca este.
— Da oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?
Îmi zise ca da.
— Va sa zica nu suntem la ospiciu? Vreau sa spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?
Îmi zise ca nu.
— Ei, comedie, atunci sa ştii ca ori eu sunt smintit, ori mi s-a întamplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţa şi cinstit, unde ma aflu?
— La curtea regelui Arthur.
Aşteptai o clipa, lasand ca ideea asta sa ma patrunda şi sa ma zgalţaie bine, apoi îi zisei:
— Şi, ma rog, dupa cate ştii tu, în ce an ne aflam acuma?
— În anul 528, ziua de 19 iunie.
Îmi simţii inima zdrobita de jale şi abia îi putui şopti:
— Gata. S-a zis! N-o sa-mi mai revad niciodata prietenii – niciodata. Trebuie sa treaca mai bine de o mie trei sute de ani pana sa se nasca.
Fara sa ştiu anume pentru ce, îi dadui totuşi crezare. Sim¬ţeam ceva în mine care era pornit sa-i dea crezare – poate conştiinţa mea, daca se putea vorbi de aşa ceva. În schimb, raţiunea mea refuza sa creada cele ce îmi spunea flacauaşul. Într-adevar, raţiunea pe data începu sa mi se razvrateasca şi sa protesteze. Era şi firesc. Şi eu nu mai ştiam cum s-o potolesc. Îmi dadui seama ca marturiile celorlalţi oameni de acolo nu-mi vor sluji la nimic, caci raţiunea era gata sa-mi spuna ca ei sunt smintiţi şi le-ar fi respins marturiile, lasandu-ma mai departe în dubiu. Dar deodata, ca prin farmec, gasii cheia. Ştiam ca singura eclipsa totala de soare, din prima jumatate a veacului al VI-lea, se produsese la 21 iunie 528, anno do¬mini, stil vechi şi începuse la ora 12 şi 3 minute, ziua. Ştiam, de asemenea, ca nu se prevazuse nici o eclipsa totala de soare în anul care, pentru mine, era cel adevarat – adica anul 1879. Deci, daca reuşeam sa-mi stapanesc neliniştea şi curiozitatea, ferindu-le sa-i vina de hac bietei mele inimi – şi asta numai timp de patruzeci şi opt de ore, de-aici înainte – aveam putinţa de a ma încredinţa daca flacauaşul spunea sau nu adevarul.
De aceea, fiind un om practic din Connecticut, mi-am alungat din minte toata îndoiala, aşteptand ziua şi ceasul soro¬cit, iar pana atunci mi-am zis ca-i mai bine sa ma ocup de împrejurarile în care ma aflam. Asta – ca sa trag toate foloasele de pe urma lor, şi înca în modul cel mai rentabil. Fiecare lucru la randul lui: asta mi-i deviza. Trebuie sa-ţi joci cartea pana-n panzele albe, chiar daca ai în mana doar perechi şi-un valet. De aceea, am luat imediat doua hotarari, zicandu-mi: daca ma aflu tot în secolul al XIX-lea şi sunt printre nebuni, neputand scapa de ei, atunci trebuie sa fac aşa ca sa învart pe degete întreg ospiciul şi sa ştiu tot ce se petrece aici; daca, dimpotriva, ma aflu într-adevar în secolul al VI-lea, cu atat mai bine: nici ca se poate o ocazie mai avantajoasa pentru mine. Straşnic prilej de combinaţii şi învarteli, în cazul asta. Ei, da, în cazul asta, ma faceam forte ca în trei luni sa pun stapanire pe întreaga ţara, caci, pe buna dreptate – îmi ziceam eu – eram omul cel mai cult din regat, cu un avans de mai bine de o mie trei sute de ani asupra celorlalţi. Aşa mi-am zis, ca doar eu nu sunt un farţingau care-şi pierde vremea, mai ales dupa ce am luat o hotarare şi am gasit o treaba de pus la cale. Astfel ca i-am spus pajului:
— Asculta, dragul meu Clarence – te pomeneşti ca aşa te cheama! – te-aş ruga sa ma pui niţeluş la curent cu cele ce se petrec pe aici. Daca nu te superi, cum se numeşte aratarea care m-a adus pe mine aici?
— Vorbeşti de stapanul meu şi al domniei tale? Iaste viteazul cavaler şi marele lord sir Kay, comisul, frate de lapte cu prea înalţatul nostru crai.
— Foarte bine! Da-i înainte şi spune-mi tot.
Mi-a înşirat o poveste lunga, dar partea care prezenta un interes imediat pentru mine era urmatoarea: baiatul susţinea ca eu sunt prizonierul lui sir Kay şi ca, la vremea cuvenita, potrivit datinei, voi fi azvarlit într-o temniţa înspaimantatoare şi ţinut acolo la tain de paine şi apa, pana ce ma vor rascumpara prietenii – daca nu cumva voi putrezi mai înainte. Am priceput ca cea de a doua ipoteza avea şanse mai serioase, dar nu mi-am pierdut vremea cu socoteli de astea, ştiind ca orice clipa este foarte preţioasa. Pajul îmi mai spuse ca la ceasul acela cina era tocmai pe sfarşite, în sala cea mare, şi ca îndata ce vor începe conversaţiile şi zaiafetul, sir Kay va da porunca sa fiu adus acolo ca sa ma arate regelui şi iluştrilor sai cavaleri, care cu toţii şed în jurul Mesei Rotunde. Sir Kay se va fali cu isprava de a fi pus mana pe mine şi va umfla puţintel lucrurile. Ar însemna însa ca n-am cei şapte ani de-acasa daca l-aş corecta cumva; ba mi-aş primejdui şi mai mult capul. Dupa ce se va ispravi cu aceasta prezentare a mea, zdup! – în temniţa. Clarence ma asigura ca va gasi totuşi mijlocul sa ma viziteze din cand în cand, ca sa ma îmbarbateze, şi ma va ajuta sa dau de veste prietenilor.
Asta-i buna! Sa dau de veste prietenilor! Îi mulţumii în sec, ca – de! – n-aveam încotro. În clipa aceea, se ivi un lacheu care ma anunţa ca sunt chemat şi Clarence ma con¬duse înauntru, tragandu-ma mai la o parte şi aşezandu-se langa mine.
Ce sa va spun! Era un spectacol tare curios şi interesant. Ma pomenisem într-o sala uriaşa şi destul de goala – da, goala şi plina de contraste izbitoare. Te uimea cat de înalta era! Atat de înalta, încat flamurile atarnate de grinzile şi barnele arcuite parca pluteau în lumina asfinţitului. La cele doua capete ale salii, sus de tot, se zarea cate o galerie cu balustrada de piatra, într-una şezand muzicanţii, într-alta nişte femei înveşmantate în culori pestriţe, care te lasau cu gura cascata. Pardoseala era din lespezi mari de piatra, alcatuind patrate albe şi negre. Vremea o tocise de atata umblet şi avea nevoie de reparaţii. Cat despre podoabe, zau daca gaseai ceva ca lumea, deşi pe pereţi atarnau cateva tapiserii uriaşe, socotite probabil opere de arta. Înfaţişau scene din batalii şi caii semanau grozav cu cei pe care copiii îi plasmuiesc din hartie sau îi plamadesc din turta dulce. Oamenii din tapiserii purtau nişte platoşe solzoase, iar solzii erau închipuiţi prin nişte gaurele, aşa încat pareau aidoma unor pesmeciori muiaţi în punch. Se mai afla acolo un camin destul de încapator ca sa poţi face un bivuac într-însul, iar parţile laterale şi creştetul caminului, întocmite din piatra înflorata, aveau înfaţişarea unor porţi de catedrala. Oşteni de straja, cu platoşe şi coifuri, neavand alta arma decat halebarda, stateau de-a lungul pereţilor, încremeniţi ca nişte statui, şi chiar aşa aratau.
În mijlocul acestei pieţi publice, cu arcade şi bolţi, se lafaia o masa de stejar, careia i se zicea Masa Rotunda. Era cuprinzatoare cat arena unui circ şi în jurul ei şedeau puzderie de oameni, îmbracaţi în culori atat de pestriţe şi batatoare la ochi, încat te apuca durerea de cap, numai cat te uitai la ei. Îşi pastrau pe cap palariile împanoşate şi numai cand vreunul dintre danşii voia sa se adreseze direct regelui îşi ridica niţeluş palaria, exact în clipa în care începea sa vorbeasca.
Îndeletnicirea de capetenie le era bautura. Beau din nişte coarne de bou, iar cate unii mai morfoleau bucaţi de paine sau rodeau oasele ciozvartelor. Caini erau berechet, în medie cate doi de fiecare cap de om, şi potaile stateau la panda pana li se arunca cate un os pe care vreun comesean îl ispravise de ros. Sa fi vazut cum se repezeau dulaii în iureş dupa os! Veneau val-vartej, în brigazi şi divizii, încaierandu-se în lege şi umpland tot locul cu învalmaşeala lor tumultuoasa. Vedeai numai capete care se înfigeau asupra prazii, trupuri învartejite şi cozi fluturande. Furtuna de latraturi şi schelalaituri acoperea un rastimp toate conversaţiile convivilor, ceea ce nu era nici o paguba, caci bataliile javrelor se dovedeau mult mai intere¬sante. Uneori, barbaţii se ridicau în picioare ca sa priveasca mai bine şi puneau ramaşaguri, iar femeile şi muzicanţii se aplecau peste balustrada în acelaşi scop. Din cand în cand, frematau cu toţii de desfatare. În cele din urma, dulaul învin¬gator se tolanea tihnit, cu prada între labe, maraia şi rodea osul, manjind cu grasime pardoseala, aşa cum faceau în alte parţi înca vreo cincizeci de dulai. Iar restul curtenilor se întor¬ceau la îndeletnicirile şi desfatarile de mai înainte.
Îndeobşte, dupa vorba şi port, oamenii aceştia pareau gra¬ţioşi şi curtenitori şi lesne puteai observa atenţia şi seriozitatea cu care ascultau ei ori de cate ori li se povestea ceva, indiferent ce – fireşte, în pauzele dintre bataliile dulailor. La fel de vadit era ca ei alcatuiau o liota de oameni copilaroşi şi nevinovaţi, trantind cele mai sfruntate minciuni. Şi asta cu cea mai blajina şi mai cuceritoare naivitate, fiind bucuroşi şi gata oricand sa asculte – la randul lor – minciunile altora, ba chiar sa le şi creada. Nu-ţi venea uşor sa ţi-i închipui amestecaţi în fapte crude şi înfricoşatoare şi, totuşi, ei îndrugau la poveşti în care pomeneau ca nimica de varsari de sange şi de cazne – şi asta cu o desfatare atat de sincera, încat ma faceau şi pe mine sa uit de a ma mai înfiora.
Am vazut ca nu eram singurul prizonier de-acolo. Sa fi fost înca vreo douazeci, daca nu mai mult. Nenorociţii! Cei mai mulţi dintre danşii fusesera aşa de schilodiţi, ciumpaviţi şi stalciţi, ca te lua groaza vazandu-le pe par, pe faţa şi pe veşminte, sangele închegat în zganci şi zgrunţuri negre. De buna seama ca mai erau cotropiţi de grele dureri şi sufereau din pricina istovirii, a foamei şi setei. Şi nimeni nu se îndurase macar sa le spele ranile şi nu îi miluise cu vreun balsam alinator. Totuşi, nu-i auzeai deloc gemand sau vaicarindu-se şi nu-i vedeai dand semne de nelinişte sau cartind cat de cat. Fara sa vreau, ma napadi gandul: „Nemernicii! Cand le-a venit la îndemana, s-au purtat şi ei la fel cu alţii! Acum, le-a venit randul şi nu se aşteapta la un tratament mai bun, aşa ca resemnarea lor filozofica nu este dovada vreunei pregatiri sufleteşti, a vreunei tarii intelectuale, a vreunui raţionament, ci doar o simpla rezistenţa animalica. Sunt ca nişte piei-roşii albe!”
CAPITOLUL III
Cavalerii Mesei Rotunde
Sporovaiala de la Masa Rotunda consta mai mult din monologuri – un soi de dari de seama asupra aventu¬rilor în care fusesera capturaţi prizonierii, iar prietenii şi susţinatorii acestora, ucişi şi jefuiţi de cai şi armuri. Îndeobşte – pe cat mi-am putut da eu seama – aventurile acelea, pline de omoruri, nu erau expediţii întreprinse pentru a razbuna jigniri, nici pentru a pune capat unor vechi certuri sau unor neînţelegeri iscate din senin. Nu! De obicei erau nişte sim¬ple dueluri între straini – dueluri între oameni care nici macar nu fusesera prezentaţi unul altuia şi între care nu exista nici o pricina de jignire. Este drept ca de multe ori îmi fusese şi mie dat sa vad cum doi baieţi, care nu se cunoşteau şi se întalneau doar din întamplare, se ameninţau într-un glas: „Las ca-ţi arat eu ţie! Am sa te zvant în batai!” şi treceau pe loc la fapte. Pana atunci însa, îmi închipuisem ca astea se întampla doar între copii, fiind tocmai semnul şi dovada copilariei. Dar iata ca acolo dadusem peste cogeamite galigani – oameni în toata firea – care se ţineau de asemenea ispravi şi se faleau cu ele, chiar cand îmbatraneau. Totuşi, era ceva foarte simpatic în fiinţele acelea cu suflet simplu, ceva atragator şi placut; mi se parea ca nu gaseşti în gradiniţa aceea de copii, ca sa zic aşa, nici atatica creier cat îi nevoie pentru momeala de la undiţa. Dupa catva timp, însa, nici nu te mai sinchiseai, caci îţi dadeai seama ca într-o astfel de societate nici nu-i nevoie de creier şi daca oamenii ar fi avut creier – asta le-ar fi încurcat, stanjenit şi chiar stricat simetria vieţii lor şi poate le-ar fi facut imposibila existenţa.
Mai de pe fiecare chip desprindeai o nobila barbaţie. Pe unele vedeai chiar o anumita distincţie şi blandeţe, care înlatu¬rau clevetirile rautacioase şi le faceau sa amuţeasca. În ţinuta cavalerului caruia îi ziceau sir Galahad, staruiau o bunatate şi o puritate nespus de nobile, de asemenea şi în înfaţişarea regelui, iar mareţie şi prestanţa gaseai în statura uriaşa şi în portul trufaş al lui sir Launcelot al Lacului.
Tocmai în clipa aceea se petrecu un incident, aţintind toate privirile asupra acestui sir Launcelot. La semnul facut de un fel de maestru de ceremonii, şase sau opt dintre prizo¬nieri se ridicara, venira în grup şi îngenuncheara pe daliile de piatra şi ridicandu-şi braţele înspre galeria unde se aflau doamnele, se rugara a li se îngadui sa vorbeasca reginei. Doamna, care şedea la locul cel mai de vaza, în buchetul acela de femei înghesuite ca la o expoziţie de flori şi cusaturi ţaraneşti, încuviinţa din cap. Atunci purtatorul de cuvant al prizonierilor declara ca el şi cu semenii lui sunt în mainile ei, întru iertare, rascumparare, captivitate sau moarte, şi ca aşa cum va hotarî dansa, dupa bunu-i plac, aşa va fi. Îi mai spuse ca ei o faceau la porunca lui sir Kay, comisul, ai carui prizo¬nieri erau, întrucat el îi învinsese pe campul de lupta într-o batalie crancena şi asta singur, numai prin taria şi vitejia lui.
Mirarea şi uimirea se aşternura pe feţele tuturor celor din sala. Zambetul plin de recunoştinţa al reginei pieri la auzul numelui lui sir Kay. Regina parea tare dezamagita. Pajul îmi şopti la ureche, pe un ton şi cu cuvinte de curata batjocura:
— Aolio! tocmai sir Kay! O, cat iaste fara de cale şi fara de cuviinţa! Sa fiu albie de porci, daca iaste cu putinţa una ca asta! Doua mii de ani, se va cazni înca necurata scornire a oamenilor ca sa-l blagosloveasca pe comis cu o asemenea basna!
Toate privirile îl iscodira aprig pe sir Kay, dar el fu la înalţime. Se ridica şi îşi juca ca un maestru cartea – şi lua toate levatele. Spuse ca va povesti întocmai cele petrecute, fara sa puna nimic de la el.
— Iara de veţi chibzui ca se cade cuiva cinstire şi slava pentru ispravile acestea – zise el – atunci cinstire şi slava veţi harazi aceluia carele iaste cel mai vartucios, viteazul ale carui maini au purtat pavaza şi au taiat cu paloşul pre neprietenii creştinataţii, iara acesta nu-i altul decat însuşi cavalerul care şade colo! Şi, spunand acestea, îl arata pe sir Launcelot. Zau, i-a lucrat în foi de viţa şi bine le-a facut!
Apoi, sir Kay îşi urma povestirea şi le spuse cum sir Launcelot, în cautare de aventuri – cu puţina vreme înainte – ucisese dintr-o singura lovitura de spada şapte uriaşi şi dez¬robise o suta patruzeci şi doua de fecioare. Dar sir Launcelot nu s-a mulţumit cu atata şi, cautand alte aventuri, a dat peste dansul (sir Kay), care se lupta deznadajduit cu noua cavaleri straini şi pe loc el a luat pe seama sa lupta şi i-a înfrant pe toţi cei noua. Şi le mai povesti cum, în noaptea aceea, sir Launcelot se trezi, fara sa faca vreun zgomot, şi îşi puse platoşa lui sir Kay, luandu-i şi calul şi o porni în ţari îndepartate, unde învinse şaisprezece cavaleri într-o crancena batalie şi pe alţi treizeci şi patru într-alta. Şi pe toţi aceştia, ca şi pe primii noua, îi puse sa jure ca vor veni calari, de duminica Rusaliilor, la curtea regelui Arthur şi se vor preda în mainile reginei Guenever, drept prizonieri ai comisului sir Kay, prada a vite¬jiei sale cavalereşti. Şase din ei se şi aflau acolo, iar restul aveau sa soseasca de îndata ce li se vor tamadui ranile mai grave.
Ce sa spun – era înduioşator s-o vezi pe regina roşind şi zambind, parand totodata stanjenita şi fericita şi aruncandu-i pe furiş lui sir Launcelot nişte ocheade, pentru care în Ar¬kansas pun capul ca handralaul ar fi primit nişte gloanţe în ceafa.
Toata lumea lauda vitejia şi marinimia lui sir Launcelot. Numai eu eram buimac cu totul, afland cum un singur om fusese în stare sa bata şi sa captureze atatea batalioane de luptatori antrenaţi. I-am spus-o şi lui Clarence, dar fluşturaticul ala, care n-avea nimic sfant într-însul, îmi zise doar atata:
— Daca sir Kay ar fi avut ragaz sa mai dea de duşca un burduf de vin acru, ar fi încarcat şi mai dihai socoteala.
M-am uitat la paj plin de mandrie, vazand cum i se aşterne pe faţa norul unei adanci desperari. Catand încotro şi-a aţintit el privirea, zarii un moşneag tare batran, cu barba alba, purtand o mantie neagra, ce i se revarsa în falduri. Batranul se ridicase şi acum statea în faţa mesei, clatinandu-se pe picioarele-i şubrede, leganandu-şi încet capul stravechi şi masurand pe comeseni cu ochii sai apoşi şi rataciţi. Suferinţa întiparita pe chipul pajului se putea desluşi şi pe feţele tuturor mesenilor, caci cu toţii luara înfaţişarea unor fapturi necuvantatoare, care ştiu ca trebuie sa îndure totul, fara a scoate macar un gemet.
— Maica Precista, iaraşi va sa dam ascultare – suspina baiatul – aceleiaşi basne din babalac, ce pogoara uratul preste suflet. De mii de mii de ori, îndrugat-a dumnealui – paclişitul – aceleaşi cuvinte şi cata vreme fi-va traitor le va mai îndruga, de verice data îşi va umple burduhoiul şi va porni umbletul fara sfarşit al scornelilor. Dar-ar bunul Dumnezeu sa mor decat sa mai apuc o zi ca aceasta!
— Cine e?
— Merlin, cel preste sama de mincinos şi neîntrecut în vrajitorii. Ieşi-i-ar veleatul odata, plata pentru uratul ce ni-l prefira în suflet cu aceasta singura poveste, poftorita şi raspoftorita! Dara lumea se spaimanta de dansul, ca are, la vrere şi porunca, furtunile şi fulgerile şi pre toţi diavolii, care vor fi fiind în iad, iara daca nu ar fi aşa, apoi de multa vreme i s-ar fi scos maruntaiele ca sa se ajunga pana la povestirea aceasta şi s-o dea de pamant, facand-o praf şi pulbere! Mereu a fost zicand basna aceasta, precum ca despre altul ar face vorbire, prefacandu-se a fi prea sfiicios spre a-şi aduce proslavire singur – trazni-l-ar toate afuriseniile şi apuca-l-ar toate nevoile! Prietene, fii bun şi trezeşte-ma cand va suna stingerea!
Baiatul îşi puse capul pe umarul meu, facandu-se ca doarme. Hodorogul îşi începu povestea, iar peste cateva clipe flacaul adormi cu adevarat. La fel paţira potaile şi curtenii, lacheii şi puzderia de oşteni. Glasu-i haraitor haraia într-una. De peste tot, se pornira sforaiturile, însoţind pe povestitor, ca un acompaniament înfundat şi în surdina al unor instrumente de suflat. Unora le cazura capetele peste braţele încrucişate, iar alţii îşi dadura capul pe spate, ramanand cu gura cascata şi slobozind prin somn, fara de voie, nişte melodii farnaite. Muştele zbarnaiau şi pişcau nestingherite. Şobolanii roiau din sute de borte şi foiau prin sala, ca la ei acasa, ba unul şedea cocoţat ca o veveriţa pe capul regelui, ţinand o bucaţica de branza în labuţe, ronţaind-o şi prefirand firimiturile pe obrazul mariei sale, cu o naiva şi neruşinata lipsa de respect. Era o scena tihnita şi odihnitoare pentru ochii obosiţi şi sufletele întristate.
Iata cam cum venea povestea batranului:
— Purces-au craiul şi Merlin şi au mers pana le-a ieşit în cale un schivnic, carele om sfant şi vraci fara seaman era. Iara schivnicul, cercetandu-i ranile, bune leacuri i-au dat, drept care craiul poposit-au acolo trei zile, tamaduindu-şi ranile şi învrednicindu-se a calari şi a îmbla. Şi iara purces-au la drum. Iara pe cand calareau, a fost zicand Arthur, craiul: Nu am paloş! Atata paguba – raspuns-a Merlin – afla ca prin preajma iaste un paloş carele al mariei-tale va fi, daca ne taste puterea! Şi mai calarira pana ajunsera la un lac cu apa limpede şi întins tare, iara în dricul lacului zarit-au Arthur un braţ de om, carele învaluit în panza alba era, iara mana braţului întin¬dea un paloş minunat! Iaca – grait-a Merlin – colo e paloşul de care datu-ţi-am de ştire! Într-acestea, zarit-au amandoi o jupaniţa mergand pe luciul lacului. Au ce soi de jupaniţa iaste? întrebat-a craiul Arthur. E zana lacului – raspuns-a Merlin – iara în adancul apei zace o stanca şi înlauntrul ei iaste un lacaş, cum nu-i altul pre lume, numai din podoabe şi podoabe. Şi zana va veni la tine, aciiş, iara tu dulce la cuvant sa fii, ca sa-ţi daruiasca paloşul. Dupa aceea, veni şi zana catre Arthur, zi buna dandu-i, iara el la fel. Domniţa – grait-a Arthur – ce paloş iaste acela, pe care, colo în lac, un braţ îl întinde deasu¬pra apei?! Al meu aş vrea sa fie, ca paloş eu nu am! Tu, Arthur, marite craiule – a fost zicand zana – afla ca al meu iaste paloşul, iara de mi-i harazi la vreme darul de care am trebuinţa, al tau va fi paloşul! Credinţa mi-e chezaşa – zis-a atunci Arthur – ca orice dar îmi vei cere, îndata ţi-l voi aduce! Prea bine – grait-a zana – ia luntrea aceea, vasleşte pana acolo şi ia-ţi paloşul, dara şi teaca lui sa n-o laşi, iara eu ţi-oi cere darul, cand va veni sorocul. Descalecat-au atunci craiul Arthur şi Merlin, au legat caii de nişte copaci şi – ţuşt! – au paşit în luntre, iara cand au ajuns la paloş, craiul Arthur a tras de cel maner şi l-a luat cu sine. Iara braţul a pierit în adanc, cu mana cu tot, şi ei au ajuns la mal şi au pornit de-a-ncalarelea înain¬te. Curand dupa aceea, craiul Arthur a zarit o mandreţe de foişor. Ce iaste cu foişorul acesta? Raspuns-a Merlin: „Iaste al cavalerului cu care te-ai lovit acum în urma, sir Pellinore, dara el nu-i aici, ci iaste dus ca sa se înfrunte cu un alt cavaler de-al tau, acela caruia îi zice Egglame. S-au taiat cu sabiile, dara la urma Egglame şi-a întors de catre el faţa şi a luat-o la goana, caci altmintrelea aţa la moarte l-ar fi tras, iara celalalt l-a gonit pana la Carlion, aşa ca-l vom întalni acuma la drumul mare. Voroave foarte pre voia gandului meu ai grait – zis-a Arthur- ca acuma am paloş şi merg sa îl tai, plinind pedeapsa. Marite doamne – grait-a Merlin – nu se cade, caci cavalerul iaste prea istovit de lupta şi goana, cat nu-ţi va fi spre slava sa îl înfrunţi, iara pe potriva lui nu-i gasi alt cavaler traitor pre lume. Întru aceasta, sfatul meu iaste a-l lasa slobod sa treaca, iara curanda vreme va sta el viteaz cu inima mare în slujba şi ajutorul tau şi feciorii lui aşijderea, dupa ce i se va curma firul vieţii. Veni-va ziua aceea şi bucuros vei fi sa-i dai pe sora ta, spre a se însoţi cu ea. Raspuns-a Arthur: Cand îl voi zari, voi face precum m-ai povaţuit. Apoi, craiul Arthur şi-a privit paloşul, veselindu-se de taiş. Au care dintre ele ţi-a caşunat mai multa bucurie – zis-a Merlin – paloşul ori teaca? Mai bucuros sunt de paloş, raspuns-a Arthur. Gand fara socotinţa! – a fost zicand Merlin – caci teaca preţuieşte înzecit cat spada şi, afla de la mine, daca ai teaca aceasta asupra-ţi, nicicand nu vei sangera şi nicicand sabia duşmanilor în tine nu se va încrunta! Întru aceasta, ţine de-a pururi cu tine teaca! Calarit-au mai departe catre Carlion, iara în drum l-au întalnit pe sir Pellinore, dara Merlin a urzit asemenea vraja încat Pellinore nu l-a vazut de fel pe crai şi a trecut pe langa dansul fara a grai ceva. Ma minunez foarte – zis-a craiul Arthur – ca sir Pellinore nu s-a învrednicit sa-mi graiasca! Sire – raspuns-a Merlin – nici pomeneala sa te fi zarit, ca altfel n-ai fi scapat lesne de dansul. Şi aşa ajuns-au la Carlion, unde cavalerii regelui se veseleau în voie. Iara cand cinstitele feţe au auzit de vitejiile sale, tare s-au minunat ca singur se primejduieşte într-alta şi îşi aratara mulţumirea de a fi supt un asemenea carmuitor, care îşi pune viaţa în primejdie ca orice cavaler de rand.
CAPITOLUL IV
Sir Dinadan cel hatru
Mie, unul, mi s-a parut ca minciunile acelea gogonate, cu iz arhaic, fusesera povestite cat se poate de simplu şi de frumos. E drept ca auzisem o singura data poves¬tea lui Merlin – şi asta joaca mare rol. Fara îndoiala ca le placuse şi celorlalţi, cand fusese nou-nouţa.
Hatrul de sir Dinadan fu primul care se trezi şi curand îi scula şi pe ceilalţi cu o farsa care dovedi destul prost gust. Lega cateva cani de tinichea de coada unui caine şi-i dadu drumul, iar cainele înnebunit de groaza, se învarti prin sala, cu toata haita urland dupa el. Potaile loveau şi tranteau tot ce le ieşea în cale, facand un balamuc în toata legea. Se isca o zarva şi un taraboi de-ţi spargeau urechile şi toţi cei de faţa rasera pana le dadura lacrimile, iar unii cazura de pe jilţuri şi se tavalira pe jos, nemaiputand de încantare. Erau aidoma unor copii. Sir Dinadan se simţea atat de mandru de aceasta isprava, încat nu se putea stapani de a nu repeta întruna, pana la nesaţ, cum îi trecuse prin cap ideea aceasta nemuritoare. Şi, aşa cum se întampla cu toţi umoriştii de soiul sau, el nu-şi conteni rasul nici dupa ce lumea cealalta se potolise de mult. Era atat de înfierbantat, încat se hotarî sa ţina un discurs – fireşte, un discurs umoristic. Cred ca în viaţa mea n-am auzit atatea glume vechi şi rasuflate, carpite laolalta. Era mai rau decat mascaricii, mai rau decat clovnii de la circ. Mi se parea groaznic de trist sa stau acolo, cu o mie trei sute de ani înainte de a ma fi nascut, şi sa ascult iar aceleaşi biete glume, uscate şi mancate de viermi, care ma scoteau din sarite cand eram copil, cu o mie trei sute de ani mai tarziu. Asta mai ca m-a convins ca-i o adevarata minune sa faci o gluma noua. Toata lumea radea de vechiturile acelea – dar aşa face întotdeauna lumea, şi am remarcat-o cu veacuri mai tarziu. Bineînţeles ca hulitorul – adica pajul – nu radea. Nu, el le lua în batjocura, caci nu avea nimic sfant într-însul. Îmi spuse ca majoritatea glumelor lui sir Dinadan erau putrede, iar restul împietrite. Îi raspunsei ca „împietrite” merge, fiindca socoteam şi eu ca singura metoda potrivita pentru a clasifica varstele impu¬natoare ale catorva din glumele acelea era sa le oranduieşti pe ere geologice. Ideea aceasta nu trezi însa nici un ecou în mintea baiatului, fiindca geologia nu fusese înca inventata. Totuşi, i-am ţinut minte remarca şi am planuit sa ridic întreaga societate la un nivel de cultura cat mai înalt, daca voi reuşi s-o scot eu însumi la capat. N-are rost sa arunci la gunoi bunatate de marfa, numai fiindca piaţa nu-i coapta pentru ea.
Apoi, sir Kay se ridica şi puse în mişcare maşinariile morii sale de poveşti, întrebuinţandu-ma drept combustibil. Sosise momentul sa fiu serios şi am fost la înalţime. Sir Kay povesti cum m-a întalnit într-o ţara îndepartata, locuita de nişte barbari care purtau cu toţii aceleaşi veşminte caraghioase ca şi mine – veşminte vrajite, menite sa-l apere pe cel care le purta de orice lovitura data de vreo mana omeneasca. El însa nimicise puterea vrajii, cu ajutorul unei rugaciuni, îi ucisese pe cei treisprezece cavaleri ai mei, dupa o batalie de trei ceasuri, şi ma luase prizonier, cruţand-mi viaţa, pentru ca asemenea bazdaganie sa fie expusa spre minunarea şi admiraţia regelui şi a curţii. Vorbind despre mine tot timpul, întrebuinţa tot felul de expresii, dintre care cele mai palide erau: „acest uriaş uimitor”, „acest înfricoşator monstru ce-atinge cerul cu capul” şi „acest capcaun, cu colţi şi cu gheare, mancator de oameni”. Ei, ce sa vezi! Toata lumea înghiţea gogoşile astea cu cea mai mare naivitate, nu zambea deloc şi nimeni nu parea sa observe ca persoana mea nu se prea potrivea cu rapoartele acelea umflate. Mai spunea sir Kay cum, cautand sa scap de dansul, am ţaşnit dintr-un şanţ, drept în varful unui copac, înalt de doua sute de coţi, dar el ma doborase cu un bolovan cat o vaca, care îmi „faramase mai toate oasele” şi apoi ma pusese sa jur ca ma voi înfaţişa la curtea regelui Arthur, pentru jude¬cata. În încheiere, ma condamna la moarte, urmand sa fiu executat în dupa-amiaza zilei de 21, şi-i pasa atat de mult de soarta mea, încat se opri din cascat, înainte de a fi hotarat data. în momentele acelea, ma gaseam într-un hal fara de hal. E drept, nu prea eram stapan cu totul pe facultaţile mele mintale, ca sa pot urmari polemica iscata asupra chipului în care era preferabil sa fiu executat, deoarece unii se îndoiau ca aş putea fi ucis, din pricina hainelor mele vrajite. Şi, totuşi, nu purtam decat un costum ca oricare altul, cumparat cu cincisprezece dolari la un magazin de haine gata. Eram însa destul de grijuliu ca sa nu-mi fi scapat un anumit amanunt. Ma refer la termenii pe care îi folosea, în cel mai firesc mod, aceasta falnica adunare, alcatuita din înaltele doamne şi simandicoşii gentlemeni ai ţarii şi care ar fi facut sa roşeasca pana şi pe-o piele-roşie din tribul comanşilor. Nedelicateţea ar fi un epitet prea slab, pentru ceea ce vreau sa spun eu. Şi va rog sa ma credeţi ca citisem şi eu Tom Jones şi Roderick Random, precum şi alte carţi de soiul asta şi ştiam bine ca cele mai de seama doamne şi cei mai de frunte gentlemeni din Anglia nu ramasesera cu mult mai prejos sau chiar deloc în privinţa „decenţii” vocabularului, precum nici în privinţa moravurilor şi a atitudinii, pe care le trada o asemenea vorbire chiar pana acum o suta de ani. Ba, înca pana în secolul nostru, al XIX-lea, în care – la drept vorbind – s-ar putea spune ca şi-au facut apariţia primele mostre de adevarate lady şi adevaraţi gentlemeni ce se pot descoperi în istoria engleza sau europeana. Ia închipuiţi-va, cum ar fi daca Walter Scott, în loc sa puna el dialogurile în gura personajelor sale, le-ar fi îngaduit sa vorbeasca dupa placul lor? În acest caz, Rebecca şi Ivanhoe şi duioasa lady Rowena ar fi avut conversaţii care l-ar face pe oricare vagabond din zilele noastre sa se simta prost. În orice caz, pentru cei care sunt în mod inconştient indelicaţi şi grosolani – toate lucrurile sunt delicate. Supuşii regelui Arthur nu-şi dadeau seama ca sunt indecenţi şi am avut destula prezenţa de spirit ca sa nu le atrag atenţia.
Bieţii de ei, se framantau atata din pricina hainelor mele vrajite, încat rasuflara grozav de uşuraţi, cand, în cele din urma, batranul Merlin înlatura cu o remarca de bun simţ obstacolul de care se poticnisera. El îi întreba de ce au capete atat de seci şi nu le trece prin minte sa ma despoaie. Într-o clipita, am fost gol puşca! Ei, doamne, doamne, cand te gandeşti ca eram singura persoana din sala care nu se simţea la largul ei! Ma comentau toţi cu o nepasare de parc-aş fi fost o varza. Regina Guenever îmi arata un interes la fel de naiv ca şi ceilalţi şi spuse ca în viaţa ei nu mai vazuse picioare ca ale mele. A fost singurul compliment pe care l-am capatat – daca era cumva un compliment.
În cele din urma, eu am fost transportat într-o direcţie, iar primejdioasele mele haine în alta. Am fost zvarlit într-o celula stramta şi întunecoasa, avand drept cina cateva ramaşiţe ca vai de lume, drept culcuş nişte paie umede, iar drept tovaraşie o puzderie de şobolani.
CAPITOLUL V
O buna inspiraţie
Eram atat de obosit, încat nici macar frica n-a fost în stare sa ma ţina treaz multa vreme.
Cand am venit iaraşi la realitate, mi s-a parut ca dormisem o veşnicie şi cel dintai gand mi-a fost: „Ei, ce vis uimitor am avut! Cred ca m-am trezit tocmai la vreme ca sa scap de spanzuratoare, ori de înec, ori de ardere pe rug, ori de ceva în felul asta… Îi mai trag un pui de somn pana ce suna sirena şi pe urma ma duc la fabrica şi ma rafuiesc cu Hercule.”
Dar, chiar în clipa aceea, se auzi muzica scarţaitoare a unor lanţuri şi zavoare ruginite, o lumina îmi fulgera în ochi şi fluturele acela de Clarence îmi rasari în faţa. De mirare, cascai o gura cat o şura şi aproape ca mi se taie rasuflarea.
— Ce – îi strigai eu – tot în faţa mea te afli? Ia cara-te de aici cu vis cu tot! Marş odata!
Dar Clarence se mulţumi sa rada, în felul lui uşuratic, începand sa-şi bata joc de starea-mi jalnica.
— Foarte bine – spusei eu resemnat – las sa se desfaşoare visul mai departe! N-am nici o graba.
— Nu-ţi fie cu banat, care vis?
— Care vis? Hm, visul ca ma aflu la curtea regelui Arthur, un individ care nici n-a existat, şi ca vorbesc cu tine, care eşti doar rodul închipuirii.
— Ia-n te uita, zau aşa? Şi tot vis iaste ca maine vei fi ars pe rug? Ho-ho-ho! Amuţit-ai?
Lovitura primita ma darama de tot. Începui sa-mi dau seama ca ma gaseam într-o situaţie cat se poate de grava, fie ca era vis sau nu, caci ştiam din experienţa ce tarie de viaţa capata visele. Ştiam ca a fi ars pe rug, chiar în vis, nu-i deloc gluma, ba e ceva care trebuie înlaturat prin orice mijloc. Aşa ca îl rugai cu glas plangareţ:
— Ah, Clarence, baiatule, singurul meu prieten – fiindca îmi eşti prieten, nu-i aşa? – nu ma lasa pierzaniei! Ajuta-ma sa nascocesc vreo cale ca sa scap de-aici!
— E-he-hei! Sa haladuieşti? Dara bine, omule, tinzile şi tainiţele temniţei, toate fara osebire, sub straşnica paza şi priveghere a strajilor sunt.
— Fireşte, fireşte. Dar caţi ostaşi sunt, Clarence? Nu-s prea mulţi, sper?
— Cata frunza şi iarba! Nu iaste nici o nadejde de haladuinţa!
Tacu o clipa şi adauga, cu glas şovaielnic:
— Dara mai sunt şi alte temeiuri, mai vartoase, carele stau împotriva!
— Altele? Care-anume?
— Ei, zice-se… dara nu cutez pre legea mea! Zau, ca nu cutez!
— De ce, sarmane flacauaş? Ce-i cu tine? Ce tot tresari aşa? De ce tremuri?
— Mare! Drept îţi spun! Cuvine-se şi inima îmi da ghes sa-ţi zic, dara…
— Haide, haide! Curaj! Fii barbat. Da-i drumul! Doar eşti un baiat cu scaun la cap!
Şovai, sfaşiat între teama şi dorinţa de a vorbi; apoi se duse tiptil pana la uşa şi arunca o ochire afara, tragand cu urechea. În cele din urma, se strecura iar langa mine şi-mi şopti la ureche nişte veşti îngrozitoare. Le spuse cu toata neliniştea şi chinurile unui om care s-a aventurat pe un teren primejdios, vorbind despre lucruri a caror simpla pomenire i-ar putea aduce moartea.
— Urzit-a Merlin, în rautatea lui, o facatura în jurul acestei temniţi, şi nimeni din tot regatul nu iaste atat de nesabuit sa încerce a trece cu tine alaturi pragul ei! Aiba-ma în paza Dumnezeu! Ţi-am destainuit totul! Vadeşte-ţi milostivirea catre neagiutoratul de mine! Îndura-te de-un biet flacau carele binele ţi-l vrea şi înspre aceasta se îndeamna; caci de ma vei da în vileag, pierzaniei cele fara de sama harazit sunt!
Izbucnii într-un hohot de ras – singurul într-adevar învio¬rator, pe care-l avusesem de multa vreme şi îi strigai:
— Merlin a urzit o vraja! La naiba cu el! Harbul şi şarlatanul acela care nu face nici cat o ceapa degerata! Magarul ala batran şi palavragiu? Palavre, şi numai palavre, cele mai sfrun¬tate palavre din lume! Pai cum am sa cred eu în superstiţia asta – cea mai idioata dintre toate superstiţiile acestea – copilareşti, idioate, natangi, fara noima, care vreodata… Da-l dracului de Merlin!
Dar Clarence se aruncase la picioarele mele, înainte ca sa fi sfarşit cu toate complimentele acestea şi – de spaima – era cat pe ce sa-şi iasa din minţi.
— Oh, ia seama! Grait-ai cuvinte purtatoare de grea urgie! Napristan, zidurile se vor pravali asupra-ne, daca rosteşti ase¬menea afurisenii. Deszi ceea ce ai zis, pana mai iaste vreme!
Spectacolul acesta nastruşnic îmi dadu o idee buna şi apoi ma puse pe ganduri. Daca toţi cei de acolo erau la fel de speriaţi de pretinsa vrajitorie a lui Merlin, în acelaşi mod sincer şi cinstit ca şi Clarence, fara îndoiala ca un om supe¬rior ca mine trebuia numaidecat sa gaseasca o şmecherie, ca sa traga folos de pe urma acestei stari de lucruri. Am chibzuit mai departe şi am chitit un plan. Apoi i-am zis:
— Hai, ridica-te! Vino-ţi în fire! Priveşte-ma drept în ochi. Ştii de ce am ras?
— Nu! Dara în numele prea curatei noastre Fecioare, facatoarea de minuni, nu mai rade, ca numai de ras nu iaste.
— Ei, o sa-ţi spun de ce-am ras. Fiindca eu însumi sunt vrajitor!
— Domnia ta?
Baiatul facu un pas îndarat şi-şi aţinu rasuflarea, caci destainuirea mea îl lovea cam pe neaşteptate. Dar, din atitudinea lui, se vedea ca deodata capatase un foarte-foarte mare respect. Reţinui numaidecat faptul – care-ţi arata ca şarlatanii n-aveau nevoie de nici o reputaţie în ospiciul acela: oamenii erau gata sa-i creada doar pe cuvant. Continuai:
— Îl cunosc pe Merlin de şapte sute de ani, şi el…
— Şapte su…
— Nu ma întrerupe. A murit şi a înviat de treisprezece ori, şi de fiecare data a colindat lumea sub un alt nume: Smith, Jones, Robinson, Jackson, Peters, Haskins, Merlin, luandu-şi un nou pseudonim, ori de cate ori iese iar la iveala. L-am cunoscut în Egipt, acum trei sute de ani; în India acum cinci sute de ani. Îmi da mereu tarcoale, oriunde ma duc, şi ma sacaie. Nu prea face parale ca vrajitor. Cunoaşte cateva trucuri vechi şi rasuflate, dar n-a trecut niciodata de alfabetul meseriei şi nici n-o sa fie în stare sa treaca! E destul de bun pentru provincie – o singura şi unica reprezentaţie! şi-aşa mai departe, ştii; dar, draga doamne, n-ar trebui ca tocmai el sa se dea drept expert – în orice caz, nu cand da peste un artist adevarat ca mine! Acum, uite ce e, Clarence! O sa raman prieten cu tine pana la capat; în schimb, trebuie sa mi te araţi şi tu prieten. Vreau sa-mi faci un serviciu, anume, sa duci vorba regelui ca şi eu sunt vrajitor – ba înca Înaltul As Suprem – Regele Trucurilor şi Şeful Tribului în Chestii-d-alde-Astea. Vreau sa-i intre bine în cap ca o sa-i aranjez în linişte, chiar de aici, o mica nenorocire – ştii, una care o sa le faca parul maciuca tuturor oamenilor de prin parţile voastre – daca hotararea lui sir Kay va fi îndeplinita şi mi se va caşuna vreun rau. Eşti bun sa-i spui asta regelui, ca din partea mea?
Bietul paj era într-un hal de plans şi de abia îmi mai putea raspunde. Ce jalnic e sa vezi o fiinţa atat de terorizata, afanisita şi descurajata. Baiatul îmi fagadui însa tot ce-i cerusem şi ma facu şi pe mine sa-i fagaduiesc nu o data, ci de cateva ori ca o sa ramanem prieteni şi n-o sa-i fac nici un rau cu vrajile mele. Apoi ieşi din celula, orbecaind ca un prapadit.
Pe data, ma fulgera un alt gand. Cat de nesocotit fusesem! Cand baiatul o sa-şi mai vina în fire, desigur ca o sa se mire de ce un mare vrajitor ca mine e silit sa-i cerşeasca ajutorul ca sa iasa din temniţa! O sa vada limpede ca buna ziua ca sunt un şarlatan.
Ma zvarcolii vreun ceas din pricina acestei boroboaţe şi-mi aruncai tot felul de ocari. Dar pe urma îmi veni brusc ideea ca animalele acelea nu judecau, ca niciodata nu legau un fapt de altul şi toate convorbirile lor dovedeau ca nu observa o absurditate, nici cand le sare în ochi. Abia atunci ma liniştii.
Dar pe lumea asta, tocmai cand omul e mai liniştit, taman atunci i se întampla una boacana. Îmi zisei ca facusem înca o boroboaţa – anume, ca-l trimisesem pe baiat sa alarmeze pe mai marii lui cu o ameninţare din partea mea. Le va spune, desigur, ca am intenţia de a nascoci vreo nenorocire, aşa cum mi se va nazari. Numai ca oamenii care-s oricand gata, ba chiar dornici şi nerabdatori sa înghita minuni, tocmai ei te aşteapta cu nesaţ sa te vada înfaptuindu-le. Şi acum, închipuiţi-va ca ma cheama sa le dau o mostra? Sau îmi cer sa le spun ce fel de nenorocire vreau sa abat asupra lor? Da, facusem o gafa; mai întai trebuia sa fi nascocit nenorocirea şi apoi s-o fi anunţat. „Ce ma fac? îmi ziceam eu. Ce sa le spun, ca sa caştig puţin timp? Iar ma framantam. Eram cat se poate de neliniştit… Se-aud paşi! Vin. Daca mi-ar lasa macar o clipa de gandire… Straşnic! Am gasit! Am scapat din stramtoare!”
Vedeţi, era vorba de eclipsa. Mi-am amintit, cat ai bate din palme, cum Columb sau Cortez, sau vreunul din aceştia, mizase odata totul pe o eclipsa – şi asta cu nişte salbatici. Mi-am întrezarit şansa, zicandu-mi ca şi eu pot face acum aceeaşi manevra. Şi nici n-ar fi fost un plagiat, fiindca ideea îmi venise cu aproape o mie de ani înaintea oricaruia dintre ei.
Clarence intra în celula, fiert şi prapadit, zicandu-mi:
— Fara zabava vestit-am pre maria sa ca-i aduc ştire din parte-ţi şi pe loc m-a chemat în faţa sa. Pana în maduva oaselor înfricoşandu-se de ştire, s-a speriat şi a cugetat a da porunca sa fii slobozit aciiş şi sa fii îmbracat în veşminte alese şi gazduit cu cinstea cuvenita unui om atat de puternic. Dara venit-a Merlin şi a rasturnat totul, înduplecand pe maria sa a crede ca eşti nebun, au nu ştii ce vorbeşti. Zis-a Merlin ca ame¬ninţarea ta iaste doar deşartaciune şi vorba în vant. Au stat la mare voie rea, sfadindu-se, dara pre urma Merlin l-a întrebat în batjocora luminaţiei tale: Au de ce nu da în vileag primejdia care ne pandeşte? Nu o da pentru ca nu iaste vrednic a o savarşi! Vorbele acestea au închis pe neaşteptate gura mariei sale, carele nu s-a priceput a le spulbera. Deci mai mult în sila şi cu mahniciunea în suflet ca te-ar putea jigni, te roaga sa-i înţelegi pasul şi sa-l scoţi din nevoi, destainuindu-i despre ce pacoste sa ia veste, daca ai hotarat cumva felul şi ceasul în care se va arata. Ah, rogu-te, nu mai zabovi! Într-un asemenea ceas, zabava înseamna a-ţi îndoi şi întrei primejdiile care te împresoara. Ah, fii mai de treaba la voroava şi zi ce prapad ne pandeşte!
Lasai sa staruie tacerea pana ce-mi gasii un ton mai impu¬nator şi apoi spusei:
— De cata vreme zac închis în vizuina asta?
— Fost-ai întemniţat cand ziua de ieri se mistuise de istov. Acum sunt noua ceasuri, dimineaţa.
— Nu, zau? Va sa zica am dormit în lege! Acum e noua dimineaţa? Mai, sa fie! Dupa lumina, ai putea jura ca-i miezul nopţii! Va sa zica, suntem în ziua de 20?
— Da, în ziua de 20!
— Şi urmeaza sa fiu ars de viu chiar maine?
Baiatul se înfiora.
— La ce ora?
— La namiezi.
— Atunci, îţi voi spune ce sa le vesteşti.
Facui o pauza preţ de un minut, într-o tacere înfioratoare, şi ma aplecai asupra flacauaşului, care se chircise de teama. Apoi, cu glas profund, masurat, încarcat de negre prevestiri, începui o tirada, ajungand printr-o gradaţie dramatica pana la unul dintre cele mai culminante efecte pe care le-am dobandit în viaţa mea – şi asta în chipul cel mai nobil şi mai sublim:
— Întoarce-te şi spune-i regelui ca la ceasul statornicit voi învalui întreg pamantul în bezna neagra a miezului nopţii; voi şterge soarele de pe cer şi în vecii vecilor nu va mai straluci; roadele pamantului vor putrezi, lipsite de lumina şi caldura, iar noroadele pamantului se vor stinge de foamete, pierind pana la ultimul om!
A trebuit sa-l car pe baiat afara, caci leşinase şi era mai mult mort decat viu. Aşa l-am înmanat oştenilor şi m-am întors în celula.
CAPITOLUL VI
Eclipsa de soare
Din nou în tacere şi la întuneric, am priceput pe îndelete ceea ce mi se spusese, caci una e sa auzi un lucru şi alta e sa-l simţi pe pielea ta. Abia atunci lucrul se umfla şi capata relief. E tocmai ca şi deosebirea dintre a auzi ca un om a fost înjunghiat în inima şi a vedea crima. În tacere şi prin bezna, cunoaşterea faptului ca ma aflam într-o primejdie de moarte capata treptat un înţeles mai adanc; încetul cu încetul începusem sa ma dumiresc şi asta îmi îngheţa sangele în vine.
O binecuvantata prevedere a naturii face însa ca tocmai în asemenea momente, de îndata ce temperatura ţi s-a coborat pana la un anumit grad, sa se petreaca în tine o schimbare şi cum-necum, mai prinzi ceva curaj. Speranţa îţi mijeşte şi, o data cu ea, voioşia, şi iar te simţi pe picioare, gata sa acţionezi – daca, bineînţeles, mai este ceva de facut. Mie, unul, mi-a revenit brusc piuitul. Mi-am zis ca eclipsa este salvare sigura şi pe deasupra va face din mine cel mai însem¬nat om din regat; pe loc argintul viu mi s-a urcat pana la capatul termometrului şi îngrijorarile mi s-au risipit cu totul. Ma simţeam cel mai fericit om din lume. Aşteptam chiar cu nerabdare ziua urmatoare, atat de dornic eram sa culeg roa¬dele marelui triumf şi sa fiu ţinta mirarii şi venerarii întregii naţiuni. Pe langa asta, în ce priveşte afacerile, ştiam ca mi-a pus Dumnezeu mana în cap.
Pana atunci, totuşi, îmi mai ramanea o grija, pe care trebuia s-o alung din minte. Eram aproape convins ca oamenii aceia superstiţioşi, afland de nenorocirea ce le-o propusesem, vor fi atat de îngroziţi, încat vor voi cu orice preţ sa cada la învoiala.
Aşa ca, nu mult dupa aceea, cand am auzit nişte paşi apro¬piindu-se, gandul acesta mi-a revenit şi mi-am zis: „Cu sigu¬ranţa, vor sa cada la învoiala! Ei, daca-i targ bun, foarte bine, primesc; dar daca nu, ma ţin tare pe poziţie şi-mi joc cartea pana la capat”.
Într-adevar, uşa se deschise şi se ivira caţiva oşteni. Cape¬tenia lor zise:
— Rugul e gata! Poftim!
— Rugul! Deodata, mi-a pierit piuitul şi aproape ca am cazut la pamant. În asemenea împrejurari, e greu sa-ţi mai capeţi rasuflarea, caci te apuca horcaitul şi simţi la noduri în gat, dar de îndata ce am fost în stare sa vorbesc iaraşi – am îngaimat:
— Dar e o greşeala – execuţia e fixata pe maine.
— Acum alta iaste porunca. Hotaratu-s-a sa fie cu o zi mai devreme! Nu mai zaboviţi!
Ma vedeam pierdut. De nicaieri nu-mi mai putea veni vreun ajutor. Eram uluit; nu-mi mai stapaneam mişcarile; ma vanzoleam fara rost, ca scos din minţi, aşa ca soldaţii au pus mana pe mine şi m-au tarat afara din celula, printr-un labirint de coridoare subterane, şi în cele din urma m-au adus la lumina necruţatoare a zilei şi a lumii de la suprafaţa. Cand am paşit în curtea vasta şi împrejmuita cu ziduri a castelului, am simţit un cuţit în inima, caci mi-a sarit imediat în ochi rugul care se afla drept în mijloc. Langa el, un morman de butuci şi un calugar. Pe toate patru laturile curţii, mulţimea era aşezata în randuri ce se înalţau în terase înclinate, batand în tot felul de culori. Regele şi regina şedeau pe tron şi fireşte ca erau cei mai la vedeala.
Nu mi-a trebuit mai mult de o clipa ca sa observ toate amanuntele. În clipa urmatoare, Clarence se strecura la lumina, din cine ştie ce ascunzatoare şi-mi turna în urechi nişte veşti. Cu ochii stralucitori de triumf şi de bucurie, îmi zise:
— Eu am facut sa se schimbe sorocul caznei! Şi numai uşor n-a fost. Destainuindu-le cu osardie ce prapad le sta înainte şi vazand groaza pricinuita de vestea mea, am înţeles ca a sosit ceasul de a izbi. Deci am viclenit pre unul şi pre altul, zicand ca puterea-ţi împotriva soarelui nu iaste deplina pana maine şi aşa – de vor sa scape soarele şi lumea – ţi se cade sa fii ucis astazi, cand vrajile domniei tale abia se urzesc şi n-au înca putere. Pre toţi dracii din iad! – neadevar era, basna nepriceputa, ce nu mai sa-i fi vazut cum au înghiţit-o în spaima lor nemasurata, de parca ar fi fost mantuire pogorata din ceruri. Iara eu, în vremea aceasta, zambeam a rade, vazand cat de lesne iaste a-i trage în amageala, apoi slavit-am pre domnul a toate facatoriul, carele s-a îndurat a lasa pe cea mai umila faptura din toate a fi unealta întru mantuirea vieţii domniei tale. Vai! În ce chip fericit grabitu-s-a totul! Ca nu-i zor-nevoie a-i caşuna soarelui adevarata vatamare! Zau – nu uita aceasta – pre sufletul meu! Nu uita! Fa numa puţina bezna – numai un strop de bezna, apoi ia sama şi opreşte-te. Fi-va de ajuns. Vor lua veste cu toţii ca am scornit şi neade¬varuri – din neştiinţa izvorate, aşa vor crede – dara cand se va lasa umbra dintai îi vei vedea cum, de spaima, îşi vor pierde minţile, te vor slobozi şi te vor aşeza la mare cinste! Du-te la izbanda, acum! Dara ia aminte, tu, ce eşti scump şi aproape sufletului meu – cu lacrimi fierbinţi te îndemn a nu-mi uita rugaciunea şi a nu vatama binecuvantatul soare. De dragul meu, ce cu neclatit prieteşug legat pe veci îţi sunt!
Am îngaimat cateva cuvinte, din adancul durerii şi nefericirii mele – doar ca sa-i spun ca voi cruţa soarele. Auzindu-le, flacaul ma rasplati cu o privire recunoscatoare, atat de profunda şi de iubitoare, încat nu m-a rabdat inima sa-i spun ca prostia lui binevoitoare m-a distrus, trimiţandu-ma la moarte.
În timp ce soldaţii ma ajutau sa strabat curtea, domnea o tacere atat de adanca încat, daca aş fi fost legat la ochi, aş fi crezut ca ma aflu într-o pustietate şi nu înconjurat de un zid alcatuit din patru mii de oameni. În toata mulţimea aceea nu se zarea nici o mişcare; toţi erau ţepeni ca nişte statui de piatra şi la fel de palizi, iar pe fiecare chip se aşternuse teama. Încremenirea aceasta deplina domni necurmata, în timp ce eram înlanţuit la stalp şi butucii şi lemnele se îngramadeau cu mare grija şi cam apasator, în jurul gleznelor mele, încercuindu-mi apoi treptat genunchii, coapsele şi tot trupul. Urma o pauza, o linişte şi mai adanca – daca era cu putinţa – apoi un om îngenunche la picioarele mele, cu o torţa aprinsa în mana. Spectatorii îşi întinsera gaturile înainte, privind cu încordare şi saltandu-se de la locurile lor, fara sa-şi dea seama. Calugarul îşi ridica mainile deasupra capului meu, înalţa ochii catre cerul albastru şi începu sa murmure ceva pe latineşte. În aceasta atitudine, el dondani mai departe cateva clipe, apoi se opri. Am aşteptat puţin şi am catat la el: statea tot acolo, ca împietrit.
Dintr-o singura pornire, mulţimea se ridica încetişor, aţin¬tindu-şi ochii pe cer. Le-am urmat privirile: tocmai la ţanc, începea eclipsa mea! Viaţa-mi clocotea iar prin vine! Eram ca un nou nascut! Dara de întuneric se laţi încet pe discul soarelui, inima-mi batea tot mai tare, iar adunarea şi preotul priveau mai departe, neclintiţi. Ştiam ca privirile lor se vor întoarce apoi spre mine. Cand se întampla şi asta, eram pregatit. Luasem una din cele mai mareţe atitudini care mi-au reuşit în viaţa; stateam cu braţul întins, aratand spre soare. Era un efect sublim. Vedeai pur şi simplu cum treceau fiorii prin mulţime, ca nişte valuri. Doua strigate izbucnira, aproape acoperindu-se unul pe altul:
— Daţi-i foc!
— Staţi! Opriţi!
Unul îl scosese Merlin, celalalt regele. Merlin porni de la locul sau, ca sa-mi dea foc chiar cu mana lui – îmi închipui. Am zis:
— Stai pe loc! Daca se mişca cineva, fie chiar regele, fara îngaduinţa mea, îl voi zdrobi cu trasnetul, îl voi arde cu fulgerele!
Mulţimea se aşeza supusa la locuri, dupa cum ma aşteptam. Merlin şovai o clipa, doua – şi în acest scurt ragaz statui ca pe ace – apoi se aşeza şi el, iar eu rasuflai uşurat, ştiind ca acum sunt stapan pe situaţie.
Dupa aceea regele spuse:
— Pogoara-ţi mila asupra noastra, viteaze cavaler, şi nu-ţi mai încerca nesabuit puterile, ca nu cumva pierzanie fara îndreptare sa urmeze. Luat-am veste ca puterile tale nu vor fi depline pana maine, dara…
— Maria ta socoteşte ca vestea a fost o scornitura? Într-adevar, scornitura a fost; caci pururi puterile mi-au fost neştirbite, precum îmi sunt şi acum!
Cuvintele mele avura un rasunet uriaş. De peste tot se înalţara maini rugatoare şi regele se trezi asaltat de o furtuna de implorari ca sa-mi rascumpere, cu orice preţ, marinimia şi sa înlatur nenorocirea. Regele abia aştepta sa împlineasca dorinţa supuşilor. Zise:
— Hotaraşte cum ţi-i vrerea, prea cinstite cavaler. Cere-mi şi jumatate din regat; dara izgoneşte pacostea aceasta şi cruţa soarele!
Norocul îmi suradea în faţa. L-aş fi apucat cu amandoua mainile, într-o clipa, dar opreşte – daca poţi – o eclipsa! Nici vorba de aşa ceva. De aceea am cerut vreme sa chibzuiesc.
Regele zise:
— Vai! cata vreme mai ţine? Cata vreme, prea bunule cava¬ler? Îndura-te de noi! Priveşte, întunericul se laţeşte clipa de clipa. Ma rog ţie, cata vreme ne mai ţii aşa?
— Nu mult. O jumatate de ceas, poate un ceas!
Auzii mii de proteste înduioşatoare, dar nu puteam reduce termenul, fiindca nu-mi aminteam cat dureaza o eclipsa totala de soare. În tot cazul, ma cam fastacisem şi voiam sa mai chib¬zuiesc. Era ceva ciudat cu eclipsa aceea şi faptul ma neliniştea. Daca nu era eclipsa care ma interesa pe mine? Cum puteam şti daca ma aflam într-adevar în veacul al VI-lea, sau de nu cumva totul era doar vis? Doamne, daca m-aş putea încredinţa încaltea ca-i vis! Îmi miji din nou speranţa. Daca baiatul avea dreptate în privinţa datei, şi eram sigur în 20, atunci nu puteam fi în secolul al VI-lea. Cu nerabdare, îl trasei de maneca pe calugar şi-l întrebai în ce zi a lunii suntem.
Mai, sa fie! Mi-a spus ca în 21! Cand am auzit aşa m-au cuprins fiorii. L-am rugat sa se gandeasca bine – doar omul era sigur, ştia bine ca suntem în 21. Va sa zica, baieţandrul ala încurcase iar lucrurile, cap sec ce era! Ne aflam tocmai în ceasul precis al eclipsei; controlasem aceasta cu ochii mei, chiar cand începuse, la cadranul solar din preajma. Aşadar, era adevarat; ma aflam fara îndoiala la curtea regelui Arthur şi acum trebuia sa ies la liman cum se putea mai bine.
Bezna creştea mereu şi oamenii erau tot mai dezna¬dajduiţi. Atunci am zis:
— Am chibzuit, maria ta! Drept învaţatura de minte, voi lasa ca bezna sa se întinda şi noaptea sa se aştearna asupra lumii, dar atarna de maria ta daca voi şterge soarele cu totul de pe cer sau îl voi face la loc, aşa cum a fost. Iata ce condiţii pun: vei ramane rege peste toate stapanirile tale şi vei primi toata slava şi cinstirea ce ţi se cuvin; dar ma vei numi sfetnicul şi mana ta dreapta pe veci şi-mi vei da, pentru serviciile mele unu la suta din veniturile suplimentare, pe care voi reuşi sa le aduc statului. Daca n-oi putea trai din asta, fii sigur ca n-o sa întind mana nimanui. Îţi convine?
Rasuna un tunet de aplauze, iar peste ele se înalţa glasul regelui:
— Dezlegaţi-l şi slobod sa fie! Şi închinaţi-va lui, voi, oa¬meni de sus au de jos, avuţi au nevoiaşi, ca mana dreapta a domniei mele dumnealui iaste. Harazite-ţi sunt puterea şi drep¬tul de porunca! Vei sta pe cea mai înalta treapta a tronului! Dara, amu izgoneşte pe loc aceasta noapte înfioratoare şi adu iaraşi lumina şi dulceaţa lumii acesteia pentru ca toata suflarea sa te blagosloveasca!
Dar eu îi zisei:
— Daca un om de rand este dat de ruşine în vazul lumii, asta nu-i nici o paguba, dar mare ruşine este chiar şi pentru suveran, cand noul sau ministru continua sa stea despuiat în faţa supuşilor. Scuteşte-ma, sire, de ruşinea aceasta. Pot cere sa mi se dea înapoi hainele?…
— Veşmintele acelea nu se cuvin cinului domniei tale! exclama regele. Aduceţi-i alte veşminte! Înveşmantaţi-l ca pe-un principe!
O brodisem bine. Cautam sa ţin lucrurile în loc, pana ce eclipsa avea sa fie totala, caci altfel regele iar m-ar fi rugat sa alung imediat bezna, ceea ce, vezi bine, ca nu puteam. Trimiţand el dupa haine, am mai caştigat ceva timp, dar nu de ajuns, aşa ca a trebuit sa caut un alt tertip. Am declarat ca mi-e teama ca nu cumva regele sa se razgandeasca şi sa se caiasca oarecum de ceea ce facuse, în ratacirea sa; de aceea voiam sa mai las sa creasca întunericul, iar daca, dupa ce se va fi scurs destula vreme, regele tot îşi va pastra hotararea, abia atunci voi alunga întunericul. Nici regele şi nici ceilalţi nu pareau încantaţi de tocmeala, dar eu trebuia s-o ţin morţiş aşa.
Negura şi întunecimea creşteau tot mai mult, în timp ce eu aveam de furca cu hainele greoaie ale veacului al VI-lea. Încet-încet, se întuneca de nu-ţi mai vedeai nici degetele şi mulţimea gemea şi urla de spaima, simţind cum recile şi nefi¬reştile adieri ale nopţii treceau prin vazduh şi vazand curand cum stelele rasareau şi sclipeau pe cer. Tare ma bucurai cand eclipsa ajunse totala, dar în schimb toţi ceilalţi erau zdrobiţi de durere, ceea ce era foarte natural. Am zis:
— Constat ca regele, prin tacerea sa, pazeşte învoiala dintre noi!
Apoi, îmi ridicai braţul, statui aşa o clipa şi rostii cu cea mai grozava solemnitate:
— Facatura sa se desfaca, cele legate sa se dezlege şi sa treaca fara a vatama pe nimeni!
Un rastimp, nu se auzi nici macar un foşnet, în bezna aceea deplina, în tacerea aceea mormantala.
Dar cand, peste cateva clipe se prefira o dunga argintie a soarelui, adunarea se dezlanţui într-un strigat asurzitor şi se revarsa ca un potop asupra mea, copleşindu-ma cu binecuvantari şi mulţumiri. Fara îndoiala ca şi Clarence striga cat îl ţinea gura, pierdut în talazul acela.
CAPITOLUL VII
Turnul lui Merlin
Ţinand seama ca acum eram al doilea personaj din regat, în ce priveşte puterea politica şi autoritatea, se putea spune ca într-adevar ajunsesem la mare preţ. Veşmintele mi se lucrau numai din matasuri, catifele şi fireturi de aur şi, prin urmare, erau foarte aratoase, însa tot atat de stanjenitoare. Îmi dadeam seama însa ca în curand obişnuinţa avea sa ma împace şi cu hainele acestea. Mi se dadusera cele mai alese încaperi din castel, dupa cele regale. Perdelele de matase straluceau cu culorile lor bogate, dar în schimb nici un covor pe pardoseala de piatra, ci numai rogojini, şi înca rogojini desperecheate, de nu aveai nici macar doua de acelaşi soi. Cat despre celelalte comoditaţi, la drept vorbind, ele nu existau deloc. Vorbesc de micile comoditaţi, caci ele alcatuiesc adevarata mangaiere a vieţii. Jilţurile cele mari de stejar, împodobite cu sculpturi primitive – treaca-mearga, dar în afara de ele nu gaseai nimic ca lumea. Nu exista sapun, nici chibrituri, nici oglinda – cu excepţia uneia de metal, în care te zgaiai ca într-o galeata cu apa. Şi nici macar o cromoli¬tografie! Ma obişnuisem, de ani de zile, cu asemenea poze şi abia atunci mi-am dat seama ca – fara sa banuiesc – în adancul fiinţei mele se nascuse o pasiune pentru arta de care acum sufletul meu nu se mai putea lipsi. Cand ma uitam la pereţii aceia mareţi şi trufaşi, dar de o goliciune inumana, ma cuprindea dorul de casa. Îmi aminteam ca la noi acasa, la East Hartford, oricat de modesta ţi-era locuinţa, nu puteai intra în vreo odaie, fara sa nu dai de vreo poza trimisa cadou de societaţile de asigurare, sau macar de o poza în trei culori Dumnezeu-Binecuvanteze-Caminul-Nostru, atarnata deasupra uşii. Ba, în odaia de musafiri, aveam cinci tablouaşe. Pe cand aici, chiar în odaia mea de primire extra-lux, nu era nimic care sa aduca a pictura, afara de un fel de plapuma ţesuta sau împletita – ba şi carpita în cateva locuri – şi care nu avea nici o culoare sau forma mai acatarii. Cat despre proporţii, nici chiar Rafael în persoana n-ar fi putut sa le tranteasca mai formidabil, dupa toata practica-i facuta cu acele coşmaruri denumite „faimoasele cartoane de la Hampton Court”. Rafael fusese o comoara. Aveam şi noi acasa cateva cromolitografii. Într-una Pescuitul cel minunat – Rafael însuşi facuse o minune, punand trei oameni într-o luntre care n-ar fi ţinut nici macar un caine într-însa, fara sa se rastoarne. Totdeauna am avut o mare admiraţie pentru arta lui Rafael, studiind-o şi gasind-o atat de spontana şi mai presus de orice convenţie.
În tot castelul, nu se gasea nici macar un clopoţel sau vreun tub acustic. Aveam însa o droaie de servitori, iar cei care erau de jurna moţaiau în anticamera, şi cand aveam nevoie de vreunul, trebuia sa ies şi sa-l strig. Nu existau nici gaz, nici lumanari. Un taler de bronz, pe jumatate plin cu untura topita în casa, şi cu o feştila ce plutea palpaind în mijlocul ei, producea ceea ce era luat drept lumina. O gramada de obiecte de acest soi atarnau pe pereţi şi modificau întunericul, adica tocmai bine îl nuanţau ca sa-l faca şi mai sinistru. Daca ieşeai noaptea afara, slujitorii trebuiau sa te conduca cu torţele. Nu existau carţi, peniţe, hartie sau cerneala şi nici pomeneala de sticla, în deschizaturile care ei îşi închipuiau ca sunt ferestre. Sticla pare lucru neînsemnat, dar cand îţi lipseşte, abia atunci vezi ce lucru mare este. Dar poate mai rau decat toate era ca nu se gasea deloc zahar, nici cafea, ceai sau tutun. Mi-am dat seama ca eram în situaţia lui Robinson Crusoe, aruncat pe o insula nelocuita, neavand alta tovaraşie decat aceea a unor animale mai mult sau mai puţin domesticite, şi ca – daca voiam sa-mi duc viaţa mai uşor – trebuia sa procedez ca şi Robinson Crusoe. Anume: sa inventez, sa meşteresc, sa creez, sa reorganizez lucrurile; sa-mi pun la treaba creierul şi mana şi sa lucrez fara ragaz. Situaţia asta se potrivea de minune cu firea mea.
Un lucru însa ma cam încurca la început – interesul nemai¬pomenit pe care mi-l arata lumea. Tot poporul parea dornic sa ma priveasca. Curand se afla ca eclipsa de soare bagase o spaima de moarte în toata lumea engleza şi ca, tot timpul cat ţinuse, întreaga ţara – de la un capat la altul – ajunsese sa îngheţe de spaima pana-n maduva oaselor, iar bisericile, schiturile şi manastirile fusesera napadite de sarmane fiinţe care se rugau şi plangeau, socotind ca venise ziua de apoi. Dupa aceea, mersese vestea ca cel care pusese la cale aceasta întamplare înfricoşatoare era un strain, un iscusit vrajitor de la curtea regelui Arthur, care ar fi putut stinge soarele dintr-o suflare, exact ca pe o lumanare şi chiar ca fusese cat pe-aici s-o faca, daca nu i s-ar fi dobandit la timp iertarea. Şi numai aşa a dezlegat el vrajile, iar acum era recunoscut şi cinstit drept omul care, prin puterea lui neajutorata de nimeni, scapase pamantul şi popoarele de prapad. Daca va gandiţi ca toata lumea credea basmul asta – nu numai ca-l credea, dar încaltea nici nu i se nazarea sa-l puna vreo clipa la îndoiala – veţi înţelege uşor de ce nu se mai gasea în toata Britania un singur om care sa nu faca optzeci de kilometri pe jos, doar ca sa ma vada. Desigur, eram centrul tuturor conversaţiilor şi toate celelalte subiecte cazusera balta; pana şi regele deveni brusc o persoana a carei faima şi importanţa treceau pe planul al doilea. În decurs de douazeci şi patru de ore, începura sa soseasca delegaţii peste delegaţii şi doua saptamani în şir au tot curs într-una. Oraşelul era înţesat de lume, ca şi tot ţinutul dimprejur. Trebuia sa ies de nu ştiu cate ori pe zi ca sa ma arat mulţimilor acelea, stapanite de respect şi teama. Începuse sa ma cam împovareze aceasta pierdere de timp şi osteneala, dar fireşte ca-şi avea şi partea ei buna, caci îmi placea sa fiu ridicat în slavi şi sa ma vad ţinta atator laude. Fratele Merlin se înverzise de atata invidie şi ciuda, ceea ce era o mare mulţumire pentru mine. Dar mai era un lucru caruia nu-i dadusem înca de rost: nimeni nu-mi ceruse nici un autograf. L-am întrebat pe Clarence, dar habar n-avea! M-am caznit sa-i explic despre ce era vorba. Abia atunci mi-a spus ca în toata ţara nu se pricepeau sa scrie şi sa citeasca decat cateva duzini de preoţi. Închipuiţi-va în ce ţara picasem!
Curand, un alt fapt începu sa ma nelinişteasca. Mulţimile acelea începeau sa se agite, cerandu-mi o alta minune. Era o dorinţa lesne de înţeles. Fiecare ar fi fost bucuros sa se poata întoarce la caminul sau îndepartat, laudandu-se ca a vazut pe omul care-i în stare sa dea porunci soarelui. Asta l-ar fi înalţat în ochii vecinilor, starnindu-le invidia. Dar daca fericitul acela ar fi putut spune ca m-a vazut cu ochii lui înfaptuind o minune, ei, atunci alţi oameni ar fi venit de departe ca sa-l vada pe el, ar fi venit pentru dansul! Presiunea opiniei publice devenise destul de puternica. Ştiam ca urma sa se produca o eclipsa de luna, ba ştiam chiar la ce data şi ora, dar era prea îndepartata. Doi ani! Aş fi dat mult ca sa capat un permis de a o grabi, folosind-o în clipa aceea, cand se cerea grozav pe piaţa. Era mai mare pacat s-o vezi sosind aşa, taraş-grapiş, la o data cand n-o mai putea folosi nimeni. Daca ar fi fost programata macar peste o luna, aş fi putut s-o vand pe loc; dar, aşa cum stateau lucrurile, nu dibuiam nici o cale de a o folosi şi de aceea ma lasai pagubaş. Clarence afla, apoi, ca batranul Merlin se învartea pe furiş printre oamenii aceia ahtiaţi dupa minuni şi raspandea zvonul ca sunt un şarlatan care nu fac pe placul lumii, fiindca nu sunt în stare de o noua minune. Mi-am dat seama ca trebuie sa acţionez. Am pus la cale numaidecat un plan.
Datorita autoritaţii mele în stat, l-am aruncat pe Merlin la închisoare, chiar în celula în care statusem eu. Apoi, am dat sfoara în ţara, prin crainici şi trambiţaşi, ca voi fi ocupat cu treburile carmuirii timp de doua saptamani, dar ca dupa aceea voi folosi scurtul ragaz ce-l voi avea, sfarmand turnul de piatra al lui Merlin cu focuri chemate din cer; pana atunci, oricine îşi va pleca urechea la defaimarile scornite împotriva mea, sa ia seama! Mai mult înca, voi înfaptui deocamdata numai aceasta minune şi nimic altceva; daca spusele mele nu sunt mulţumitoare şi va carti careva, îi voi preface pe cartitori în cai şi-i voi pune la ham. Aşa, mi-am dobandit liniştea necesara.
L-am facut pe Clarence confidentul meu – într-o oarecare masura – şi ne-am apucat sa lucram în taina. I-am spus ca-i vorba de un soi de minune care cere niţica pregatire şi ca i se va trage moarte fulgeratoare, daca va sufla vreun cuvant despre pregatirile ce le faceam. Asta i-a pus lacat la gura. Am fabricat, pe ascuns, cateva kilograme de pulbere de calitatea întaia şi mi-am supravegheat armurierii pana au întocmit un paratras¬net şi cateva fire. Stravechiul turn de piatra era foarte masiv – şi destul de darapanat, fiindca era de pe vremea romanilor şi avea vreo patru sute de ani. Da, şi înca era atragator, în felul lui primitiv, înveşmantat în iedera din creştet şi pana la temelii, ca într-o camaşa din solzi de zale. Strajuia pe o înalţime stinghera şi de la castel îl vedeai bine, cam la o jumatate de mila departare.
Lucrand noaptea, am depozitat pulberea în turn, scoţand cateva pietre şi îngropand-o chiar în zidurile care la baza aveau o grosime de cinci metri. Am pus cate noua kilograme odata, într-o duzina de locuri. Cu o încarcatura ca asta – am fi putut arunca în aer şi Turnul Londrei! Cand sosi cea de a treispre¬zecea noapte, am instalat şi paratrasnetul nostru, i-am înfipt capatul într-una din dozele de pulbere şi de acolo am tras fire la celelalte încarcaturi. Din ziua proclamaţiei mele, toata lumea ocolise locul acela, totuşi în dimineaţa zilei a paispreze¬cea am socotit cu cale sa avertizez oamenii, prin crainici, ca sa se ţina la distanţa – adica la vreo patru sute de metri. Apoi, am adaugat ca, înainte de a înfaptui minunea, voi da o scurta înştiinţare, fie fluturand steaguri pe turnurile castelului în timpul zilei, fie aşezand torţe în acelaşi loc, în timpul nopţii.
În ultima vreme, fusesera destule furtuni şi nu prea ma temeam de un eşec. Nu-mi pasa daca va fi o întarziere de o zi sau doua, la nevoie, caci aş fi explicat ca mai ma reţin treburile carmuirii şi lumea n-ar fi avut încotro şi ar fi aşteptat.
Bineînţeles, am avut parte de o zi cu soare scanteietor – aproape prima zi fara nouri dupa trei saptamani; aşa se întampla întotdeauna. Am stat de unul singur, pandind vremea. Din cand în cand, aparea Clarence, spunandu-mi ca nerabda¬rea publicului creşte mereu, dintr-o clipa în alta, şi tot ţinutul se umpluse cu valuri de oameni, cat zareai cu ochii de pe zidurile cetaţii. În cele din urma, s-a starnit vantul şi s-a înalţat un nour, chiar la locul potrivit şi tocmai la caderea nopţii. Un rastimp, am pandit cum nourul acela îndepartat se laţeşte şi se întuneca, apoi am socotit ca e momentul sa-mi fac apariţia. Am poruncit sa se aprinda torţele şi Merlin sa fie liberat şi trimis la mine. Peste un sfert de ceas, am urcat pe parapet şi-acolo l-am gasit pe rege împreuna cu toata curtea, privind pe întuneric spre turnul lui Merlin. Bezna se şi lasase destul de deasa, aşa ca nu se putea vedea departe. Mulţimea aceea şi vechile turnuleţe, parte cufundate în umbra adanca, parte lucind în licarul marilor torţe de deasupra capetelor noastre, alcatuiau un tablou impresionant.
Merlin se înfaţişa înaintea mea, tare posomorat. I-am spus:
— Ai vrut sa ma arzi de viu, cand nu-ţi facusem nici un rau, iar acum în urma ai încercat sa-mi patezi reputaţia profesio¬nala. De aceea voi chema focul din cer şi-ţi voi preface turnul în praf şi pulbere. Este însa cinstit sa-ţi mai las o şansa: daca socoteşti ca eşti în stare sa-mi spulberi vrajile şi poţi îndeparta focul, îţi dau voie sa faci ce pofteşti. E turul tau acum.
— Sunt în stare, prea cinstite cavaler! Şi-o voi face. Sa n-ai domnia ta grija!
Trase un cerc imaginar pe pietrele acoperişului şi arse acolo o mana de prafuri, din care se înalţa un nouraş de fum aromat, la vazul caruia lumea se dadu îndarat, începand sa se închine şi sa se simta cam prost. Apoi începu sa mormaie şi sa faca „pase” prin aer cu mainile. Se aprinse treptat, pana ce ajunse într-un fel de transa şi începu a-şi învarti braţele ca aripele unei mori de vant. Între timp, furtuna ajunsese aproape în dreptul nostru; pale de vant aplecau flacarile torţelor şi faceau sa palpaie iar umbre, primele picaturi grele de ploaie începura sa cada, lumea era cufundata într-un întuneric ca smoala, fulgerul începu sa clipeasca la rastimpuri. Fara îndoiala ca paratrasnetul meu se încarca acum singur. De fapt, explozia trebuia sa se produca dintr-o clipa într-alta, aşa ca i-am spus lui Merlin:
— Ai avut timp berechet. Ţi-am facut toate înlesnirile şi nu m-am amestecat. E limpede ca vraja ta n-are putere. Este prea drept şi se cuvine acum sa încep eu.
Mi-am rotit de trei ori braţul în aer, şi apoi am auzit un bubuit înfiorator. Turnul cel vechi a sarit în bucaţi pana la cer, în timp ce o uriaşa fantana ţaşnitoare de foc vulcanic prefacea noaptea în zi şi înfaţişa ochilor o mare nesfarşita de fiinţe omeneşti închircite la pamant şi cuprinse de-o spaima fara margini. Bineanţeles, a plouat cu mortar şi zidarie tot restul saptamanii. Cel puţin, aşa a ieşit zvonul; dar probabil ca adevarul era ceva mai modest.
A fost o minune eficace. Numeroasa populaţie flotanta care ma sacaise se topi. În dimineaţa urmatoare, se puteau zari, prin noroaie, urmele de paşi ale catorva mii de persoane ce se departasera de castel. Probabil ca daca aş mai fi anunţat alta minune, n-aş fi putut strange public nici cu arcanul.
Acţiunile lui Merlin se prabuşira. Regele voia sa-i taie leafa; voia chiar sa-l dea afara, dar am pus o vorba buna pentru el. Am spus ca va fi de folos ca sa aranjeze vremea şi sa se ocupe de alte treburi marunte, de acelaşi fel, şi ca eu am sa-l mai ajut ori de cate ori biata lui magie de salon îl va lasa de caruţa. Din turnul sau nu ramasese nici piatra peste piatra, dar am pus guvernul sa i-l recladeasca şi l-am sfatuit pe Mer¬lin sa-l închirieze, numai ca babalacul era prea înfumurat ca sa m-asculte. Cat despre recunoştinţa, nici macar „mersi” nu mi-a zis. Era cam împietrit la inima, dar, de, oricum ai întoarce-o, nu te prea poţi aştepta de la un om sa fie mieros cand l-ai ruinat în asemenea hal!
CAPITOLUL VIII
„Şeful”
E placut sa fii învestit cu o autoritate nemarginita, dar şi mai placut e ca lumea s-o recunoasca. Povestea cu turnul mi-a întarit puterea şi a facut-o de neînvins. Chiar daca înainte se întamplase ca unii sa fie porniţi pe invidie şi pe critica, acum îşi schimbasera gandul. Nu gaseai un singur om, în tot regatul, care sa socoata ca e cuminte sa-mi stea în cale. Ma adaptam rapid la situaţia mea şi la noile împrejurari. O vreme, ma tot trezeam în zori şi zambeam cand ma gandeam la „visul” pe care-l avusesem, aşteptand sa sune sirena fabricii Colt. Dar treptat, amintirea mi se şterse singura şi, în cele din urma, ajunsesem sa-mi dau pe deplin seama ca traiam cu adevarat în secolul al VI-lea, la curtea regelui Arthur, şi nu într-o casa de nebuni. Aşa se face ca ma simţeam la mine acasa în veacul acela, la fel ca în oricare altul. Cat despre preferinţa, pentru nimic în lume nu l-aş fi schimbat cu veacul al XX-lea. Aici, unde eram, vedeai cate posibilitaţi avea un om cult, deştept, curajos şi cu iniţiativa, de a se lansa şi de a creşte odata cu ţara. Era cel mai grozav camp de acţiune, care a existat vreodata; şi totul se afla la discreţia mea: nici un concurent, nici un om care sa nu para un biet prunc nevinovat, în comparaţie cu cunoştinţele şi capacitaţile mele. Pe cand în secolul al XX-lea, ce-aş fi ajuns, ma rog? Contramaistrul unei uzine, şi-atata tot; oricand aş fi putut s-arunc navodul în strada şi sa pescuiesc o suta de oameni mai grozavi decat mine.
Ce salt facusem! Nu ma puteam stapani de a nu ma minuna de succesul meu şi de a nu-l contempla, întocmai ca un om care ar fi descoperit petrol. Nu exista nici un precedent care sa se apropie de cazul meu – cel mult al lui Iosif, dar nu era chiar acelaşi lucru. Caci este de la sine înţeles ca, întrucat stralucita ingeniozitate financiara a lui Iosif nu folosise decat regelui, desigur ca publicul îl privise cam chioraş, pe cand eu fusesem generos cu tot publicul, cruţand soarele, şi asta ma facuse popular.
Nu eram umbra unui rege, ci însaşi substanţa lui – ba mai curand regele era umbra mea. Puterea mea era colosala şi nu o simpla eticheta, cum s-a întamplat de obicei în asemenea situaţii – era un articol veritabil, ce avea cautare. Stateam acolo, chiar la izvorul celei de a doua mari perioade din istoria lumii, şi vedeam cum se aduna firele de apa, paraiaşele istoriei; cum istoria îşi adanceşte şi-şi largeşte albia, rostogolind valuri navalnice catre secole îndepartate. Puteam întrezari ascensiunea unor aventurieri de teapa mea, la adapostul lungului şir de tronuri ale istoriei. Vedeam pe De Monforzi, Cavestoni, Mortimeri, Villiers, pe regii tembeli ai Franţei, purtand razboaie şi dand batalii, şi pe favoritele care jucau pe degete sceptrul lui Carol al II-lea, dar în întregul alai nu zaream nici un personaj de proporţiile mele. Eram un speci¬men unic şi ma bucuram ca nu voi putea fi întrecut sau egalat – în mod sigur – vreme de treisprezece veacuri şi jumatate.
Da, puterea mea era egala cu cea a regelui. În acelaşi timp, mai exista însa o putere, care era ceva mai tare decat forţele noastre laolalta. E vorba de biserica. Nu vreau sa ascund faptul asta. Nici sa vreau, n-aş putea. Dar n-are importanţa acum; îl voi explica pe larg mai încolo, la vremea sa. La început, biserica nu mi-a pricinuit nici un neajuns – în orice caz, nimic serios.
În sfarşit – ce sa spun – ma aflam într-o ţara curioasa, cu adevarat interesanta. Dar oamenii! Erau neamul cel mai ciudat, cel mai simplu şi cel mai încrezator; ce mai, nu erau decat nişte bieţi iepuraşi.
O fiinţa nascuta într-o sanatoasa atmosfera de libertate nu putea asculta decat cu jale umilele şi inimoasele lor marturisiri de credinţa faţa de rege, faţa de biserica şi de nobilime. Bieţii oameni! Se purtau de parca ar fi avut mai multe motive sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca regele, biserica şi nobilimea, decat are sclavul sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca biciul, sau un caine sa-l iubeasca şi sa-l cinsteasca pe strainul care îl loveşte! Pai bine, oameni buni, nu va daţi seama ca orice fel de regalitate – oricum ai suci-o şi orice fel de aristocraţie – oricum ai altoi-o – înseamna de-a dreptul o insulta! Dar daca te-ai nascut şi ai crescut într-un astfel de sistem, probabil ca niciodata nu vei descoperi singur adevarul şi nici nu-l vei crede cand îţi va deschide cineva ochii. Ţi-e ruşine ca eşti om, cand te gandeşti la lepadaturile care au ocupat întotdeauna tronurile omenirii, fara umbra de drept sau raţiune, şi la indivizii de mana a şaptea, care au trecut totdeauna drept aristocraţie. O şleahta de monarhi şi de nobili care, îndeobşte, daca ar fi fost lasaţi sa se dea cu capul de toate pragurile – ca ataţia alţii mai buni decat ei – şi-ar fi sfarşit zilele în saracie, fara sa aiba nimeni habar de danşii.
Majoritatea naţiunii britanice a regelui Arthur era alcatuita pur şi simplu din sclavi, care purtau acest nume şi aveau o zgarda de fier la gat. Restul erau sclavi în fapt, doar ca n-aveau şi numele, dar îşi închipuiau ca sunt oameni, şi înca oameni liberi, şi chiar aşa îşi spuneau. Adevarul e ca naţiunea – în întregul ei – se afla pe lume cu un singur scop: sa se prosterne înaintea regelui, a bisericii şi a nobilimii; sa robeasca pentru ei; sa-şi dea sufletul, trudind pentru ei; sa moara de foame pentru ca ei sa fie ghiftuiţi; sa munceasca pentru ca ei sa poata zburda; sa soarba pana la fund cupa amaraciunii pentru ca ei sa poata fi fericiţi; sa umble goi pentru ca ei sa poata purta matasuri şi bijuterii; sa plateasca biruri pentru ca ei sa fie nebirnici; sa se obişnuiasca o viaţa întreaga cu vorbele şi atitudinile înjositoare ale linguşirii, pentru ca ei sa poata paşi cu semeţie şi sa se creada zeii lumii. Şi pentru toate acestea nu primeau alte mulţumiri decat lovituri şi dispreţ, şi erau atat de saraci cu duhul, încat pana şi aceasta atenţie o luau drept cinste.
Ideile moştenite sunt un lucru curios – foarte interesant de observat şi de cercetat. Eu le-aveam pe ale mele; regele şi poporul şi le aveau pe ale lor. În amandoua cazurile, ideile curgeau în albii adanc sapate de vreme şi de obiceiuri; iar omul care şi-ar fi pus în gand sa le schimbe cursul, prin argu-mentare şi raţionament, ar fi avut mult de furca. De pilda, contemporanii regelui Arthur moştenisera ideea ca toţi oamenii care nu au un titlu şi un pomelnic lung de stramoşi – fie ca sunt sau nu înzestraţi de natura şi au facut sau nu vreo isprava în viaţa – sunt nişte fiinţe care nu merita mai multa atenţie decat animalele, ganganiile, insectele. În schimb, eu moştenisem ideea ca nişte coţofane umane, care admit sa se faleasca cu penele de paun ale demnitaţilor moştenite şi ale titlurilor capatate de alţii, nu merita decat rasul şi batjocura.
Felul în care eram privit era ciudat, dar firesc. Ştiţi cum se uita publicul şi gardianul menajeriei la un elefant? Ei, cam aşa se petreceau lucrurile şi cu mine. Sunt plini de admiraţie faţa de proporţiile şi puterea uimitoare a elefantului, spun cu mandrie ca poate savarşi o suta de minuni, care sunt cu mult mai presus de puterile lor şi vorbesc toţi cu aceeaşi mandrie despre faptul ca, la manie, elefantul e în stare sa puna pe fuga o mie de oameni. Dar asta-l face oare sa fie unui dintre ai lor? Nu, pana şi cea mai bicisnica haimana din arena ar zambi auzind asemenea idee nastruşnica. Haimanaua n-ar putea-o înţelege; n-ar putea de fel sa-i intre în cap; n-ar putea nici pe departe s-o conceapa. Ei, în ochii regelui, nobililor şi ai întregului popor – pana la cel din urma sclav sau vagabond – eu eram întocmai ca elefantul acela şi nimic mai mult. Eram admirat şi temut, dar eram admirat şi temut în calitate de animal. Animalul nu e venerat şi nici eu nu eram; nu eram nici macar respectat. N-aveam pomelnic de stramoşi şi nici un titlu moştenit, astfel ca în ochii regelui şi ai nobililor eram pur şi simplu o lepadatura; poporul ma privea cu mirare şi teama, dar fara respect. Datorita puterii ce o au ideile moşte¬nite, oamenii aceia nu erau în stare sa-şi închipuie altceva demn de respect decat spiţa aleasa şi nobleţea. Aici se vede mana înfioratoarei puteri care este biserica romano-catolica. Aşa, la iuţeala, în doua-trei secole, prefacuse o naţiune de oameni într-o adunatura de viermi. Înainte de epoca suprema¬ţiei bisericii în lume, oamenii fusesera oameni întregi şi-şi ţinusera capul sus; avusesera mandrie, judecata şi indepen-denţa, iar rangul şi însemnatatea se dobandeau mai cu seama prin fapte, şi nu datorita naşterii. Apoi a rasarit biserica, urma¬rind un manunchi de interese egoiste şi ea s-a aratat iscusita şi agera, cunoscand multe chipuri de a scoate şapte piei de pe un om – sau de pe un popor. Ea a nascocit monarhia de drept divin, întarind-o şi proptind-o de jur împrejur cu ierarhia fericirilor harazite celor aleşi, smulgand virtuţile de la rostul lor şi facandu-le sa susţina un scop nevrednic. Ea a predicat – dar mereu numai oamenilor de rand – umilinţa, supunerea faţa de mai marii lor, frumuseţea jertfei; ea a predicat oamenilor de rand sa înghita cu blandeţe insultele; şi tot lor, mereu numai lor, rabdarea, saracia duhului şi neîmpotrivirea în faţa împilarii; şi tot biserica a introdus rangurile ereditare şi aristocraţiile, şi a învaţat toate popoarele creştine de pe faţa pamantului sa se plece în faţa lor şi sa le venereze. Chiar în secolul în care m-am nascut eu, otrava asta mai exista înca în sangele creştinataţii, şi cel mai bun dintre englezii de rand înca era mulţumit sa vada cum oameni mai prejos de dansul deţineau mai departe şi cu neobrazare dregatorii boiereşti sau tronuri regeşti, la care legile caraghioase ale ţarii sale nu-i îngaduiau sa aspire. De fapt, nu numai ca era mulţumit de aceasta sucita stare de lucruri, dar îşi baga în cap ca trebuie sa fie mandru de ea. Lucrul acesta pare a ne arata ca omul poate îndura orice şi chiar îndura orice situaţie, daca s-a nascut într-însa şi a crescut cu ea. Desigur ca aceasta pacoste: respectul faţa de rang şi faţa de titlurile nobiliare, a existat şi în sangele nostru american – o ştiu – dar cand para¬sisem America, disparuse – în orice caz, în cea mai mare masura. Acest respect nu mai era la moda decat printre moftangii şi moftangioaice. Cand o molima a fost starpita în aşa de mare masura, se poate foarte bine spune ca nu mai conteaza.
Dar sa revin la poziţia neobişnuita pe care o aveam în regatul regelui Arthur. Va sa zica, eram ca un uriaş în mijlocul piticilor, un om în toata firea printre copii, o minte stralucita printre nişte cartiţe intelectuale. Dupa toate criteriile raţiunii, eram singurul şi adevaratul om mare din întreaga lume brita¬nica de-atunci. Şi, totuşi, în zilele acelea, ca şi în îndepartata Anglie din vremea naşterii mele, oricare conte cu creier de oaie, care putea pretinde ca are un lung şir de stramoşi ce se trag din ibovnica regelui – culeasa la întamplare de prin mahalalele Londrei – trecea înaintea mea. Asemenea personaje erau rasfaţate în regatul lui Arthur şi toţi le priveau cu respect, chiar daca purtarea le era la fel de meschina ca şi inteligenţa, iar moralitatea nu mai puţin josnica decat obarşia. Uneori, un astfel de specimen putea sta jos de faţa cu regele, pe cand mie nu mi se îngaduia. Desigur, aş fi putut capata cu uşurinţa un titlu, şi asta m-ar fi înalţat grozav în ochii tuturora – chiar şi în ochii reginei, care mi l-ar fi acordat – dar n-am cerut aşa ceva, ba am şi refuzat, cand mi s-a oferit. Cu parerile pe care le aveam, nu m-aş fi putut împaca cu ideea înnobilarii şi nici n-ar fi fost ceva cinstit, fiindca, de cand îmi ştiu neamul, tribul nostru n-a avut niciodata o dunga piezişa în stanga blazonului. Nu m-aş fi putut simţi într-adevar bine şi nici mandru sau încantat de nici un titlu decat de unul pe care mi l-ar fi acordat poporul însuşi, singurul îndreptaţit s-o faca – şi mereu trageam nadejde de a cuceri un asemenea titlu. Şi într-adevar l-am caştigat, în decursul celor caţiva ani de straduinţi cinstite şi onorabile, şi l-am purtat cu înalta şi curata mandrie. Titlul acesta pe care l-am capatat a ieşit întamplator la iveala, într-o buna zi, din gura unui fierar, într-un sat oare¬care. A fost socotit un gand fericit şi purtat din gura în gura, cu un suras de voie buna şi cu vot de aprobare. În zece zile strabatuse regatul şi devenise la fel de popular ca şi al regelui. Dupa aceasta n-am mai fost cunoscut sub alt nume, fie ca se vorbea de mine în vreo adunare a oamenilor din popor, fie la consiliile de coroana, în cursul unor grave dezbateri asupra problemelor de stat. Titlul acesta, tradus în limba moderna, ar fi „şeful”. Titlu ales de popor! Asta zic şi eu ca-mi placea. Şi era un titlu foarte înalt. Existau foarte puţine titluri articu¬late, şi eu aveam unul din ele. Daca se rostea cuvantul duce, sau conte, sau episcop, cine putea spune despre care dintre ei era vorba? Dar daca spuneai regele sau regina sau şeful, era cu totul altceva.
Ce sa spun, regele mi-era simpatic şi, în calitate de rege, îl respectam. Îi respectam postul, în masura în care puteam respecta orice supremaţie nedobandita prin merite proprii, dar ca om îl priveam de sus, ca şi pe nobilii sai – în particu¬lar. Iar el şi ceilalţi ma simpatizau şi-mi respectau postul, dar ma priveau de sus, ca pe un animal lipsit de naştere nobila sau de vreun titlu deocheat – şi încaltea nici nu-şi prea ascundeau parerile în public. Nu ne ţineam de rau pentru parerile pe care le aveam unii despre alţii. Socoteala era cinstita! Eram chit şi toata lumea mulţumita!
CAPITOLUL IX
Turnirul
La Camelot, aveau mania sa organizeze turniruri straşnice. Erau ca nişte lupte de tauri umani, foarte palpitante, pitoreşti şi caraghioase, totuşi cam plictisitoare pentru o minte practica. În pofida acestui fapt, de obicei asistam şi eu la turniruri şi asta din doua motive: daca vrei sa fii simpatizat, nu trebuie sa stai la o parte de lucrurile care-ţi pasioneaza prietenii şi lumea ta – mai ales daca eşti om poli¬tic – iar pe de alta parte, atat ca om de afaceri cat şi ca om politic, îmi propusesem sa studiez turnirurile ca sa vad daca nu li se poate aduce vreo îmbunataţire. Aceasta ma face sa va spun – fie şi în treacat – ca primul act oficial pe care l-am facut sub guvernarea mea, şi înca din prima zi, a fost sa deschid un birou de brevete. Ştiam ca o ţara fara birou de brevete şi fara legi bune, care sa protejeze brevetele, nu merge decat ca racul: pieziş sau îndarat.
Lucrurile îşi continuau ca de obicei mersul – cam un turnir pe saptamana – şi din cand în cand baieţii – adica sir Launcelot şi ceilalţi – ma rugau sa le dau o mana de ajutor, dar spusei ca o s-o fac ceva mai tarziu. În fond, nu era nici o graba şi aveam prea multe rotiţe administrative de uns şi de pus în mişcare cum se cade.
Am avut un turnir care a ţinut mai bine de o saptamana şi la el au luat parte, unul peste altul, vreo cinci sute de cavaleri. Le-a trebuit o saptamana ca sa se adune. Veneau calari de pretutindeni , de la marginea ţarii şi chiar de dincolo de mare; mulţi îşi aduceau doamnele, şi toţi erau însoţiţi de scutieri şi de roiuri de slujitori. Era o mulţime cat se poate de pestriţ şi de somptuos îmbracata şi foarte pilduitoare pentru ţara şi epoca aceea, prin veselia-i animalica, prin nevinovata necuviinţa a limbajului şi printr-o senina nepasare faţa de morala. De dimineaţa şi pana seara, unii luptau şi alţii priveau, iar cantecele, jocurile şi dansurile se ţineau lanţ. De asemenea, în fiecare noapte, se bea zdravan jumatate din timp. Ştiau sa se distreze în chipul cel mai nobil. Va asigur ca n-aţi mai vazut asemenea oameni. Cardul acela de frumoase doamne, scanteind în podoabele lor barbare, erau ahtiate a privi cum un cavaler se rostogolea de pe cal în arena, cu un varf de lance gros cat glezna înfipt într-însul şi ţaşnindu-i sangele şuvoi – şi, în loc sa leşine, bateau din palme şi se înghesuiau ca sa vada mai bine. Numai cateodata vreuna se apuca sa-şi scoata batista şi se prefacea – aşa, de ochii lumii – ca i s-a zdrobit inima. În acest caz, puteai paria doi la unu ca la mijloc era vreun scandal amoros şi doamna se temea ca publicul înca nu-l aflase.
În condiţii obişnuite, galagia din timpul nopţii m-ar fi de¬ranjat, dar, în împrejurarile acelea, nici n-o luam în seama, fiindca ma împiedica s-aud cum vracii taiau braţele şi picioarele celor schilodiţi în timpul zilei. Aşa mi-au stricat bunatatea de ferastrau, ba, i-au rupt şi manerul, dar am lasat sa treaca de la mine. Cat despre securea ce-o aveam, atata spun, m-am hotarat ca data viitoare, cand o fi sa mai împrumut vreo secure unui chirurg, sa ma gandesc mai bine în care secol ma aflu.
Nu numai ca am urmarit zi de zi turnirurile, dar chiar am detaşat un preot mai deştept – din Ministerul meu al Moralei Publice şi al Agriculturii – şi i-am ordonat sa-mi faca un re¬portaj, deoarece aveam de gand ca de îndata ce va fi posibil, cand voi fi ridicat îndeajuns poporul, sa înfiinţez un ziar. Primul lucru de care ai nevoie într-o ţara noua este un birou de brevete; apoi, îţi organizezi reţeaua de şcoli, şi, dupa aceea, da-i drumul cu ziarul. Ziarul şi-o fi avand el greşelile lui, dar nu face nimic, caci pentru o naţiune moarta înseamna un salt în afara mormantului şi asta nu trebuie uitat. Fara ziar nu poţi reînvia o naţiune moarta; nu exista nici o alta cale. Aşa ca am vrut sa sortez lucrurile şi sa vad cam ce fel de material de reportaj aş putea strange în secolul al VI-lea, cand o sa am nevoie.
Ei, ţinand seama de condiţii, preotul s-a descurcat foarte bine. A aratat toate amanuntele, şi asta-i lucru bun într-un material local; ştiţi, ţinuse registrele de înmormantari ale bisericii sale, cand fusese mai tanar, şi-acolo, fireşte, principalul sunt amanuntele. Cu cat sunt trecute mai multe amanunte, cu atat scoţi mai mulţi bani: cioclii, bocitoarele, lumanarile, rugaciunile – totul conteaza; iar daca îndurerata familie nu plateşte destule rugaciuni, atunci însemni lumanarile în partida dubla şi, dintr-un condei, îngroşi foarte frumos socotelile. Ba, dumnealui avea bunul obicei de a-i mai arde pe ici, pe colo, cate o tamaiere vreunui cavaler pe care-l socotea în stare sa dea anunţuri gras platite – adica, vreau sa spun, care avea influenţa. De asemeni, preotul dovedea şi darul de a exagera lucrurile, caci în tinereţe facuse pe impresarul unui cuvios pustnic care locuia într-o cocina şi se ocupa cu minunile.
Desigur ca reportajul acestui debutant era lipsit de nerv şi de senzaţional; nu avea nici descrieri înfioratoare şi de aceea trebuia corectat de-o mana priceputa; dar limbajul sau stravechi era nostim, dulce şi simplu, plin de savoarea şi aromele vremii, iar aceste mici merite rascumparau într-o masura lipsurile sale mai importante. Iata o mostra din reportaj:
„Pre urma, sir Brian-de-les-Isles şi Grummore Grummor¬sum, cavaleri ai palatului, se lovira cu sir Aglovale şi sir Tor, iara sir Tor oboratu-l-a cu suliţa pre sir Grummore. Mai apoi, venit-au sir Carados din Turnul Durerii şi sir Turquine, cavaleri ai palatului, şi cu danşii s-au lovit sir Percivale de Gallis şi sir Lamorak de Gallis, carele fraţi erau. Şi s-au izbit sir Percivale cu sir Carados şi îşi fransera suliţele în maini, iara apoi sir Turquine cu sir Lamorak palitu-s-au cu suliţa şi unul pre altul oboratu-s-au cu suliţa de pre cal şi fieştecare a primit ajutor spre a se ridica şi a încaleca iaraşi. Iara sir Arnold şi sir Gauter, cavaleri ai palatului, s-au izbit cu sir Brandiles şi sir Kay. Palitu-s-au cu înfierbantare, iara suliţele li s-au frant în maini. Pre urma, a venit sir Pertolope, castelanul, şi cu el s-a izbit sir Lionel, iara sir Pertolope, cavalerul cel verde, daramatu-l-a asupra pamantului pre sir Lionel, ce frate-i era lui sir Launcelot. Pre toate acestea le-au fost scriind veliţii crainici, carele vestit-au pre învingator şi numele lor au strigat. Pre urma, lui sir Bleobaris i s-a frant suliţa, palindu-l pre sir Gareth, dara den izbitura sir Bleobaris se rasturna singur la pamant. Daca l-a vazut oborat pre sir Bleobaris, sir Galihadin zis-a lui Gareth a da piept cu dansul, iara sir Gareth l-a oborat cu suliţa de pre cal. Pre urma, sir Galihud apuca suliţa, spre a-şi razbuna fratele, şi într-acelaşi chip l-a oborat sir Gareth, pre el şi pre sir Dinadan, şi pre fratele sau La Cote Male Taile, şi pre sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi pre sir Dodinas Neamblanzitul. Pre toţi aceştia i-a rasturnat de pre cal jos pe pamant dintr-o singura lovitura de suliţa. Vazand craiul Agwisance al Irlandei viteaza izbanda a lui sir Gareth, tare se minuna, întrebandu-se cine iaste acest cavaler, carele odata pare verde, odata pare albastru, dupa cum se învartejeşte. Într-acesta chip s-au tamplat, ca dupa fieştecare învartejire pe cal alta îi era coloarea, de nice crai, nice cavaler nu-l puteau oblici. Apoi, maria sa Agwisance, craiul Irlandei, se lovi cu sir Gareth, iara sir Gareth îl rasturna de pre cal cu şea cu tot. Pre urma, se întalni sir Gareth cu craiul Carados al Scoţiei, şi sir Gareth oborat-au cu suliţa şi calul, şi calareţul. Şi într-acelaşi chip a biruit el pre craiul Uriens din ţara Gorei. Şi atuncea se arata sir Bagdemagus, iara sir Gareth oborî aşijderea pre calareţ şi pre cal, la pamant. Iara coconul lui sir Bagdemagus, Meliganus Galiganus, şi-au frant suliţele, batandu-se cu vartute şi cava¬lereşte cu sir Gareth. Apoi, sir Galahault, blagorodnicul principe, racni la sir Gareth: Pasa, împestriţatule cavaler! Carele iscusit meşter în manuirea suliţei te-ai aratat, gateşte-te sa ne lovim amandoi! Sir Gareth îl asculta şi îşi lua o suliţa mare şi într-acest chip se izbira, prinţul frangandu-şi suliţa, iara sir Gareth palindu-l în stanga coifului, încat ca frunza s-a clatinat şi ar fi cazut jos, daca nu l-ar fi prins scutierii sai. Adevar graiesc voua – zis-a craiul Arthur – cavalerul acesta împestriţat mare viteaz iaste! Întru aceasta, craiul chema pre sir Launcelot şi se ruga de dansul a se masura cu cavalerul acela. Maria ta – grait-a sir Launcelot – inima îmi zice ca drept iaste în ceasul acesta a-l cruţa pre cavalerul carele şi-a plinit cu varf şi îndesat lucrul pe ziua de astazi. Nu se cade altui cavaler a-i risipi slava, daca vede cum viteazul şi-a încercat întreg vartutea şi facut-a atata isprava! Şi se poate – zis-a sir Launcelot – ca acum şi aici a dat el batalia cea mare, caci se prea poate sa fie iubit foarte de vreo jupaneasa din şiragurile de aici, caci nu zadarnic s-a caznit dumnealui ca sa scoata lumii la vedere vitejia sa. Şi întru aceasta – zis-a sir Launcelot – bucura-se din parte-mi, în ziua aceasta, de toata cinstea, caci cinsteş iaste, şi, chiar de mi-a sta în putinţa, cinstea eu nu i-aş risipi-o.”
În ziua aceea, s-a mai petrecut o paţanie, pe care – din raţiuni de stat – am şters-o din reportajul cuvioşiei sale. De¬sigur ca aţi observat cum în „partida” aceea Garry a avut un succes de pomina. Cand zic Garry, va daţi seama ca e vorba de sir Gareth, caci aşa-i ziceam eu. Cu numele acesta dez-mierdator mi-l numeam în sinea mea, dovedind ca ţineam mult la dansul. Dar era un diminutiv intim şi nu-l rosteam nimanui cu glas tare, cu atat mai puţin lui însuşi. Fiind de neam mare, nu mi-ar fi îngaduit niciodata o asemenea fami¬liaritate. Ei, ca sa continui, stateam în loja ce mi-era rezervata, în calitate de ministru al regelui. În timp ce îşi aştepta randul sa intre în arena, sir Dinadan veni la mine, se aşeza şi începu sa-mi vorbeasca. Se repezea adesea pana la mine, fiindca eram strain şi se bucura ca gasise un debuşeu nou pentru desfacerea glumelor sale, caci majoritatea ajunsesera la stadiul de uzura, în care cel ce le spune rade singur de ele, în timp ce ascultatorului parca i se face rau. Totdeauna am cautat sa corespund caznelilor sale, ba îi aratam o sincera şi foarte întemeiata bunatate, deoarece, aşa cum era el, tot ma scutea de ceva neplacut. Poate ca – din vitregia soartei – cunoştea şi el dintre toate anecdotele tocmai pe aceea pe care o auzisem cel mai des, o urasem şi o dispreţuisem cel mai mult în toata viaţa, dar omul nu mi-o spusese niciodata pana atunci. E vorba de o anecdota pusa pe seama tuturor oamenilor de duh care au calcat vreodata pe pamantul Americii, de la Columb pana la Artemus Ward. E vorba de un conferenţiar umorist, care timp de un ceas a revarsat asupra unui public ignorant un potop de glume, cautand a-l face sa rada. Dar nici pomeneala de ras. Cand sa plece, caţiva nerozi i-au strans conferenţiarului mana şi, foarte recunoscatori, i-au spus ca au fost cele mai nostime lucruri pe care le-au auzit vreodata şi ca ei „s-au ţinut din rasputeri sa nu pufneasca în ras, drept în timpul conferinţei”.
Anecdota asta nu merita sa fi fost spusa nici macar o singura data. Şi totuşi eu am înghiţit-o de sute de mii, de milioane şi miliarde de ori, jaluindu-ma şi afurisind de fiecare data. Aşa ca oricine îşi poate închipui prin ce-am trecut, atunci, auzindu-l pe magarul acela în armura cum s-apuca sa mi-o toarne şi el, în ceţosul amurg al tradiţiei, înainte de a fi rasarit zorii istoriei, cand chiar despre Lactanţiu abia puteai spune „raposatul Lactanţiu”; şi mai erau cinci sute de ani pana la naşterea Cruciadelor!
Taman cand ispravi cu pozna asta, aparu baiatul care anunţa concurenţii, aşa ca sir Dinadan îşi lua talpaşiţa, hoho¬tind ca un diavol, zanganind şi zornaind ca o lada cu fiare vechi, iar eu nu mai ştiam ce-i cu mine. Îmi trebuira cateva minute pana sa-mi vin în fire, şi atunci deschisei ochii tocmai la vreme ca sa-l vad pe sir Gareth tragandu-i o chelfaneala straşnica. Fara sa-mi dau seama, începui sa ma rog: Doamne, sper ca l-a ucis! Dar, ghinion! pana sa-mi sfarşesc fraza, sir Gareth se şi napusti asupra lui sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi mi ţi-l azvarli peste crupa calului, buşindu-l la pamant, iar sir Sagramor mi-a auzit ruga şi a crezut ca-l priveşte pe dansul!
Vai şi aoleu! Cand îi intra vreunuia din ei ceva în cap, nu i-o mai scoteai nici cu cleştele! Pricepusem eu treaba asta, aşa ca nu mi-am mai batut gura de pomana şi nu i-am mai dat nici o explicaţie lui sir Sagramor. De îndata, însa, ce-i i-a venit piuitul, sir Sagramor m-a înştiinţat ca are de aranjat o mica rafuiala cu mine şi a stabilit în ce anume zi, peste vreo trei-patru ani, ne vom rafui, tot în arena unde i se adusese jignirea. I-am raspuns ca voi fi la dispoziţia lui, cand se va înapoia. Nu ştiu daca sunteţi la curent, dar el trebuia sa plece de îndata dupa sfantul potir. Toţi baieţii aveau mania sa dea, din cand în cand, cate o raita dupa sfantul potir. Asta însemna o excursie de caţiva ani, şi totdeauna trecea amar de vreme pana se întorceau, caci îşi varau nasul peste tot şi cu anasana, cu toate ca habar nu aveau unde se afla sfantul potir! De altminteri, eu, unul, nici nu cred ca vreunul dintre danşii se aştepta într-adevar sa-l gaseasca, iar daca ar fi dat, totuşi, peste potir, sunt sigur ca n-ar fi ştiut ce sa faca cu el. Ştiţi, calatoriile astea erau un fel de trecere înspre nord-vest, a epocii aceleia – cum s-ar spune – şi nimic mai mult. În fiecare an, porneau expediţii în cautarea sfantului potir, iar în anul urmator plecau expediţii de salvare, pentru a-i cauta pe cei plecaţi întai. Puteai caştiga la prestigiu cu toptanul din afacerea aia, dar nu scoteai para chioara. Închipuiţi-va, au încercat chiar sa ma bage mesa şi pe mine! Ce sa va spun, îmi vine sa zambesc, nu alta!
CAPITOLUL X
Începuturile civilizaţiei
Cavalerii Mesei Rotunde au aflat curand de provocare şi desigur ca ea a starnit destule comentarii, caci lucruri dintr-astea îi interesau pe baieţi. Regele socotea ca şi pentru mine a sosit momentul sa pornesc în cautare de aven¬turi, spre a dobandi faima şi a fi şi mai demn de a ma înfrunta cu sir Sagramor, cand se vor fi scurs cei caţiva ani. Eu ma scuzai însa, spunand ca deocamdata îmi mai trebuie vreo trei-patru ani ca sa oranduiesc bine treburile ţarii, aşa ca sa mearga ca pe roate. Pe urma, voi fi gata, iar cum, dupa toate probabilitaţile, la vremea aceea sir Sagramor va fi înca în cautarea potirului, prin amanarea mea nu se pierdea nimic din timpul cel preţios. Pana atunci aveam sa capat o vechime de şase-şapte ani în slujba şi socoteam ca organizaţia şi maşi¬naria mea vor fi atat de bine dezvoltate, încat voi putea sa-mi iau un concediu fara ca sistemul sa sufere.
Eram destul de mulţumit de ceea ce înfaptuisem pana atunci. În diferite cotloane şi unghere liniştite, iniţiasem tot felul de industrii – nucleele vastelor uzine viitoare, misionarii de fier şi oţel ai viitoarei mele civilizaţii. În aceste nuclee, adunasem laolalta cele mai agere minţi tinere pe care le putusem gasi, iar agenţii mei cutreierau necontenit ţara, sco¬tocind peste tot dupa noi talente. Luasem o puzderie de fiinţe ignorante şi le pregateam ca sa devina experţi – experţi în tot felul de meserii şi ramuri ale ştiinţei. Gradiniţele astea ale mele îşi duceau, nestanjenite, o viaţa liniştita şi tainica, prin colţuri de ţara neştiute, caci nimeni n-avea voie sa patrunda înlauntrul lor fara un permis special – deoarece mi-era teama de biserica.
În primul rand, am deschis o fabrica de profesori şi o gra¬mada de şcoli de duminica. Rezultatul era ca acum aveam în locurile acelea o reţea admirabila de şcoli de diferite grade, în plina înflorire, şi o întreaga colecţie de congregaţii pro¬testante, toate prospere şi în necontenita dezvoltare. Oricine putea fi orice fel de creştin poftea, caci în privinţa asta exista o libertate desavarşita. Dar am restrans învaţamantul religios public la biserici şi la şcolile de duminica, neîngaduindu-l în celelalte instituţii de învaţamant ale mele. Aş fi putut sa dau preferinţa sectei mele şi sa-i fac pe toţi presbiterieni – şi asta fara nici o bataie de cap – dar ar fi însemnat sa încalc o lege a firii umane, caci necesitaţile şi instinctele spirituale sunt tot atat de variate în familia umana cat şi poftele, înfaţişarea şi trasaturile fizice, şi un om nu se simte într-adevar bine – din punct de vedere moral – decat cand poarta veşmantul religios care convine, ca model, culoare şi dimensiuni, înclinaţiilor sale spirituale, fapturii şi staturii sale. Pe deasupra, ma temeam de o biserica unita, care ar fi însemnat o putere înfricoşatoare, cea mai înfricoşatoare putere ce se poate închipui, cazand în scurta vreme pe mainile egoiştilor – cum e sortit sa se întample totdeauna – şi aducand astfel moartea libertaţii şi paralizarea gandirii omeneşti.
Toate minele erau proprietatea regelui şi – slava domnului! – se gaseau cu ghiotura. Pana atunci, minele fuse¬sera exploatate aşa cum exploateaza întotdeauna salbaticii minele – adica scobind nişte gropi în pamant şi scoţand minereul cu mana în nişte saci de piele, cu randament de o tona pe zi; dar eu, de îndata ce-am putut, am început sa pun mineritul pe baze ştiinţifice.
Da! Facusem progrese frumoase, cand m-a picnit provocarea lui Sagramor.
Se scursesera patru ani – şi mai erau atatea de facut! Nu v-aţi fi închipuit niciodata ca aşa ceva este cu putinţa pe lume! Puterea absoluta e într-adevar un lucru ideal, cand se afla în maini sigure. Despotismul cerului e singura guvernare desavarşita. Un despotism pamantean ar fi cea mai desavarşita guvernare pamanteasca, daca ar exista aceleaşi condiţii – adica daca despotul ar fi cel mai desavarşit exemplar al speţei umane şi daca viaţa sa ar fi veşnica. Dar, întrucat un om per¬fect este pieritor şi orice-ar face tot trebuie sa moara, lasandu-şi stapanirea în mainile unui moştenitor imperfect – un despo¬tism pamantean nu numai ca e o forma rea de guvernare, ci e chiar cea mai rea forma posibila.
Opera mea arata ce-ar putea face un despot, avand la dispoziţie resursele unui regat întreg. Fara ca ţara aceea întunecata s-aiba habar, eu facusem sa se dezvolte într-însa, şi chiar sub nasul ei, civilizaţia veacului al XIX-lea. Opera mea era ferita de privirea publicului, dar exista acolo ca o realitate gigantica şi de netagaduit şi de care lumea avea sa mai auda, daca traiam şi aveam noroc. Era o realitate tot atat de sigura şi de concreta ca şi un vulcan tihnit, ce-şi înalţa nevi¬novat piscul fara fum catre cerul albastru, fara sa dea semn ca în maruntaiele sale clocoteşte un iad. Şcolile şi bisericile mele fusesera prunci firavi, cu patru ani în urma; acum erau oameni în toata puterea; atelierele de mai înainte devenisera acum vaste uzine; unde avusesem o duzina de oameni calificaţi, aveam acum o mie; unde avusesem un expert de mana întai, aveam acum cincizeci. Stateam cu mana pe maner, ca sa zic aşa, gata oricand sa-l trag şi sa revars lumina asupra lumii aceleia, cufundata în miez de noapte. Dar n-aveam de gand s-o fac pe neaşteptate. Politica mea era alta, caci poporul n-ar fi rezistat la aşa ceva, şi, pe deasupra, mi-ar fi sarit într-o clipita în spinare biserica ro¬mano-catolica.
Nu! Eu înaintasem cu bagare de seama tot timpul. Catava vreme am avut agenţi secreţi, pe care i-am raspandit prin ţara, cu misiunea de-a submina pe nesimţite cavalerismul şi de-a macina cand o superstiţie, cand alta – aşa, cate puţin – pregatind treptat terenul pentru o stare de lucruri mai buna. Faceam lumina cu încetişorul, aprinzand lumanare cu lumanare, şi aveam de gand sa merg mai departe tot aşa.
Raspandisem, prin regat – şi tot în taina – cateva sucursale de şcoli care mergeau foarte bine. Aveam planul de a dezvolta tot mai mult ramura asta, pe masura ce treceau anii; fireşte, daca nu se întampla ceva care sa ma intimideze. Una din tainele cele mai cu cantec era West Pointul meu – academia mea militara. O feream de indiscreţiile celorlalţi cu cea mai mare stricteţe şi acelaşi lucru îl faceam şi cu academia mea navala, pe care o înfiinţasem într-un port îndepartat. Amandoua erau în plina înflorire, spre deplina-mi mulţumire.
Clarence avea acum douazeci şi doi de ani şi era adjunctul meu, mana mea dreapta. Era o comoara! Într-adevar, n-avea pereche şi se pricepea la orice. În ultimul timp îl pregatisem pentru ziaristica, zicandu-mi ca batuse ceasul ca sa pornim şi un ziar. Nu ceva în stil mare, ci doar un mic saptamanal pentru difuzarea de proba a ideilor mele, în cadrul gradiniţelor de civilizaţie, pe care le înfiinţasem. Se simţea în meseria asta ca peştele în apa; cu siguranţa ca zacea într-însul o vocaţie de ziarist înnascut. Într-un fel, junele se şi dedublase: vorbea ca în secolul al VI-lea şi scria ca într-al XIX-lea. Stilu-i de gazetar progresa necontenit; ajunsese deja la nivelul unui ziar din fundul Alabamei şi nu-l puteai deosebi de stilul articolelor de fond din aceasta regiune nici prin cuprins, nici prin ton.
Mai aveam de lansat şi o alta mare invenţie. E vorba de telegraf şi telefon; pentru prima data ne aventuram în aceasta direcţie. Deocamdata, liniile de comunicaţie erau pastrate numai pentru uzul nostru particular, şi aşa urmau sa ramana pana în ziua cand vor da în parg. Aveam o echipa de oameni pe drumuri, care lucra mai ales noaptea. Întindeau firele pe pamant, temandu-ne sa punem stalpi ca sa nu trezim prea multa curiozitate. Firele de pe pamant erau destul de bune, pentru ambele întrebuinţari, fiindca erau aparate printr-un izolator inventat de mine şi care dadea rezultate perfecte. Oamenii mei aveau ordinul sa cutreiere ţara, ferindu-se însa de dru¬murile batute, spre a stabili legaturi cu toate oraşele mai însemnate, a caror prezenţa era tradata de lumini, şi lasand cate un expert la fiecare post nou. Într-adevar, nimeni nu era în stare sa-ţi spuna cum poţi gasi o anumita localitate, fiindca nimeni nu se ducea înadins în vreun loc, ci dadea doar din întamplare peste el, hoinarind, şi de obicei pleca de acolo fara sa-i treaca prin gand a întreba cum se numea localitatea respectiva. Din cand în cand, trimisesem expediţii topografice ca sa faca masuratori şi sa alcatuiasca harta regatului, dar totdeauna se amestecasera preoţii, facand şicane. Aşa ca, pana una-alta, renunţasem la proiectul acela; n-ar fi fost deloc di¬plomatic sa ne punem rau cu biserica.
Cat despre starea generala a ţarii, ea era întocmai cum fusese şi la sosirea mea, şi asta din toate punctele de vedere. Facusem eu ceva schimbari, dar în mod inevitabil erau ma¬runte şi nu se puteau observa.
Astfel, înca nu ma amestecasem nici în chestia impo¬zitelor – în afara de acelea care aduceau venituri regelui. Pe astea le sistematizasem, punand serviciul pe o baza solida şi justa. Rezultatul era ca veniturile se şi împatrisera şi, totuşi, sarcinile erau atat de echitabil împarţite faţa de trecut, încat poporul se simţea uşurat şi de pretutindeni se aduceau laude pentru administraţia mea.
Eu, personal, am fost nevoit sa fac o pauza în activitatea aceasta, dar faptul nu m-a încurcat deloc, ba chiar mi-a priit. Mai înainte – da! – m-ar fi stingherit, însa acum totul era în maini bune şi lucrurile mergeau ca la carte.
Într-adevar, în ultima vreme regele îmi amintise de cateva ori ca amanarea pe care o cerusem, cu patru ani în urma, se apropia de soroc. Era o aluzie ca e timpul ca s-o pornesc în cautare de aventuri şi sa-mi caştig o reputaţie care sa ma faca demn de onoarea de a frange şi eu suliţi cu sir Sagramor. El tot se mai învartea prin ţara dupa potir, dar era cautat de mai multe expediţii de salvare şi putea fi gasit de la un an la altul. Aşadar, vedeţi ca ma aşteptam la aceasta pauza în activitatea mea şi n-am fost luat prin surprindere.
CAPITOLUL XI
Yankeul în cautare de aventuri
Niciodata nu a existat pe lume o ţara mai ideala pentru mincinoşii care rataceau din loc în loc – de aceea, se şi gaseau într-însa mii de mincinoşi ratacitori, de amandoua sexele. Nu trecea luna, fara sa ai a face cu vreun vagabond din aştia. Mai toţi veneau încarcaţi cu o poveste despre cutare sau cutare prinţesa care cerea ajutor ca sa scape din vreun castel îndepartat, unde era ţinuta prizoniera de o puşlama nelegiuita – de obicei, un uriaş. Poate o sa credeţi ca, dupa ce asculta o astfel de nuvela din gura unei persoane cu totul necunoscuta, regele cerea în primul rand dovezi – ba şi cateva indicaţii cu privire la poziţia castelului, la cea mai buna ruta pana la el, şi-aşa mai departe. Ei bine, aflaţi ca nimeni nu se gandea la un lucru atat de simplu şi de bun simţ. Nici pome¬neala de aşa ceva! Toţi înghiţeau pe nemestecate minciunile acestor oameni şi nu puneau nici un fel de întrebare. Cum-necum – într-o zi, cand ma aflam pe la curte – unul din indivizii aştia, de data asta era una, veni şi îndruga o poveste dupa acelaşi tipic. Cica stapana ei cazuse prizoniera într-un cogeamite castel mohorat, laolalta cu alte patruzeci şi patru de fete tinere şi frumoase, mai toate prinţese; se ofileau cu toatele în captivitatea aceea cruda, care ţinea de douazeci şi şase de ani; stapanii castelului erau trei fraţi nazdravani, fiecare cu cate patru braţe şi-un singur ochi – ochiul în mijlocul frunţii şi mare cat un fruct. Speţa fructului nu era menţionata; obiş¬nuita lor neglijenţa în materie de date ştiinţifice!
Poate n-o sa credeţi, dar regele şi întreaga Masa Rotunda îşi aratara numaidecat interesul pentru aceasta nastruşnica ocazie de aventuri. Fiecare cavaler al Mesei Rotunde s-a batut pentru aceasta şansa de a-şi dovedi vitejia şi s-a rugat sa i se acorde lui cinstea de a le salva pe nenorocitele acelea; totuşi, spre necazul şi jignirea lor, regele mi-a acordat mie aceasta cinste, pe care nici n-o cerusem.
Am reuşit printr-un efort sa-mi stapanesc bucuria, cand Clarence mi-a adus vestea aceasta. În schimb, el nu şi-a putut-o stapani. I se revarsa din gura un val neîntrerupt de încantare şi recunoştinţa: era încantat de norocul meu şi recunoscator regelui pentru marinimoasa favoare ce-mi acordase. Nu-şi putea ţine locului nici picioarele, nici trupul, ci ţopaia prin odaie, într-un graţios extaz de fericire.
Despre mine, aş fi blestemat din adancul inimii bunatatea celui care-mi acordase o asemenea favoare, dar mi-am ascuns furia din motive politice şi-am facut tot ce-am putut ca sa par şi eu bucuros. Chiar aşa! Am şi declarat ca ma bucur. Şi, într-o masura era adevarat, caci ma simţeam la fel de bucuros ca şi cineva care ar fi scalpat.
Ce sa-i faci? Trebuie sa iei lucrurile aşa cum sunt şi sa nu-ţi pierzi vremea cu vaicareli zadarnice. Mai bine te-apuci de treaba şi vezi ce se poate face. Cum în toate minciunile exista un sambure de adevar, trebuia sa gasesc numaidecat samburele acesta, în cazul ce-mi picase. De aceea am trimis dupa fata şi ea a venit. Era o fiinţa destul de atragatoare, blanda şi mo¬desta, dar – daca e sa te iei dupa aparenţe – nu ştia mai mult decat o cizma.
I-am spus:
— Draga mea, ţi s-au cerut amanuntele necesare?
Mi-a spus ca nu i se cerusera.
— Fireşte, nici nu ma aşteptam sa ţi se ceara, dar eu unul trebuie sa te întreb, ca sa fiu sigur despre ce e vorba. Ce sa-i faci? Aşa am fost eu învaţat. Acum, sa nu mi-o iei în nume de rau, daca-ţi amintesc ca trebuie s-o luam ceva mai încet, fiindca noi nu te cunoaştem. Poate ca eşti de buna-credinţa – şi speram ca eşti – dar nu-i nici o afacere cand cumperi maţa în sac. Pricepi şi dumneata situaţia. Sunt silit sa-ţi pun cateva întrebari; raspunde-mi cinstit şi pe faţa şi nu-ţi fie nici o teama. Unde locuieşti, cand eşti acasa?
— În ţara Moder, luminate cavaler.
— Ţara Moder? Nu-mi aduc aminte sa mai fi auzit de ţara asta. Parinţii îţi traiesc?
— Daca viiaza au nu, de ştire nu am, ca ani mulţi am stat ferecata în castelul acela!
— Cum te cheama, te rog?
— Numele îmi iaste demoiselle Alisande la Carteloise – de-ţi este pre voie şi pre pofta inimii!
— Cunoşti pe cineva care te poate identifica?
— Ian socotiţi dumneavoastra, luminate cavaler, cine ma cunoaşte aici, daca sunt den alte parţi şi întaia data venit-am la craiul cel mare.
— Ai adus ceva scrisori, acte, dovezi ca eşti demna de încredere şi spui adevarul?
— La ce nevoi-m-aş, daca am grai şi ştiu a le spune singura?
— Dar mata ştii ca unul spune una, altul spune alta şi totul depinde…
— Depinde? Ce depinde? Ciudese sunt aceste cuvinte pentru mintea mea! Nu te înţeleg, luminate cavalere.
— Nu înţelegi? Ei, dracia dracului! Cum nu poţi înţelege un farafastac ca asta? Nu înţelegi ca totul depinde de… Dar de ce naiba araţi aşa de nevinovata şi de idioata?
— Nime nu ştie, fara numai Dumnezeu, carele aşa m-a facut.
— Da, da, cred ca asta-i cam aşa. Nu te burzului daca par niţeluş enervat. Nici nu sunt. Dar hai sa schimbam subiectul. Sa trecem la castelul ala cu patruzeci şi cinci de prinţese şi trei capcauni-şefi – ia spune-mi, unde-i haremul ala?
— Harem?
— Castelul – adica, ma înţelegi, unde vine castelul ala?
— O, cat iaste de falnic şi neclatit şi cu podoabe podobit! Hat departe iaste, cale de multe poşte de-aici.
— Cat de multe?
— Alelei, luminate cavalere, acmu preste fire iaste a le numara, atatea de multe sunt şi se încaleca una preste alta, fiind într-acelaşi chip şi batand într-aceleaşi culori, de nu desluşeşti o poşta de alta, nici cum sa le socoti, fara numa a lua pe fieştecare la rand; iara aceasta numai în mana domnului sta şi nice cum în puterea omului… de care lucru adevarat, adevarat sa crezi, luminaţia ta, ca nu iaste într-alt chip!…
— Ho! Opreşte-te! Las-o încolo de distanţa. Mai bine spune-mi cam pe unde se afla castelul. Pe ce drum apuci? Încotro?
— Nu-ţi fie cu banat, luminaţie, drum apuci, dara drum dirept nu iaste, ca încotro apuci, nu mergi întins, ci tot coteşti şi te învartejeşti, cand supt o zare, cand supt alta, încat de-i chibzui ca-i spre rasarit şi într-acolo degrab ai purcede, vedea-vei cum calea iaraşi se învartejeşte cu o jumatate de roata; şi-aceste ciudese iara şi iara se petrec la fel, mahniciune mare pogorandu-ţi în suflet şi spaimandu-te au nu cumva calcat-ai voia domnului, carele nu harazeşte vericarui castel drum dirept şi scos la vedeala, fara numai daca îi iaste pe plac, iara de nu-i iaste mai curand nimici-va toate castelele şi toate drumurile de pre lume, lasand pustii şi jalnice locurile pre unde salaşluit-au fapturile sale, carele sa ia aminte ca unde-i vrerea domnului totul se plineşte, iara unde nu, nu…
— Ajunge, ajunge! Cruţa-ne şi pe noi oleaca! Lasa-l încolo de drum, lasa naibii direcţia. Iarta-ma, te rog sa ma ierţi, dar nu ma simt bine azi, aşa ca nu lua în seama cand ma vezi vorbind singur. E un obicei vechi, unul vechi şi prost, de care cu greu te dezbari, mai ales cand ţi-e îngreuiata digestia. Şi cum sa nu fie, cand mananci lucruri care s-au copt cu mult înaintea naşterii tale? Trasnita ţara! Cum sa-ţi pastrezi sana¬tatea, daca mananci pui de primavara care au o vechime de o mie trei sute de ani! Dar, hai, sa nu ne mai oprim la mofturi. Hai sa… Aoleu, n-ai cumva vreo harta a regiunii unde trebuie sa mergem? Dar, ştii, o harta serioasa…
— Au, nu iaste cumva facatura aceea, carea de curanda vreme au meşteşugit-o paganii de preste mari şi ţari, şi pre carea daca o fierbi cu ulei, cu sare şi ceapa, adaugandu-i…
— Ce, o harta? Ce tot îndrugi acolo? Nu ştii ce-i aia harta? Bine, bine, nu-i nimic! Nu te scuza! Urasc scuzele, caci încurca aşa de mult lucrurile, de nu mai ştii ce-i cu ele. Şterge-o, scumpo! Buna ziua! Condu-o, Clarence!
Ei bine, acum mi-era cat se poate de limpede pentru ce catarii aia nu-i cercetau pe mincinoşi în privinţa amanuntelor. Se prea poate ca fata aceea sa fi ascuns un anumit fapt prin vreun ungher al minţii, dar nu cred ca i-l scoteai nici cu pompa hidraulica şi nici cu primele tipuri de explozive, deşi fata constituia un caz care cerea într-adevar dinamita. Ce mai! Era o vaca încalţata, o vaca sadea, şi totuşi regele şi cavalerii o ascultasera smirna ca un pasaj din scriptura. Asta te cam lamureşte asupra întregii societaţi de-atunci. Şi gandiţi-va ce protocol simplu era la curtea aceea! Haimanaua asta de fetişcana n-avusese mai multa bataie de cap ca s-ajunga pana la rege, chiar în palatul sau, decat ar fi avut ca s-ajunga la un azil de noapte, în vremea şi în ţara mea. Ba înca regele s-a bucurat vazand-o, s-a grabit sa-i auda povestea! Cu aventura pe care o aducea plocon pe tava, era tot atat de binevenita, ca şi un cadavru pentru un agent de pompe funebre.
Clarence se întoarse tocmai cand sfarşeam aceste reflecţii, îi povestii cat m-am caznit cu fata aceea, fara a obţine macar o singura informaţie care sa ma ajute a gasi castelul. Junele paru cam mirat, ori încurcat, ori aşa ceva, şi insinua ca nu se dumirea ce urmarisem eu, punand fetei toate întrebarile acelea.
— Ei, dracie! am exclamat. Trebuie sa gasesc castelul, nu? Altminteri, cum o sa pornesc în cautarea lui?
— Oho, potoleşte-ţi mania, stapane! O, cat este de lesne, raspunsul! Nu v-a spus ca veţi calatori împreuna? Aşa se face totdeauna. Veţi merge împreuna.
— Fata sa mearga cu mine? Prostii!
— Adevarat este! Veţi merge împreuna. Vedea-vei ca aşa-i.
— Ce? Sa pasca dealurile şi sa bata padurile cu mine? Numai noi doi – singuri? Cand eu sunt ca şi logodit? Bine, dar e scandalos. Gandeşte-te ce-o sa zica lumea!
Doamne! Deodata s-a ivit dinainte chipul ei drag! Junele era dornic sa afle tainele acestei chestiuni delicate. L-am pus sa jure ca va pastra secretul şi apoi i-am şoptit numele iubitei: Puss Flanagan. Paru dezamagit şi îmi spuse ca nu-şi aminteşte sa fi auzit vreodata de numele contesei mele. Conferea titluri nobiliare, micul meu curtean!
E din East Har… mi-era pe limba sa-i spun, dar ma oprii, cam încurcat, apoi îi zisei:
— Las-acum! O sa-ţi spun alta data.
El insista, întrebandu-ma daca s-ar putea s-o vada? O sa-l las s-o vada, într-o buna zi?
Nu era mare lucru sa-i fagaduiesc! Doar un fleac de vreo mie trei sute de ani la mijloc! Dar el era atat de nerabdator încat îi spusei: „Da”. Cu toate astea, nu mi-am putut stapani un suspin. Şi, totuşi, suspinul nu avea nici un rost, caci ea înca nici nu se nascuse. Dar aşa suntem facuţi noi oamenii: nu mai judecam, cand avem sentimente; doar simţim şi-atata tot!
În ziua şi în noaptea aceea nu s-a discutat decat despre expediţia mea. Baieţii au fost foarte draguţi cu mine şi s-au aratat grozav de atenţi, parand a fi uitat ca-i jignisem şi deza¬magisem. Ba, chiar, pareau tare nerabdatori de felul cum voi scoate din barlog pe capcaunii aia şi voi da drumul fecioarelor acelea coapte şi rascoapte, ca şi cum ar fi încheiat chiar ei contractul. Ei, ce sa-i faci? Erau copii buni – dar numai copii şi-atata tot! Mi-au dat nenumarate sfaturi, cum sa scormonesc ca sa dau de uriaşi şi sa pun laba pe ei; mi-au împartaşit tot felul de descantece împotriva vrajilor şi mi-au dat leacuri şi alte fleacuri ca sa-mi pun la rani. Dar nu i-a trecut nici unuia prin cap ca – daca eram un necromant atat de minunat, cum pretindeam ca sunt – n-ar fi trebuit sa am nevoie de leacuri sau instrucţiuni sau de descantece împotriva vrajilor şi, mai puţin decat orice, de arme şi armura. Şi asta în orice fel de expediţie; chiar şi împotriva balaurilor care varsa foc pe nari şi a diavolilor sosiţi gata fierbinţi din iad, ca sa nu mai vorbim de nişte adversari pricajiţi cum erau cei dupa care porneam, aceşti capcauni banali dintr-un fund de ţara.
Urma sa iau pranzul mic devreme de tot şi sa plec în zori, fiindca aşa se proceda de obicei; dar am avut de furca mult cu armura şi asta m-a cam întarziat. E greu al naibii sa intri în ea şi sunt atatea formalitaţi de facut! Mai întai, te înfaşori într-un strat sau doua de cearşafuri, ca sa ai un fel de perina care sa-ţi îndeparteze raceala fierului; pe urma îţi pui manecile şi camaşa de zale – iar astea sunt facute din mici ochiuri de oţel, împletite laolalta, alcatuind o ţesatura atat de mladioasa, încat daca arunci camaşa pe duşumea, se strange boţ ca un navod umed. E foarte grea şi aş zice cel mai incomod mate¬rial din lume pentru o camaşa de noapte – totuşi e foarte mult folosita în acest scop de catre colectorii de impozite, de reformatori, de regii cu un cal putere şi cu un titlu dubios, şi de tot soiul asta de oameni.
Apoi îţi pui ghetele – nişte barci cu fundul lat, acoperite cu benzi de oţel, întreţesute – şi-ţi înşurubezi la calcaie pintenii stanjenitori. Dupa asta, îţi prinzi jambierele pe pulpe şi apara¬toarele pe coapse; pe urma vin pieptarul platoşei şi partea dindarat a ei, tot din fier nerazbatut, şi începi sa te simţi la stramtoare. Pe urma vari sub platoşa pulpana alcatuita din faşii largi de oţel, care îţi atarna în faţa, fiind despicata însa la spate, ca sa te poţi aşeza. Pulpana asta din faşii nu-i cu nimic mai breaza decat nişte doage. Nu-i buna la purtat, nici aratoasa la înfaţişare, nici macar nu ajungi sa-ţi ştergi mainile de ea. Apoi îţi încingi spada; pe urma îţi tragi burlanele pe braţe şi manuşile de fier pe maini, îţi pui capcana de şoareci – toata din fier – pe cap, cu o zdreanţa împletita din oţel, agaţata ca sa-ţi atarne peste ceafa – şi eşti gata, comod ca o lumanare înfipta în sfeşnic. Cand ajungi în asemenea hal, nu-ţi mai arde de dans. Pot spune ca un om împachetat în felul asta e ca o nuca pe care nu merita s-o mai spargi – aşa de puţin miez gaseşti, cand ajungi la el, în comparaţie cu coaja.
Noroc ca m-au ajutat baieţii, altfel n-aş mai fi ispravit niciodata. Tocmai cand am sfarşit noi treaba, a dat pe-acolo sir Bedivere, cu care ocazie am constatat ca nu alesesem cel mai potrivit echipament pentru o calatorie aşa de lunga. Ce falnic arata el, înalt, spatos şi vanjos, cum era! Purta pe cap un coif conic de oţel, care-i venea doar pana la urechi şi drept viziera avea numai o faşie îngusta de oţel care se întindea pana la buza de sus şi-i apara nasul; iar tot restul îmbraca¬mintei, de la gat pana la calcaie, era alcatuit din inele de fier flexibile. Aproape tot trupul îi era ascuns sub acest veşmant, care era alcatuit din inele de zale – precum am spus – atarnandu-i de pe umeri pana la glezne, dar de la mijloc pana la capat, atat în faţa cat şi în spate veşmantul era despicat, aşa ca putea calari mai în voie, dandu-şi poalele la o parte. Pleca în cautarea potirului şi asta era cel mai potrivit echipament pentru expediţie. Aş fi dat mult sa am pardesiul ala, dar era prea tarziu ca sa-mi mai pierd vremea cu ultimele nascociri ale modei. Soarele tocmai se înalţase, regele şi curtenii ieşisera în par ca sa ma vada plecand şi sa-mi ureze noroc, aşa ca nu puteam calca eticheta zabovind. Nici pomeneala sa te urci singur pe cal! Orice încercare ar fi zadarnica. Au grija ei sa te duca în braţe, întocmai cum e dus la farmacie un om care a capatat insolaţie. Tot ei te ajuta sa stai drept şi îţi baga picioarele în scari. Iar tu, bietul de tine, te simţi aşa de aiurea şi de ţeapan, de parca nici n-ai fi în pielea ta. Te simţi ca şi cum te-ai fi casatorit subit, sau ai fi fost lovit de trasnet sau aşa ceva, şi înca nu ştii bine pe ce lume te afli şi eşti cam amorţit, neputandu-ţi veni în simţire. Apoi au înalţat catargul acela caruia ei îi spun suliţa, prinzand-o langa piciorul meu stang, iar eu am apucat-o în mana, strangand-o tare. În cele din urma, mi-au prins pavaza în jurul gatului – şi am fost complet încarcat, gata sa ridic ancora şi sa pornesc în largul marii. Toata lumea a fost cat se poate de gentila cu mine, ba o demoazela de onoare mi-a întins chiar ea la botul calului cupa de ramas bun. Acum nu mai ramanea altceva decat ca demoazela cealalta sa se urce pe cal, chiar pe perna din spatele meu, ceea ce a şi facut, şi sa-şi treaca braţul, sau aşa ceva, dupa mijlocul meu, ca sa se ţina bine.
Şi astfel am pornit dupa ce toţi şi-au luat ramas bun, fluturandu-ne batistele ori chivarele. Şi toata lumea pe care o întalneam coborand colina şi trecand prin oraşel ne arata respectul cuvenit – afara de caţiva baieţaşi zdrenţaroşi din mahalale care strigau:
— Ha-ha! Ia-n uitaţi-va la farţangaul asta! şi aruncara cu bulgari de pamant dupa noi.
Dupa cate am observat, baieţii sunt la fel în toate epocile. Nu au nimic sfant, nu le pasa de nimic şi de nimeni. Cu aceeaşi uşurinţa, au spus: „Ia cara-te de aici, chelbosule!” profetului care-şi vedea liniştit de drum, în pulberea cenuşie a anti¬chitaţii, au dat cu bulgari şi pietre dupa mine în mohoreala sfanta a evului mediu şi i-am vazut purtandu-se la fel sub guver-narea lui Buchanan – îmi amintesc de asta fiindca ma aflam şi eu pe acolo şi am dat o mana de ajutor. Profetul îşi avea urşii sai şi s-a putut descotorosi de baieţii de pe vremea sa. Cat despre mine, aş fi vrut sa descalec şi sa-i învaţ minte, dar nu-mi convenea fiindca nu m-aş mai fi putut sui iar pe cal. Mi-e sila de ţara în care nu gaseşti nici o macara!
CAPITOLUL XII
Chinuri lente
Luand-o drept înainte, ne-am pomenit în sanul naturii. Era nespus de îmbietor şi de placut sa strabaţi singuratatea aceea silvestra, dis-de-dimineaţa, pe racoare, mangaiat de primele adieri învioratoare ale toamnei. De pe crestele dealurilor, zaream întinzandu-se la picioarele noastre încantatoare vai verzi prin care şerpuiau paraiaşe, şi ici-colo se înalţau ostroave de copaci şi falnici stejari rasfiraţi, aruncand stinghere pete negre de umbra. Dincolo de vai, zaream alte şiruri de coline, albastrite de pacla zorilor, unduind în talazuri pana la capatul zarii, cu cate-o pata albicioasa sau cenuşie în creştet, ştiind ca acolo este un castel. Am strabatut întinse pajişti ce scanteiau de roua, înaintand chiar ca stafiile, caci iarba deasa vatuia paşii calului. Visam mai departe, trecand agale prin dumbravi, învaluiţi într-o lumina verzuie, ce se cernea prin bolta de frunze scaldata de soare, pe cand la picioarele noastre un paraiaş, nespus de limpede şi racoros, zburda şi susura în albia lui, prefirand o muzica dezmierdatoare. Uneori, lasam în urma lumea şi ne afundam în mareţele şi falnicele adancuri ale codrului, în îmbelşugatele-i neguri, pe unde mişunau şi se furişau tainice dihanii, pierind înainte de a apuca sa îţi arunci ochii spre locul de unde venise foşne¬tul. Se iveau, în schimb, pasarelele cele vrednice şi porneau la treaba, ici cu un cantec, colo cu vreo sfada sau cu vreun tainic şi îndepartat ciocanit, umbland dupa viermii ascunşi prin scorburi, în nepatrunsele cotloane ale padurilor. Apoi, încet-încet, ieşeam iaraşi la lumina cea tare a soarelui.
Cam la a treia sau la a patra-a cincea oara, cand am ieşit la lumina, deci cam la vreo doua-trei ceasuri dupa ce se ridicase bine soarele pe cer, nu mai era aşa de îmbietor ca înainte. Începea sa fie prea cald, ceea ce nu era greu de observat. Apoi, am avut de înghiţit o bucata serioasa de drum, fara nici un pic de umbra. E curios ce repede se înmulţesc micile sacaieli, odata ce s-au pornit. Lucruri de care nici nu-mi pasase la început, acum începeau sa ma zgandare – şi din ce în ce mai mult. În primele zece-cincisprezece ori, cand m-am caznit sa-mi scot batista, parca nici nu le luasem în seama. M-am lipsit de batista şi mi-am zis ca nu face nimic! Dar acum lucrurile se schimbasera. Simţeam din ce în ce mai mult nevoia batistei şi gandul ei ma rodea, facandu-mi: ronţ, ronţ, ronţ! prin creier. Nu mai aveam timp. Pas sa-mi iasa gandul din minte! În cele din urma m-am apucat sa dracuiesc, trimiţand naibii pe acela care a confecţionat haine de fier fara buzunare. Ştiţi, eu îmi ţineam batista în coif, împreuna cu alte lucruşoare – dar era un afurisit de coif pe care nu ţi-l puteai scoate singur. Nu ma gandisem la asta, cand am pus batista într-însul şi, de altfel, de unde sa fi ştiut? Îmi închipui-sem ca va fi foarte comod s-o ţin acolo. Dar acum gandul ca batista se afla atat de aproape şi „la îndemana”, şi totuşi n-o puteam scoate, ma întarata şi mai rau, nemaiputand îndura: De, ştim cu toţii, omul doreşte totdeauna tocmai ce nu poate avea! Cum-necum, gandul la batista se ţinea scai de mine, abatandu-ma de la orice alta treaba. Şi aşa, mila dupa mila, gandurile mi se aţinteau în coif. Îmi închipuiam cum arata batista, mi-o zugraveam în fel şi chip şi zau ca era tare jalnic sa simţi cum sudoarea sarata îţi picura mereu în ochi şi sa nu poţi scoate batista! Scris aşa, pe hartie, faptul pare o nimica toata, dar nu era aşa, ci o adevarata pacoste. N-aş spune-o, daca n-ar fi aşa. M-am jurat ca data viitoare îmi voi lua cu mine o coşniţa – arate coşniţa cum o arata şi zica lumea ce-o pofti! Bineanţeles ca fanţii aia de fier de la Masa Rotunda o vor socoti ceva scandalos şi vor starni iadul împotriva mea, dar eu una ştiu: întai utilul şi dupa aceea stilul! Şi aşa, cu chiu, cu vai, am mers noi mai departe, dand din cand în cand peste o întindere plina de praf, care se ridica în nouri deşi şi îmi intra în nas, facandu-ma sa stranut şi sa strig. Bineanţeles ca mi-au scapat cuvinte pe care nu s-ar fi cuvenit sa le spun. Vedeţi, eu nu tagaduiesc şi nici nu pretind ca-s mai bun decat alţii.
Mi se parea ca n-o sa întalnim nici ţipenie de om în Britania aceea pustie, nici macar un capcaun. În toanele pe care le aveam, doream cu dinadinsul sa întalnesc un capcaun dar, fireşte, un capcaun cu o batista la viaţa lui. Cei mai mulţi cavaleri nu s-ar fi gandit decat sa-i ia armura, pe cand eu, daca i-aş fi luat basmaua, i-aş fi lasat bucuros restul marfii.
Între timp, se facea tot mai cald pe coclaurii aceia. Ştiţi, soarele batea tare şi îmi încingea tot mai mult fieraria. Ei, şi cand eşti atat de înfierbantat, cel mai mic fleac te irita. Cand o luam la trap, zanganeam ca un coş cu vase, şi asta ma necajea. Pe deasupra, nu puteam suferi pavaza aia care – hurduz-burduz – se tot lovea şi se balabanea cand la piept, cand la spate, iar daca o luam la plimbare la pas, îmi trosneau şi îmi scarţaiau încheieturile la fel de sacaitor ca roata unei roabe. Daca nu-mi faceam puţin vant calarind, puteam sa ma prajesc în soba aia! Pe de alta parte, cu cat mergeam mai liniştit, cu-atat mai rau ma apasa fierul şi, în fiecare minut, mi se parea ca trag şi mai multe tone. Şi trebuia sa schimb mereu mana şi sa-mi trec suliţa langa celalalt picior. Altfel mi-ar fi înţepenit mana, saraca de ea!
Va daţi seama ca daca transpiri în felul asta – lac de sudoa¬re, nu alta! – vine un moment, cand – ce mai încoace-încolo – începe sa te manance. Dar tu eşti înauntru şi mainile-s afara şi la mijloc numai fiare. Asta e! Şi zau, nu ţi-i îndemana, oricum ai suci-o şi ai învarti-o! Mai întai te mananca într-un loc, pe urma într-altul, pe urma înca într-altul şi mancarimea se întinde, şi se întinde pana ce tot teritoriul ţi-e ocupat. E greu sa va închipuiţi ce-am patimit eu şi cat de neplacut mi-era.
Ba, cand credeam ca mai rau decat atata nu se poate şi mi se parea ca n-o sa mai rabd – hop! – printre zabrelele coifului se strecura o afurisita de musca, aşezandu-mi-se pe nas. Zabrelele coifului se înţepenisera şi nu mai alunecau, aşa ca nu putui ridica viziera, ci doar îmi clatinam capul, care ajun¬sese sa se coaca de-a binelea, iar musca, ce mai, ştiţi cum se poarta o musca atunci cand merge la sigur? Se sinchisea de scuturaturi numai ca sa-şi schimbe locul de pe nas pe buze, de-acolo în urechi şi baz, baz! şi zbarn! zbarn! mereu pe obrazul meu, lafaindu-se în voie şi pişcandu-ma aşa de rau, încat bietul de mine – amarat de mai înainte – n-am mai putut îndura. M-am dat batut, rugand-o pe Alisanda sa-mi descarce pacostea de coif şi sa ma scape. Pe urma, ea îl goli de toate cele şi mi-l aduse plin cu apa. Am baut niţica apa şi apoi, ţinandu-ma cat mai drept, am rugat-o sa-mi toarne restul apei înauntrul armurii. Nici nu va închipuiţi ce desfatare! Ea a mai carat apa şi mi-a turnat-o pana ce m-a facut ciuciulete şi aşa am început sa respir mai în voie.
Ce bine-i sa ai parte de niţica linişte şi pace! Dar – vai! – aici, pe pamant, totu-i vremelnic. Îmi facusem mai de mult o pipa şi aveam şi puţintel tutun, destul de bun; nu chiar prima-lux, ci mai curand dintr-acela pe care îl fumau pieile-roşii, facut din coaja de salcie uscata. Toate comorile astea le avusesem în coif şi acum mi-erau iaraşi la îndemana, dar chibrituri, ioc!
Cu cat trecea timpul, cu atat îmi dadeam mai bine seama de sacaitorul adevar ca eram la cheremul vremurilor. Un no¬vice cu atatea fiare pe el nu putea încaleca pe cal fara de ajutoare – ba înca îi trebuiau multe ajutoare. Sandy nu era de ajuns. În orice caz, nu pentru mine. Eram aşadar nevoiţi sa aşteptam pana o trece cineva. O aşteptare în tihna nu ar fi fost nici o nenorocire, caci aveam berechet la ce sa ma gandesc, ba chiar doream sa-mi mai pun niţeluş mintea la contri¬buţie. Cautam sa ma dumiresc cum s-a ajuns ca nişte fiinţe raţionale – sau chiar numai semiraţionale – sa poarte armura, ţinand seama de neajunsurile ei. Şi cum au izbutit sa pastreze o asemenea moda timp de generaţii, cand era limpede ca ceea ce sufeream eu atunci, ele patimisera toata viaţa. Voiam sa desluşesc bine chestiunea asta şi mai ales cautam sa gasesc o cale de a îndrepta raul, convingand lumea sa lase pustiei moda asta prosteasca. Dar în împrejurarile acelea nu te puteai gandi de fel. Pofteşte şi gandeşte, cand ai a face cu o fiinţa ca Sandy.
În fond, era o fata ascultatoare şi inimoasa, dar trancanea ca o moara hodorogita şi îţi facea capul toba, ca harabalele şi caruţele de pe strada. Daca i-ai fi putut pune un caluş, fata ar fi fost o comoara. Dar pas de-astupa gura unei teleleici, ca-ţi moare pe loc! Huruia şi duduia, toata ziulica, şi te înşelai daca credeai ca o sa i se strice maşinaria. Ţi-ai gasit! Nu se strica niciodata, ba nici macar nu-şi încetinea trancanitul spre a cauta cuvintele. Moara asta hodorogita mergea înainte, pisand, macinand şi cernand cu saptamanile, fara sa se opreasca macar o data ca sa-şi unga maşinariile – sau sa explodeze. Şi, totuşi, nu era decat un fluiera-vant, caci nu avea nici o idee – aşa cum nici ceaţa n-are idei. Era o adevarata teleleica, toata ziua caţa-caţa; vorbea, şi vorbea; şi trancanea, şi trancanea, iar la altceva nu se pricepea. În dimineaţa aceea nu-mi pasase de guriţa ei, caci dadusem peste viesparul altor griji, dar dupa-amiaza am fost nevoit sa-i spun:
— Mai hodineşte-te, fetiţo! Rasufla şi tu în voie şi nu te mai apuca sa înghiţi tot aerul ţarii, ca-i de rau. Daca o ţii aşa, pana maine regatul o sa fie nevoit sa importe aer şi afla ca şi aşa averile visteriei sunt pe drojdie.
CAPITOLUL XIII
Oameni slobozi
Ciudat o fi, dar aşa este: nici n-ai apucat bine sa fii mulţumit ca mulţumirea s-a şi dus. Iata cazul meu. Mai adineauri, dupa ce calarisem şi suferisem caznele acelea, ce rai îmi paruse tihna aceea, dulcea înseninare din colţişorul retras şi umbros, pe unde paraul curgea, susurand. Ma simţeam la largul meu, turnandu-mi din cand în cand apa în armura. Şi iata ca repede gasii alta pricina de nemulţumire; pe de o parte, pentru ca nu-mi puteam aprinde luleaua – înfiinţasem eu, mai de mult, e drept, o fabrica de chibrituri, dar uitasem sa-mi iau chibrituri – iar, pe de alta, pentru ca nu aveam nimic de mancare. Înca o dovada a acelei copilareşti lipse de prevedere, care caracteriza epoca şi oamenii de atunci. În timpul calatoriilor oamenii în armuri se bizuiau întotdeauna doar pe noroc spre a gasi de mancare, şi s-ar fi scandalizat numai la gandul de a-şi agaţa de suliţa vreun coş cu sandvişuri. Cred ca nu exista un singur cavaler din adunatura aceea de la Masa Rotunda care sa nu fi preferat sa moara de foame decat sa fie prins carand un asemenea bagaj pe baţul lui împo¬dobit cu flamura. Şi totuşi bunul simţ ar fi trebuit sa-i des¬chida neaparat capul. Eu, unul, avusesem intenţia sa dosesc cateva sandvişuri în coif, dar fusesem surprins în cursul acţiunii, nascocisem o scuza oarecare, punand totuşi sandvişurile deoparte, numai ca pana la urma mi le înhaţase un caine.
Noaptea se apropia – şi odata cu ea o furtuna. Se întuneca repede. Fireşte, trebuia sa ne organizam popasul acolo. Gasii un adapost bun pentru demoazela, sub o stanca, şi acum cautam unul pentru mine. Eram nevoit sa raman în armura, caci singur nu mi-o puteam scoate, iar sa cer ajutorul Alisandei, nu-mi convenea. Era totuna cu a ma dezbraca în vazul lumii. De fapt nu-i aşa, pentru ca aveam haine berechet pe dedesubt, dar nu te poţi lepada cu una, cu doua, de preju¬decaţile educaţiei. Ştiam ca m-aş simţi stanjenit, daca ar fi sa-mi scot fustiţa aceea de fier.
Datorita furtunii, se schimba şi temperatura. Cu cat vantul sufla mai tare şi ploaia cadea mai naprasnic, cu atat se facea mai rece. Curand, tot felul de gandaci, furnici şi rame începura sa mişune laolalta, cautand sa scape de umezeala, şi se furişara în armura mea ca sa se încalzeasca. Pe cand unele ganganii se purtau destul de cuviincios, varandu-mi-se prin hainele de dedesubt şi apoi potolindu-şi zelul, altele – şi astea erau cele mai numeroase – erau tare neastamparate şi nesuferite, caci nu-şi gaseau locul şi continuau sa mişune, vanand te-miri-ce. Mai cu seama furnicile, care ma gadilau în alaiuri îngrijora¬toare, foind pe mine de colo pana colo cu ceasurile, s-au dovedit a fi nişte fiinţe cu care nu doresc sa mai dorm vreo¬data. Acelora care s-ar afla într-o situaţie asemanatoare, le dau sfatul sa nu care cumva sa se rasuceasca sau sa se scuture, deoarece mişcarile astea starnesc curiozitatea fiştecarii ganga¬nii, care cauta sa vada ce se întampla – şi aşa lucrurile se înrautaţesc şi mai mult, facandu-te sa înjuri de mama focului, daca mai eşti în stare. Dar, pe de alta parte, daca nu te rasuceşti şi nu te scuturi, simţi ca te prapadeşti, aşa ca pana la urma e totuna cum procedezi. De fapt, nici nu poţi alege, ca vorba aia: ori cu capul de piatra ori cu piatra de cap, totuna e. Chiar dupa ce îngheţasem bocna, înca mai simţeam gadilaturile ganganiilor, întocmai ca un cadavru care e supus unui tratament electric. Mi-am zis ca dupa calatoria asta n-o sa mai port niciodata armura.
În aceste ceasuri de grea cumpana, cand eram îngheţat şi totuşi – ca sa zic aşa – ma simţeam ca pe jeratic din pricina foielii ganganiilor, îmi umbla prin capu-mi trudit aceeaşi şi aceeaşi întrebare fara raspuns: cum poate suferi lumea bles¬temata asta de armura? Cum au facut ei ca s-o suporte, în decursul atator generaţii? Cum s-au putut odihni nopţile, cand erau îngroziţi de chinurile ce-i aşteptau a doua zi?
Cand, în sfarşit, se crapa de ziua, eram într-o stare jalnica: istovit, aiurit, prapadit de nesomn; obosit de atata suceala şi rasuceala; lihnit de atata post, jinduind dupa o baie, ca sa ma descotorosesc de bazdaganiile alea. Şi, colac peste pupaza, ma simţeam boşorogit de reumatism. Dar poate ca ardeţi de nerabdare sa ştiţi ce s-a petrecut cu faptura nascuta în pat boieresc şi procopsita cu titluri aristocratice, cu demoazela Alisanda la Carteloise? Ei, bine, aflaţi ca era vioaie ca o veveriţa şi dormise buştean. Cat despre baie, probabil ca nici dansa şi nici vreun alt nobil din ţara ei nu facusera vreodata, aşa ca nu-i duceau dorul. Judecandu-i dupa criteriile moderne, oamenii aceia nu erau decat nişte salbatici puţintel şlefuiţi. Nobila domniţa nu se arata deloc nerabdatoare sa ia gustarea de dimineaţa – alt fapt care miroase a salbaticie. În timpul calatoriilor, briţii aceia erau deprinşi cu posturi lungi şi ştiau cum sa le îndure, dar, înainte de plecare se asigurau împotriva unor eventuale posturi, procedand în stilul pieilor-roşii şi al şerpilor boa. Mai mult ca sigur ca Sandy se îndopase pentru o raita de vreo trei zile.
Înainte de rasaritul soarelui, am şi pornit-o mai departe; Sandy calare, iar eu şchiopatand în urma calului. Peste vreo jumatate de ceas, întalniram nişte biete fiinţe prapadite, adunate laolalta pentru a drege ceea ce ai de a-colo socoteau ca ar fi o şosea. S-au purtat tare smeriţi cu mine, exact ca niş¬te dobitoace. Iar cand le-am propus sa iau pranzişorul cu danşii, s-au simţit atat de maguliţi, atat de covarşiţi de nemai¬pomenitul meu hatar, încat la în-ceput nici nu le venea sa creada ca vorbesc serios. Nobila domniţa îşi ţugui dispre¬ţuitoare buzele şi se trase mai la o parte, avand grija sa-mi strige – ca sa fie auzita – ca ea ar prefera sa manance laolalta cu celelalte dobitoace; ob-servaţie care îi stanjeni pe nenoro¬ciţii aceia, dar nu pentru ca s-ar fi simţit cumva jigniţi sau insultaţi, ci doar pentru ca era vorba de ei. Nici pomeneala sa se simta jigniţi. Şi, totuşi, oamenii aceia nu erau nici sclavi, nici dobitoa-ce. Prin ironia legilor şi cuvintelor ei erau, draga doamne, oameni slobozi! Şapte zecimi din populaţia nerobita a ţarii faceau parte din clasa lor şi traiau în aceleaşi condiţii: mici fermieri – chipurile! – „independenţi”, artizani, etc. şi ei constituiau, ca sa zicem aşa, naţiunea sau adevaratul popor. Aproape numai ei erau oamenii folositori şi vrednici de a fi cruţaţi şi respectaţi, iar, daca îi nesocoteai, însemna ca nesocoteşti poporul şi laşi în locul lor doar drojdia, doar cateva lepadaturi cu chip de rege, boieri şi boiernaşi – într-adevar trandavi, neproductivi şi pricepuţi mai cu seama în arta de a pradui şi a nimici. Aceştia n-ar fi fost de nici un folos şi n-ar fi avut nici o valoare, într-o lume construita în concordanţa cu raţiunea. Şi totuşi, printr-o iscu-sita urzeala, aceasta mino¬ritate aurita, în loc sa-şi ţina locul cuvenit la coa¬da alaiului, ea era în fruntea bucatelor, mergand cu nasul pe sus şi flutu¬randu-şi cu ifos flamurele. Ea s-a ales singura ca sa fie naţiunea, iar puzde¬ria aceea de taratoare au îngaduit starea asta de lucruri atata amar de vre¬me, încat în cele din urma au luat-o drept adevar. Ba, mai mult, au ajuns sa creada ca aşa este drept şi aşa trebuie sa fie! Preoţii au avut grija sa le spu¬na stramoşilor acestor oameni şi lor înşile ca aceasta stare de lucruri anapo¬da a fost oranduita de Dumnezeu. Şi astfel, fara a se mai gandi cat de nepo¬trivit ar fi fost pentru Dumnezeu sa se distreze cu asemenea batjocori şi mai ales cu una aşa de deocheata, ei s-au lasat pagubaşi şi s-au potolit, plini de respect.
Vorbirea acestor oameni blajini suna cam ciudat în ure¬chile unui fost american. Erau oameni liberi şi totuşi nu puteau parasi moşiile lordului sau ale episcopului lor, fara de înga¬duinţa acestuia; nu aveau nevoie sa-şi faca singuri paine, ci erau siliţi sa-şi macine graul şi sa-şi coaca painea la moara şi brutaria boierului sau vladicii, şi sa-i plateasca din gros pentru acest serviciu! Nu puteau vinde nici un petec de pamant, fara a nu plati lordului sau episcopului nişte procente bunişoare şi nici sa cumpere vreo sfoara din pamantul altuia, fara a da de ştire lordului sau episcopului, aducandu-i un plocon în bani, în schimbul acestui privilegiu. Ei, aceşti oameni liberi, trebuiau sa lucreze pe degeaba pamanturile boierului sau ale vladicii şi sa vina la el oricand erau chemaţi, lasandu-şi pro¬priile lor recolte sa se paraduiasca din pricina furtunilor care le potopeau. Mai erau siliţi sa îngaduie boierului sa-şi sa¬deasca pomi fructiferi pe pamantul lor şi, apoi, sa-şi înghita necazul, cand cei trimişi sa culeaga roadele le stricau cu nepa¬sare lanurile din preajma pomilor. Erau nevoiţi sa-şi înabuşe mania cand cetele de vanatori ai lordului dadeau buzna în galop peste ogoarele lor, nimicindu-le roadele unei munci atat de rabdatoare. Nu li se îngaduia sa creasca porumbei, iar cand stolurile venite din hulubariile stapanului se napusteau asupra recoltei lor, nu se cadea sa-şi iasa cumva din fire şi sa ucida vreo pasare, pentru ca pedeapsa ar fi fost cumplita. Cand, în sfarşit, îşi strangeau bucatele, atunci se repezeau asupra lor un întreg alai de talhari, şi îi jecmaneau care mai de care. Biserica, cea dintai, le lua o halca zdravana, anume, o zeciuala din recolta, apoi trimisul regelui lua ca dijma a douazecea parte, dupa aceea navaleau oamenii lordului stapanitor, bagandu-şi adanc mainile în ceea ce mai ramasese şi numai dupa toate angaralele astea avea voie bietul om liber – jupuit de şapte piei – sa-şi duca restul la hambar, daca mai era cazul sa se oboseasca pentru aşa ceva. Apoi, ţinte biruri, biruri şi iar biruri, caci aceşti calici liberi şi independenţi plateau mereu la biruri şi dajdii, pe cand stapanul lor, baronul sau episcopul, nu platea nici o dajdie, cum nu platea întreaga nobilime, atat de risipitoare, şi nici atothrapareaţa biserica. Pentru ca domnul baron sa poata dormi în tihna, omul slobod trebuia sa stea de veghe toata noaptea pe malul lacului, dupa truda unei zile întregi, şi sa plesneasca din bici spre a face sa amuţeasca broaştele. Iar daca fiica omului slobod… nu, despre aceasta ultima infamie a carmuirii monarhice nu se poate scrie. În sfarşit, daca omul liber, adus la disperare de toate chinurile astea, socotea ca nu mai poate îndura viaţa şi şi-o curma, cautand în moarte mila şi alinarea – biserica cea blanda îl osandea sa arda în focul gheenei şi, potrivit milostivelor legiuiri, era îngropat în miez de noapte la vreo raspantie, cu o ţepuşa înfipta în spate, iar stapanul sau, baronul sau epis¬copul, îi confisca întreaga avere şi-i izgonea din casa vadu¬va şi orfanii.
Şi, acum, iata-i pe aceşti oameni slobozi, aduşi de cu zori ca sa munceasca la drumurile stapanului lor, episcopul, fiecare cate trei zile şi pe de gratis. Fiecare cap de familie şi fiecare flacau muncind cate trei zile pe nimic, ba mai adaugaţi şi o ziulica pentru slugile stapanului! Ei, lucrurile astea se petre¬ceau aidoma celor ce citeai în vreo carte despre Franţa şi despre francezii de dinaintea revoluţiei, cea de pomina şi binecuvantata, care a maturat o mie de ani de asemenea nemernicii cu un singur şi potopitor val de sange. Unul singur, platind astfel datoria din moşi-stramoşi, cam în proporţie de cate o picatura de sange pentru fiecare bute stoarsa cu încetul poporului, de-a lungul unei istovitoare perioade de zece veacuri de ruşine, nedreptate şi secatuire, care nu-şi avea perechea decat în iad. Daca ne gandim bine, au fost doua „domnii ale terorii”, una care propovaduia omorul, manata de înfocate patimi, iar alta manata de un fioros sange rece. Una a ţinut doar cateva luni, cealalta a durat o mie de ani. Într-una, moartea a secerat zece mii de oameni; într-alta, o suta de milioane de oameni. Noi ne cutremuram doar la gandul „grozaviilor” savarşite de Teroarea cea mica, de Teroarea momentana, ca sa zicem aşa, dar ce înseamna „grozavia” unei morţi repezi prin cuţit de ghilotina, faţa de agonia prelun¬gita a unei întregi vieţi de foame, frig şi sudalmi, de chinuri şi inima-rea? Ce înseamna moartea instantanee prin trasnet, faţa de moartea înceata pe rug? Cimitirul unui singur oraş ar putea cuprinde toate sicriile umplute de Teroarea cea de scurta durata, în faţa careia am fost învaţaţi, cu atata iscusinţa, ca sa ne înfioram şi sa ne bocim. În schimb, nu ştiu daca Franţa întreaga ar putea cuprinde toate raclele umplute de cealalta Teroare, mai veche şi mai reala – Teroarea aceea nespus de apriga şi înspaimantatoare, pe care nici unul dintre noi nu a fost învaţat s-o vada în toata amploarea ei şi s-o deplanga aşa cum se cuvine.
Aceşti oameni slobozi, vadit saraci, care îşi împarţeau cu mine şi pranzişorul, şi vorba, aveau un respect nespus de umil faţa de rege, biserica şi nobilime, pe cat nu le-ar fi dorit-o nici chiar duşmanii lor cei mai înverşunaţi. Şi de aceea îţi starneau şi mila, şi rasul. I-am întrebat daca macar banuiesc ca ar putea exista o naţiune de oameni în care fiecare cetaţean, avand dreptul de a vota liber, ar hotarî prin vot ca o singura familie, cu urmaşii ei – fie ei deştepţi sau tampiţi – sa domneasca pe veci, înlaturand toate celelalte familii, chiar şi pe aceea a alegatorului? Şi, de asemenea, daca ei ar hotarî prin vot ca o suta de familii anumite sa fie ridicate la ranguri de-o ameţi¬toare înalţime şi învestite cu primejdioase onoruri şi privilegii ereditare, excluzandu-se celelalte familii ale naţiunii, chiar şi familia alegatorului?
Cu toţii ma privira nedumeriţi şi-mi raspunsera ca nu ştiu. Nu se gandisera niciodata la aşa ceva şi nici nu auzisera vreodata ca o naţiune ar putea fi oranduita astfel încat fiecare om sa-şi poata spune cuvantul cu privire la carmuirea ei. Le-am spus ca eu cunoşteam o astfel de naţiune – şi ca starea de lucruri de la ei va ramane aşa cum era, cata vreme vor avea o biserica stapana peste stat. Din nou se aratara nedumeriţi, cel puţin în primul moment. Dar apoi unul dintre ei îşi ridica fruntea şi ma ruga sa repet cuvintele din urma – sa le repet mai rar, ca sa le patrunda înţelesul. O facui şi curand el prinse ideea şi, strangand din pumni, spuse ca el nu crede ca o naţiune în care oricine poate vota s-ar înjosi de buna voie, apucand pe calea luata de danşii. Îmi mai spuse ca faptul de a fura unei naţiuni voinţa şi nazuinţele înseamna o crima, şi înca cea mai grozava dintre crime. Îmi zisei: iata un om! Daca m-aş putea bizui pe destui oameni ca dansul, aş putea da o lovitura pentru binele ţarii astea şi le-aş putea dovedi ca sunt cetaţeanul ei cel mai credincios, aducand o schimbare deplina în sistemul de guvernare.
Înţelegeţi ca devotamentul meu era un devotament faţa de ţara, iar nu faţa de instituţiile ei şi de dregatorii care îi conduceau treburile. Ţara este realitatea adevarata, lucrul de capetenie, lucrul veşnic, şi pe ea trebuie s-o aperi şi s-o iubeşti, ei trebuie sa-i fii credincios. Instituţiile sunt ceva ex¬terior, doar un veşmant, iar veşmintele se uzeaza şi se prefac în zdrenţe, încetand de a-ţi mai fi potrivite şi de a-ţi feri trupul de frigul iernii, de boala şi de moarte. A fi credincios zdren-ţelor, a te entuziasma pentru zdrenţe, a adora zdrenţele, a muri pentru zdrenţe – aceasta este loialitate de om fara raţiune, credinţa de adevarat animal. Aceasta loialitate apar¬ţine monarhiei, a fost inventata de monarhie, şi numai de aşa soi de loialitate aiba ea parte! Eu sunt din Connecticut şi constituţia ţarii mele declara ca: „Orice putere politica purce¬de de la popor şi toate guvernele libere sunt întemeiate pe autoritatea poporului şi instituite în folosul sau; iar poporul are oricand dreptul netagaduit şi imprescriptibil de a-şi schim¬ba forma de guvernamant în felul în care socoate a-i fi folositor”.
Pe temeiul acestei învaţaturi, cetaţeanul care considera ca veşmintele politice ale comunitaţii sale s-au ros şi, totuşi, pastreaza tacerea şi nu se agita pentru a-i da un nou veşmant – acela este un cetaţean necredincios, un tradator. Nici macar faptul ca el ar crede ca este singurul care vede decaderea nu-l scuza, caci datoria lui este sa se agite, iar datoria celorlalţi e sa voteze împotriva lui, daca nu judeca lucrurile la fel cu dansul.
Şi acum iata-ma aici, într-o ţara în care dreptul de a spune cum trebuie guvernata ţara este harazit doar la cate şase per¬soane din fiecare mie. Daca ceilalţi noua sute nouazeci şi patru de oameni şi-ar fi aratat nemulţumirea faţa de sistemul politic în vigoare şi ar fi propus schimbarea lui, faptul i-ar fi cutremurat pe toţi ceilalţi şase, ca pe unul singur, şi le-ar fi parut grozav de marşav şi necinstit – o cumplita şi odioasa tradare! Aşadar, eram – ca sa zic aşa – acţionar într-o societate în care noua sute nouazeci şi patru de membri aduceau toţi banii şi depuneau toata munca, iar ceilalţi şase se alegeau pe ei înşişi drept permanent consiliu de administraţie şi înca¬sau toate dividendele. Eu socoteam, însa, ca ceea ce le trebuia celor noua sute nouazeci şi patru de pacaliţi era o noua oranduire. Într-adevar, ceea ce s-ar fi potrivit cel mai bine cu pornirile mele spre ghiduşii ar fi fost sa demisionez din funcţia de şef şi para-şef şi sa aţaţ o razmeriţa, pe care s-o prefac în revoluţie. Dar ştiam ca oricare Jack Cade sau Watt Tyler care ar proceda aşa, fara sa faca în prealabil educaţia materialului uman pana la treapta revoluţiei – nu va fi urmat de nimeni. Nu eram deprins sa dau greş, ramanand de unul singur – va rog sa ma credeţi. De aceea „oranduirea”, care în vremea din urma prinsese cheag în mintea mea, era cu totul de alt soi decat aceea de tipul Cade-Tyler.
Aşa ca ma ferii sa-i vorbesc despre razvratire şi sange omu¬lui acela care îşi rumega painea neagra, laolalta cu turma de oi umane, ci îl luai mai la o parte şi îi vorbii într-altfel. Dupa ce terminai, îl rugai sa-mi împrumute puţina cerneala din vinele lui şi, muind o aşchie într-însa, scrisei pe o bucata de scoarţa:
„Da-I la fabrica de oameni”
şi i-o înmanai spunandu-i:
— Du-te cu ea la palat, la Camelot, şi da-i-o în mana lui Amyas le Poulet, caruia eu îi zic Clarence. Ştie el despre ce-i vorba.
— Ăsta trebuie sa fie vreun preot, nu-i aşa? ma întreba omul, în timp ce observam cum îi pierea de pe faţa entu¬ziasmul.
— De ce vrei sa fie numaidecat preot? Doar ţi-am spus ca nici un rob al bisericii, nici un om, legat ca un rob de papa sau de episcop, nu are voie sa intre în fabrica mea de oameni? Nu ţi-am spus ca nici dumneata n-ai putea calca pe acolo decat daca religia ce o ai – oricare ar fi ea – este liber-consimţita?
— Of! Aşa ziceam şi eu şi întru asta îmi saltase inima de bucurie! Dara cand auzit-am ca iaste şi un preot pe acolo n-a mai fost pre pofta inimii mele şi mi s-a scarbit rau sufletul.
— Nu-ţi spun ca acela la care te duci nu-i preot?
Omul tot nu parea mulţumit şi îmi zise:
— Cum? Nu iaste preot şi ştie a ceti?
— Ei, da, nu-i preot şi totuşi ştie sa citeasca, ba ştie şi sa scrie. Eu l-am învaţat.
Omul se lumina la faţa. Continuai:
— Şi asta va fi primul lucru pe care îl vei învaţa în fabrica aceea…
— Eu? Mi-aş da şi sangele inimii pentru iscusenia aceasta. Ma jur pre toţii sfinţii ca fi-voi robul domniei voastre, fi-voi…
— Nu! Nu-mi vei fi rob şi nu vei fi robul nimanui, ia-ţi familia şi cara-te de aici. Stapanul dumitale, prea sfinţitul epis¬cop, îţi va confisca micul avut, dar n-are a face. Clarence îţi va purta de grija.
CAPITOLUL XIV
Apara-te, Luminaţia Ta!
Platii trei gologani pentru pranzişorul acela, ceea ce era curata nebunie, cand ştiam ca cu banii aia puteau pranzi o duzina de oameni. Dar ma simţeam marinimos în ziua aceea, şi de altfel totdeauna am fost cam mana-sparta. Apoi, unde mai pui ca oamenii voisera sa-mi dea pe nimic mancarea – şi asta din puţinul ce-l aveau. De aceea, am simţit nevoia de a le arata mulţumirea şi sincera mea recunoştinţa, dandu-le o încurajare financiara. Aşa banii au fost mai bine folosiţi decat daca ramaneau în coiful meu, unde aceşti golo¬gani fiind de fier şi nu prea uşori ca greutate, jumatatea mea de dolar devenise o povara. Este adevarat ca şi mai înainte cheltuiam prea lesne banii, şi una din pricini era ca nu aveam simţul proporţiilor, dar chiar şi acum – dupa o şedere atat de lunga în Britania – nu ajunsesem sa-mi dau bine seama ca un gologan în ţara regelui Arthur şi caţiva dolari în Connecticut erau cam totuna: nişte gemeni, cum s-ar zice, în privinţa puterii de cumparare. Daca mi-aş fi putut amana cu cateva zile plecarea de la Camelot, le-aş fi platit acestor oameni în frumoasele şi noile monede pe care le batusem în propria noastra monetarie. Şi asta mi-ar fi placut tare mult, şi lor nu mai puţin. Introdusesem numai valorile americane. Într-o saptamana, doua, aveau sa curga pe piaţa monede de cate un cent, cinci cenţi, zece cenţi, sferturi şi jumataţi de dolar şi chiar ceva aur; aveau sa curga în rauleţe cam firave, dar statornice, prin vinele comerciale ale regatului şi aşteptam sa vad cum acest sange nou îi va înzdraveni viaţa.
Ţaranii se simţira obligaţi şi ei sa-mi rasplateasca într-un fel marinimia, cu sau fara voia mea, aşa ca a trebuit sa primesc în dar o aprinzatoare din cremene. Îndata ce ei ne aşezara confortabil pe cal, pe Sandy şi pe mine, îmi aprinsei pipa. Cand ieşi primul nor de fum, printre zabrelele coifului, toţi oamenii îşi luara campii, iar Sandy se rasturna pe spate şi cazu jos, cu un bufnet înfundat. Oamenii îşi închipuisera ca eram vreun balaur care varsa foc pe nari. Bieţii de ei, auzisera atatea bazaconii de la cavaleri şi de la alţi mincinoşi de profe¬sie! Mi-a fost tare greu sa-i conving sa se întoarca şi sa stea macar la o distanţa de la care sa ne putem înţelege. Le-am explicat ca nu era vorba decat de o uşoara vraja, care caşuna rau numai duşmanilor mei. Cu mana pe inima, le fagaduii ca daca cei care nu-mi poarta vrajmaşie se vor apropia şi vor trece în faţa mea, aceştia vor vedea cum numai pe ceilalţi dindarat îi va lovi moartea. Alaiul se mişca cu destula repezi¬ciune şi nu se semnala nici un accident, deoarece nimeni nu avu destula curiozitate ca sa ramana îndaratul meu, spre a vedea ce se întampla.
Am mai pierdut ceva vreme, caci acum copiii aştia mari, o data ce le pierise teama, se aratau atat de încantaţi şi de uimiţi de nazdravaniile cu focurile de artificii, încat am fost nevoit sa mai raman cu ei şi sa fumez cateva lulele. Altfel, nu m-ar fi lasat sa plec. Întarzierea, însa, nu mi-a stricat, caci Sandy a folosit acest rastimp pentru a se deprinde cu noua nascocire, dat fiind ca ea se afla în apropiere, dupa cum ştiţi, iar în acest timp, destul de îndelungat, i s-a oprit morişca, ceea ce a însemnat un real caştig pentru mine. Dar mai presus de orice alt avantaj, învaţasem şi eu ceva cu acest prilej: acum ştiam cum sa înfrunt pe orice uriaş sau pe orice capcaun care mi-ar fi ieşit în cale.
Am mas peste noapte la un pustnic batran, iar a doua zi, pe la namiezi, am avut parte de o mare încercare. Tocmai strabatusem o pajişte întinsa, taind pieziş calea, şi ma lasasem în voia gandurilor, nemaiauzind şi nemaivazand nimic, cand Sandy îşi întrerupse o remarca pe care o începuse de cu dimineaţa, strigandu-mi:
— Apara-te, luminaţia ta, te paşte primejdie de moarte!
Ea se coborî uşurel de pe cal, alerga puţintel, apoi se opri. Privii înainte şi vazui, departe, la umbra unor copaci, vreo şase cavaleri înarmaţi, împreuna cu scutierii lor. Îndata, ei începura sa forfoteasca şi îşi potrivira şeile ca sa încalece. Luleaua mi-era gata şi ar fi fost şi aprinsa, daca n-aş fi fost luat de ganduri, caci tocmai atunci ma framantam cum sa înlatur împilarea din ţara şi sa redau tuturor oamenilor drepturile ce le-au fost furate şi vechea lor virtute, fara a supara însa pe nimeni. Pe loc, îmi aprinsei pipa şi, pana îmi facui o rezerva mai mare de fum, ei se apropiara, venind buluc asupra mea. Nici pomeneala sa arate vreo marinimie cavalereasca, despre care citeşti prin carţi, adica sa-ţi vie numai cate un fante de curte pe rand, iar ceilalţi sa stea deoparte, respectand un joc cinstit. Aş, de unde! Dadeau buzna cu toţii, ca un singur om, trosnind şi gonind, şi se napusteau ca o salva de tun. Veneau cu capetele aplecate înainte şi cu penele falfaind, ţinand suliţele gata de atac. Ar fi fost într-adevar ceva frumos de vazut, o privelişte minunata – dar pentru un om caţarat în copac! Îmi aşezai suliţa în poziţie de repaos şi aşteptai, cu o strangere de inima, pana ce valul înfierat era gata sa ma înghita şi atunci aruncai un nor de fum albicios printre zabrelele coifului. Sa fi vazut cum pe loc se sparse şi se risipi valul de fier! Un spectacol mult mai reuşit decat celalalt.
Totuşi, haidamacii aia se oprira la o distanţa de vreo doua-trei sute de metri, ceea ce ma nelinişti. Satisfacţia de mai înainte mi se irosi şi în locul ei ma cuprinse teama. Îmi ziceam ca sunt un om pierdut. Sandy, în schimb, era încantata şi îşi acorda muzicuţa, dar eu o oprii sa-şi dea drumul, spunandu-i ca vraja mea – nu ştiu cum – daduse greş şi ca trebuie sa încalece la repezeala şi s-o întindem în galop, ca sa scapam cu viaţa. Dar ea nici nu voi sa auda. Îmi zise ca vraja mea îi facuse într-adevar neputincioşi pe cavalerii aia; ei se oprisera din fuga doar pentru ca nu mai puteau face nimic. „Acuşica – zicea ea – îi vom vedea alunecand de pe şei şi vom pune mana pe caii lor şi pe hamuri şi valtrapuri.” Nu voii sa-mi bat joc de o naivitate atat de lesne crezatoare şi îi spusei Alisandei ca era o greşeala la mijloc. Cand salvele mele de foc omoara, apoi omoara de-a binelea şi pe loc; de data asta, oamenii aia nu vor muri, caci se întamplase ceva la aparat – ce anume, nu ştiam nici eu – şi de aceea trebuia s-o luam la goana, pentru ca, altfel, ne vor ataca din nou – şi înca într-o clipa. Sandy rase şi zise:
— Fac ştire luminaţiei tale ca aceştia nu sunt cavaleri de viţa! Sir Launcelot iaste vrednic a da razboi şi cu balaurii, înfruntandu-i şi lovindu-i iara şi iara pana izbanda la el va fi, stropşindu-i şi taindu-le zilele. Şi aşijderea sir Pellinore şi sir Aglovale şi sir Carados şi prea puţini alţii, dar fara de aceştia nimenu se va învrednici la una ca asta-zica basne nebunii, ce nu le pot oamenii a crede. Iara cainicilor şi jalnicilor de acolo socotit-ai ca nu le ajunge una, ci mai poftesc înca?
— Ei, bine, dar atunci ce mai aşteapta? De ce nu-şi iau talpaşiţa? Nimeni nu le-aţine calea. Din partea mea, duca-se unde şi-a înţarcat dracul copiii!
— Ce-aţi zis? De ce n-au purces? Ia-ţi piatra de pre inima, luminaţia ta, ca aceştia nici nu viseaza a porni sa fuga, ci aşteapta sa ţi se supuna şi sa-ţi dea credinţa.
— Zau? Aşa sa fie? „Iaste de crezare”, aşa cum „voroviţi” voi, aştia de aici? Daca vor sa se predea atunci ce mai aşteapta?
— Mare pofta ar avea sa ţi se închine, dara ştii de ce valva se bucura balaurii. Nu-ţi fie cu banat, daca sunt spaimaţi şi nu au vlaga sa vina încoace.
— Atunci, sa ma duc eu la ei, nu?
— Nu se cade! Nu se aşteapta la aşa cinste mare, sa mergi întins la ei. Ma voi duce eu.
Aşa facu. Într-adevar, Sandy se dovedea o persoana preţioasa la drum. Eu, unul, socoteam vizita asta cam primej¬dioasa, dar vazui cu ochii mei cum cavalerii se îndepartara. Sandy se înapoie singura. Rasuflai uşurat. Îmi ziceam ca, totuşi, ea nu-i picnise cum trebuie – adica în conversaţie, caci altfel întrevederea n-ar fi fost aşa de scurta. Dar fata mi-a dovedit ca lucrase bine, ba chiar straşnic. Mi-a povestit ca atunci cand le-a spus cavalerilor ca eu sunt Şeful, era mai-mai sa-i apuce damblaua. „Iara cavalerii, înfricoşandu-se de luminaţia ta, s-au spaimat foarte”, astea-s cuvintele ei. Şi îndata au fost gata sa primeasca orice le-ar fi cerut ea. Sandy i-a pus sa jure ca în timp de doua zile se vor duce la curtea regelui Arthur, cu caii frumos încapestriţi şi cu ţarţamuri, şi se vor închina. De acum încolo, ei vor fi cavalerii mei şi vor asculta numai de poruncile mele. Sandy a lucrat mult mai bine decat aş fi facut-o eu. Ce comoara de fata, într-adevar!
CAPITOLUL XV
Povestea Alisandei
Iata-ma acum şi stapanul unor cavaleri! zisei eu, pornind înainte. Cine ar fi crezut vreodata ca voi trai şi ziua în care sa trec la catastif asemenea bunuri! Nu ştiu ce sa ma fac cu ei. Doar sa-i pun la loterie. Caţi sunt, Sandy?
— Şapte cavaleri, luminaţia ta, şi cu scutierii lor.
— Straşnica prada! Cine sunt? Pe unde dracu îşi fac veacul?
— Pe unde dracu îşi fac veacul?…
— Da, adica de unde vin, pe unde traiesc?
— Saracana de mine! Nu te-am priceput, luminaţia ta. Îngaduie-mi a poftori cuvintele aceastea. Apoi, rosti visatoare şi pe un ton molcom, plimband cu gingaşie fiece cuvant pe limba: Pe unde dracu – pe unde dracu – pe unde dracu – îşi fac – îşi fac – veacul? Bine zis: pe unde dracu îşi fac veacul? Adevarat iaste – şiragul acesta te vrajeşte cu mladioşenia voroavelor şi îţi rasuna dulce în urechi. Îl voi rosti iara şi iara, în ceasurile de tihna şi nadejde, spre ţinere de minte. Pe unde dracu îşi fac veacul? Aşaa! Început-a sa-mi vina mai lesne pre limba şi dara iara…
— Nu uita de cow-boyii aia, Sandy.
— Cow-boy?
— Da, vreau sa spun, cavalerii aia. Ştii, începuseşi sa-mi povesteşti ceva despre danşii. Ţii minte, chiar adineauri? Ca sa zic aşa, jocul i-a adus în discuţie.
— Jocul?
— Ei, da. Hai, da-i drumul. Începe sa lucrezi la statisticile tale şi nu mai arde atatea surcele ca sa-ţi aprinzi focul. Poves¬teşte-mi despre cavalerii aia.
— Aciiş! Cu toata bucuria, voi umple pofta luminaţiei tale! Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Doamne sfinte şi mare!
Îmi dadusem seama de greşeala. Pusesem iar în funcţiune moara hodorogita şi numai din vina mea. De-acum încolo, Sandy va sporovai vreo treizeci de zile numai pe chestiile alea. Şi unde mai pui ca ea începe de obicei fara prefaţa şi termina fara nici o isprava. Daca o întrerupeai, ori îi dadea înainte, fara sa te bage în seama, ori îţi raspundea cu cateva cuvinte şi lua fraza de la început. Aşa ca întreruperile aduceau mai mult ponos decat folos. Şi totuşi trebuia s-o întrerup, şi înca destul de des, ca sa scap cu viaţa. Ai fi murit de urat, daca o lasai toata ziulica sa te piseze cu povestea-i monotona.
— Doamne sfinte şi mare! zisei, în desperarea mea.
Ea o lua iaraşi de la început:
— Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Care amandoi? Despre cine-i vorba?
— Despre sir Gawaine şi sir Uwaine. Şi aşa au ajuns ei la o manastire de monahi, pre mas s-au aşezat şi acolo au mas preste noapte. Şi fost-au gazduiţi dupa cuviinţa, iara dimineaţa ascultat-au sfanta leturghie la manastire şi iara au mers ei mai departe pana dadura de o padure mare. Pre urma, sir Gawaine zari într-o vale, langa un turn, douasprezece jupaniţe frumoase fara seaman şi doi cavaleri împlatoşaţi, pe cai nazdravani, iara jupaniţele se tot suceau şi învarteau în jurul unui copac. Şi apoi mai vazu sir Gawaine cum de copacul acela atarna o pavaza alba şi de cate ori jupaniţele treceau pe dinaintea pavezei cu scarba o stupeau, iara unele şi tina azvarleau preste pavaza…
— Asculta-ma, Sandy, daca n-aş fi vazut cu ochii mei aşa ceva în ţara asta, zau ca nu te-aş crede. Dar am vazut, şi mi le pot închipui pe fandositele alea cum se faţaiau prin faţa pavezei şi se purtau aşa de nesabuit. Femeile de pe aici se poarta ca nişte descreierate. Da – şi ma refer la femeile cele mai de seama ale voastre, din cea mai aleasa spiţa. Te asigur ca cea mai nenorocita dintre „telefoniste” – pe o raza de zece mii de mile de fir – ar putea da lecţii de gentileţe, rabdare, modestie şi de purtari alese, celor mai grozave ducese din ţara lui Arthur.
— Telefoniste?
— Da, am întrebuinţat cuvantul asta, dar sa nu care cumva sa-mi ceri sa-ţi explic ce înseamna. E un soi nou de fata. Pe aici nu se gasesc fete de astea. Adesea, barbaţii se rastesc la ele, chiar cand nu au nici o vina, şi apoi barbatul cu pricina nu-şi poate stapani parerea de rau şi se ruşineaza de purtarea lui, chiar şi peste o mie trei sute de ani. I-o purtare aşa de meschina şi josnica şi aşa de nemeritata de catre biata fata! De fapt, nici un gentleman nu face aşa ceva… cu toate ca… chiar eu… sa-ţi spun drept…
— Se prea poate ca ea…
— Las-o în pace! Afla ca niciodata nu ţi-aş putea vorbi despre dansa în aşa fel ca sa înţelegi ce trebuie.
— Fie precum ţi-i voia, de vreme ce inima nu te lasa mai mult! Pre urma, sir Cawaine şi sir Uwaine au mers pana la ele şi datu-le-au bineţe şi întrebatu-le-au din ce pricina suduiau ele pavaza. Luminaţilor domni – graira jupaniţele – iata ca va zicem, iaste în ţara un cavaler, stapanul pavezei albe, carele la manuirea armelor se arata iscusit, dara ura poarta tuturor jupaneselor şi jupaniţelor şi din aceasta pricina scarba aratam pavezei sale. Şi zis-a sir Cawaine: iata, şi eu zic voua ca rea tocmeala iaste un cavaler sa se arate scarbit faţa de toate jupanesele şi jupaniţele şi se prea poate ca ura lui împotriva voastra sa aiba cap de price şi se prea poate ca el sa iubeasca jupanese şi jupaniţe de pre alte meleaguri, şi de ele sa fie iubit, daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi.
— Cei tari în vitejii, da, numai d-alde aştia le plac cucoa¬nelor şi duduilor voastre, Sandy! Ca nici nu le îndeamna mintea sa caute oameni cu cap. Ei, Tom Sayers, John Heenan, John L. Sullivan pacat de voi ca nu sunteţi pe aici! V-aţi lafai la Masa Rotunda şi cu cate un „sir” înaintea numelor voastre – şi asta în mai puţin de douazeci şi patru de ore. Iar, în alte douazeci şi patru, aţi fi la largul vostru sa faceţi o noua împarţire a prinţeselor şi duceselor maritate de la curte. Fapt este ca-i o curte necioplita, ca şi aceea a comanşilor, şi nu exista într-însa o singura femeie care nu-i gata, la prima temeneala, sa cada în braţele vreunui craidon – purtator de cat mai multe piei scalpate la brau – şi sa fuga cu el.
— …daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi, grait-a sir Gawaine. Iara acum spuneţi-mi cum îl cheama? – „Luminaţia ta-zis-au ele- numele sau iaste Marhaus şi-al craiului fecior iaste din Irlanda.”
— Vrei sa spui ca este fiul regelui Irlandei? Cum ai spus dumneata n-are nici un înţeles. Atenţie! Ţinte bine! Trebuie sa sarim peste rapa aia!… Acuma! Hopa! Aşa! Acum e în regula! Calul asta-i bun de dus la circ. S-a nascut înainte de vremea lui.
— Îl ştiu prea bine, zis-a sir Uwaine. Iaste dintre cavalerii iscusiţi, aşijderea tuturor celor care viiaza…
— Viiaza? Zau, Sandy, daca ţi-ar cauta cineva vreo vina pe lumea asta, ar fi ca eşti niţeluş prea arhaica. Dar nu face nimic.
— …caci l-am vazut la grea cumpana într-un turnir, unde se bulucisera mulţi cavaleri, iara nime nu i-a fost pe potriva sa-l înfrunte. Dar voi, jupaniţelor – zis-a sir Gawaine – purtaţi vina, caci va putea veni în minte ca acela carele şi-a atarnat pavaza aicea mult nu va zabovi de langa ea şi dara cavalerii aceia s-ar putea lovi cu dansul, iara acesta mai spre cinstea voastra a fi decat cele ce savarşiţi acum. Iara eu nu se cade a ma aşeza pre mas aicea ca sa vad necinstindu-se pavaza unui cavaler. Şi cu aceasta sir Uwaine şi sir Gawaine se îndepartara puţin de ele şi atunci ei – mare – ! din clipala ochiului vazut-au pre-un cal mare şi comos pre sir Marhaus venind pe direapta cale înspre danşii. Iara daca cele douasprezece jupaniţe au zarit pre sir Marhaus, o zbughira ca desmeticele spre turn, unele dintre ele împleticindu-se pe drum. Apoi, unul dintre cavalerii din turn şi-a ridicat pavaza şi zis-a cu glas tare: „Aparaţi-va, sir Marhaus!” Şi aşa s-au gonit unul pre altul ca suliţa cavalerului s-a frant, lovindu-se cu Marhaus, iara sir Marhaus l-a palit aşa de tare ca i-a frant cavalerului grumazul, iara calului spinarea…
— Vezi, asta-i prost în treburi d-astea: se prapadesc pe degeaba ataţia cai.
— Cavalerul celalalt, daca au zarit din turn ispravile, s-au înfaţoşat la Marhaus şi amandoi atat de naprasnic s-au lovit încat degrab cavalerul din turn a fost oborat, şi om, şi cal s-au daramat asupra pamantului şi duhul şi-au dat.
— Alt cal pierdut! Uite un obicei care ar trebui desfiinţat. Nu pricep cum se gasesc oameni simţitori care pot aplauda şi încuraja chestii d-astea!
— Şi aşa cei doi cavaleri se întalnira în mareaţa aventura…
Îmi dadui seama ca aţipisem şi pierdusem un capitol, dar nu cracnii. Ma duse mintea ca, în momentele acelea, cavalerul irlandez se afla în încurcatura cu musafirii şi chiar aşa se nimerise.
— …şi sir Uwaine lovit-a aşa de tare pre sir Marhaus, încat suliţa i s-a facut ţandari, izbindu-se de pavaza, iara sir Marhaus l-a palit aşa de cumplit, ca rasturna şi cal şi om la pamant şi-l lovi pe sir Uwaine în partea stanga…
— Ştii, Alisanda, voi oamenii din vechime sunteţi puţintel prea simpli. Vocabularul va este cam limitat şi de aceea des¬crierile voastre nu prea sufar de varietate. Oamenii vremii voastre se caznesc prea mult sa faca o apa şi un pamant din toate faptele – vor sa netezeasca Sahara şi se sinchisesc prea puţin de amanuntele pitoreşti. Din cauza asta îi învaluie o atmosfera de monotonie. De fapt, toate bataliile seamana ca doua picaturi de apa: doi oameni se întalnesc în mareaţa aventura. Aventura e un cuvant cu talc, şi tot atata talc ar avea, în aceasta materie, şi cuvantul exegeza, sau sacrificiu, sau defalcare, sau uzufruct şi sute altele, dar da-o-ncolo de treaba! Zau ca ar trebui sa faceţi deosebirile necesare! Ei, da, se întalnesc, aşadar, în mareaţa aventura şi o suliţa se frange şi unul îţi sparge pavaza şi celalalt se rastoarna cu cal cu tot – şi om, şi cal – peste coada calului şi-şi frange gatul, şi apoi alt candidat vine în dorul lelii şi îşi frange suliţa, iar celalalt îşi sfarma pavaza şi acum e randul lui sa cada cu cal cu tot, sa cada calul şi apoi omul peste coada calului şi sa-şi franga gatul, şi apoi altul este ales, şi un altul, şi un altul şi înca un altul, pana ce se uzeaza toate materialele. Şi cand vrei sa faci bilanţul, nu poţi deosebi o lupta de alta, şi nici cine a lovit întai, iar cat despre zugravirea acelei batalii vii, furioase, zgo¬motoase – vai! – devine ştearsa şi surda, de parca ar fi vorba de nişte stafii care se ciocnesc prin ceaţa! Saracan de mine! Ce s-ar putea scoate cu vocabularul acesta saracacios din cel mai mareţ spectacol? Cum ai putea descrie cu ajutorul lui, de pilda, arderea Romei, în timpul lui Nerone? Vai, nu s-ar putea spune mai mult decat: „Oraşul ars stop, neasigurat stop, baiat spart un geam stop, pompier frant gatul! Doamne, sa ma tai daca asta-i descriere!
Îi ţinusem o lecţie prea lunga, îmi zisei, dar faptul nu o tulbura nici atatica pe Sandy. Nici nu-i pasa. În clipa cand ridicai capacul, aburii izbucnira cu toata puterea:
— …apoi, sir Marhaus şi-a învartejit calul şi s-a abatut cu suliţa asupra lui sir Gawaine. Vazand aceasta, sir Gawaine şi-a ridicat pavaza şi amandoi şi-au încrucişat suliţele şi s-au izbit unul într-altul den toata puterea cailor, cat fiecare dintre cei doi cavaleri lovit-a cu straşnicie în mijlocul pavezei celuilalt, dara suliţa lui sir Gawaine se franse…
— Ştiam eu c-aşa o sa se întample!
— …iara suliţa lui sir Marhaus ramas-a neştirbita şi sir Gawaine s-a daramat asupra pamantului, cu cal cu tot…
— Chiar aşa – şi s-a lovit rau la spate!
— …şi uşor s-a ridicat sir Gawaine, şi-a tras sabia şi de jos a îndreptat-o catre sir Marhaus şi iara cumplit se lovira şi se taiara cu sabiile, pana ce pavezele zburara bucaţi, iara coifurile şi platoşele se stricara şi cu multe rane s-au încruntat unul pre altul. Dara înainte de a fi batut ceasul al noualea, sir Gawaine spori tot mai mult în puteri şi pana în trei ceasuri puterea de trei ori se întari. Pre acestea le vazu cu ochii sir Marhaus şi se minuna tare cum de-i sporeau puterile lui sir Gawaine şi aşa se încruntara de istov, capatand rane şi mai cumplite, iara apoi, cand batu ceasul amiezii…
Ţacanitul acesta – ţaca-ţaca-ţaca – ma duce cu gandurile îndarat, la imaginile şi sunetele din zilele copilariei:
„N-e-e-ew Haven! Zece minute oprire! – Poftiţi la restau¬rantul garii – „Donconductor” va suna clopoţelul cu doua minute înainte de plecarea trenului! – Calatorii pentru trenul de pe coasta sunt rugaţi sa ocupe locuri în alte vagoane! – Vagonul asta nu pleaca mai departe! – Hai la mee-e-ere – por-to-cale – ba-naa-ne! Sandvişuri – floricele!”
— …şi ceasul amiezii trecut-au şi au ajuns pe la chindii. Puterile lui sir Gawaine au început a slabi şi se istovira şi era cat pe aici sa nu mai poata sta împotriva-i, iara sir Marhaus atuncea se învartoşi mai vartucios…
— Şi îl strangea armura, desigur. Dar pentru d-alde aştia, ce conteaza!
— …şi aşa, luminate doamne – zis-a sir Marhaus – am priceput prea bine ca eşti un cavaler de frunte şi un om minunat de vartos, din caţi mi-a fost dat sa aflu ca viiaza pre pamant şi, cum sfada noastra nu iaste din cale-afara de mare, ar fi pacat ca sabia mea în tine a se încrunta, vazand ca slabeşti din ce în ce. Ah, blagorodnice cavaler – zis-a sir Gawaine – ai grait vorbe pe care se cadea eu sa le graiesc. Şi cu aceste voroave, ei îşi scoasera coifurile şi sa sarutara unul pre altul şi îşi jurara unul altuia credinţa – ca fraţii sa fie şi fartaţie sa-şi pastreze.
Dar eu pierdui şirul în clipa aceea şi aţipii, gandindu-ma ce pacat era ca barbaţi cu o putere atat de minunata – putere ce le permitea, stand ferecaţi în acele apasatoare cuşti de fier şi scaldaţi în naduşeala, sa se mai încaiere, sa se bata şi sa se loveasca şase ore în şir – nu s-au nascut în vremuri cand ar fi putut sa-şi întrebuinţeze puterile pentru scopuri mai folo¬sitoare. Sa luam drept pilda un catar. Catarul are o putere asemanatoare şi o întrebuinţeaza într-un scop folositor, fiind preţuit în lumea asta tocmai pentru ca-i catar; în schimb, nobilul nu poate fi preţuit numai pentru ca este într-adevar un catar. Nobilul este un amestec întotdeauna nerodnic şi care, din capul locului, nu trebuia plamadit, dar o data ce începi cu o greşeala, raul e şi facut şi nu ştii niciodata ce mai poate ieşi.
Cand îmi venii în fire şi începui sa ascult din nou, bagai de seama ca mai pierdusem un capitol şi ca Alisanda batuse cale lunga cu aceşti vantura-lume.
— …şi aşa mers-au înainte calare şi-au ajuns într-o vale adanca, plina de pietre şi au zarit pre acolo un rau frumos şi mai sus, la izvorul lui, vazut-au trei jupaniţe, adastand langa el. În ţara aceasta – zis-a sir Marhaus – de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele sa-varşit-a acolo nemaipomenite ispravi.
— Nu te exprimi cum trebuie, Alisando. Sir Marhaus, fiul regelui Irlandei, vorbeşte ca toţi ceilalţi din jurul lui. Ar trebui sa-i imiţi accentul irlandez sau sa-i redai macar o trasatura caracteristica. Prin mijlocul acesta, oricine l-ar recunoaşte îndata ce ar începe sa vorbeasca, fara sa mai fie numit. Este un procedeu literar, obişnuit la scriitorii mari. Ar trebui sa-l faci sa zica: „în ţara aia, de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul – stuchi-l-ar maţele – fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi… stuchi-l-ar maţele”. Vezi ca suna mai bine aşa?
— Nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi – stuchi-l-ar maţele. Adevar graieşti, luminaţia ta, dara greu iaste a le zice, ci se prea poate ca zicandu-le mai neîntarziat sa le grabim folosinţa. Şi apoi s-au dus la jupaniţe şi s-au închinat unii altora şi cea mai învechita de zile purta o cununa de aur pe cap, ca împli¬nise ca la şaizeci de ierni şi mai mult…
— Cine? Jupaniţa?
— Ea singura, luminaţia ta, iara parul nins îi era sub cununa.
— Trebuie sa fi avut şi dantura de celuloid. Costa noua dolari garnitura şi-i de cea mai proasta calitate. Dinţii se clatina, şi cand mananci se balabanesc ca porţile cu gratii ale castelului, şi-ţi cad din gura cand razi.
— Cea de a doua jupaniţa trecuse prin vreo treizeci de ierni şi purta un cerculeţ de aur pe cap. Cea de a treia jupaniţa n-avea decat cincisprezece ani…
Valuri de ganduri mi se rostogolira în suflet şi glasul Alisandei îmi pieri din auz.
„Cincisprezece ani! Plangi, inimioara draga! Ah, iubita mea pierduta! Tocmai varsta ei, a ei care era aşa de buna şi de dulce!”
O socoteam cea mai de preţ fiinţa din lume! Iubita pe care n-am s-o mai vad niciodata! Zau, cum ma poarta la dansa mari de amintiri îndarat spre vremuri care şi-au pierdut limpezimea – vremuri fericite cu secole, cu multe secole de acum încolo! Ah, tihnitele dimineţi varatice, cand ma deş¬teptam din dulcile visuri, în care mi se aratase ea! Şi cand strigam: „Alo, centrala!” numai ca sa-i aud vocea draga contopindu-se cu a mea! îmi raspundea: „Alo, Hank!” iar vorbele ei rasunau ca o muzica divina în urechea-mi vrajita. Era platita cu trei dolari pe saptamana şi îi merita pe deplin.
Nu mai aveam chef sa urmaresc celelalte explicaţii ale Alisandei, ca sa aflu cu cine s-au mai încontrat cavalerii pe care îi prinseram – bineînţeles, daca ea ar fi ajuns sa-mi spuna cine sunt noii vantura-lume. Interesul mi se spulberase, gandurile mi-erau departe şi mohorate. Ici-colo prindeam crampeie din povestea-i nesfarşita şi abia de putui reţine ca fiecare din cei trei cavaleri lua cate una din jupaniţe în spatele sau, pe cal, şi ca unul o porni spre nord, altul spre est, altul spre sud, spre a cauta aventuri şi a se întalni din nou şi a minţi din nou la anul. Da – la anul şi descotorosiţi de bagaje! Într-adevar, poveştile mergeau mana în mana cu naivitatea obşteasca a ţarii.
Soarele era acum la sfinţit. Cand Alisanda a început sa-mi spuna cine-s cow-boyii aia, fusese ora trei dupa-amiaza. Asta însemna un mare progres pentru dansa în meşteşugul poves¬tirii. Odata şi odata, fara îndoiala, va ajunge ea la capat, caci e o fiinţa pe care trebuie s-o iei cu binişorul.
Ne apropiem de un castel ridicat pe un damb. O cladire uriaşa, solida, venerabila, ale carei turnuri cenuşii şi creneluri erau învaluite nespus de frumos cu iedera. Mareaţa cladire era scaldata în splendoarea razelor de asfinţit. Era cel mai mare castel pe care îl vazuseram pana atunci şi îmi închipuii ca era castelul pe care îl cautam, dar Sandy îmi zise ca nu e. Nu ştia al cui este; îmi spuse ca trecuse pe acolo, fara sa se opreasca, cand mersese spre Camelot.
CAPITOLUL XVI
Morgan Le Fay
Daca te-ai putea bizui pe spusele cavalerilor ratacitori, nu toate castelele erau locuri indicate pentru a cere gazduire. De fapt, cavalerii ratacitori nu erau oameni carora sa le dai crezare – daca îi judecai dupa criteriile moderne ale veracitaţii; dar, daca îi judecai dupa criteriile vremii lor şi îi gradai în consecinţa, puteai totuşi afla adevarul. Procedeul era foarte simplu: din orice afirmaţie a lor scadeai 97 la suta; restul indica fapte autentice. Odata facuta socoteala asta, ramanea limpede ca era bine sa afli cate ceva despre castel înainte de a suna la poarta – vreau sa spun, înainte de a striga la strajeri. Prin urmare, am fost tare bucuros cand am zarit un calareţ facand ultima cotitura a drumului care şerpuia lin dinspre castel.
Pe cand ne apropiam unul de altul, observai ca purta un coif împanoşat şi parea sa aiba şi îmbracamintea de oţel, dar peste ea mai purta ceva neobişnuit: o haina aproape patrata şi ţeapana, ca o tunica de crainic. N-avui încotro şi zambii de propria mea uitare, cand ma apropiai şi citii urmatoarele cuvinte scrise pe tunica:
Sapunul de Persimone – îl întrebuinţeaza toate primadonele.
Era una din micile mele idei şi avea o seama de scopuri sanatoase pentru a civiliza şi înalţa naţiunea. În primul rand era o lovitura data pe furiş acestei nazdravane nascociri, care este vagabondajul cavaleresc, lovitura de care nimeni nu-şi dadea seama, în afara de mine. Trimisesem o seama de cavaleri ratacitori ca sa bata drumurile – pe cei mai curajoşi, de care putusem face rost – fiecare facut sandviş între cele doua pancarte ce purtau cate o reclama. În felul acesta, socoteam ca în curand, cand vor fi destul de mulţi, cavalerii aceştia vor reuşi sa para caraghioşi în ochii oamenilor, iar mai tarziu oricare dobitoc îmbracat în oţel, chiar daca nu va mai purta nici un afiş, va parea şi mai caraghios pentru ca va fi demodat.
În al doilea rand, aceşti misionari – fara a trezi vreo banuiala sau a pricinui vreo îngrijorare – aveau menirea de a introduce o curaţenie temeinica în randurile nobilimii şi de acolo în popor; fireşte, daca preoţii nu se vor amesteca deloc în treburile astea. Aceasta acţiune va submina şi biserica, vreau sa spun ca s-ar face un pas înainte în direcţia asta. Apoi vor urma educaţia şi libertatea, iar biserica va începe sa se naruie. Fiind convins ca orice biserica de stat este o crima de stat – un ţarc pentru sclavii statului – nu aveam nici o remuşcare, ba eram gata sa atac biserica în orice fel şi cu orice arma care putea izbi cu tarie. În tinereţea mea – în îndepartatele secole care nu luasera înca fiinţa în pantecele vremii – mai traiau nişte englezi batrani, care îşi închipuiau ca se nascusera într-o ţara libera; o ţara „libera” cu parascovenii de legi ca The Corporation Act , înca în vigoare, adevarate bariere puse în calea libertaţii omului şi acte necinstite, susţinand un anacronism înscaunat.
Misionarii mei fusesera învaţaţi sa pronunţe cu glas tare cuvintele aurite de pe pancarte. Poleiala aratoasa fusese o idee straşnica şi aş fi putut sa-l fac şi pe rege sa poarte o pancarta cu reclame, de dragul acestei splendori barbare. Misionarii descifrau literele şi apoi explicau lorzilor şi nevestelor lor ce înseamna sapunul, iar daca nobilii se speriau de sapun, trebuiau sa-i convinga a-l încerca pe vreun caine. A doua sarcina a misionarului era de a-şi aduna toata familia şi de a încerca sapunul pe pielea lui. Nu trebuia sa se dea îndarat de la nici un fel de experienţa – oricat de desperata – care putea convinge nobilimea ca sapunul este ceva absolut nevatamator. Daca, totuşi, le mai ramanea nobililor o cat de mica farama de îndoiala, atunci misionarul trebuia sa prinda un pustnic şi sa-l îmbaieze – ca mişunau pustnicii prin paduri şi îşi ziceau sfinţi, iar lumea le-o lua de buna. Erau nespus de cucernici, – puneau la cale minuni şi toata lumea îi admira plina de teama. Daca un pustnic reuşea sa supravieţuiasca îmbaierii şi nici asta nu izbutea sa convinga pe vreun duce, atunci ducele trebuia lasat în plata domnului!
De cate ori misionarii mei întalneau la drumul mare pe vreun cavaler ratacitor, pe data îl şi spalau, iar cand acesta îşi venea în fire îl puneau sa jure ca va lua şi el o pancarta şi va raspandi sapunul şi civilizaţia, tot restul vieţii sale. Aşa se face ca propagandiştii din aceasta branşa se înmulţeau treptat şi reforma se raspandea vazand cu ochii. Curand, s-au simţit urmarile acestea în fabrica mea. De unde, la început, nu aveam decat doi oameni angajaţi la lucru, înainte de a pleca de acasa aveam cincisprezece muncitori şi fabrica lucra zi şi noapte. Rezultatul duhnea în atmosfera, aşa încat regele mai ca nu leşina. Bietul de el, îmi spunea parca înabuşindu-se ca nu va mai putea îndura multa vreme starea asta de lucruri. Iar sir Launcelot ajunsese într-un hal, de umbla brambura pe acoperiş şi înjura, deşi îl prevenisem ca sus îi va fi mai nepri¬elnic decat oriunde altundeva. Dar el o ţinea morţiş ca-i trebuie neaparat aer şi se vaita mereu ca, oricum, palatul nu-i locul cel mai potrivit pentru o fabrica de sapun. Mai declara ca daca i-o trasni prin minte cuiva sa înfiinţeze vreuna în casa lui, el, sir Launcelot, afurisit sa fie de nu i-o strange de gat! Erau şi înaltele doamne de faţa, dar ce le pasa barbaţilor! Ei ar fi înjurat şi faţa de copii, daca vantul ar fi batut în partea aceea, cand lucra fabrica.
Cavalerul-misionar cu care ma întalnii se numea La Cote Male Taile şi ne spuse ca acest castel este reşedinţa surorii regelui Arthur, Morgan Le Fay, soţia regelui Uriens, monarhul unui ţinut aproape tot atat de întins cat districtul Columbia – de poţi sta în mijlocul regatului şi azvarli cu pietre în regatul vecin. „Regii” şi „regatele” erau tot atat de numeroase în Britania, precum fusesera în Palestina, în timpul lui Iosua, cand oamenii erau nevoiţi sa doarma cu genunchii la gura pentru ca nu se puteau întinde fara a avea paşaport.
La Cote era foarte amarat, pentru ca tocmai acolo suferise cel mai mare eşec din toata campania lui. Nu facuse nici o branza – şi doar încercase toate giumbuşlucurile meseriei, chiar şi spalatul unui pustnic. Dar pustnicul muri şi aceasta era, într-adevar, o mare nereuşita, caci nataraul acela urma sa fie socotit mucenic şi sa capete un loc printre sfinţii calendarului roman. Aşa mi se jeluia bietul sir La Cote Male Taile şi plangea pe rupte. Îmi sangera inima pentru dansul, îmboldindu-ma sa-l îmbarbatez şi sa-l alin. De aceea, i-am zis:
— Alunga-ţi suferinţa, mandre cavaler, caci aceasta nu în¬seamna înfrangere. Suntem deştepţi, şi tu, şi eu, iar pentru cei deştepţi nu exista înfrangeri, ci numai victorii, ia sa vezi cum vom face din acest aparent dezastru o reclama pe cinste; o reclama pentru sapunul nostru; şi înca cea mai formidabila care va fi fost vreodata; o reclama care va transforma aceasta înfrangere de la „muntele Washington” într-o victorie uriaşa de la „Matterhorn”. Vom scrie pe pancarta ta: „patronat de aleşii domnului!” Ei, ce zici?
— Lucru de minune iaste! Nu voi tacea a spune vrednicia gandului luminaţiei tale!
— Trebuie sa recunoasca oricine ca, pentru o reclama de un singur rand, e ceva straşnic!
Şi astfel se risipira necazurile bietului colportor. Acesta era un tip cutezator şi facuse multe vitejii pe vremea lui. Dar faima cea mai mare şi-o caştigase în urma peripeţiilor unei calatorii, tot ca asta pe care o faceam eu acum. Calatorise odata cu o jupaniţa Maledisant, buna de gura ca şi Sandy, deşi în alt fel, caci din gura ei ieşeau numai batjocuri şi insulte, pe cand muzica Alisandei era ceva mai placuta. Povestea lui o cunoşteam bine, aşa ca am ştiut cum sa talmacesc mila ce i-o vedeam pe faţa, cand şi-a luat ramas bun de la mine. El banuia ca duceam o viaţa şi mai amarata.
Pe cand mergeam calare, Sandy şi cu mine am discutat despre dansul şi ea mi-a spus ca ghinionul lui La Cote începuse o data cu plecarea la drum. Bufonul regelui îl daduse de pamant din prima zi, şi în asemenea cazuri era obiceiul ca fata sa treaca de partea învingatorului, dar demoazela Maledisant n-o facuse; ba, ceva mai mult, ea se ţinu mai departe de capul lui, dupa toate înfrangerile suferite. Dar – întrebai eu – daca învingatorul nu vrea sa-şi primeasca prada? Ea îmi raspunse ca aşa ceva nu se putea întampla – el n-avea încotro: trebuia sa fie de acord. Nu putea renunţa la ea, caci ar fi însemnat o încalcare a datinelor. Asta mi-o notai. Daca bazaitul Alisandei va deveni odata prea plictisitor, ma voi lasa batut de un cavaler, cu speranţa ca ea se va duce la dansul.
În acest timp, am fost iscodiţi de catre strajile de pe zidurile castelului şi, dupa parlamentari, primiţi înauntru. N-am nimic placut de povestit despre aceasta vizita, care totuşi n-a fost o decepţie, caci o cunoşteam din auzite pe doamna Le Fay – şi nu ma aşteptam la nimic bun. Era foarte temuta în întreg ţinutul, pentru ca îi facuse pe toţi s-o creada mare vrajitoare. Toate purtarile îi erau marşave şi toate pornirile, draceşti. Era cuprinsa pana în maduva oaselor de o rautate fara leac. Tot trecutul îi era patat cu crime, iar printre aceste crime asasinatul era ceva obişnuit. Muream de curiozitate sa o vad; eram tot atat de curios cat aş fi fost ca sa-l vad pe Scaraoţchi. Spre uimirea mea, doamna era tare frumoasa. Gandurile-mi crunte nu reuşisera sa-i zbarceasca pielea catifelata ori sa-i vestejeasca prospeţimea de floare. Ar fi putut lesne trece drept nepoata batranului Uriens şi putea fi luata ca o sora a fiului ei.
Abia trecuseram de porţile castelului – ca Le Fay porunci sa fim aduşi în faţa ei. Se aflau acolo şi regele Uriens, un batran cu chip blajin şi privire resemnata, şi fiul lor, sir Uwaine le Blanchemains, care, bineînţeles, ma interesa şi din cauza basmului ca daduse odata o batalie cu treizeci de cavaleri, şi din cauza acelei calatorii pe care o facuse împreuna cu sir Gawaine şi sir Marhaus, poveşti cu care îmi rapise atata timp din viaţa Sandy. Dar ea – Morgan – era atracţia principala, personalitatea de vaza acolo. Era clar ca lumina zilei ca ea era capul familiei. Ne pofti sa şedem şi începu, cu tot soiul de dragalaşe graţii şi graţiozitaţi, sa îmi puna întrebari. Vai mie! Ascultand-o vorbind, mi se parea ca aud cantecul unei pasarele sau al unui flaut sau ceva asemanator. Ma batea gandul ca femeia asta trebuie sa fi fost tare calomniata şi barfita. Ciripea şi ciripea într-una, cand, deodata, un paj frumos, îmbracat în straie multicolore ca un curcubeu şi mişcandu-se cu uşurinţa şi unduirea unui val, se ivi, aducand ceva pe o tava de aur. Îngenunchind în faţa stapanei pentru a-i prezenta tipsia, el îşi exagera mladioşenia şi graţiile, îşi pierdu echilibrul şi aluneca uşor pe genunchii ei. Ea îl strapunse cu un pumnal – cu aceeaşi naturaleţe, cu care altcineva ar fi ucis un şoarece.
Bietul copil! Se pravali la pamant, îşi închirci braţele şi picioarele înveşmantate în atlazuri, într-o singura şi suprema zvarcolire pricinuita de durere, şi muri. Batranul rege scoase, fara voie, un oftat de mila, dar privirea cu care îl strapunse regina îi lua piuitul şi îi taie dorinţa de a mai ofta a doua oara. La un semn al mamei sale, sir Uwaine se duse în anti¬camera şi chema caţiva slujitori, pe cand înalta doamna îşi continua ciripitu-i dragalaş.
Mi-am dat seama ca este buna gospodina, caci, pe cand vorbea, tragea cu coada ochiului la slujitori, sa-i observe ca nu cumva sa faca vreo boroboaţa, apucand şi carand leşul afara. Cand se întoarsera cu nişte prosoape curate, ea îi trimise sa aduca altele, de celalalt fel, iar cand ispravira sa ştearga pe jos şi voiau sa iasa, ea le arata o pata roşie, cat lacrima de mica, pe care ochii lor mai puţin ageri n-o observasera. Era vadit ca La Cote Male Taile nu reuşise s-o vada pe stapana casei. Adesea, un fapt negrait îţi talmaceşte ceva, într-un mod mai desluşit şi mai tare decat orice limba.
Morgan Le Fay meliţa vorbele într-una, cu aceeaşi muzi¬calitate. Minunata femeie! Şi ce privire avea! Cand o arunca mustrator slujitorilor, îi apuca tremuriciul şi se faceau mici de tot, ca nişte oameni sperioşi cand scapara fulgerul din nori. Aşa se întampla şi cu bietul batran Brer Uriens, care mereu o nimerea cu oiştea în gard. Nici nu-şi întorcea ea bine faţa înspre dansul, ca el şi tresarea.
În toiul conversaţiei, mi-a scapat un cuvant magulitor pentru regele Arthur, uitand pentru moment cat de mult îşi ura fratele muierea asta. Cuvantul acela magulitor fu de ajuns ca ea sa se manie ca o furtuna şi sa cheme garda, poruncind:
— Azvarli-veţi pe aceşti nemernici în temniţa!
Cuvintele acestea ma îngheţara, caci temniţele ei erau faimoase. Îmi pierise piuitul. Nu ştiam ce sa ma fac. Dar lucrurile nu stateau la fel şi cu Alisanda. Cand oşteanul puse mana pe mine, ea ridica glasul şi, cu cea mai liniştita încredere în sine, zise:
— Pe prea curatele rani ale domnului nostru! Au cutezi sa-ţi chemi pieirea, smintita! Acesta iasta Şeful cel mare!
Vai, ce idee fericita! Şi ce simpla! Şi uite ca mie nu mi-ar fi trecut prin cap. Se vede ca sunt modest din nascare – nu chiar totdeauna, dar macar în anumite cazuri. Şi acesta era unul din ele.
Efectul produs asupra înaltei doamne a fost ca o scuturatura electrica. Îi lumina iaraşi chipul, îi readuse zambetul pe buze şi toate staruitoarele-i graţii şi linguşiri. Totuşi, n-a fost în stare sa-şi ascunda pe deplin frica-i cumplita. Ea zise:
— Rogu-te, da crezare slugii tale! Ca iaste fara de cale şi fara de cuviinţa ca o faptura daruita cu puteri ca mine sa zica cele zise de mine celuia carele doborat-a pe Merlin, fara numai în şaga. Cu vrajite mele, prorocit-am venirea ta şi te-am ştiut de îndata ce ai paşit aici. Am şuguit, cu nadejdea de a te nevoi spre desfaşurarea iscuseniei, neîndoindu-ma ca vei lovi strajile cu foc tainic, prefacandu-le degrab în cenu¬şa, fapte preste puterile mele, aşteptandu-le cu pofta ca de cocon, sa le vad împlinindu-se.
Oştenii însa erau mai puţin curioşi şi îşi luara talpaşiţa îndata ce li se îngadui.
CAPITOLUL XVII
Un ospaţ regesc
Madame Morgan Le Fay, regina, vazand ca nu-i port pica şi ca, din contra, sunt un om paşnic, nu mai avea nici o îndoiala ca ma dusese de nas cu scuzele ei. De aceea îi pieri orice frica, ba, nu trecu mult şi începu sa arda de nerabdare ca sa-mi faca o noua demonstraţie, ucigand pe cineva. Totuşi, spre uşurarea mea, tocmai atunci a fost luata de la gandurile astea, fiind poftita la rugaciune. Trebuie sa recunosc ca aşa tirani, asasini, hrapareţi şi putrezi ca morali¬tate cum erau, nobilii se aratau evlavioşi pana în fundul inimii, chiar pana la extaz. Nici în ruptul capului, ei nu ar fi renunţat la îndeplinirea regulata şi plina de smerenie a îndatoririlor poruncite de biserica. Nu o data am vazut pe cate un nobil, prinzandu-şi vrajmaşul la stramtoare şi oprindu-se sa-şi faca rugaciunea înainte de a-i taia capul, şi nu o data am vazut pe alţi nobili, care – dupa ce-şi pandeau vrajmaşii şi-i trimisesera pe lumea cealalta – se retrageau în capela cea mai apropiata şi cu evlavie îşi aduceau prinosul, fara a mai aştepta macar sa jefuiasca leşurile. Ceva mai iscusit şi mai înduioşator nu puteai gasi nici chiar în biografia lui Benvenuto Cellini, acel sfant necioplit, care a trait cu zece secole mai tarziu. Toţi nobilii din Britania asistau zilnic, împreuna cu familiile, la slujba de utrenie şi vecernie, în capela lor proprie. Afara de astea, pana şi cei mai pacatoşi dintre ei faceau rugaciuni, laolalta cu toata familia, de cinci-şase ori pe zi. Meritul acesta se datora pe de-a-ntregul bisericii şi, deşi nu eram prietenul ei, trebuie sa i-l recunosc. Şi adesea, fara voie, ma pomeneam zicand: „Ce s-ar face ţara asta fara de biserica?”
Dupa rugaciune, luaram cina în sala cea mare pentru ban¬chete, luminata cu sute de opaiţe cu ulei. Totul era atat de frumos şi de încantator şi de o splendoare barbara, potrivit dupa rangul regesc al gazdelor. La capatul salii, pe un posta¬ment, se afla masa regelui, reginei şi a fiului lor, principele Uwaine. De la ea încolo, se întindea masa comuna, aşezata pe pardoseala. La locurile de cinste, din preajma solniţei, şedeau oaspeţii cei nobili şi membrii mai varstnici din familiile acestora, barbaţi şi femei – de fapt, curtea propriu-zisa, alca¬tuita din şaizeci şi una de persoane – iar dincolo de solniţa, şedeau demnitarii mai puţin însemnaţi ai curţii şi subalternii lor mai de frunte. Laolalta erau vreo suta optsprezece persoa¬ne, aşezate la masa, şi cam tot ataţia servitori în livrele, stand în spatele scaunelor ori slujind într-un fel sau altul. Straşnic spectacol! Într-o galerie, o orchestra – alcatuita din ţambale, cornuri, harfe şi alte orori – deschise zaiafetul cu ceva ce parea a fi prima versiune, fara cap şi coada, sau nastruşnica schimonosire a bocetului, cunoscut cu secole mai tarziu sub titlul Adio şi n-am cuvinte. Cantecul era pe atunci o noutate, dar ar fi trebuit sa fi fost repetat niţeluş mai mult. În sfarşit, oricare ar fi fost pricina, dupa cina regina a poruncit sa-l spanzure pe compozitor.
Dupa aceasta muzica, preotul, care statea îndaratul mesei regeşti, rosti o aleasa şi lunga rugaciune într-o latineasca pom¬poasa. Apoi batalionul de slujitori o zbughira de la locurile lor şi se repezira care încotro, alergand, zburand, aducand şi carand la tavi, şi mareţul ospaţ începu. Nu se mai auzea nici o vorba şi fiecare era cufundat în lucrul sau. Şiruri de boturi se deschideau şi se închideau într-un grandios unison şi zgo¬motul pricinuit era asemeni duduitului surd al unei maşinarii subterane.
Macelul continua un ceas şi jumatate şi nici nu-ţi poţi închipui ce cantitate de alimente s-a devorat. Din felul de mancare principal – un mistreţ uriaş, care fusese prezentat atat de fastuos şi grandios, cand s-au pornit pe înfulecate – nu mai ramase decat vaga umbra a unei garnituri de oase. Şi asta era graitor pentru ceea ce se întampla şi cu toate celelalte feluri de mancare.
O data cu prajiturile şi cu celelalte bunataţi – începura şi bautura cea zdravana, şi sporovaiala. Vadra dupa vadra de vin şi hidromel, se topira din faţa ochilor şi cu toţii se simţeau mai la largul lor, apoi mai fericiţi. Dupa aceea îi cuprinse o veselie cu nabadai – atat pe barbaţi cat şi pe femei – şi curand toţi devenira foarte galagioşi. Barbaţii spuneau snoave deo¬cheate, dar nimeni nu roşea, deşi ţi-era ruşine sa le auzi, iar cand ajungeau la talcul de la urma al snoavei, toata şleahta izbucnea ca în nişte nechezaturi de cai, de se cutremura fortareaţa. La randul lor, castelanele nu se lasara mai prejos, în faţa acestei amabilitaţi, povestind şi ele mici cancanuri, care mai ca ar fi facut pe regina Margareta a Navarei sau chiar pe marea Elisabeta, regina Angliei, sa-şi ascunda faţa în batista. Dar acolo nimeni nu şi-o ascundea, ci se mulţumea sa rada cu pofta. Ba, aş putea spune ca toţi urlau de-a binelea. În destul de multe din poveştile acelea deşanţate, preoţii erau ţinta batjocurii, dar capelanul castelului nu se sinchisea catuşi de puţin, ci radea împreuna cu ceilalţi, ba, ceva mai mult: la cererea generala, el îi arse un cantec la fel de picant, ca şi celelalte care fusesera cantate în seara aceea.
Pe la miezul nopţii, toţi erau obosiţi de-atata chef şi ras şi, fara excepţie, beţi. Unii aveau o beţie plangareaţa, alţii una duioasa; unii erau caraghioşi, alţii puşi pe galceava, iar alţii ajunsesera beţi criţa sub masa. Dintre castelane, cel mai urat spectacol îl oferea o prea frumoasa şi tanara ducesa, care se afla chiar în noaptea nunţii. Şi-i adevarat ca ea însaşi alcatuia un spectacol pitoresc – zau, daca va mint. În halul în care era, ar fi putut servi cu anticipaţie ca model pentru portretul celei mai tinere fiice a regentului de Orleans – la faimosul ospaţ, de unde a fost luata şi dusa, beata turta şi înjurand, drept în pat – în zilele de perdiţiune şi de jale ale Vechiului Regim.
Deodata, chiar în clipa în care preotul îşi ridicase braţele şi toate capetele mai puţin mahmure se plecasera în smerita aşteptare a binecuvantarii – se ivi, sub arcada uşii îndepartate de la capatul salii, o doamna batrana şi garbovita, cu parul alb, sprijinindu-se într-un toiag. Ea îşi ridica toiagul şi, aratand spre regina, striga:
— Blestemul şi urgia domnului cada asupra capului tau, femeie fara mila, care mi-ai ucis nevinovat nepotul, iara în inima-mi batrana, care alt copil, au prieten, au salaş nu avea pre lumea aceasta, fara de el, jale-ai pogorat!
Fiecare îşi facu cruce, înfricoşat, caci blestemul însemna un lucru groaznic pentru oamenii aceia, dar regina se ridica mareaţa, cu priviri ucigatoare în ochi, şi azvarli, drept raspuns, acest ordin fara apel:
— Puneţi mana pe ea! Duceţi-o la rug!
Oştenii îşi parasira locurile, pentru a împlini porunca. Ce lucru înjositor, ce cruzime nemaipomenita mi-a fost dat sa vad! Dar ce se putea face? Sandy îmi arunca o privire. Banuii ca are o noua inspiraţie. Îi zisei:
— Fa cum crezi ca-i mai bine.
Numaidecat, ea se ridica şi se uita spre regina. Aratandu-ma reginei, îi zise:
— Maria ta, Şeful zis-a ca nu se poate! Ia-ţi îndarat porun¬ca. Şi altmintrelea sa nu faci, ca el va nimici castelul şi toate de toate se vor spulbera, aşijderea nestatatoarelor fapturi din vis.
Bat-o s-o bata pe Sandy! Ce clauze nebuneşti mai punea ea în contract! Ce ma fac, daca regina?…
De unde ma bagase în sperieţi, totul se linişti, caci regina, muindu-se dintr-o data, nu se mai opuse catuşi de puţin. Cu un semn se deszise şi se prabuşi în jilţ. Nici n-apucase sa se aşeze mai ca lumea, ca îşi venise în fire şi la fel îşi revenira mulţi dintre ceilalţi. Adunatura se ridica şi, dand dracului orice eticheta, o zbughira cu toţii spre uşa, claie peste gramada, rasturnand scaunele, spargand farfuriile, îmbrancindu-se, ghiontindu-se, dand din coate şi îmbulzindu-se, facand orice, numai sa iasa afara, înainte ca eu sa-mi schimb cumva gandul şi dintr-o suflare sa zbor castelul în golul cel întunecat şi nesfarşit al vazduhului. Mai, mai, mai! Ce liota superstiţioasa! Nici ca-ţi poţi închipui oameni mai superstiţioşi.
Biata regina era atat de înspaimantata şi de umilita, încat îi fu frica sa-l mai spanzure pe compozitor, fara sa-mi ceara sfatul. Mi-era mila de dansa. De fapt, oricui i-ar fi fost mila, caci o vedeai suferind cu adevarat. Aşa ca n-am vrut sa face ceva necugetat şi sa merg pana la absurd. Am chibzuit cum se cuvenea lucrurile şi, pana la urma, am poruncit ca muzi¬canţii sa mai cante o data Adio fi n-am cuvinte. Ei au împlinit pe data porunca. Am constatat ca într-adevar regina avea dreptate şi i-am dat voie sa spanzure întreaga orchestra. Aceasta îndulcire a asprimii mele a avut bun efect asupra reginei. Sa nu uitam ca un barbat de stat n-are nimic de caştigat, daca îşi exercita puterea cu o mana de fier în orice ocazie, caci, procedand în modul acesta arbitrar, el raneşte mandria îndreptaţita a supuşilor şi risca sa-şi micşoreze puterea ce o are. Aşa ca mi-am zis: treaca de la mine cate-un hatar, ca nu s-o prapadi lumea, iata cea mai înţeleapta politica.
Acum ca regina era iaraşi în apele ei – mai bine zis, la vinurile ei – mai-mai ca se simţea mulţumita. Bautura i se urca la cap şi-i dadea ghes numarul unu. Îşi daduse drumul la muzicuţa, adica la clopoţelul de argint al glasciorului ei, pe cand eu îmi ziceam: ţinte bine, ca mare palavragioaica mai e regina! Nu-mi şedea bine sa spun ca se facuse tarziu, cu toate ca ma simţeam tare obosit şi picam de somn. Îmi parea rau ca nu ma dusesem la culcare, cand avusesem prilejul. Acum, trebuia sa înghit, ca nu aveam încotro. Şi ea tot îndruga la verzi şi uscate, în tacerea adanca a castelului adormit, prielnica stafiilor. Deodata, se auzi, ca din strafundurile de sub noi, un sunet îndepartat, aducand cu un strigat înabuşit de agonie, care îmi zbarci pielea de pe mine. Regina se opri şi ochii îi sclipira de placere. Îşi înalţa graţiosul capşor, aşa cum face mandra porumbiţa cand asculta un zvon. Sunetul razbi iaraşi pana la noi, prin tacerea desavarşita ce domnea acum.
— Ce-i asta? întrebai eu.
— Un suflet cu-adevarat încapaţanat şi carele îndura mult şi bine. Iaste vreme multa de cand…
— Ce „iaste”? Ce „îndura”?
— Cazne! Pofteşte şi vei vedea lucruri întru veselirea inimii. Daca nici acuma nu-şi va desfereca taina, vei vedea cum îl vor rupe în bucaţi.
Ce viclean şi faţarnic dracuşor îmi era regina! Pastra o înfaţişare atat de liniştita şi senina, pe cand mie mi se taiasera picioarele, din mila pentru omul care suferea acolo. Conduşi de straji înarmate şi purtand torte aprinse, am strabatut o seama de coridoare, prin care ne rasunau îndelung paşii. Am coborat pe scari de piatra umede, peste care picura din pereţi apa. Totul mirosea a mucegai şi a veacuri de noapte veşnica. Un drum înfiorator şi apasator, ce-mi parea nesfarşit şi pe care nu-l facea nici mai scurt şi nici mai vesel vorbaria augustei vrajitoare, cu privire la cel pus la cazne şi la faradelegile lui. Fusese învinuit de catre un denunţator anonim de a fi ucis un cerb de pe domeniile coroanei, li zisei reginei:
— Nu prea este drept, maria ta, sa te iei dupa denunţuri anonime. Mai drept ar fi daca ai pune faţa în faţa pe acuzat cu acuzatorul.
— Nici nu am cugetat la aceasta, ca de puţina însemnatate iaste. Dara chiar de aş fi vrut, nu s-ar fi putut, pentru ca paratorul venit-a noaptea, cu zabralnic pe faţa, şi a dat veste padu¬rarului şi cat clipeala ochiului a plecat îndarat, aşa ca nici padurarul nu-l ştie dupa chip.
— Care va sa zica, necunoscutul ala este singurul om care a vazut cum a fost ucis cerbul?
— Vai! Nime nu a vazut omorul, dara necunoscutul a dat peste nemernicul acesta prin apropierea locului unde zacea cerbul, şi cu vrednica şi dreapta credinţa i-a spus padurarului.
— Care va sa zica necunoscutul se afla şi el langa cerbul cel mort? Nu cumva l-a ucis chiar el? Zelul sau de om devotat, dar cu masca, îmi pare niţeluş cam suspect. Dar ce urmareşti, maria ta, prin chinuirea deţinutului? Ce folos îţi aduce?
— Altminteri n-ar marturisi şi sufletul i s-ar duce în iad. Pravila îi cere viaţa pentru faradelegea savarşita, iara eu port mare grija sa-şi ia plata. Daca l-aş lasa sa se pristaveasca fara sa-şi spuna pacatul întru iertaciune, foarte mi-aş primejdui sufletul! Zic ca aş fi smintita sa ma pomenesc în focul gheenei de dragul lui.
— Dar, maria ta, daca omul nu are ce marturisi?
— Vedea-vom pre data. Daca-l pun la cazne de moarte şi el nu va marturisi pacatul, se prea poate ca într-adevar nu are ce marturisi. Iara domnia ta nu vei tagadui ca fapta buna iaste cazna lui, caci aşa voi scapa de afurisenia ce ma pandeşte din pricina unui nespovedit, carele nu are ce spune. Numai aşa voi fi la adapost de orice primejdie!
Iata încapaţanata lipsa de judecata a vremurilor acelea! Zadarnic ai mai fi discutat cu dansa, caci argumentele nu aveau nici o putere asupra unei educaţii împietrite prin tradi¬ţie. Argumentele i-ar fi schimbat educaţia tot atat de puţin cat valurile pot roade stancile cele tari. Şi educaţia ei nu se deosebea de a celorlalţi. Cea mai agera minte din toata ţara n-ar fi fost în stare sa vada nici un cusur în cele ce susţinea regina.
Cand patrunseram în camera de tortura, avui o privelişte pe care n-oi uita-o cate zile oi trai, deşi tare aş vrea s-o uit. Un tanar uriaş, de prin partea locului – sa fi avut vreo treizeci de ani – statea culcat cu spatele pe o scandura, avand încheie¬turile de la maini şi picioare legate cu o franghie rasucita la fiecare capat de cate o roata. Palid ca moartea, trasaturile îi încremenisera în schimonoseala chinurilor şi broboane de sudoare îi acopereau fruntea. De fiecare parte, cate un preot se apleca asupra lui, iar calaul statea în preajma. Strajerii erau la datorie. Facle fumegande erau prinse în lacaşurile lor, de-a lungul zidurilor. Într-un colţ se ghemuise o biata faptura tanara, cu faţa chinuita de spaima, cu o privire salbatica şi haituita, purtand în poala un prunc adormit. Tocmai cand noi treceam pragul, gadele mai stranse puţin roata, ceea ce îi facu pe deţinut şi pe femeie sa scoata cate un urlet. Strigai în graba şi calaul slabi stransoarea, fara macar sa se uite la cel care strigase. Nu puteam lasa sa continue grozavia asta; m-ar fi ucis, numai privind. Cerui reginei îngaduinţa de a goli încaperea şi de a vorbi cu deţinutul, între patru ochi. În momentul în care ea era gata sa se opuna, îi şoptii la ureche ca nu şade frumos sa ne dam în spectacol în faţa slugilor şi ca ţin sa mi se faca voia, eu reprezentand pe regele Arthur şi vorbind în numele sau. Ea înţelese ca trebuie sa se supuna, iar eu o rugai sa ma învesteasca îndata cu puterile cuvenite, faţa de oamenii aceia, şi apoi sa ma lase singur. Desigur ca nu îi era placut, totuşi înghiţi hapul, ba chiar merse mai departe decat îi cerusem. Eu dorisem doar sa ma susţina cu autoritatea ei, dar cand colo ea le spuse mai mult:
— Ascultare veţi da poruncilor luminaţiei sale şi în totul le veţi împlini, ca Şeful iaste!
De buna seama ca aceste cuvinte aveau ceva magic în ele. Le vedeai efectul dupa spaima care-i cuprinse pe şobo¬lanii aia. Straja reginei se alinie şi ieşi împreuna cu regina şi cu purtatorii de facle, starnind, cu cadenţa paşilor ce se înde¬partau, ecourile boltitelor tuneluri. Dadui ordin ca deţinutul sa fie scos de la cazna şi sa fie culcat pe pat. Mai poruncii sa i se oblojeasca ranile şi sa i se dea vin. Femeia se tarî pana aproape de mine şi ma privi cu nişte ochi arzatori, plini de recunoştinţa, dar speriaţi ca ai unei fiinţe care se teme sa nu fie izgonita. Încerca pe furiş sa atinga fruntea barbatului, dar sari înapoi, de parca aş fi fost întruchiparea groazei, cand, fara sa vreau, ma întorsei spre dansa. Ţi-era mai mare mila s-o vezi. Îi zisei:
— Surato draga, mangaie-l, daca ai chef. Fa tot ce-ţi place şi nu te gandi ca-s şi eu aici.
Vai, privirea ei era tot atat de recunoscatoare ca aceea a unui animal atunci cand îi araţi o bunatate pe care o poate înţelege. Ea aşeza copilul mai la o parte şi îşi lipi numaidecat obrazul de acela al barbatului, dezmierdandu-i parul şi varsand lacrimi de bucurie. Barbatul îşi veni în fire şi îşi mangaie soţia cu privirea, caci atata putea face. Îmi zisei ca-i momentul sa-i dau afara din celula pe toţi ceilalţi, şi asta am şi facut, ramanand numai eu şi cu familia respectiva. Atunci îl întrebai:
— Ei, fartate, spune-mi şi dumneata cum s-au petrecut lu¬crurile, caci versiunea celorlalţi o cunosc.
Barbatul clatina din cap, în semn de refuz. Dar avui impre¬sia ca femeia era încantata de gandul meu. Continuai:
— Ai auzit de mine?
— Da. Toata suflarea din regatul lui Arthur va ştie.
— Daca ţi-a ajuns la urechi faima ca sunt drept şi cinstit, de ce te mai temi sa-mi vorbeşti?
Femeia izbucni deodata:
— Ah, stapane bun şi milostiv, rogu-te, îndupleca-l! Îţi sta în putere, daca vrei. Vai şi amar de el! Cate nu a îndurat saracul! Şi toate din pricina mea – numai a mea! Nu mai pot îndura nici eu. Vedea-l-aş mai bine murind de moarte grab¬nica şi dulce! Nu mai pot, dragul meu Hugo, nu mai pot!
Ea îmi cazu la picioare, vanzolindu-se şi vaicarindu-se, şi rugandu-ma de toţi sfinţii. Ce-mi cerea? Moartea barbatului? Nu prea ma dumiream, dar Hugo o întrerupse, zicand:
— Pace ţie! Nu ştii ce ceri. Au vrei sa las a pieri de foame fiinţa pe care o îndragesc, numai ca eu sa dobandesc o moarte mai uşoara? Socotit-am ca ma cunoşti mai bine.
— Zau, daca mai pricep ceva! zisei eu. E curat mister. Spuneţi-mi despre ce…
— Prea slavite, încaltea daca l-ai putea îndupleca! Iani socoteşte cat ma dor pre mine chinurile lui! Oh! Oh! saracana de mine! Iara el iata ca nu vrea sa spuna, nice sa ştie de blagoslovita mangaiere a unei morţi grabnice şi dulci…
— Ce tot îndrugi acolo? O sa plece de aici slobod şi teafar. Nici pomeneala sa moara.
Faţa palida a barbatului se lumina, iar femeia se repezi la mine, într-o explozie de bucurie ce ma surprinse şi-mi striga:
— Scapat de primejdie iaste! Va haladui! Craiul graieşte prin gura slugii craieşti – craiul Arthur, gura-de-aur!
— Îmi pare bine ca macar îmi daţi crezare. De ce nu m-aţi crezut adineauri?
— Cine pus-a cuvantul luminaţiei tale la îndoiala? Nice eu, nice ea.
— Atunci de ce n-aţi vrut sa-mi spuneţi paţania voastra?
— Nu te fagaduişi, luminaţia ta, iara fara de asta nu-ţi puteam spune.
— Aha!… Da parca nici acum nu înţeleg prea bine. Va sa zica, ai îndurat toate caznele şi ai refuzat sa recunoşti. Asta arata destul de limpede, pana şi unui prost, ca nu aveai ce recunoaşte…
— Eu, luminaţia ta? Cum se poate! Dara eu ucis-am cerbul!
— Dumneata? Vai de mine, în ce boroboaţa m-am bagat…
— Prea slavite, l-am rugat în genunchi sa se spovedeasca întru…
— Adevarat? Lucrurile mi se par din ce în ce mai încurcate. De ce voiai sa marturiseasca?
— Ar fi murit de moarte grabnica şi dulce, cruţat de caz¬nele acelea cumplite.
— Mda, dumneata ai oarecare dreptate. Dar iata ca el nu voia sa moara repede şi uşor.
— El? Dara cum sa nu vrea?
— Atunci, pentru ce dracu n-a marturisit?
— Alelei, luminaţia ta! Dara cum puteam eu sa-mi las soţia şi copilul fara paine şi fara adapost?
— Aha! Minunea minunilor! Acum înţeleg! Ai o inima de aur! Legile vitrege confisca avutul condamnaţilor şi le lasa cerşetori soţia şi copiii. Înţeleg, te puteau chinui de moarte, dar fara dovezi sau marturisiri nu-ţi puteau jefui soţia şi copilul, l-ai ocrotit cu toata barbaţia, iar tu, femeie şi soţie credincioasa ce eşti – tu ai vrut sa-i cruţi chinurile, preferand sa mori de foame. Sunt uluit cand vad de ce este în stare o fiinţa de sexul tau, cand e vorba de sacrificiu. Va voi trimite pe amandori în colonia mea. O sa va placa acolo. E o fabrica unde am sa transform nişte roboţi istoviţi şi care bajbaie prin viaţa, în oameni adevaraţi.
CAPITOLUL XVIII
În temniţele reginei
Aşadar, o scosei la capat şi trimisei acasa pe bietul om. Tare aş fi dorit sa-l pun la cazne pe calau, şi asta nu pentru ca era un slujitor care se caznea cu zel ca sa cazneasca pe alţii – fiţi sigur ca el nu-şi îndeplinea aşa de bine îndeletnicirea doar de florile marului – ci ca sa i-o pla¬tesc pentru ca torturase din placere pe tanara femeie, aducand-o la desperare. O aflasem de la preoţii, care, din marinimie, susţineau ca gadele trebuie pedepsit. Din cand în cand, se petreceau şi surprize neplacute de soiul asta, adica întamplari care dovedeau ca nu toţi preoţii erau vicleni şi egoişti, dar ca mulţi dintre ei – chiar marea majoritate a acelora care slujeau printre oamenii de rand – erau sinceri şi inimoşi, devotandu-se alinarii suferinţelor şi necazurilor omeneşti. Era ceva firesc, aşa ca nu-mi mai batui capul cu surpriza asta şi, în orice caz, nu multa vreme. De felul meu, sunt un om care nu prea ma sinchisesc de lucrurile care nu se pot schimba. Surpriza însa nu-mi convenea, caci tocmai datorita unor astfel de fapte marinimoase se pastreaza buna înţelegere cu biserica oficiala. Nici vorba ca trebuie sa avem o religie; cred însa ca-i mai bine ca religia sa fie îmbucataţita cam în vreo patruzeci de secte independente, astfel ca sa se poata controla unele pe altele, aşa cum fusese în Statele Unite, pe vremea mea. Concentrarea puterii într-un singur aparat politic nu-i ceva bun, iar o biserica oficiala nu-i decat un aparat politic. În
acest scop a şi fost inventata, şi pentru asta a fost înţarcata, dadacita şi pastrata. De aceea ea este duşmana libertaţii omeneşti, iar binele pe care îl aduce ar fi mai mare daca ar fi divizata şi risipita. Asta nu era lege şi nici litera de evanghelie; era doar o parere – parerea mea, iar eu nu eram decat un om, unul singur; deci parerea mea nu cantarea mai mult decat cea a papei, dar nici mai puţin, la o adica.
Cum-necum, renunţai sa-l mai pun la cazne pe calau, dar nici nu puteam trece peste plangerile îndreptaţite ale pre¬oţilor. Omul trebuia pedepsit într-un fel, aşa ca-l retrogradai din slujba lui şi-l numii dirijorul noii orhestre care urma sa ia fiinţa. El se ruga de mine mult de tot, spunand ca nu ştie sa cante – o scuza plauzibila, dar prea marunta, caci în toata ţara nu exista nici un muzicant care sa aiba habar de muzica.
Regina se simţi tare jignita cand afla, a doua zi, ca nu va dobandi nici viaţa şi nici avutul lui Hugo. Dar o povaţuii sa-şi poarte cu resemnare crucea, caci, deşi potrivit legii şi obi¬ceiului pamantului, ea avea dreptul atat la viaţa cat şi la avutul omului, existau totuşi circumstanţe atenuante şi de aceea, în numele regelui Arthur, eu îl iertasem. Cerbul îi pustiise ogorul şi omul îl ucisese într-o izbucnire de furie, iar nu ca sa traga vreun folos. Îl dusese în padurea coroanei, sperand ca astfel raufacatorul nu va fi descoperit. Afurisita muiere! Nu putui s-o fac sa înţeleaga ca un acces de furie este o circumstanţa atenuanta în uciderea unui vanat – sau a unui om – aşa ca renunţai şi o lasai singura sa-i treaca ţafna. Zadarnic crezusem ca o voi face sa ma înţeleaga, daca-i voi aminti ca şi accesul ei de furie, cand cu pajul, schimbase caracterul crimei.
— Crima? exclama ea. Ce cuvant iaste acesta? Auzi? Crima! Mare! dara eu plati-voi pentru el!
Stricam degeaba orzul pe gasca asta. Educaţia, educaţia este totul. Educaţia face pe om. Noi îi tot dam cu natura, dar n-avem dreptate, deoarece aşa ceva nu exista; ceea ce numim noi prin înşelatorul nume de „natura” este doar ereditatea şi educaţia. Noi nu avem ganduri proprii şi nici pareri proprii – care sa fie, adica „ale noastre” – caci ele ne sunt transmise, sunt varate în noi cu ajutorul educaţiei. Tot ceea ce este origi¬nal în noi – şi deci în favoarea sau în defavoarea noastra – se reduce la un fir de nisip; toate celelalte nu sunt decat atomi, la care au contribuit şi pe care i-am moştenit de la un alai de stramoşi, care se prelungeşte îndarat cu mii de milioane de ani, pana la Adam-babadam sau pana la lacuste sau maimuţe, din care specia noastra s-a dezvoltat atat de anevoios, falos şi nespornic. În ce ma priveşte, tot ce pot spune despre acest pelerinaj trist şi istovitor, despre acest zbor înduioşator între doua veşnicii, este ca trebuie sa încerc a duce cu modestie o viaţa curata, înalţatoare şi fara greşeli şi sa pastrez în mine însumi atomul acela microscopic, care îmi este cu adevarat eul. Restul, duca-se pe pustii, ca puţin îmi pasa.
Bat-o s-o bata de regina: avea minte agera şi destula, dar educaţia facuse dintr-însa o vaca încalţata; bineînţeles, daca o judecam din punctul de vedere al numeroaselor secole care au venit dupa ea. Uciderea pajului nu însemna pentru dumneaei o crima, ci un drept şi ţinea morţiş la acest drept al ei, ramanand senina şi nedandu-şi seama ca savarşise ceva rau. Ea era isprava unui şir de generaţii crescute în credinţa netagaduita şi nezdruncinata ca legea care îi îngaduia ei sa omoare un supus, atunci cand poftea, era cu totul dreapta şi întemeiata.
Ei, ce sa-i faci? Pana şi Satanei trebuie sa-i dam ceea ce i se cuvine, cand n-avem încotro. Aşa ca într-o privinţa şi ea merita complimente, şi încercai sa i le prezint, dar cuvintele mi se poticnira în gat. Regina avea dreptul sa-l ucida pe baiat, însa nu era catuşi de puţin obligata sa plateasca pentru el. Aceasta era lege pentru alţii, dar nu şi pentru dansa. Ea ştia prea bine ca facea un gest frumos şi marinimos, rascumparand moartea flacaului şi se aştepta s-o laud, aşa cum se cadea, însa n-am putut, caci gura mi-a ramas încleştata. Nu! Nu puteam sa-mi alung din minte imaginea bietei bunicuţe, cu inima sfaşiata şi nici aceea a fapturei chipeşe şi tinere, zacand pe jos macelarita, în podoabele-i de matasuri şi dantele împletite cu sangele-i tanar. Cum putea plati ea pentru paj? Cui sa-i plateasca? Şi astfel, deşi ştiam bine ca femeia asta – cu educaţia pe care o capatase – merita laude şi chiar tamaieri, totuşi eu, cu educaţia pe care o primisem la randul meu, nu eram în stare sa i le aduc. Tot ceea ce puteam face era sa gasesc vreun compliment care nu venea de la mine, ci dinafara mea, ca sa zic aşa, şi care din pacate spunea adevarul:
— Maria ta, supuşii mariei tale te vor adora pentru aşa isprava!
Era adevarat, dar nu mai puţin adevarat era ca aveam de gand s-o spanzur din aceasta pricina, într-o buna zi, daca mai traiam.
Unele din legile acelea erau prea rele, mult prea rele. Stapanul îşi putea ucide sclavul pe degeaba; numai din ciuda, din rautate, sau ca desfatare, aşa cum am vazut ca o facuse capul încoronat de care-i vorba, cu propriul ei sclav, dar care putea fi oricare dintre supuşi. Un gentleman avea voie sa omoare pe un cetaţean liber şi platea pentru el bani peşin sau în natura. Un nobil putea ucide pe un alt nobil fara nici o cheltuiala – daca ne gandim la lege – însa trebuia sa se aştep¬te sa fie platit cu aceeaşi moneda. Oricine putea ucide pe cineva, cu excepţia oamenilor de rand şi a sclavilor, caci aceştia nu aveau nici un privilegiu. Daca oamenii de rand şi sclavii ar fi ucis, ei savarşeau un asasinat şi legea nu admitea asasinatul. Iute s-ar mai fi terminat cu acela care ar fi încercat asemenea experienţa, precum şi cu familia lui, mai ales daca el ar fi asasinat pe cineva care facea parte din rangurile ornamentale ale societaţii. Daca un cetaţean de rand cuteza sa-i faca unui nobil macar o zgarietura a la Damiens, care nu era mortala şi nici nu durea, el primea totuşi aceasta pe¬deapsa ca şi Damiens: era sfartecat de cai şi toata suflarea participa la spectacol, ca sa faca glume pe socoteala lui şi sa petreaca. Cu aceste prilejuri, unele din cele mai simandi¬coase persoane o faceau lata rau, spunand lucruri atat de deşanţate şi de netiparit, ca acelea tiparite de amuzantul Casanova, în capitolul sau privitor la sfaşierea în bucaţi a trupului acelui biet şi caraghios duşman al lui Ludovic al XV-lea.
Mi se facuse sila de locul acela îngrozitor şi doream sa plec, dar nu ma lasa conştiinţa. Ea ma mustra mereu, neîngaduindu-mi sa uit un anumit lucru. Daca aş avea putere sa plamadesc din nou pe om, l-aş face fara conştiinţa, caci aceasta este unul dintre cele mai suparatoare daruri ale noastre. Şi cu toate ca face mult bine – nu se poate spune ca, pana la urma, conştiinţa îşi dovedeşte rentabilitatea, ceea ce înseamna ca este preferabil sa ai parte de mai puţin bine şi, în schimb, sa tragi mai multe foloase. Ştiţi, asta-i doar parerea mea şi eu nu sunt decat un biet om; alţii, cu mai puţina experienţa, vor fi gandind altfel. Fiecare are dreptul la parerea lui, dar eu ştiu una şi buna: mi-am scotocit conştiinţa ani de-a randul şi, în toate cele ce am pus la cale, ea mi-a adus mai multe ponoase decat foloase. Mi se pare ca la început o preţuiam, caci aşa suntem noi facuţi; preţuim tot ce-i al nostru. Şi totuşi, ce neghiobie! Daca privim lucrurile din alt punct de vedere, ne dam seama ca-i absurd. Ma rog, daca aş avea o nicovala în mine, ar trebui numaidecat s-o preţuiesc? Vezi bine ca nu! Iar daca stai sa te gandeşti bine, nu exista nici o deosebire serioasa între conştiinţa şi nicovala, din punct de vedere al foloaselor aduse. Am constatat-o de mii de ori. Şi unde mai pui ca nicovala ai putea s-o dizolvi în acizi, cand ţi-ar ajunge de nesuferit, pe cand pentru a te descotorosi de conştiinţa nu s-a gasit înca nici un leac – în orice caz, nu unul radical. Eu, cel puţin, nu cunosc nici unul.
Mai aveam o dorinţa înainte de plecare, însa ea putea caşuna neplaceri şi de aceea nu ma prea lasa inima. Daca vreţi sa ştiţi, gandul asta m-a sacait o dimineaţa întreaga, l-aş fi putut vorbi batranului rege, dar la ce bun? El nu mai era decat un vulcan stins. Fusese cutezator, la vremea lui, dar acum i se stinsese focul şi nu mai era decat un august mor¬man de zgura. Fara îndoiala, se arata îndeajuns de amabil şi de îndatoritor faţa de proiectele mele, dar nu îmi putea fi de nici un folos. Nu facea nici cat o ceapa degerata aşa-zisul rege; regina avea toata puterea şi ea era un adevarat Vezuviu. Îţi putea face hatarul sa scape de ger un stol de vrabii, trimiţandu-le, de dragul tau, caldura trebuitoare, dar pe negandite ar fi fost în stare sa profite de vreun prilej şi sa-şi faca mendrele, acoperind cu lava un oraş întreg. Totuşi, am bagat de seama, ca, ori de cate ori te aştepţi la cea mai mare belea, lucrurile nu ies chiar atat de rau.
Aşa se face ca mi-am luat inima în dinţi şi i-am expus mariei sale gandul ce ma framanta. I-am spus ca mi se dadusera puteri depline pentru a cerceta temniţele, atat la Camelot cat şi în castelele vecine, şi ca aş dori, cu permisiunea ei, sa-i vizitez colecţia de vechituri şi suveniruri, adica pe cei ţinuţi în tainiţele temniţei. S-a împotrivit, dupa cum m-am aşteptat; totuşi, în cele din urma, a admis; ma aşteptasem şi la asta, dar nu aşa de repede. Aş putea spune ca-mi redobandisem liniştea. Regina a chemat strajile, care au adus torţe, şi cu toţii coboraram în temniţele care se aflau sub temeliile caste-lului. Mai toate erau mici celule scobite în stanca tare şi unele nu aveau de loc lumina. Într-una din ele, am vazut şezand pe jos o femeie în zdrenţe. Nu-ţi raspundea la nici o întrebare; nu scotea nici un cuvinţel. S-a zgait la noi, o data sau de doua ori, prin painjenişu-i de par ravaşit, ca şi cum ar fi vrut sa se dumireasca; ce întamplare stranie îi tulbura, prin zgomote şi lumina, visul acela searbad şi fara rost, care devenise viaţa ei? Apoi s-a închircit iaraşi, strangandu-şi în poala mainile naclaite de murdarie şi nu mai dadu nici un semn de viaţa. Aceasta biata adunatura de oase era, în aparenţa, o femeie între doua varste – dar numai în aparenţa, caci statuse noua ani în temniţa şi avusese optsprezece cand fusese adusa acolo. Era o fata din popor şi fusese trimisa acolo chiar în noaptea nunţii de catre sir Breuse Sance Pite, un lord din vecinatate. Tatal fetei era vasalul lordului şi fata îi refuzase numitului lord ceea ce se numea pe atunci „le droit du seigneur”, ba, mai mult, ea se opusese cu violenţa la violenţa şi facu sa curga o picatura din sangele aproape sacru al lordului. Atunci, tanarul soţ interveni, crezandu-şi mireasa în primejdie de moarte şi îl azvarli cat colo pe nobilul domn, care astfel se pomeni în mijlocul nuntaşilor din sala de primire. Aceştia îl privira umili şi îngroziţi, şi îl lasara acolo, naucit de aceasta ciudata primire şi cumplit înveninat împotriva mirelui şi miresei. Numitul lord, ştiindu-şi temniţa ticsita, îi ceruse reginei sa gazduiasca pe cei doi criminali şi de atunci ramasera ei în aceasta bastilie a reginei. Nici nu trecuse un ceas de la savarşirea crimei şi ei au şi fost aduşi aici, iar de atunci nu s-au mai vazut niciodata. Şedeau varaţi în gaura de stanca, asemeni unor broaşte raioase. Noua ani statusera în bezna adanca, la caţiva paşi unul de altul, fara ca unul sa ştie macar daca celalalt mai era în viaţa. În primii ani, fiecare din ei întreba cu rugaminţi fierbinţi şi lacrimi, doar atata: El mai traieşte? Ea mai traieşte? Cu timpul, ar fi mişcat poate şi pietrele – dar inimile nu sunt pietre! N-au primit niciodata vreun raspuns şi cu vremea n-au mai pus întrebari; nici întrebarea asta şi nici vreo alta.
Dupa cele aflate, am dorit sa-l vad şi pe barbat. Avea treizeci şi patru de ani, dar parea de şaizeci. Şedea pe un bloc de piatra patrat şi mormaia, numai el ştia ce, ţinandu-şi capul în piept şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Parul lung îi atarna peste obraz ca nişte ciucuri. Îşi ridica faţa spre noi, ne masura încet, cu o privire trista şi fara vlaga, palpaind ca o torţa gata sa se stinga, apoi îşi apleca iar capul, mormai ceva şi nu ne mai lua în seama. Am putut desluşi cateva marturii fara glas, dar de un talc mişcator. La încheieturile mainilor şi la glezne se vedeau cicatrice şi urme de rani, iar, împlantat în piatra pe care şedea, era un lanţ cu catuşe, dar acest instrument zacea pe jos fara nici un rost şi îl mancase rugina. Lanţurile nu mai sunt trebuitoare, o data ce prizonierul şi-a pierdut minţile.
Zadarnic am încercat sa-l trezesc pe bietul om. Atunci mi-am zis ca ar fi mai bine sa-l ducem s-o vada pe ea – mireasa – care odata îi fusese cea mai draga fiinţa de pe lume; întruchiparea rozei şi a margaritarului, domniţa de roua, minunea minunilor, opera desavarşita a firii, cu ochi fara seaman, cu glas neasemuit, numai gingaşie, tinereţe şi frumuseţe, cum nu au – zicea el – decat zanele din vis şi încolo nimeni. Mi-am zis ca, daca o va revedea, sangele statut îi va zvacni iaraşi; iar privind-o…
Dar ce dezamagire! Şezura jos, unul langa altul, şi îşi privira o clipa chipurile, cu o vaga mirare, cu un fel de curio¬zitate dobitoceasca, apoi fiecare uita de celalalt şi îşi apleca ochii. Simţeai ca iaraşi o luasera razna şi rataceau prin vreo îndepartata ţara de vise şi umbre, despre care noi nu ştim nimic.
Dadui ordin sa fie scoşi afara şi trimişi la prietenii lor. Reginei nu i-a prea placut. Nu pentru ca i-aş fi ştirbit autori¬tatea, ci pentru ca socotea faptul ca o lipsa de respect faţa de sir Breuse Sance Pite. De almintrelea, i-am dat asigurari reginei ca, daca numitul lord nu va înghiţi hapul, îl voi face eu sa-l înghita.
Am dat drumul la patruzeci şi şapte de deţinuţi din aceste îngrozitoare gauri de şobolani şi lasai numai pe unul sa ramana închis mai departe. Acesta era un lord care ucisese pe-un alt lord, un fel de ruda a reginei. Celalalt lord îl pandise ca sa-l omoare, dar tipul asta îi venise de hac şi îi taiase beregata. Totuşi, nu pentru fapta asta l-am lasat mai departe în temniţa, ci pentru ca distrusese din rautate singura fantana publica a unuia din nenorocitele lui de sate. Regina voia sa-l spanzure pentru ca-i ucisese rubedenia, dar eu n-am îngaduit: nu era nici o crima sa omori un asasin, l-am spus, însa, ca-i îngadui sa-l spanzure pentru faptul de a fi stricat fantana, dar atunci regina a hotarat s-o lasam balta. Mai bine aşa decat altfel.
Vai şi iar vai! Pentru ce fapte neînsemnate fusesera întem¬niţaţi cei mai mulţi dintre cei patruzeci şi şapte de barbaţi şi femei! Ba, unii se gaseau acolo fara nici o vina precisa, ci numai pentru a satisface ura cuiva. De cele mai multe ori, nici nu era vorba macar de ura reginei, ci de a vreunui prieten al ei. Barem crima celui mai proaspat deţinut era doar o simpla remarca ce-o facuse bietul de el şi anume se apucase sa spuna ca – dupa parerea sa – oamenii sunt cu toţii cam la fel şi nici unul nu-i mai grozav ca altul, daca nu ţii seama de haine. Era de parere ca, daca ai despuia pe toţi oamenii din ţara şi ai trimite un strain în mijlocul lor, acesta n-ar putea deosebi pe rege de un şarlatan care face pe medicul, sau pe un duce de un hangiu. Dupa cate se parea, aveam a face cu un om al carui creier nu se facuse înca piftie, datorita unei educaţii neghioabe. Îi dadui drumul şi-l trimisei la fabrica de oameni.
Cateva din celulele sapate în stanca zdravana ajungeau pana la prapastie şi în fiecare din ele se scobise cate o deschi¬zatura ce da afara. Astfel puşcariaşul capata mangaierea unei firave raze a binecuvantatului soare.
Cazul unuia dintre aceşti bieţi oameni era deosebit de mişcator. Prin gaura din partea de sus a celulei, facuta în uriaşul perete stancos, el putea zari propria lui casuţa, departe în vale, şi timp de douazeci şi doi de ani a tot privit-o, plin de dor şi cu inima zdrobita. Vedea luminile în timpul nopţii, iar ziua siluete nedesluşite de oameni, intrand şi ieşind din casa – desigur soţia şi copiii sai, sau macar unii din ei, caci nu-i putea desluşi la o asemenea distanţa. În decursul anilor, zari cateva sarbatori acolo şi cauta sa se bucure şi el, întrebandu-se daca erau nunţi sau ce anume.
Dar a mai zarit şi înmormantari care i-au sfaşiat inima. Era în stare sa desluşeasca forma unui coşciug, dar nu-şi putea da seama de marimea lui, astfel ca nu ştia daca îi murise soţia sau vreun copil. Putea zari şi cortegiul funebru, cu preoţii şi lumea îndoliata îndepartandu-se solemn şi ducand mai departe taina. Omul lasase acasa cinci copii şi nevasta şi, în timp de nouasprezece ani, vazuse cinci înmormantari şi nici una îndestul de saracacioasa ca sa fi fost a vreunui slujitor. Deci pierduse cinci odoare şi-i mai ramasese doar unul, acum şi mai scump, şi mai drag însa care? Soţia sau vreunul din copii? Iata întrebarea care îl chinuia zi şi noapte, fie treaz, fie în somn.
Ei, bine, faptul ca ai o preocupare şi o licarire de lumina, cand te afli în temniţa, îţi întareşte trupul şi te fereşte sa-ţi pierzi minţile. Omul se ţinea înca destul de bine. Dupa ce i-am ascultat înfioratoarea poveste, am încercat aceleaşi simţaminte ca şi dumneata, cititorule, daca eşti un suflet caruia nu-i lipseşte obişnuita curiozitate omeneasca – adica ardeam de nerabdare, ca şi dansul, sa aflu cine mai ramasese în viaţa din întreaga familie. Aşa ca ne-am dus amandoi la el acasa şi amandoi am avut parte de un fel de uluitoare petrecere cu surprize. Ce taifun şi ciclon de bucurie frenetica! Ce Niagara de lacrimi fericite! Va jur pe ce am mai scump ca am gasit în viaţa pe tanara de altadata, acum o matroana, încarunţind în pragul jumataţii ei de veac, iar pe copilaşii de odinioara, barbaţi şi femei în toata firea, unii chiar casatoriţi şi ducand, la randul lor, viaţa de familie. Nici un suflet din tot neamul nu murise! Luaţi aminte ce draceasca fusese nascocirea reginei! Deoarece nutrise o ura neîmpacata faţa de bietul om, ea însaşi pusese la cale toate înmormantarile acelea pentru a-i sfarteca inima, iar cea mai grozava lovitura de maestru a fost ca a înscenat o înmormantare mai puţin faţa de numarul total al membrilor familiei, lasandu-l pe bietul om sa-şi chinuiasca mintea, încercand sa ghiceasca, în fel şi chip, care din odoare îi ramasese în viaţa.
Daca n-aş fi fost eu acolo, omul n-ar fi ieşit niciodata din temniţa. Madame Morgan Le Fay, regina, îl ura din adancul rarunchilor şi nu s-ar fi înduplecat nicicum. Şi, totuşi, el îşi savarşise crima mai mult din uşuratate decat din vreo rautate voita. Se apucase sa spuna ca regina are par roşcat. Ei, da, avea; dar nu se vorbeşte în felul asta. Cand persoanele cu parul roşcat sunt de rang înalt, se spune ca parul lor este acaju.
Închipuiţi-va: printre cei patruzeci şi şapte de deţinuţi, erau cinci ale caror nume, delicte şi date ale întemniţarii nici nu se mai cunoşteau! O femeie şi patru barbaţi – toţi garboviţi, zbarciţi şi cu minţile zburatacite, ca ale patriarhilor. Mai ca uitasera ei înşişi aceste amanunte; în orice caz, le rama¬sesera foarte vagi amintiri despre trecutul lor. Nimic precis, nici un fapt pe care sa-l fi putut spune de doua ori la fel. Puzderia de preoţi care se perindasera pe la închisoare, cu misiunea de a se ruga zilnic laolalta cu puşcariaşii şi a le aminti ca Dumnezeu îi adusese acolo, în cine ştie ce scop înţelept, şi care îi învaţasera ca atotputernicului îi place sa vada pe cei supuşi mai marilor lor dovedind rabdare, umilinţa şi neîmpotrivire în faţa împilarii – preoţii aceştia pastrasera unele veşti despre bietele epave omeneşti, dar nimic mai mult. Aceste veşti, transmise de la unul la altul, ca nişte tradiţii, erau foarte sumare, pentru ca te încunoştinţau despre durata întemniţarii, dar nu şi despre specia delictului. Şi chiar cu ajutorul acestor tradiţii orale, pastrate de preoţi, nu puteai dovedi decat ca nici unul dintre cei cinci puşcariaşi nu vazuse lumina zilei timp de treizeci şi cinci de ani. Cata vreme n-o vazusera şi mai înainte – asta nu se putea nici macar ghici. Regele şi regina nu ştiau despre aceste fiinţe nenorocite decat ca erau nişte vechituri moştenite, nişte bunuri pe care le capatasera odata cu tronul – de la firma precedenta. Nimic din trecutul acestora nu fusese transmis o data cu persoana lor, aşa ca moştenitorii le-au considerat nişte obiecte fara valoare şi n-au manifestat nici un interes faţa de ei. Am între¬bat-o pe regina:
— Daca-i aşa, atunci de ce nu le-aţi dat drumul?
Întrebarea o sfredeli ca o enigma. Nu ştia nici ea de ce. Niciodata nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi iata ca în felul asta chiar ea, fara sa-şi dea seama, lamurea adevarata poveste a celor întemniţaţi în castelul ei. Era limpede pentru mine ca, datorita educaţiei ce-o primise, regina socotise pe aceşti puşcariaşi nici mai mult şi nici mai puţin decat o simpla proprietate, iar cand moştenim o proprietate nu ne vine s-o lepadam, chiar daca nu facem nici un caz de ea.
Zau ca aţi fi avut ce privi, cand scosei la aer, în lumina orbitoare a soarelui de dupa-amiaza, acest alai de oameni-lilieci. Avusesem grija sa-i leg la ochi, ca sa le cruţ vederea atata amar de vreme ferita de chinurile luminii. Parca erau nişte schelete sau sperietori, nişte duhuri necurate sau momai înspaimantatoare. Iata cele mai legitime odrasle ale monarhiei, care domnea prin graţia lui Dumnezeu şi a bisericii oficiale. Am mormait, distrat:
— Tare aş vrea sa-i fotografiez!
Aţi întalnit, desigur, soiul acela de oameni care nu admit în ruptul capului ca nu cunosc înţelesul vreunui cuvant nou şi important. Cu cat sunt mai neştiutori, cu atat sunt mai siguri pe ei şi pretind ca nimeni nu-i întrece. Regina facea parte şi ea din tagma asta şi de aceea îşi dadea totdeauna în petic. Şovai o clipa, apoi deodata faţa i se lumina, în semn ca înţelesese despre ce-i vorba, şi ma asigura ca de hatarul meu o va face şi p-asta.
Îmi zisei: ea, pai ce ştie ea despre fotografie? Dar nu era un moment prielnic pentru meditaţii. Cand ma uitai împrejur, o vazui luand un topor şi îndreptandu-se spre cei gata s-o por¬neasca în coloana.
Ce sa mai spun! Într-un cuvant, originala fiinţa mai era doamna Morgan Le Fay! Multe soiuri de femei vazusem în viaţa mea, dar ea le întrecea pe toate prin boroboaţele ei. Întamplarea asta era nespus de caracteristica pentru felul ei de a fi. Se pricepea la fotografie, cum ma pricep eu sa fiu mitropolit. Dar, stand la îndoiala, ca sa mearga la sigur, facu ceea ce numai ea ar fi fost în stare – anume, încerca sa fotografieze cu un topor.
CAPITOLUL XIX
Cavaleria ratacitoare – ca meserie
În dimineaţa urmatoare, în lumina limpede a zorilor, Sandy şi cu mine porniseram iaraşi la drum. Te simţeai aşa de bine, rasufland în voie şi tragand iar în piept învioratoare vedre din aerul curat, înrourat şi îmbalsamat de miresmele padurilor, cu care ma harazise bunul Dumnezeu, dupa ce îmi înabuşise trupul şi sufletul timp de doua zile şi doua nopţi, în duhoarea morala şi fizica a cotineţei aceleia scarboase. Asta, în ceea ce ma priveşte pe mine, caci pentru Sandy locul era cum nu se poate mai potrivit şi mai placut, fiindca ea era deprinsa de mult cu protipendada.
Biata fata! Falcile ei avusesera parte de o plictisitoare odihna, catva timp, şi acum ma aşteptam sa trag eu ponoa¬sele. Nu m-am înşelat, dar nici nu trebuia sa uit ca îmi daduse o mana de ajutor, cat şezusem la castel, îmbarbatandu-ma cu nebuneasca ei îndrazneala, care în împrejurarile prin care treceam facea cat zece înţelepciuni. Aşadar – îmi zisei eu – fata are dreptul sa-şi dea drumul la muzicuţa, daca are chef. De aceea, nu mai simţii nici un junghi cand începu:
— Sa ne întoarcem cu gandul la sir Marhaus, carele purces-a catre rasarit cu jupaniţa învechita de treizeci de ierni…
— Mi se pare ca te iscodeşte gandul sa mai înşiri vreo jumatate din povestea cu cow-boyi tai, nu-i aşa, Sandy?
— Întocmai, luminaţia ta!
— Da-i drumul, daca nu se poate altfel. N-am sa te mai întrerup, daca m-oi putea ţine. Ia-o de la capat! Hai, da-i drumul şi goleşte-ţi tot sacul! Eu îmi voi umple pipa şi te voi asculta cu toata atenţia.
— Sa ne întoarcem cu gandul la sir Marhaus, carele purces-a catre rasarit cu jupaniţa învechita de treizeci de ierni. Şi aşa, ajunsera ei într-o padure deasa şi cu norocire se pogorî noaptea preste ei şi calarit-au cale lunga şi adanca pana au razbit la curtea ducelui de South Marches, unde au cerut adapost. Iara dimineaţa, la manecate, ducele trimis-a voroava lui sir Marhaus sa se gateasca de lupta. Iara sir Marhaus se scula şi se înfiera, se încoifa şi se împlatoşi, pre urma asculta liturghia şi se înfrupta, apoi încaleca pre cal în curtea caste¬lului, unde va sa fie lupta. Iara acolo ducele îl aştepta de-a-ncalarelea, întrarmat pana în dinţi, cu cei şase coconi ai sai roata împrejur, şi fieştecare ţinea suliţa în mana şi aşa se lovira, ducele şi doi coconi spargandu-şi suliţele împotriva lui sir Marhaus, pre cand acesta sus şi-a fost ţinand suliţa şi pre nime nu a atins. Apoi, a abatut în sir Marhaus ceilalţi patru coconi, cate doi pre rand, iara doi îşi fransera suliţele aşijderea ceilalţi doi. Şi toate acestea fara ca sir Marhaus sa-i fi atins. Apoi, sir Marhaus se abatu cu toata nadejdea în duce şi l-a lovit de istov pre duce – şi calareţ şi cal se daramara asupra pamantului. Şi aşijderea le facu pofta şi coconilor. Pre urma, sir Marhaus a descalecat şi a cerut ducelui sa i se închine, au de nu va face aşa, pierit fi-va! Dara unii dintre coconi, venindu-şi în fire, voit-au a se abate iaraşi în sir Marhaus. Dara aciiş sir Marhaus a strigat ducelui: Astampara-ţi ahotnicii coconi, au de nu, vai şi amar fi-va de voi toţi! Daca ducele vazut-a ca altmintrelea nu va scapa cu zile, strigat-a catre coconi şi le-a poruncit a se închina lui sir Marhaus. Şi îngenuncheara cu toţii şi îşi plecara sabiile în faţa lui sir Marhaus, carele le lua plocon. Apoi ridicat-au coconii pre parintele, carele cu faţa scornita de mare mahniciune era, şi într-un glas dat-au credinţa ca Arthur, craiul, nu-i va mai avea de vrajmaşi şi drept chezaşie vor purcede de Rusalii şi el, şi coconii, la maria sa şi se vor închina milosardiei craieşti.
Asta-i povestea, luminate domnule Şef, iara acuma ia veste ca tocmai ducele acesta cu cei şase coconi sunt cavalerii pre care i-ai batut aşijderi, cu cateva zile în urma, şi i-ai trimis la curtea lui Arthur, craiul, sa i se închine.
— Ce vorbeşti, Sandy! Zau?
— Trasni-m-ar toate afuriseniile, arde-m-ar focul gheenei cel nestins, daca nu graiesc adevarul!
— Mai, mai, mai, cum sa-ţi treaca prin minte aşa ceva! Auzi, Sandy, cogeamite duce cu şase puişori! Apoi asta-i prada, nu gluma! Mania de a umbla hai-hui, pe care o au cavalerii, este una dintre cele mai nastruşnice meserii. Cava¬leria asta ratacitoare este o treaba într-adevar anevoioasa şi plicticoasa, dar încep sa ma dumiresc ca, la urma urmelor, şi dintr-însa poţi scoate ceva banişori, daca ai noroc. Eu, unul, nu m-aş baga în afaceri dintr-astea. Zau ca n-aş face-o! Ştiu eu ca nici o afacere serioasa şi legala nu se poate întemeia pe jecmaneala. Dar iar ma întorc şi zic: daca dai la o parte minciunile şi cauţi faptele aşa cum sunt, ce înseamna, în fond, o lovitura izbutita, pe care ai da-o în cadrul hoinarelilor cavalereşti? E ca şi cum ai stoca alimente ca sa le speculezi, şi-atata tot! Într-adevar, te poţi îmbogaţi aşa din senin, pentru o zi – hai sa zicem pentru o saptamana – dar apoi te prinde altul la stramtoare şi îţi scoate pe nas şi pe gat toata învarteala, de-ţi putrezeşte nevanduta marfa. Nu-i aşa, Sandy?
— Minţii mele i se amistuiesc cuvintele acestea delungate şi a le înţelege nu-i iaste pre putinţa, ca nu sunt limpezi şi direpte la pricepere, ci pasa-mi-te de departe vin şi cu împie¬decare cad…
— Degeaba ne ascundem dupa deget şi cautam sa ocolim chestiunea! Asculta-ma pe mine, Sandy! E aşa cum îţi spun eu. Ştiu bine. Ba, daca priveşti lucrurile în adancul lor, vezi ca hoinareala cavalerilor nu aduce folos nici cat dosirea alimentelor, caci oricum, din aia se alege omul macar cu de-ale gurii – ori acela care-a pus deoparte alimentele, ori aceia care i le-au şterpelit! Dar cand se sparge targul celalalt şi cavalerii care ţin drumurile vor sa vada cu ce s-au procopsit, cu ce se aleg? Cu ce se aleg, ma rog, cand trec pe la casierie? Ia, cu un morman de cadavre ciuruite şi cu o lada, doua de fiare vechi. Apoi, caştig e asta? Îţi spun eu ca-i mai bine sa faci specula cu alimente. N-am dreptate?
— Iaste cu putinţa ca tehuie de cap sa fiu, luminaţia ta, ca treji şi nebantuiţi de zahaiala nu şezum, cand atatea venit-au preste capul meu, ca şi preste al luminaţiei tale, ca oblicind luminaţia ta, şi eu oblicind, pare-mi-se ca…
— Nu, nu-i de vina capul dumitale, Sandy. Nu ţi-a sarit nici o doaga, dar nu te pricepi în afaceri. Aici e buba! Nu-ţi sta bine sa discuţi despre afaceri şi rau faci ca nu te laşi. Cum-necum, ne-am învartit de-o prada buna şi asta ne va face reclama serioasa la curte. Şi fiindca veni iar vorba de cow-boyii aia, trebuie sa-ţi arat mirarea ca în ţara asta a voastra femeile şi barbaţii nu îmbatranesc niciodata. N-ai decat s-o priveşti pe madame Morgan Le Fay, regina! Ce frageda şi tanara este, ca un boboc de fata, nu alta. Parc-ar urma la colegiul Vassar! Dar batranul duce de South Marches ce cusur are? Dupa ce şi-a crescut o droaie de feciori, se mai razboieşte, la varsta lui, cu sabia şi cu lancea! Dupa cate am aflat, sir Gawaine i-a omorat şapte feciori şi i-au mai ramas înca şase, pentru a se lupta cu sir Marhaus şi cu mine. Apoi, mai era şi demoazela aceea de şaizeci de ierni, care tot se mai faţaia pe acolo, în floarea de chiciura a varstei… Fiindca veni vorba, ce varsta ai, Sandy?
Era pentru prima data cand o întrebare de-a mea se lovi de muţenia Alisandei. Îşi oprise, pesemne, morişca pentru ceva reparaţii.
CAPITOLUL XX
Castelul capcaunului
De la şase la noua dimineaţa, am strabatut zece mile, ceea ce era berechet pentru un cal care cara o întreita povara: un barbat, o femeie şi o armura. Apoi ne opriram pentru un popas mai îndelungat la umbra unor copaci, langa un parau limpede.
Curand veni drept înspre noi un cavaler calare şi, pe cand se apropia, auziram pe calaraş oftand din adancul sufletului şi bolborosind nişte cuvinte, care îndata înţeleseram ca sunt ocari şi înjuraturi. Totuşi, ma bucurai de sosirea lui, cand vazui ca poarta o pancarta, pe care era scris cu litere de aur sclipitoare:
Întrebuinţaţi peria de dinţi profilactica Paterson – cea mai populara!
Ma bucurase venirea lui, pentru ca prin acest semn îl recunoscui a fi unul dintre cavalerii mei. Era sir Madok de la Montaine, un zdrahon înalt, a carui însuşire de capetenie era ca odata fusese cat pe aici sa-l rastoarne pe sir Launcelot, chiar peste coada calului. Nici nu apuca bine sa stea de vorba cu vreun strain şi zor-nevoie gasea prilejul de a pomeni de fapta asta mareaţa. Mai era un lucru, aproape tot atat de im¬portant, cu care nu se falea, daca nu era întrebat, dar pe care totuşi nu-l ascundea, daca-l întrebai: anume, ca nu dusese la capat isprava aceea mareaţa împotriva lui sir Launcelot pentru ca fusese întrerupt de la lucru şi azvarlit el însuşi peste coada calului sau. Aceasta uriaşa şi nevinovata matahala nu vedea nici o deosebire între cele doua fapte. Mi-era drag pentru ca se dovedea sarguincios la treaba şi om de nadejde. Era şi foarte placut la vedere, cu umerii lui largi, acoperiţi de zale, cu splendidu-i coif împanoşat şi cu pavaza pe care era zugravita o alta reclama de toata nostimada şi anume: o mana purtand o manuşa de fier şi ţinand o perie de dinţi profilactica, avand cuvantul de ordine: încercaţi Noyoudont! Era vorba de praful de dinţi pe care începusem sa-l lansez.
Era istovit – zicea calaraşul – şi într-adevar aşa arata. Dar nu voi sa descalece, spunand ca este în cautarea agentului însarcinat cu plasarea negrelii pentru sobe şi plite şi, ori de cate ori pomenea de aceasta, se pornea pe sudalmi şi afuri¬senii. Purtatorul de reclame, la care se referea, nu era altul decat sir Ossaise of Surluse, un vrednic cavaler, tare vestit pentru ca se masurase într-un turnir cu ditamai vedeta de sir Gaheris, deşi fara succes. Avea o fire zglobie şi vesela şi nu lua nimic în serios. Tocmai de asta îi dadusem misiunea de a trezi în randurile populaţiei interesul faţa de negreala pentru sobe şi plite. Pe atunci nu existau înca sobele şi plitele de tuci şi deci negreala nu-şi avea înca rostul. Menirea agentu¬lui meu era de a pregati din timp lumea, pentru marea schim¬bare, procedand cu îndemanare şi treptat, spre a sadi astfel înclinaţia pentru curaţenie necesara momentului în care sobele şi plitele de tuci aveau sa apara pe scena lumii.
Sir Madok continua sa fie foarte amarat şi se apuca din nou sa suduie, marturisind ca-şi blestema zilele. Dar nu voia sa descalece, nici sa se odihneasca sau macar sa auda vreun cuvinţel de mangaiere, pana nu va da de sir Ossaise şi va termina cu chestia aia. Dupa cate reuşii sa scot din vorbirea-i dezlanata, se pare ca sir Madok daduse peste sir Ossaise cand se crapase de ziua şi ca acesta îl sfatuise sa taie drumul peste ogoare şi mlaştini, apoi peste dealuri şi prin luminişuri, pentru a ajunge din urma o mana de calatori care puteau fi nişte clienţi straşnici pentru produsele profilactice şi pentru prafurile de dinţi. Cu ravna-i caracteristica, sir Madok pornise valvartej şi, dupa vreo trei ceasuri de calarit pe deşelate, prinsese victimele. Şi cine credeţi ca erau? Tocmai cei cinci patriarhi carora li se daduse drumul din temniţa cu o seara mai înainte! Bieţii batrani! De douazeci de ani nu mai ştiau ce înseamna a le fi garnisita gura macar cu un singur dinte!
— Trasni-l-ar toate afuriseniile şi lua-l-ar uciga-l tamaia! striga sir Madok. Vai de striştea lui, daca sosesc a-l ajunge şi negreala pentru sobe a-i harazi, ca de bucurie cu bold va avea parte acela pre care îl cheama Ossaise au oricare altul, pentru batjocura suferita şi pre viaţa mea ma leg cu juramant ca-i va pate pielea!
Zicand acestea, îşi lua degraba suliţa şi o porni din nou. Pe la namiezi, noi înşine am dat peste unul din patriarhi, chiar la marginea unui sat amarat. Se desfata, înconjurat de dragostea neamurilor şi prietenilor, pe care nu-i mai vazuse de cincizeci de ani. Dar, pentru el, toţi aceştia nu erau decat nişte straini, caci îşi pierduse memoria şi mintea i se întu¬necase. Parea de necrezut ca un om sa poata supravieţui o jumatate de secol, închis într-o gaura întunecoasa, ca un şobolan, dar erau de faţa acolo batrana-i soţie şi caţiva cama¬razi de-odinioara pentru a da marturie. Ei şi-l aminteau în toata vlaga şi prospeţimea tinereţii, aşa cum fusese în ziua cand îşi sarutase copilul şi îl încredinţase nevestei, pornind în acea îndelungata uitare. Nu apucase sa se înfiripeze bine o noua generaţie şi cei de la castel şi uitasera de cand mucezea el acolo, pentru o crima nejudecata şi neştiuta. Dar batrana soţie ştia, şi mai ştia şi batrana ei fiica ce şedea acolo între fiii şi fiicele ei, care se casatorisera şi danşii între timp. Batrana fiica se caznea sa se dumireasca în privinţa tatalui ei, care în întreaga-i viaţa fusese doar un nume, un gand, o imagine ceţoasa, o legenda, şi care acum se afla deodata înaintea ei aievea, în carne şi oase.
Ce ciudata situaţie! Totuşi, nu din pricina ei m-am oprit asupra acestei întamplari, ci pentru alta care mi s-a parut şi mai ciudata. Anume, ca aceasta stare de lucruri nu a starnit în sufletele bieţilor asupriţi nici un acces de furie împotriva asupritorilor. Avusesera parte atata amar de vreme numai de cruzimi şi împilari – caci asta moşteneau şi asta cunoşteau ei – încat nu-i mai uimea nimic, decat doar vreun gest de bunatate, iata, aşadar, o ciudata întamplare care da pe faţa cat de adanc cazusera în robie oamenii aceştia. Întreaga lor fiinţa se reducea la o rabdare netulburata de nimic, la resem-nare, la acceptarea dobitoceasca şi fara cartire a tot ce li se putea întampla în viaţa. Îşi pierdusera pana şi imaginaţia. Şi – vai! – cand ajungi sa spui aşa ceva despre un om, trebuie sa recunoşti ca el a ajuns în fundul prapastiei şi mai jos nu mai are unde cadea.
Mai bine aş fi apucat pe alt drum. Experienţa aceasta nu prea era îmbarbatatoare pentru un dregator care planuia în mintea lui o revoluţie paşnica, deoarece faptul observat, pe care nu-l puteai suci şi învarti, dovedea ca nici un popor din lume nu şi-a dobandit vreodata libertatea prin vorbe molcuţe şi draguţe sau prin staruinţi morale. Şi asta oricat s-ar stradui unii sa susţina contrariul, prin blajina vorbarie a ipocriziei, sau prin filozofari. O lege de neclintit ne arata ca orice revo¬luţie, care vrea sa izbuteasca, trebuie neaparat sa înceapa cu varsare de sange, orice-ar mai urma dupa aceea. Daca istoria ne învaţa ceva, apoi asta ne învaţa. Ceea ce le trebuia oamenilor acelora era o stapanire a Teroarei şi o ghilotina, dar în cazul acesta nu eu aş fi fost omul potrivit.
Doua zile mai tarziu, spre amiaza, Sandy începu sa dea semne de nelinişte şi de înfrigurata aşteptare. Îmi spuse ca ne apropiem de castelul capcaunului. Aceasta veste surprinza¬toare îmi pricinui, fireşte, o emoţie neplacuta. Încetul cu încetul, pierdusem din vedere scopul colindarii noastre şi brusca reamintire a acestui scop mi-l facu o clipa mai real şi mai înfricoşator, trezind în mine un viu interes. Neliniştea Alisandei creştea clipa de clipa; la fel şi neliniştea mea, caci, ştiţi, neliniştea e tare molipsitoare. Inima începu sa-mi bata mai tare. Dar ce folos, ca tot nu poţi cugeta cu inima! Ea îşi are legile ei şi bate pentru lucruri pe care mintea le dispreţuieşte. Într-adevar, cand Sandy se lasa încet de pe cal şi ma facu sa ma opresc şi eu, şi cand, imediat dupa asta, începu sa se tarasca de-a buşilea, cu capul aplecat în jos, spre tufişurile aflate pe marginea unui povarniş – inima îmi batu şi mai tare, parca sa-mi sara din loc. Şi continua sa-mi bata aşa, pe cand Sandy statea la panda, privind peste povarniş, iar eu ma apropiam de dansa, tarandu-ma în genunchi. Ochii îi ardeau ca nişte flacari, cand îmi arata cu degetul şi-mi şopti, abia rasufland:
— Castelul! Castelul! Uite-l cum se înalţa!
Ce dezamagire îngrozitoare! Pe loc, îi zisei:
— Ce castel? Nu vad nimic decat o cocina de porci. O cocina de porci, împrejmuita cu un gard de nuiele.
Îmi arunca o cautatura mirata şi nenorocita. Veselia îi pieri de pe chip şi cateva clipe cazu pe ganduri, nemaiscoţand nici o vorba.
— Înainte vreme, nu era vrajit! zise ea în şoapta, ca pentru dansa. Alelei, cum iaste cu putinţa minunea aceasta care ma umple de frica? Cum se poate ca unuia sa i se vrajeasca vederea, ca sa vada castelul pocit şi urat, iara altuia sa i se arate nevrajit şi neprimenit, la fel de falnic şi mandru ca înainte, împrejmuit cu metereze şi fluturandu-şi flamurele de pre turnuri pre cerul albastru? Doamne, iarta-ma! Dara cade-se sa nu tac ca iaste inimii durere vazand iaraşi pre aceste fermecatoare roabe, cu faţa scornita de mare mahniciune! Am zabovit pre drum şi vina-i a noastra!
Prinsei mişcarea. Va sa zica numai pentru mine castelul era fermecat, nu şi pentru ea. Ar fi fost pierdere de vreme sa mai discut cu dansa, ca sa-i spulber iluziile şi nici n-aş fi izbutit nimic. De aceea, am socotit ca-i mai bine sa-i bat în struna, zicandu-i:
— E ceva obişnuit ca acelaşi lucru unuia sa i se arate vrajit, iar celuilalt aşa cum este. Cred ca ai mai auzit de-alde-astea, Sandy, chiar daca pana acum nu ţi s-a întamplat sa le vezi cu ochii? Nu face nimic; ba, poate ca-i mai bine aşa. Daca aristocratele acelea ar fi în ochii tuturor şi într-al lor nişte scroafe, ar trebui sa desfaci facatura şi asta s-ar putea sa nu fie cu putinţa, daca n-ai gasi mai întai metoda prin care au fost vrajite. Şi ar fi şi primejdios, caci încercand un descantec, fara sa-i cunoşti cheia, ai putea da greş şi te-ai apuca sa prefaci porcii în caini, cainii în pisici, pisicile în şobolani şi aşa mai departe, sfarşind prin a reduce materialele tale la nimic sau sa le prefaci într-un gaz nemirositor, pe care nu l-ai mai putea urmari, ceea ce ar fi acelaşi lucru. Din fericire, în cazul nostru, numai vederea mea este vrajita, aşa încat nu mai e nevoie sa se taie vraja. Jupanesele raman jupanese în ochii tai, ca şi în propriii lor ochi, sau în ochii tuturor celorlalţi. Totodata, ele nu vor pagubi cu nimic din pricina nazaririlor mele, caci ştiu ca o scroafa cat casa este o înalta doamna – asta mi-ajunge şi voi şti cum sa ma port cu ea.
— Mulţumescu-ţi, prea slavite stapane, carele graieşti ca un înger! Dara eu am fost ştiind ca le vei slobozi din robie, caci pururea gandul îţi iaste la vitejii şi iscusenii, şi cavaler viteaz eşti şi cu gandul, şi cu fapta mai vartos decat oricare din cei traitori.
— Fii sigura, Sandy, ca nu-ţi voi lasa nici o prinţesa în cotineaţa. Dar, ia spune-mi, cei trei inşi de colo, pe care ochii mei aiuriţi îi vad ca nişte amaraţi de porcari, n-or fi cumva?…
— Capcaunii? Şi ei s-au prefacut în alte cele? Ce ciudese! Ma umplu de spaima şi eu, stand la gand cum oare te vei ridica împotriva-le şi-i vei lovi cu toata vartutea, daca mai bine de jumatate din boiul lor îţi iaste nevazut? Umbla cu mare bagare de seama, luminaţia ta, ca prin grea cumpana trecem şi primejdia e mai mare decat crezut-am!
— Fii pe pace, Sandy! Nu am nevoie sa ştiu decat un singur lucru şi anume: a catea parte din capcaun este invizibila? Asta, ca sa ştiu cum sa-i dau la moaca. Nu te speria, termin la repezeala cu aceşti matadori. Ramai pe loc!
O lasai pe Sandy de-a buşilea, acolo, cu faţa alba ca varul, dar plina de curaj şi nadejde, şi calarii pana la cocina de porci, unde începui sa ma tocmesc cu porcarii. Mi se aratara recunoscatori ca le cumparai toate scroafele pe preţul derizoriu de şaisprezece pitaci, ceea ce întrecea cu mult mercu¬rialul zilei. Sosisem tocmai la tanc, caci biserica, lordul stapanitor al domeniului şi ceilalţi colectori de biruri urmau sa se înfiinţeze a doua zi şi i-ar fi lasat pe porcari fara scroafe, iar pe Sandy fara prinţese. Aşa, însa, dajdiile puteau fi platite cu bani peşin şi oamenilor le mai ramanea şi lor o laţcaie. Unul din porcari avea zece copii şi bietul om îmi spuse ca anul trecut, cand se înfiinţase la dansul un preot ca sa ia drept dajdie pe cel mai gras dintre cei zece purcei ce îi avea, soţia s-a repezit la preot şi i-a oferit un copil în locul purcelului, spunandu-i:
— Fiara salbatica, ce nu cunoşti mila! Au de ce-mi laşi copilul, daca îmi furi hrana lui?
Curios, acelaşi lucru se întamplase şi în zilele mele, în ţara welşilor, sub obladuirea aceleiaşi biserici oficiale, despre care mulţi au naivitatea sa creada ca şi-a schimbat, o data cu parul, şi naravul.
Le-am spus celor trei oameni sa plece, apoi deschisei poarta coteţului şi îi facui semn Alisandei sa vina acolo. Ea sosi, dar nu încet, ci cu repeziciunea focului care ar cuprinde o padure. Iar cand o vazui îmbraţişand scroafele şi purceluşele, cu lacrimi de bucurie, ce-i curgeau şiroaie pe faţa, şi strangandu-le la piept, sarutandu-le, mangaindu-le şi alintandu-le cu nume princiare – şi asta cu tot respectul – mi-a fost ruşine de dansa şi de tot neamul omenesc.
Am fost nevoiţi sa conducem acasa purceluşele acelea – cale de vreo zece mile – şi va asigur ca, în viaţa mea, n-am vazut cocoşneţe mai rasfaţate şi mai cu toane ca dumnealor. Nu mergeau nici pe drum, nici pe drumeag, ci o luau razna care încotro, prin tufişuri, peste stanci şi dealuri sau prin cele mai neumblate locuri. Şi, nici vorba, n-aveam voie sa le bat, nici macar sa le ating mai zdravan, fiindca Sandy nu îngaduia ca sa fie tratate într-un mod nepotrivit cu rangul lor. Pana şi celei mai neastamparate dintre scroafe trebuia sa i te adresezi cu „înalta doamna” sau cu „alteţa voastra”, ca şi tuturor celorlalte. Şi apoi, este tare plicticos şi anevoios sa te ţii dupa dihanii de-astea, cand ai armura. Printre ele se afla şi o contesa micuţa, cu un belciug în rat şi aproape fara de par pe spate. Ce drac împieliţat îmi era! Ma facu sa alerg vreun ceas dupa ea, pe toţi coclaurii, pentru ca la urma sa ajungem la locul de unde pornisem, aşa ca n-am facut nici o scofala. Am fost nevoit sa o apuc de codiţa şi sa o trag dupa mine. Cand o ajunsei din urma pe Sandy, aceasta era indignata şi îmi spuse ca cel mai necuviincios lucru de pe lume este sa apuci o contesa de trena.
Am dus scroafele acasa – adica pe cele mai multe dintre ele – tocmai cand se înnopta. Lipseau principesa Nerovens de Morganore şi doua dintre doamnele ei de onoare, anume miss Angela Bohum şi demoazela Elaine Courtemains. Prima din ele era o purceluşa neagra, cu o steluţa alba în frunte, iar cea de a doua una cafenie, cu picioruşe subţiri, dar şchiopatand uşor de un picior din faţa. Ce pacoste sa mani astfel de dihanii! Printre cele lipsa la apel erau şi cateva simple baronese, pe care aş fi fost bucuros sa nu le mai vad în ochi. Dar nu! Toata carnea asta de carnaţarie trebuia gasita cu orice preţ şi în acest scop s-au trimis slujitori cu torţe ca sa cutreiere padurile şi dealurile.
Bineanţeles, toata şleahta a fost gazduita în casa, deşi – doamne iarta-ma! – nu mai pomenisem aşa ceva. Nici nu auzisem ca se poate una ca asta. Şi de auzit, ca de auzit, dar de mirosit ce-mi miroseau dumnealor! Duhoarea lor ma facea sa jur ca explodase un gazometru, nu alta!
CAPITOLUL XXI
Pelerinii
Abia cand, în sfarşit ma culcai, îmi dadui seama cat de obosit eram. Ce deliciu, ce desfatare sa-ţi întinzi oasele şi sa-ţi odihneşti ca lumea muşchii atat de trudiţi. Dar asta a fost tot, nici pomeneala sa pot aţipi. Îmbulzelile, încaie¬rarile şi guiţarile nobilimii, pe coridoare şi prin sali, faceau o zarva draceasca şi nu ma lasau sa dorm.
Fiind treaz, bineînţeles ca mintea mea lucra; ma gandeam mai ales la ciudata iluzie a Alisandei. Aşa cum era, era printre oamenii cei mai cu scaun la cap din tot regatul şi, totuşi, din punctul meu de vedere, se purta ca o smintita. Doamne, ce nu fac pe lume educaţia, influenţa şi obişnuinţa! Ele au puterea de a face pe om sa creada orice. Trebuia sa ma transpun în situaţia Alisandei ca sa-mi dau seama ca nu era nebuna. Da, şi s-o pun pe Alisanda în situaţia mea, spre a-i arata ce uşor e sa pari nebun cuiva, care a primit o educaţie cu totul alta decat a ta. Daca i-aş fi spus Alisandei ca am vazut o caruţa nevrajita alergand cu o viteza de cincizeci mile pe ora; ca mi-a fost dat sa vad un om urcandu-se într-un coş şi disparand printre nori, fara sa fi fost înzestrat cu puteri magice; sau ca, fara ajutorul vreunui necromant, statusem de vorba cu o persoana traind la o departare de cateva sute de mile – Alisanda nu numai ca m-ar fi socotit nebun, dar şi-ar fi zis ca o ştia de mult. Toata lumea din jurul ei credea în vrajitorie. Nimeni nu avea nici un fel de îndoiala. Cum sa te îndoieşti ca un castel putea fi prefacut într-o cocina şi locatarii lui în porci? Ar fi fost ca şi cand eu, aflandu-ma printre concetaţenii mei din Connecticut, m-aş fi îndoit de realitatea telefonului şi a minunilor sale. În amandoua cazurile, îndoiala ar fi fost o dovada sigura ca respectivul s-a scrantit la cap şi nu mai raţioneaza cum trebuie. Ei, da, Sandy era teafara; n-am încotro, trebuie s-o recunosc. La randul meu, ca sa-i par Alisandei întreg la minte, trebuia sa ascund faţa de ea superstiţiile mele despre locomotivele, baloanele şi telefoanele care funcţioneaza fara de vraji şi fara minuni. Tot aşa, eu credeam ca pamantul nu este neted şi întins ca o tava şi nici nu-i rezemat pe nişte stalpi; de asemenea nu credeam ca vazduhul de deasupra pamantului avea o bolta care ar fi turnat peste el un potop de apa. Dar fiind singurul om din regat care nutrea astfel de idei lipsite de evlavie, ba chiar criminale, ma gandii ca ar fi mai înţelept daca aş tacea din gura, ca sa nu fiu ocolit şi parasit de toţi ca un nebun.
A doua zi, Sandy aduna porcii în sufragerie şi le oferi pranzul mic, servindu-i chiar dansa şi aratandu-le în fel şi chip marele respect pe care baştinaşii insulei ei, cei vechi ca şi cei noi, l-au resimţit întotdeauna faţa de nobilime, oricum ar fi aratat şi oricare ar fi fost însuşirile intelectuale şi morale ale aristocraţilor. Aş fi putut manca şi eu cu scroafele, daca aş fi fost tot atat de nobil prin naştere pe cat eram prin înalta mea situaţie. Dar nu eram, aşa ca fui nevoit sa înghit umilinţa şi sa tac din gura. Sandy şi cu mine luaram gustarea la alta masa. Stapanii castelului nu erau acasa. O întrebai:
— Caţi inşi sunt în familie, Sandy, şi pe unde umbla?
— Familie?
— Da.
— Care familie, luminaţia ta?
— Pai, familia asta, familia ta.
— Vai de mine, nu înţeleg. Eu n-am neamuri.
— N-ai familie? Dar cum, Sandy, asta nu-i casa ta?
— Sireaca de mine, eu n-am casa.
— Pai bine, atunci a cui e casa asta?
— Vai! Daţi-mi crezare ca v-aş spune, daca aş fi luat veste.
— Ei aş! Cum, nici nu-i cunoşti pe oamenii aştia? Atunci cine ne-a poftit aici?
— Nime nu ne-a poftit. Am mas nepoftiţi şi atata tot.
— Bine, femeia lui Dumnezeu, asta e un lucru de necrezut. Necuviinţa asta întrece orice margini! Intram pur şi simplu în casa omului şi i-o umplem cu specimenele singurei nobilimi autentice sub soare şi, abia apoi, descoperim ca nu ştim nici numele proprietarului. Cum de ţi-ai permis o asemenea necuviinţa? Eu, bineînţeles, mi-am închipuit ca-i casa ta. Ce o sa zica omul, cand o veni acasa?
— Ce o sa zica! Mare! Se va înturna catre noi cu prinos de mulţamire.
— Mulţumiri! Şi pentru ce?
Pe faţa i se citea o mare uimire.
— Nu va fie cu banat, daca mare zahaiala iaste în capul meu din pricina cuvintelor nesabuite ce le aud. Daţi-mi crezare ca a doua oara nu va mai fi cinstit cu asemenea nara¬vuri împodobite un om din tagma lui, gazduind feţe atat de stralucite, ca acestea cu care i-am blagoslovit noi casa!
— Ai dreptate, dac-o iei aşa, ba chiar pun prinsoare ca pentru prima data a avut parte de un asemenea plocon.
— Atuncea, nu-i de datoria sa a ne aduce mulţamita şi bucuria a-şi arata cu vorba dupa şart şi cu smerenia cuvenita! Altmintrelea, caine ar fi; coborator şi stramoş de potai!
Mie mi se parea ca se cam îngroşa gluma, ba putea chiar sa se îngroaşe şi mai tare. N-ar fi fost rau sa fi strans scroafele laolalta şi s-o ştergem. Zisei:
— Timpul trece, Sandy, eu zica sa ne adunam nobilimea şi s-o luam la picior.
— De ce, luminate doamne şi Şef?
— Nu trebuie sa le ducem acasa la ele?
— Ha! I-auzi vorba! Venit-au din toate colţurile lumii şi fieştecare din ele se cuvine a purcede la casa ei! Ian soco¬teşte, luminaţia ta, ni este oare dat noua a face atatea calatorii într-o viaţa aşa de scurta – nici cat ai scapara – pre cat ne-a harazit-o cel atotputernic, carele ne-a blagoslovit şi cu moartea – cu ajutorul lui Adam, carele a pacatuit îndemnat de soaţa sa, amagita de vicleşugul acelui mare nepriaten al neamului omenesc, şarpele numit Satana, cu toatele ca Adam fusese binecuvantat şi oploşit de rele, de ura şi pizma, dara cazu în pacatul trufiei şi din alb ca neaua îşi pata şi cerni faptura, la început curata şi nestricata, viind laolalta, fara nici o sminteala, cu cetele luminoase ale fraţilor sai nascuţi întru minunaţia şi dulceaţa cerurilor, la loc de verdeaţa şi bogat în…
— Ei, comedie!
— Ce zis-a, luminaţia ta?
— De d-alde astea ne arde acum? Nu vezi ca ne-ar lua mai puţin timp daca le-am duce pe fiecare acasa, decat îţi ia ţie ca sa-mi explici ca nu se poate? Ce dracu, Sandy! Fii mai înţelegatoare! Nu-i momentul sa-ţi dai drumul la morişca în halul asta! Şi acum, hai la lucru! Scurt şi cuprinzator! Cine îşi ia însarcinarea sa le duca pe aristocratele astea acasa?
— Priatenii lor, care se vor buluci din toate colţurile lumii! Raspunsul îmi fusese la fel de neaşteptat ca un fulger iscat din senin; simţii ca mi se ia o piatra de pe inima, ca unui puş¬cariaş liberat. Dumneaei, fireşte, trebuia sa ramana cu marfa.
— Ei, daca-i aşa, expediţia noastra, draga Sandy, a ajuns la bun sfarşit. Eu ma întorc acasa, sa dau raportul şi daca vreodata…
— Şi eu sunt gata. Aciiş, merg cu luminaţia ta! Din nou, calea libertaţii mi-era închisa.
— Cum? Vrei sa vii cu mine? Pai, de ce?
— Iaste cu putinţa sa-mi viclenesc cavalerul? Cui i-ar veni oare în minte a-şi pata cinstea aşa din senin! Seamana aceasta a fi eu? Pas de te desparte de mine, pana ce alt cavaler nu ma va dobandi, prin izbanda împotriva luminaţiei tale, într-o lupta dreapta! Altfel, de scarba vrednica aş fi.
Iata-ma condamnat pe viaţa, îmi zisei, oftand. Nu-mi ramane decat sa ma împac şi cu nenorocirea asta! N-avui încotro şi îi zisei:
— Bine, atunci hai sa pornim!
În timp ce, plangand, îşi lua ramas bun de la scroafe şi purceluşe, eu lasai toata nobilimea asta pe seama servitorilor. Le spusei, însa, sa ia o carpa şi sa ştearga puţintel locurile pe unde dormisera şi se plimbasera alesele feţe. Servitorii, însa, protestara, spunand ca aşa ceva ar însemna curata, pierdere de timp, ba ar fi fost o grava abatere de la tradiţie, care ar fi dat naştere la îndreptaţite clevetiri. Abatere de la tradiţie – cu asta s-a zis totul! Oamenii aceia erau în stare sa savarşeasca orice crima, în afara de marea crima de a se abate de la tradiţie. Servitorii ma asigurara ca vor respecta obiceiul – care ajunsese din moşi-stramoşi o datina sfanta – şi-mi spusera ca vor presara rumeguş proaspat prin toate camerele şi salile, aşa încat sa se ştearga orice urma a vizitei aristocratice. Faptul constituia un fel de satira împotriva naturii; era o metoda ştiinţifica, o metoda geologica, datorita careia istoria familiei avea sa fie oranduita în straturi suprapuse. Un arheolog care ar fi sapat aceste depozite – ar fi fost în masura sa arate, datorita urmelor fiecarei epoci, cate schimbari succesive introdusese familia respectiva în alimentaţia ei, pe o peri¬oada de o suta de ani.
Primul lucru peste care daduram în ziua aceea fu o pro¬cesiune de pelerini. Deşi nu mergeau în direcţia noastra, noi ne-am alipit de ei, dandu-mi din ce în ce mai bine seama ca, daca vreau sa conduc ţara asta cu înţelepciune, trebuie sa patrund în toate amanuntele vieţii ei – şi asta nu prin expe¬rienţa altora, ci numai prin propria mea experienţa.
Palcul de pelerini semana grozav cu acela al lui Chaucer, deoarece întrunea exemplare din aproape toate îndeletni¬cirile şi profesiunile clasei conducatoare a ţarii, cu varietatea de haine corespunzatoare.
Se aflau printre ei barbaţi tineri şi batrani, femei tinerele şi babatii, oameni veseli şi oameni serioşi. Calareau pe cai şi pe catari şi nu aveau nici o şea de dama, pentru ca acest lucru avea sa mai ramana necunoscut în Anglia înca noua sute de ani.
Ce turma de oameni prietenoşi, placuţi şi sociabili mai erau! Şi totodata plini de evlavie şi zburdand de fericire; daruiţi cu grosolanie şi inconştienţa, precum şi cu o naiva indecenţa. O snoava care li se parea izbutita facea înconjurul întregii societaţi şi nu pricinuia nimanui mai multa jena decat ar fi pricinuit în cercurile cele mai înalte ale Angliei, cu douaspre¬zece secole mai tarziu.
Glume, demne de spiritele engleze din primul patrar al îndepartatului secol al XlX-lea, ţaşneau ici şi colo, printre randuri, şi starneau aplauze frenetice; iar cand se facea cate o gluma mai hazlie la un capat al procesiunii, puteai s-o urmareşti din gura în gura, pana ajungea la capatul celalalt, dato-rita exploziilor de ras ce le starnea.
Sandy cunoştea destinaţia şi scopul acestui pelerinaj şi mi le explica, spunandu-mi:
— Au purces-o la drum catre Valea Sfinţeniei, spre a primi blagoslovirea sfinţilor pustnici şi a bea din apele facatoare de minuni, curaţindu-se de pacate.
— Unde se afla aceasta localitate balneara?
— Cale de doua zile de aici, la marginea unui regat numit Ţara Cucului.
— Povesteşte-mi despre ea. E o localitate renumita?
— O! Prea adevarat iaste! Alta pre lume nu afli! Pre vremuri, a fost viind acolo un stareţ cu calugarii sai şi în lumea toata nu erau calugari mai sfinţi, ca ceteau numai din carţi sfinte şi alta nu. Nu stateau de vorba şi nice cu alţii nu graiau. Îşi ţineau zilele mancand buruieni stricate şi alta nimic. Dormeau pe pamantul gol, pururea se rugau şi nu se spalau niciodata. Purtau pururea aceeaşi îmbracaminte, pana ce cadea ferfeniţa, de putreda şi veche ce era. Şi aşa s-a tras cuvantul din om în om despre taria sfinţeniei lor, ca ce nu lucreaza pre lume sfinţia! Şi plecat-au a merge la danşii şi bogaţi, şi nevoiaşi, spre a li se închina.
— Da-i înainte!
— Dara acolo loc secetos, fara de apa, pururea era. Într-o vreme, pe cand cuviosul stareţ se ruga, ascultata i-a fost ruga şi se pomeni dintr-o data cu un mare şuvoi de apa, ţaşnind în chip de minune dintr-un loc deşert. Dara calugarii cei nesabuiţi, duşi în ispita de necuratul, se ţinura de stareţ şi fara curmare îl suparara de cererea de a le dura un feredeu, adica baie ca sa se îmbaieze. Iara stareţului i-a fost lehamite de staruinţele lor şi nu le mai statu împotriva, ci le-a zis: iata, faca-se cum va iaste vrerea! Şi aşa se facu şi nu altfel. Şi acum ia veste, luminaţia ta, şi vezi unde ajunge omul, daca apuca pe caile cele lumeşti şi necurate, parasind pre cele fara prihana, care-s pe placul domnului! Calugarii se îmbaiara şi ieşira mai albi decat neaua, dara – mare! – pe loc se arata un semn ceresc, o minune prin care domnul îi certa pentru rautatea tamplata mai înainte, şi apele lui pangarite încetara sa mai curga şi se irosira de istov!
— Au scapat ieftin, Sandy, cand te gandeşti cum e judecata o astfel de crima în ţara asta!
— Se prea poate, luminaţia ta, dara era pacatul lor dintai, ca pana atunci vieţuisera fara prihana şi nu se osebisera de îngeri. Zadarnice fost-au rugile, lacrimile, punerea trupului la cazne, ca apa nu mai curgea. Nice smeritele alaiuri cu prapori, nice smirna şi tamaia, nice lumanarile aprinse la icoana Maicii Preciste nu au schimbat nimic, iara toata suflarea se mira.
— E interesant sa vezi ca şi industria asta sufera de crize şi crahuri, ca da faliment, cu toate acţiunile şi combinaţiile ei. Zi-i înainte, Sandy!
— Şi aşa, numai dupa îndelungata vreme bunul stareţ, carele amarnic se caia şi cata sa-şi ispaşeasca greşeala, stricat-a feredeul, de l-au risipit din temelii şi – vai! mania domnului pe data se îmblanzi şi ape bogate ţaşnira iaraşi şi nice pana în ziua de azi n-au contenit.
— Care va sa zica, de atunci nimeni nu s-a mai spalat?
— Acela care ar mai cuteza sa se îmbaieze pierit va fi, ca ştreangul degrab îl aşteapta, şi pe buna dreptate!
— Şi de atunci afacerile comunitaţii sunt prospere, nu-i aşa?
— Chiar din ziua aceea, ca faima minunii se laţi preste mari şi ţari şi calugari din toate ţarile şi-au ridicat salaş acolo, venind şi pogorandu-se în stoluri ca pasarile cerului, iara cuvioasa manastire a zidit şi a lucrat chilie preste chilie şi şi-a deschis larg porţile ca sa-i primeasca pre toţi. Sosit-au şi o sama de calugariţe şi pre urma altele şi altele; şi zidira şi dansele de cealalta parte a vaii chilie preste chilie, pana ce falnica fu cuvioasa manastire a lor. Şi mare prieteşug legara calugarii cu calugariţele şi de-a valma trudira şi pre urma de-a valma zidira şi lucrara un mare şi prea frumos leagan pentru copiii gasiţi, aşezat în dricul vaii între amandoua manastirile.
— Parca-mi vorbeai de nişte pustnici, Sandy?
— D-apoi cum? Pustnicii s-au adunat de prin toate parţile lumii, caci pustnicul viiaza mai bine unde sunt mulţi pelerini. N-ai sa vezi nice cand colo pustnic nevoiaş, iara de se va tampla a ţi se face pomenire despre vreun pustnic, de alt soi, grabnic la lucruri noi, carele pre meleagurile noastre nu s-ar afla, ci numai hat departe, pre meleaguri straine, ia veste ca-i scornitura şi umbla, luminaţia ta, şi scormoneşte stancile, peşterile şi mlaştinile Vaii Sfinţite şi vei gasi macar cate unul din fiece soi.
Ma apropiai de un vlajgan, cu faţa ca o luna plina şi vesel nevoie mare, catand sa-i intru pe sub piele ca sa mai aflu ceva noutaţi. Dar nici nu facui bine cunoştinţa cu dansul, ca se şi apuca a-mi povesti, cu zel şi stangacie, aceeaşi snoava rasuflata de secole, pe care mi-o spusese şi sir Dinadan, cand ma luasem la harţa cu sir Sagramor şi fusesem provocat la turnir tocmai din pricina ei.
Înainte de chindie, daduram peste un alt convoi de pelerini, dar în randurile acestora nu domneau nici veselia, nici hazurile şi glumele, nici voia buna – şi asta nici printre tineri şi nici printre batrani. Convoiul era alcatuit din tineri şi batrani, din barbaţi carunţi şi femei ninse de vreme, din tineri însuraţei, ca şi din baieţi şi fetiţe, ba şi din trei sugaci. Nici macar copiii nu zambeau. Cei cincizeci de oameni aveau feţe abatute, pe care se întiparise acea deznadejde pricinuita de încercarile grele ale vieţii şi de obişnuinţa durerii. Oamenii aceştia erau sclavi. Mergeau legaţi în lanţuri prinse de un brau de piele şi trecute apoi pe la maini şi picioare. Toţi, în afara de copii, mergeau încolonaţi, la o distanţa de şase paşi unul de altul, legaţi în şir de un alt lanţ, care era prins de gaturile lor. Aşa umblasera, strabatand trei sute de mile în optsprezece zile şi aşa umblau şi acum, hranindu-se cu resturi de mancare şi laturi, date şi astea în porţii infime. Aşa ferecaţi, dormeau nopţile, claie peste gramada, ca porcii. Fiarele le julisera pielea pe la încheieturi, facandu-le rani, pline de puroi, în care colcaiau viermii. Picioarele desculţe le erau însangerate şi toţi şchiopatau. La început, fusesera o suta de inşi, dar cam jumatate din ei fusesera vanduţi pe drum. Negustorul care-i ducea era calare şi manuia un bici cu maner scurt şi o curea terminata în mai multe cozi înnodate. Cu acest bici, el plesnea spinarile acelora care se împleticeau de oboseala şi durere, şi îi îndrepta din nou. Nu vorbea; biciul graia pentru el. Nici una din aceste nenorocite fiinţe nu ridica o clipa capul sa se uite la noi, pe cand treceam; nici nu le pasa de noi. Nu se auzea nici un sunet decat acela înfiorator şi trist al ţacanelii lanţurilor, de la un capat la celalalt al lungii coloa¬ne, cand paşeau în unison. Coloana înainta, ridicand nouri de praf.
Toate feţele erau acoperite cu un strat gros de praf cenu¬şiu. Asemenea praf vezi doar pe mobilele din casele nelo¬cuite, unde poţi sa te iscaleşti cu degetul. Imaginea asta îmi veni în minte cand vazui feţele unora din bietele femei, mame tinere purtandu-şi pruncii muribunzi în braţe; durerea din suflet le era zugravita de urme adanci de lacrimi pe praful ce le acoperea feţele. Una din aceste mame tinere era abia o fetiţa şi ma durea inima cand citeam ceea ce îi era întiparit pe faţa, gandindu-ma cat era de tanara şi ca la varsta asta frageda n-ar fi trebuit sa cunoasca decat bucuriile, iar nu…
Tocmai în clipa aceea, copila se împletici, naucita de oboseala, şi biciul o plesni, rupandu-i o faşie de piele de pe umerii goi. Ma duru ca şi cand aş fi primit eu lovitura. Stapanul sclavilor opri convoiul şi sari de pe cal. Se napusti asupra nenorocitei cu înjuraturi şi ameninţari, spunand ca s-a saturat de lenea ei şi ca acesta fiind ultimul prilej cand mai are a face cu dansa, se vor rafui pe loc. Biata copila cazu în genunchi, îşi înalţa braţele şi începu sa se vaite, rugandu-se şi ţipand ca din gura de şarpe, dar stapanul ramase cu nepasare în sine, ba îi smulse pruncul de langa ea şi porunci celor doi sclavi, care erau înaintea şi îndaratul ei, s-o întinda la pamant şi sa o despoaie. Atunci se napusti ca un bezmetic, începand a o lovi cu biciul pana ce îi zdreli spinarea, pe cand ea urla şi se zvarcolea de ţi-era mai mare mila. Unul din sclavii care o ţineau îşi întoarse faţa şi numai pentru acest gest omenos fu înjurat şi biciuit.
Toţi pelerinii priveau şi comentau tehnica perfecta cu care stapanul manuia biciul. Dar şi ei erau obişnuiţi cu spectacolul cotidian al robiei, mult prea obişnuiţi, pentru a-şi da seama ca întamplarea avea şi alt aspect, care ar fi fost mai interesant de comentat.
Iata în ce hal tocise robia în aceşti nenorociţi ceea ce s-ar putea numi însuşirile superioare ale omului. În sinea lor, rama¬sesera oameni de inima şi sunt sigur ca, daca ar fi fost liberi, n-ar fi îngaduit negustorului de sclavi sa chinuiasca nici macar un cal în felul acesta.
Doream sa pun capat urgiei şi sa dezrobesc pe sclavi, dar momentul nu era potrivit. Nu trebuia sa intervin prea des, ca sa nu-mi iasa buhul ca nesocotesc legile ţarii şi drepturile cetaţeneşti. Daca mi-era dat sa am zile şi noroc, eram hotarat sa pun capat robiei, dar voiam s-o fac în aşa fel încat înfaptuirea mea sa fie cu consimţamantul şi chiar din porunca poporului.
Tocmai pe acolo se afla atelierul unui fierar şi la el veni moşierul care cumparase pe copila cu prunc. O cumparase cu cateva zile în urma, cu condiţia ca „marfa” sa-i fie predata acolo unde i se puteau scoate lanţurile. Fierarul o desfereca, dar imediat se isca galceava între moşier şi negustorul de robi, deoarece niciunul nu voia sa plateasca fierarului cele cuve¬nite; îndata ce-a fost descatuşata, copila se arunca, plangand şi hohotind de disperare, în braţele sclavului care-şi întorsese faţa, cand o biciuisera. Barbatul o stranse la piept şi acoperi faţa copilei şi a pruncului cu un potop de sarutari şi lacrimi fierbinţi. Avui o banuiala şi cerui lamuriri. Da – aveam dreptate: erau soţ şi soţie şi urmau sa fie desparţiţi în mod silnic. Copila a fost smulsa din braţele lui şi tarata cu de-a sila, în timp ce se zbatea, se lupta şi urla ca scoasa din minţi, pana ce la o cotitura o pierduram din ochi. Mult timp dupa aceea, i-am mai auzit ţipetele care se stingeau în departare. Cat despre nenorocitul soţ şi tata, care-şi pierduse aceste fiinţe dragi şi cu siguranţa ca nu avea sa le mai vada niciodata – ce sa mai spun? Nu mai puteam nici sa-l privesc şi de aceea mi-am întors faţa de la dansul, ştiind bine ca chipul sau nu mi se va şterge niciodata din minte. Şi chiar azi, cand ma gandesc la el, mi se strange inima.
Seara, poposiram la hanul unui sat. Cand ma sculai a doua zi şi privii în zare, zarii un cavaler sosind calare, scaldat în aurul dimineţii şi îndata îl recunoscui ca fiind unul dintre oamenii mei, sir Ozana le Cure Hardy. El lucra în branşa modei barbateşti şi specialitatea lui erau ţilindrurile-clac. Era îmbracat în oţel de la gat pana jos, purtand una dintre cele mai frumoase armuri ale timpului, dar în loc de coif purta un ţilindru lucios, parand ca scos din cutie. Şi asta era una din metodele mele de a desfiinţa cavalerismul, facand un caraghioslac dintr-însul, aşa ca lumea sa-şi bata joc. De oblancul şeii lui sir Ozana atarnau nişte cutii de palarii, lucrate din piele, şi omul meu, ori de cate ori întalnea vreun cavaler ratacitor, îl punea sa jure ca intra în slujba mea, şi îl gatea cu un „burlan”, obligandu-l sa-l poarte pe cap. Ma îmbracai şi coborai sa-l primesc pe sir Ozana, sperand sa aflu ceva veşti noi.
— Cum merg afacerile? îl întrebai.
— Rogu-te, luminaţia ta, a oblici ca nu mai am decat patru şi mai multe nu. De la Camelot, am purces cu şaisprezece!
— Bravo, ai facut treaba buna, sir Ozana! Pe unde te-ai mai plimbat, în ultima vreme?
— Sosit-am amu din Valea Sfinţeniei, luminaţia ta.
— Şi eu ma duc într-acolo. Ceva nou pe la manastire? Ceva mai senzaţional?
— Vai! Mai bine nu mi-ai face întrebarea aceasta, luminaţia ta!… Da-i hrana îmbelşugata şi adapa-l, copile, daca pofteşti o mulţumita buna; du-l la grajd şi fa precum ţi-am poruncit şi alta nu… Aduc de ştire luminaţiei tale o veste ce sparie gandul şi carea… Oare şi domniile voastre pelerini sunteţi? Daca sunteţi, atuncea mai buna isprava decat a lua veste despre cele ce voi spune nu iaste. Poftiţi în jurul meu şi ascultaţi-mi ştirile, ca va privesc pre domniile voastre, care cataţi a gasi ceea ce nu se gaseşte şi zadarnic umblaţi dupa ceea ce nu mai umbla, de care lucru adevarat, adevarat sa credeţi, domniile voastre, ca nu iaste într-alt chip, iar daca basna ar fi – din acest ceas mania lui Dumnezeu caza asupra capului meu şi pre loc sa ma piarza. Iata vestea pre care s-o luaţi: s-a tamplat o întamplare carea nu şi-a avut perechea decat înca o singura data în ultimile doua veacuri, cand s-a tras cuvantul din om în om ca tot a pacoste ca aceea s-a abatut preste Valea Sfinţeniei din mania şi drept judeţul prea puternicului Dumnezeu, iara acum…
— A secat izvorul cel minunat! strigara într-un glas cei doua-zeci de pelerini.
— Adevar grait-aţi, oameni buni! La capatul acesta vroiam s-ajung, daca nu-mi taiaţi vorba.
— Dara cum? Iara s-a îmbaiat careva?
— Nu, aşa prepun unii, dara nime nu le da crezare. Umbla zvoana ca ar fi alt pacat la mijloc, dara nime nu ştie care pacat.
— Ce spune lumea despre calamitatea asta?
— Se sparie gandul şi gura amuţeşte, cand caţi a arata jalea şi amarul lumii. Izvorul secat-a de noua zile şi aciiş începura rugile. Iara plangerile drept-credincioşilor, care în panza de sac şi cu cenuşa pre cap vin a se ruga, şi smeritele alaiuri cu praporenu au încetat zi şi noapte decat cand cuvioşii calugari şi cuvioasele calugariţe şi mai puţin cuvioşii copii gasiţi s-au istovit de tot şi nime nemaiavand vlaga a-şi înalţa glasul, s-au apucat sa atarne peste tot locul rugaciuni scrise pe pergament, în cele din urma, s-au gandit la tine, zicand: Pasa, de chemaţi-l pre sir Şef, ca dumnealui sa proboluiasca prin vraji şi farmece! Iara daca luminaţia ta nu se învredniceşte a purcede acolo atuncea solul trebuia sa maie pre Merlin, carele se şi afla acolo de trei zile şi a fost zicand ca va meşterşugui sa iasa iar apa, chiar de-ar fi sa se spulbere pamantul în mii de farame, iara craiile toate ca una pierzaniei sa fie date. Şi cu multa ravna s-a apucat el de lucru, chemand pre toţi dracii şi dracuşorii lui într-ajutor, dara pana acuma nici un strop de umezeala n-a ieşit la vedeala, nici cat aburul unui bob de roua pre luciul unei oglinzi de tabla, daca – bun înţeles – nu punem la socoteala butoaiele de naduşeala ce îi curg lui Merlin de la rasaritul şi pana la apusul soarelui, pre cand se cazneşte cu mare cazna, şi nice daca…
Pranzul cel mic era gata. Îndata ce mancai, îi aratai lui sir Ozana cuvintele pe care le scrisesem înauntrul jobenului sau: „Departamentul Chimic, Filiala Laboratorului. Secţia C. Pxxp. Trimiteţi doua de marimea nr. 1, doua de nr. 3 şi şase de nr. 4, împreuna cu accesoriile necesare. Trimiteţi şi doua calfe mai pricepute.” Apoi îi zisei:
— Acum, du-te la Camelot, cat poţi mai repede. Zboara, vrednice cavaler, şi arata-i lui Clarence ce-am scris. Spune-i sa-mi trimita cele cerute, cu prima urgenţa, în Valea Sfinţeniei.
— Prea bine, sir Şef! zise el şi dus a fost.
CAPITOLUL XXII
Izvorul sfant
Pelerinii nu erau decat nişte bieţi oameni. Altfel nu s-ar fi purtat aşa cum s-au purtat. Facusera o calatorie lunga şi obositoare şi acum, cand era pe sfarşite şi auzira ca lucrul pentru care venisera încetase de a mai exista – nu facura cum ar fi facut probabil orice cal, pisica sau vierme, adica sa se întoarca şi sa-şi vada de treaba. Aş, de unde! Daca fusesera nerabdatori sa vada izvorul cel facator de minuni, acum erau de patruzeci de ori mai nerabdatori sa vada locul unde fusese izvorul care secase. Oamenii sunt o veşnica problema!
Daduram zor şi, cu cateva ore înainte de a apune soarele, ajunseram pe creasta dealului de deasupra Vaii Sfinţeniei, pe care o colindaram cu privirea de la un cap la altul, notandu-i toate trasaturile. Adica trasaturile ei generale şi anume cele trei randuri de cladiri, care, izolate şi îndepartate unele de altele, îţi faceau impresia unor jucarii în imensitatea aceea ce parea sa fie – şi de fapt era – un deşert. O asemenea privelişte este întotdeauna întristatoare, caci liniştea e atat de impresionanta şi totul pare cufundat în moarte. Totuşi se auzea şi cate un sunet, care, spargand tihna, îi sporea şi mai mult tristeţea. Era sunetul îndepartat al clopotelor care, plutind pe aripele vantului, ne ajungea la urechi atat de dulce şi domol, încat ne întrebam daca-l auzeam cu urechile sau numai cu sufletele noastre.
Ajunseram la manastire înainte de caderea nopţii. Barbaţii fura adapostiţi acolo, iar femeile fura trimise la manastirea de calugariţe. Acum, clopotele se auzeau de aproape, iar dan¬gatul lor mareţ ne lovea urechile ca o prevestire a judecaţii de apoi. O disperare superstiţioasa zacea în inima fiecarui calugar şi i-o puteai citi pe faţa-i de strigoi. Strigoii aceştia în sutane negre, cu sandale moi în picioare şi cu feţe livide, mişunau peste tot, se agitau şi dispareau fara zgomot, stravezii ca nişte aratari dintr-un vis urat.
Ce înduioşatoare a fost bucuria batranului stareţ cand m-a vazut! Înduioşatoare pana la lacrimi – numai ca lacrimile le varsa el şi nu eu. Îmi zise:
— Nu mai zabovi, fiule, ci degrab apuca-te de munca-ţi izbavitoare. Daca nu se arata iaraşi apa, şi chiar curand, pieriţi vom fi – şi blagoslovita bunatate a doua veacuri va lua sfarşit. Dara ia sama sa umbli numai cu farmece neprihanite, ca sfanta biserica nu îngaduie a lucra în numele ei cu sculele diavolului!
— Cuvioase parinte, fii sigur ca unde lucrez eu nu se ames¬teca nici o magie diavoleasca. Nu voi folosi meşteşugiri dra¬ceşti, şi nici elemente care n-au fost create de mana lui Dumnezeu. Dar oare Merlin lucreaza numai cu mijloace cuvioase?
— Oh, oh, oh! Aşa zis-a el, fatul meu, şi s-a legat cu juramant sa faca destul şi deplin numai aşa şi altminteri nu.
— Bine, atunci lasa-l sa lucreze mai departe.
— Dara nice ţie, fatul meu, nu ţi se cade a sta degeaba, ci trebuie sa-i dai o mana de ajutor.
— Nu-i bine sa amestecam metodele, parinte. Nu ar fi corect nici din punct de vedere profesional. Doi colegi nu-i frumos sa-şi puna beţe în roate. Ce-ar fi s-o lasam pustiei, ca tot acolo am ajunge? Odata ce contractul s-a încheiat cu Merlin, nu-i bine ca vreun alt vrajitor sa se amestece în lu¬crare, atata vreme cat el nu se lasa pagubaş.
— Atunci, îl voi opri eu ca la mare necaz suntem şi degrab se cade a-l istovi. Nu-i nici o strambatate daca fac aşa. Şi daca ar fi, cine ar îndrazni sa-i porunceasca bisericii legi? Biserica iaste aceea care da tuturor legile şi poruncile ei. Şi ea îşi plineşte vrerea, fara sa ia sama în cine loveşte. Îi voi lua lucrarea, iara tu, fatule, apuca-te de lucru.
— Asta nu se poate, cuvioase stareţ. Bine zici cand zici ca cine are în maini puterea suprema face tot ce pofteşte, fara sa i se întample nimic. Dar cu noi, bieţii vrajitori, e altfel. Merlin este un vrajitoraş foarte bunişor şi în provincie se bucura de oarecare reputaţie. Se zbate şi el cat poate, şi n-ar fi politicos din parte-mi sa-i fur slujba pana ce n-o paraseşte de buna voie.
Stareţul se însenina la chip.
— Prea lesne iaste atunce a strica înţelegerea cu dansul şi cai de a-l sili, cata frunza şi iarba.
— Nu, parinte stareţ, „nu i se cade” – aşa cum spuneţi domniile voastre pe aici. Daca l-aţi „convinge cu sila”, Mer¬lin ar fi în stare sa vrajeasca izvorul şi asta m-ar opri de la lucru, pana aş gasi secretul vrajii, ceea ce ar putea dura şi o luna. E drept ca şi eu aş putea pune la cale o vraja de-a mea, care se cheama telefon, şi Merlin nu i-ar descoperi secretul nici peste un secol. Dar, aşa cum stau lucrurile pe aici, Mer¬lin m-ar putea ţine în loc vreo luna. Poţi risca o întarziere de o luna pe o asemenea seceta?
— O luna de zile! Iaste inimii durere, numai la gandul acesta! Faca-se cum ţi-i vrerea, fatul meu! Dara grea mi-iaste inima şi amagita! O, amar mie! O, pedepsind şi cainicul de mine! Du-te şi lasa-ma sa-mi chinuiesc duhul cu cazna aşteptarii, aşa cum am facut de zece zile încoace, prefacandu-ma a ma hodini, şi trupul meu chiar dand semne de hodina, pre cand sufletul nu are parte de ea.
Facand socoteala, desigur ca ar fi fost mai bine pentru Merlin daca s-ar fi lasat pagubaş şi ar fi şters-o din localitate, în orice caz, nu ar fi fost capabil sa dea drumul la apa. Era într-adevar un magician al vremii sale, adica minunile mari, acelea carora le datora faima, aveau întotdeauna norocul sa fi fost facute cand nu era nimeni de faţa, ci numai el singur.
Nu putea da drumul la izvor cu ataţia spectatori în preajma. Spectatorii erau tot atat de neplacuţi pentru un vrajitor, pe vremea lui Merlin, pe cat sunt de neplacuţi pentru un spiritist, în vremurile noastre. Puteai fi sigur ca printre ei se afla vreun sceptic care sa aprinda lumina în momentul hotarator şi sa strice tot rostul. Doream însa ca Merlin sa nu se lase de treaba pana ce nu voi fi eu în stare sa ma apuc de ea; şi asta n-o puteam face decat atunci cand primeam lucrurile comandate la Camelot, adica peste doua-trei zile.
Prezenţa mea dadu nadejde calugarilor şi îi înveseli mult, ba chiar într-atata, încat, pentru prima oara în zece zile, luara în seara aceea o cina îmbelşugata. O data ce-şi umplura bine burţile începura sa devina şi ei mai optimişti. Cand se îndul¬cira la hidromel, ajunsera şi mai optimişti. Cand fura cu toţii pe jumatate chercheliţi, prea cuvioasa adunare se gasea în forma sa petreaca toata noaptea, astfel ca ramaseram cu toţii la masa şi o ţinuram tot aşa. Conversaţia începuse sa devina foarte vesela. Se povestira snoave vechi şi deocheate care îi facura sa rada cu lacrimi. Fiecare casca o gura cat o şura şi se ţinea de bardahan, ca sa nu plesneasca de ras. Urlau în cor cantece fara perdea, şi aşa de tare, încat acopereau dangatele clopotelor.
În cele din urma, dadui şi eu drumul la o anecdota. Avui un succes nemaipomenit. Nu chiar din primul moment, bineînţeles, pentru ca baştinaşii din insulele acelea nu price¬peau o gluma pe moment. Dar, cand o spusei pentru a cincea oara, crapara de ras. Cand o spusei pentru a opta oara, trosnira în bucaţi; la a douasprezecea repetiţie bucaţile se prefacura în aşchii, iar la a cincisprezecea se facura praf; atunci luai o matura şi-i dadui afara. Vorbesc, fireşte, la figurat. La înce¬put aceşti insulari sunt rai platnici în ceea ce priveşte acope¬rirea investiţiei de efort, dar, pana la urma, platesc şi pentru toate celelalte naţiuni care, în comparaţie cu ei, par meschine şi sarace.
A doua zi dis-de-dimineaţa, ma dusei la izvor. Merlin era acolo, fermecand şi rasfermecand din rasputeri, dar fara a izbuti sa mareasca pata de umezeala. Nici macar în apele lui nu era, şi de cate ori dadeam a înţelege ca îndeletnicirea asta era poate puţintel prea grea pentru un începator, îşi dadea drumul la gura şi dracuia ca un episcop – adica întocmai ca un episcop francez în timpul Regenţei.
Lucrurile stateau aşa cum ma aşteptasem. „Fantana” nu era decat un izvor obişnuit, fusese sapata ca toate fantanile şi pietruita ca toate fantanile. Aici nu încapea nici o minune. Nici minciuna careia îi datora faima nu era miraculoasa. Aş fi putut s-o spun chiar eu, era o floare la ureche. Izvorul se afla într-o încapere întunecoasa, chiar în mijlocul unei capele scobita în piatra, ai carei pereţi erau acoperiţi cu icoane atat de primitiv pictate, încat o cromolitografie ar fi parut ceva straşnic pe langa ele. Imagini amintind momente istorice, cand apele tamaduisera în mod miraculos pe cate cineva, fara sa fie nimeni de faţa decat tamaduitul însuşi. Adica, nimeni în afara de îngerii care totdeauna se afla în treaba cand e vorba de vreo minune – poate pentru a fi şi ei zugraviţi în icoane. Îngerilor le place sa se traga în poze – tot atat de mult cat şi pompierilor – dovada picturile vechilor maeştri.
Încaperea era slab luminata de opaiţe; apa era scoasa din fantana de calugari cu ajutorul unei macarale şi al unui lanţ, şi turnata în nişte jgheaburi de unde curgea în bazinele de piatra, aflate în afara capelei. Aceasta, bineînţeles, cand era apa. Nimeni nu putea intra în încaperea cea tainica afara de calugari. Eu totuşi intrai, deoarece, prin gentileţea colegului şi subalternului meu, capatasem o autorizaţie tem¬porara. El, însa, nu intrase niciodata acolo. Lucra numai cu farmece. Nu-şi punea niciodata creierul la contribuţie. Daca ar fi intrat acolo şi s-ar fi folosit de ochi, în loc de mintea lui zapacita, ar fi putut drege fantana cu mijloace fireşti şi apoi, dupa vechiul obicei, s-o dea drept minune. Dar nu era decat un babalac natang, un vrajitor care credea în propriile lui vraji; ori nici un vrajitor, încurcat de o asemenea superstiţie, nu poate reuşi.
Ajunsei la parerea ca izvorul luase alt drum, în urma cade¬rii unor pietre din zidul fantanii, ceea ce facuse sa dispara apa. Masurai lanţul: avea o lungime de nouazeci şi opt de picioare. Apoi chemai în încapere doi calugari, încuiai uşa, luai o lumanare şi cu ajutorul lor îmi dadui drumul în puţ. Cand lanţul se depana pana la capat, vazui, la lumina lumanarii, ca ipoteza mea era justa. O buna bucata din peretele de piatra lipsea, lasand în loc o mare gaura.
Parca-mi parea rau, acum, ca ipoteza mea se adeverise, pentru ca aveam o alta, care mi-ar fi dat prilejul s-o prefac într-o minune. Îmi adusei aminte ca în America, cu cateva secole mai tarziu, cand un puţ de petrol seca, tehnicienii îl faceau sa sara în aer cu o torpila de dinamita. Daca aş fi gasit fantana într-adevar secata şi nu mi-aş fi putut lamuri cauza – i-aş fi uimit pe toţi, punand pe cineva fara importanţa sa arunce o bomba de dinamita în fantana. Ma gandii sa-l aleg pe Merlin. Totuşi, mi se parea ca nu e cazul sa se arunce o bomba. Nu ai parte totdeauna de ceea ce vrei. Dar în orice caz, nu trebuie sa te laşi impresionat de decepţii; trebuie sa ştii cum sa treci peste ele. Asta şi facui. Îmi spusei ca nu era nici o graba şi ca aveam vreme sa aştept. Bomba la care ma gandeam va veni la timpul ei. Şi chiar aşa a fost.
Cand ieşii din puţ, dadui afara pe calugari şi aruncai o undiţa în puţ. Am constatat ca puţul avea o adancime de o suta cincizeci de picioare, dintre care patruzeci şi unul veneau în apa! Chemai un calugar şi-l întrebai:
— Ce adancime are fantana?
— N-am oblicit, luminaţia ta, ca nime n-a stat sa-mi spuna.
— Pana unde se ridica de obicei apa?
— Aproape de marginea de sus, în ultimele doua veacuri, precum a ramas din om în om!
Era adevarat, cel puţin pentru timpurile din urma. Gasii dovezi şi mai bune decat marturia unui calugar: lanţul nu fusese folosit decat pe o lungime de vreo douazeci-treizeci de picioare, restul fiind neîntrebuinţat şi ruginit. Ce se întamplase, deci, cu izvorul acesta, cand secase data trecuta?
Desigur ca cineva cu spirit practic dresese scurgerea şi apoi îi prorocise stareţului ca apa va curge din nou, daca s-ar distruge baia cea pacatoasa, pretinzand ca ghicise toate aces¬tea cu ajutorul marii arte de a cunoaşte şi de a preciza viitorul. Acum, apa se irosise iaraşi, iar aceşti copii naivi s-ar fi rugat mai departe, ar fi facut procesiuni, ar fi tras clopotele implorand ajutorul ceresc pana cand ar fi secat şi ultima picatura, dar nimanui nu i-ar fi trecut vreodata prin cap sa coboare o undiţa în fantana sau sa se lase în fundul ei, ca sa vada despre ce era vorba. De nimic nu se leapada omul mai greu pe lumea asta decat de o prejudecata veche. Aceasta trece din tata în fiu, ca o asemanare fizica. Un om din vremurile acelea, care ar fi îndraznit sa aiba o parere pe care stramoşii sai n-o avusesera, ar fi fost imediat acuzat ca-i copil din flori. Spusei calugarului:
— E o mare minune sa readuci apa într-o fantana secata. Daca domnul Merlin nu reuşeşte, voi încerca eu. Colegul Merlin este un artist bunişor, dar nu se pricepe decat la descantecele de salon. În chestia asta s-ar putea sa nu reuşeasca; de fapt, e aproape sigur ca nu va reuşi. Dar asta n-ar fi fost nici o ruşine pentru dansul, caci acela care e în stare de o minune ca asta trebuie sa fie priceput în multe şi sa ştie cum sa conduca un hotel.
— Hotel? Pare-mi-se ca nu am auzit nice cand voroava aceasta.
— Hotel? E ceea ce numiţi voi han. Acela care poate sa faca o minune ca asta, poate conduce chiar şi un han. Eu sunt în stare sa fac minunea şi chiar o voi face. În tot cazul, nu încerc sa-ţi ascund faptul ca-i o minune a pune la contribuţie toate forţele oculte pana la ultima lor limita.
— Adevar grait-ai, luminaţia ta. Şi nime nu cunoaşte mai vartos adevarul acesta decat noi, calugarii! Neuitata a ramas cazna noastra de mai înainte, ca anevoie a mers lucrul şi a durat un an! Iara acum, orice-ar fi, vom înalţa rugi bunului Dumnezeu sa-ţi sara într-ajutor şi sa izbandeşti.
Din punct de vedere comercial, era o idee buna sa raspandeşti zvonul ca lucrarea era grea. Cate lucruri mici n-au ajuns grozave printr-o reclama potrivita! Calugarul era patruns de greutatea încercarii şi va cauta sa-şi impuna parerea şi celor¬lalţi. Peste doua zile, interesul lor şi curiozitatea aveau sa ajunga la culme.
În drum spre casa, la ora pranzului, ma întalnii cu Sandy. Trecuse în revista pe pustnici, li zisei:
— Aş vrea s-o fac şi eu. Azi e miercuri. E şi matineu?
— Ce? Pare-mi-se ca nu auzit-am nici cand voroava aceas¬ta, luminate stapane.
— Ei, da, matineu. Adica e deschis şi dupa-amiaza?
— Unde?
— Pai, la pustnici.
— Cum sa fie deschis?
— Ei, da, sa fie deschis! Ce, nu e destul de clar? N-au obi¬ceiul s-o ştearga la vremea pranzului?
— S-o ştearga?
— S-o ştearga?… Ei, da „o şterg”… „s-o ştearga”! Cum de nu înţelegi? N-am mai pomenit o toanta ca tine! Nu eşti în stare sa înţelegi nimic. Cu alte cuvinte: ei nu închid dughea¬na? Nu fac „relache”? Nu trag cortina?
— Închid dugheana? Fac ce?
— Lasa! Da-o dracului de treaba, ca mi-e lehamite de tine! Nu eşti în stare sa înţelegi o boaba.
— O, amar mie! Ca eu am facut cat mi-a fost puterea spre a-ţi fi în toate chipurile pre plac, luminaţia ta, şi iaste inimii durere şi cainţa ca fara izbanda m-am ales, dara nu sunt decat o biata jupaniţa neştiutoare, şi nime nu mi-a dat învaţatura, din leagan nebotezata fiind în acele adanci ape ale înţelep¬ciunii carele miruiesc ca pre regi pre cei ce se împartaşesc dintru aceasta sfanta şi aleasa taina, învrednicindu-i cu o lumina orbitoare, ce ia ochii minţii la bieţii muritori, care, fara de aceasta blagoslovenie şi ştiindu-se neştiutori, cugeta la celalalt soi de nevoi şi necazuri, care se arata ochilor mi-loşi în veşmintele ponosite şi zdrenţuite ale saracilor, acoperiţi cu cenuşa durerii; şi astfel cand asemenea oameni iau veste, în întunecimea minţii lor, de cuvinte daurite, desprinse din marea taina a luminii, ca spre pilda „o şterg”, „închid dugheana”, „fac relache”, „trag cortina” – numai din mila lui Dumnezeu nu plesnesc de pizma faţa de cugetul carele înţelege şi faţa de gura carea graieşte asemenea cuvinte frumoase fara seaman şi mai alese decat toate şi mai dulci urechii decat limbii mierea, iara daca ele zahaiesc şi încalcesc bietele şi slabele noastre minţi, sa ştii ca adevarat iaste, luminaţia ta, şi nu iaste într-alt chip, ci numai ca minţile nelu¬minate nu au puterea a le înţelege talcul, iara daca ai prepune aceasta marginire a minţii, ai vedea ca neînţelegerea nu iaste prefacatorie, ci adevarata şi nefaţarnica iaste, adeverind ca aceasta semn de slavi iaste faţa de luminaţia ta, carele ne eşti lumina şi sfeşnic – chiar daca nu ne ajungem în cuvinte – şi ca nu se cuvine a crede altmintrelea – ci sa ştii ca precat mi-iaste puterea, pre atat cat a ieşi dintru întuneric, dara nu iaste cum vrea omul, ca ce vrea nu are puterea, nu are vrerea; şi înca cum a vrut n-a putut, iara cum va putea nu va vrea – ca vai de acela care nadajduieşte spre ceea ce nu poate, ca şi acela care se reazima de umbra şi cand gandeşte ca s-a ridicat se pravale jos – ca cine se suie se pogoara şi cine se smereşte se înalţa – aşa ca iarta-mi greşeala cea fara de voie, luminate doamne, şi dau crezare bunataţii şi milosardiei tale întru iertarea mea, bunul meu stapan şi prea iubitul meu domn.
Nu reuşii sa înţeleg totul – adica toate amanuntele – dar înţelesei miezul. Şi asta era îndeajuns ca sa ma simt ruşinat. Biata copila! Nu era frumos din partea mea sa întrebuinţez un vocabular tehnic din secolul al XlX-lea faţa de o copila naiva din secolul al Vl-lea, şi apoi sa ma rastesc la ea pentru ca nu-l înţelege, mai ales ca fata îşi dadea toata silinţa. Nu era vina ei, daca nu putea înţelege. Îi prezentai deci scuzele mele. Apoi ne plimbaram împreuna spre peşterile pustnicilor, stand de vorba şi simţindu-ne mai buni prieteni ca oricand.
Încetul cu încetul, începui sa resimt un respect misterios şi impresionant pentru aceasta fata. Cand îşi dadea drumul la morişca, pornind cu una din nesfarşitele ei fraze, se naştea în mine simţamantul ca ma gasesc în înfioratoarea prezenţa a Mumii Limbii Germane. Eram uneori atat de impresionat, cand îmi servea cate una din frazele ei, ca – fara sa vreau – luam o poziţie plina de respect şi veneraţie şi ma descopeream; iar daca vorbele ei ar fi fost apa, desigur ca m-aş fi înecat în ele. Avea acelaşi fel de a vorbi ca şi nemţii; orice avea de spus – fie o simpla remarca, fie o predica, fie o enciclopedie, fie istoria unui razboi – trebuia sa spuna într-o singura fraza, ca de nu, ar fi murit pe loc. Cand un neamţ se azvarle în oceanul unei fraze, nu-l mai vezi pana ce nu iese pe malul celalalt, cu verbul în gura.
Rataciram de la pustnic la pustnic, toata amiaza. Sihastrii aceştia alcatuiau o menajerie foarte ciudata. Îndeletnicirea de capetenie parea sa le fie întrecerea în murdarie şi numarul paduchilor. Felul de a fi şi purtarea lor erau ultima expresie a orgoliului. Mandria unuia din anahoreţii aia era sa se tava¬leasca în pielea goala prin noroi şi sa se lase pişcat şi başicat de insecte, fara sa le goneasca. Alt schivnic statea rezemat de o stanca ziua întreaga, rugandu-se în vazul cetelor de pelerini care cascau gura plini de admiraţie. Un altul umbla în patru labe, tot despuiat; altul cara dupa el, cat e anul de lung, cate patruzeci de kilograme de fierarie; altul nu dormea niciodata culcat, ci sta în picioare, prin tufişuri spinoase şi sforaia în vazul pelerinilor. Vazuram o femeie cu parul alb, complet despuiata, care purta cu mandrie un strat de murdarie, din creştet pana în talpi, ca o dovada ca vreme de patruzeci şi şapte de ani avusese o sfanta teama de apa. Cetele de pelerini îşi holbau ochii la fiecare din aceste curioase speci¬mene şi admirau pline de evlavie şi invidie sfinţenia nepriha¬nita a pustnicilor – aceasta rasplata a cerului pentru cucer¬nicele lor austeritaţi.
Curand, ajunseram la una din vedetele panoramei. Era o mare celebritate. Faima i se raspandise prin întreaga creştina¬tate, iar oamenii cei mai nobili şi cei mai renumiţi veneau de prin toate colţurile lumii spre a-i arata respectul şi veneraţia. Panorama lui se afla în partea cea mai larga a vaii, caci numai aceasta întindere vasta putea cuprinde puhoaiele de spectatori.
Salaşul îi era o coloana înalta de vreo şaizeci de picioare, avand în varf o mare platforma. Facea mereu ceea ce facuse de douazeci de ani încoace, adica îşi apleca trunchiul înainte şi şi-l îndoia pana la picioare, repede şi fara întrerupere. Era felul sau de a se ruga; astea erau mataniile lui. Îl cronometrai dupa ceasul meu: facea o mie doua sute patruzeci şi patru de plecaciuni în douazeci şi patru de minute şi patruzeci şi şase de secunde. Pacat de toata cheltuiala asta de energie, care reprezenta una din mişcarile cele mai folositoare în mecanica – anume mişcarea pedalei; îmi facui o notiţa, cu intenţia de a-i aplica într-o buna zi un sistem de corzi elastice, pentru a pune în funcţiune o maşina de cusut. Mai tarziu, îmi pusei planul acesta în aplicare şi reuşii sa obţin, timp de cinci ani, un bun ajutor din partea lui. Într-adevar, în acest timp, pustnicul a produs optsprezece mii de camaşi de prima cali¬tate, adica peste zece pe zi. Îl obligam sa lucreze şi dumini¬cile, caci tot îşi facea el mataniile şi duminica, şi ar fi fost pacat sa se iroseasca atata energie. Camaşile nu ma costau decat ceea ce dadeam pentru cumpararea materialului, i-l furnizam chiar eu, caci n-ar fi fost drept sa-l pun la chel-tuiala. Vindeam camaşile cu un dolar şi jumatate bucata, ceea ce reprezenta preţul a cincizeci de vaci sau al unui cal de curse pur-sange în ţara lui Arthur. Erau considerate drept pavaza cea mai perfecta împotriva pacatului şi li se facea reclama peste tot, cu ajutorul cavalerilor mei, care umblau mereu cu oale pline cu vopsele şi cu un tapet de tabla. Aşa se face ca în toata Anglia nu mai gaseai stanca sau un calcan de casa, pe care sa nu citeşti de la o mila distanţa:
Cumparaţi camaşile „Stalpnicul”, furnizorul curţii regale,
singurele camaşi garantate.
Numai „Stalpnicul”. Marca depusa.
Era o afacere atat de rentabila, încat nu mai ştiai ce sa faci cu banii. Afacerea prosperand, scosesem pe piaţa o serie de marfuri destinate regilor şi un veşmant delicios pentru duce¬se şi de-alde astea, cu volanaşe la decolteu, cu platea garni¬sita cu o broderie de mana, prinsa într-o parte cu o bucla şi împodobita în faţa cu dantela. Era o minune, nu alta.
Dar, dupa un timp, bagai de seama ca forţa motrice înce¬puse sa stea într-un picior şi astfel descoperii ca se întamplase ceva la celalalt picior. Depozitai deci marfa şi lichidai aface¬rea, asociindu-ma cu sir Borş de Caniş şi cu caţiva prieteni de ai lui. Peste un an întreprinderea înceta de a mai funcţi¬ona, caci bunul sfant se retrase la pensie. Era o pensie bine meritata. Asta o pot spune chiar eu.
Cand l-am vazut, însa, pentru prima oara, se afla într-un hal care nu se poate descrie aici. Puteţi citi despre el în Vieţile sfinţilor.
CAPITOLUL XXIII
Repararea fantanii
Sîmbata pe la pranz, am dat o raita pe la fantana, ca sa vad cum merge treaba. Merlin mai aprindea tot felul de pulberi ce înalţau nori de fum, agitandu-şi labele în aer, boscorodind şi mormaind de mama focului, dupa cum îi era obiceiul. Dar bietul de el arata tare amarat, caci de buna seama nu reuşise sa dea la iveala nici macar o singura picatura de apa. În cele din urma, îi zisei:
— Cum merge treaba, fartate?
— Ehei! Mai am înca de furca cu proboluirea celui mai cumplit farmec dintru toate cele pe care le cunosc craii ştiin¬ţelor oculte din Rasarit! Daca nice aşa nu i-oi de de rost, atunci nime nu va izbandi. Dara pana la istov, rogu-te, da-mi pace.
De data aceasta, el starni un nor de fum ce întuneca tot ţinutul şi care cu siguranţa ca a fost tare neplacut pentru schimnici, deoarece vantul batea tocmai într-acolo şi îl învartejea în preajma peşterilor, în valuri împaclite. Paclişatul de Merlin revarsa şiroaie de palavre, sperand ca aşa o va brodi şi, totodata, îşi sucea şi rasucea trupul, vanturandu-şi braţele în aer, în cel mai nemaipomenit fel. Dar, dupa vreo douazeci de minute, cazu în bot, gafaind şi aproape sleit de puteri. Tocmai atunci se aratara stareţul şi cateva sute de calu¬gari şi calugariţe, iar în urma lor puzderie de pelerini şi holde de copii din flori, atraşi cu toţii de miraculoasa fumaraie, şi care de care mai tulburat. Nerabdator, stareţul se interesa de rezultat, iar Merlin se apuca sa-i spuna:
— Daca truda unui muritor ar putea desface vraja care legat-a aceste ape, atunci s-ar fi împlinit minunea. Dara aceasta harazeala nu mi-a fost data. Amu, din care pricina ştiu. De ce ţi-e teama nu scapi, caci am dat preste un adevar de neclintit. Tîlcul neizbanzii purcede din aceea ca cel mai puternic dintre duhurile cunoscute de catre vracii Rasaritului şi al carui nume nime nu-l poate rosti, fara ca sa moara – şi-a pogorat vraja asupra izvorului acesta. Nice n-a venit pre lume pamanteanul carele ar patrunde taina acestei vraji – şi nice nu va veni! – iara fara de cunoaşterea ei, nime nu o poate dezlega, ca-i ca o poarta fara cheie. Apa aceasta nu va mai curge în vecii vecilor, sfinţite stareţ. Cat despre mine, facut-am tot ce îi sta în putinţa unui biet muritor. De aceea, îndura-te şi lasa-ma sa plec.
Cum era de aşteptat, toate acestea îl mahnira adanc pe stareţ, care cu o faţa stastisita şi deznadajduita se întoarse spre mine şi ma întreba:
— L-ai auzit? Grait-a adevarul?
— În parte, da.
— Nu în totul, va sa zica, nu în totul! Şi ce iaste adevarat din tot ce zis-a el?
— Ca duhul acela cu nume rusesc a fermecat izvorul.
— Caile ascunse ale domnului! Atunci suntem pierduţi!
— Se prea poate.
— Cum, mai putem ieşi la liman? Mai iaste vreo nadejde?
— Se prea poate.
— Va sa zica luminaţia ta socoate ca atunci cand el zis-a ca nime nu are puterea de a dezlega facatura…
— Şi ce-i daca a zis? Asta nu înseamna ca-i numaidecat adevarat. Exista condiţii în care dezlegarea farmecelor poate avea oarecare şanse de reuşita. Ei, da, o şansa oarecare, mica şi neînsemnata.
— Şi au care sunt aceste „condiţii”?
— Condiţiile nu-s grele deloc. Doar atat: doresc ca izvorul şi împrejurimile lui, pe întindere de-o jumatate de mila, sa ramana pe seama mea, începand de azi de la apusul soarelui şi pana ce voi dezlega facatura – şi ca nimanui sa nu i se îngaduie sa strabata locul, fara de voia mea.
— Numai atat?
— Da!
— Şi nu îţi iaste spaima a încerca?
— Catuşi de puţin. Desigur, s-ar putea sa nu fac nici o sco¬fala, dar s-ar putea şi sa reuşesc. Fiecare are dreptul sa încerce, ca încercarea moarte n-are, şi eu am chef sa încerc. Daca, bineînţeles, mi se respecta condiţiile…
— Pazite vor fi cu straşnicie şi întru totul, acestea şi altele aşijderea. Voi da poruncile cuvenite, luminaţia ta.
— Staţi! zise Merlin, cu un suras schimonosit. Luaţi aminte ca acela care va dezlega facatura se cade sa ştie numele duhului cu pricina.
— Aşa e! Şi eu îl ştiu!
— Şi mai luaţi aminte ca a-l şti înca nu-i totul! Se cade a-l rosti! Ha, ha! Va daţi sama?
— Vezi bine ca-mi dau seama.
— Cum? Îţi dai sama? Dara atunci capiat-ai, daca eşti gata a-l rosti şi a muri!
— Sa-l rostesc? Vezi bine ca-l voi rosti. L-aş rosti chiar daca ar fi pe limba welşilor!
— Atunci pierit eşti şi eu aciiş plec a merge spre a vesti pre craiul Arthur.
— Bine faci. Ia-ţi bocceaua şi şterge-o. Dumitale, John W. Merlin, nu-ţi ramane altceva de facut decat sa te cari acasa şi sa te apuci sa legi şi sa dezlegi ploile.
Îl picnisem bine de tot şi îi cam închisei gura, caci se facuse de ras în tot regatul cu prezicerile lui asupra vremii. Cand se apuca sa vesteasca cele mai primejdioase semne de furtuna, pe toata coasta era o vreme afurisit de liniştita, iar cand prorocea vreme frumoasa, ploua cu galeata. Îl ţineam înadins la serviciul meteorologic, ca sa-i sap reputaţia. Totuşi, lovitura ce i-am dat-o l-a ars pana în rarunchi şi, în loc de a pleca acasa spre a raporta moartea mea, declara ca ramane pe loc ca sa se bucure de ea.
Pe seara, sosira şi cei doi experţi ai mei, rupţi de oboseala, caci gonisera întins tot drumul. Venira cu catarii bine împo¬varaţi, aducand toate cele de trebuinţa – unelte, pompa, ţevarie, combustibil grecesc, de acela care arde sub apa, un maldar de rachete, artificii romane, gatejuri ce se aprind şi dau culori diferite, aparate electrice şi o sumedenie de alte marafeturi – aşadar tot ceea ce era necesar pentru cel mai straşnic miracol. Ei îşi luara cina, trasera un pui de somn şi pe la miezul nopţii ne pomeniram într-o singuratate atat de pustie şi deplina, încat întrecea cu mult condiţiile puse de mine. Luaram în stapanire izvorul şi împrejurimile lui. Baieţii mei se dovedira experţi în tot felul de îndeletniciri, de la pie¬truirea unui izvor pana la construirea de aparate matematice. Cu un ceas înainte de rasaritul soarelui, crapatura pe unde se irosea apa era reparata, ca la carte, şi acum apa începea sa se ridice iar. Dupa aceasta, depozitaram focurile de artificii în capela, încuiaram uşa şi ne duseram acasa la culcare.
Înainte de terminarea liturghiei de la amiaza, furam din nou la izvor, caci mai erau înca multe de facut şi eu eram hotarat sa dau la iveala minunea înainte de miezul nopţii – şi asta din motive comerciale. Într-adevar, daca o minune savarşita în cursul saptamanii aduce destule parale bisericii, apoi înzecita este valoarea unei minuni întamplata într-o zi de duminica. În curs de noua ore, apa se ridica la nivelu-i obişnuit, adica la o înalţime de douazeci şi trei de picioare, faţa de varful dambului. Aşezaram o mica pompa de fier – una din primele care au fost turnate în fabrica mea din preaj¬ma capitalei – gauriram rezervorul de piatra, aflat langa peretele exterior al camerei de scurgere şi introduseram o bucata de ţeava destul de lunga pentru a ajunge pana la intra¬rea capelei şi a o trece pe sub pragul ei. De acolo, ţaşnirea apei putea fi vazuta hat şi bine de toata suflarea de pe doua mii de pogoane. Doream ca, la momentul oportun, toata aceasta suflare sa fie de faţa pe întinsul campiei, privind înspre dambul cel sfant.
Luaram apoi un butoi gol şi îl caţararam pe acoperişul neted al capelei, fixandu-l cum trebuie; turnaram într-însul praf de puşca, umplandu-l pana aproape de gura; apoi bagaram în butoi cat mai multe artificii şi rachete, de toate soiurile, alcatuind – va asigur- un snop zdravan şi impunator. Vararam în aceasta pulberarie şi firele unei baterii electrice de buzu¬nar şi aşezaram tot magazinul nostru de foc grecesc la fiecare din colţurile acoperişului – artificii albastre la un colţ, verzi la altul, roşii la celalalt şi, în fine, purpurii la ultimul, legandu-le cu fire electrice.
La o distanţa cam de doua sute de yarzi de acolo, în mijlo¬cul campiei, facuram un ţarc cu ţaruşi, înalţi de patru picioare, şi îl acoperiram cu scanduri, înjgheband astfel o platforma. O acoperiram cu nişte covoare straşnice, împrumutate anume, şi aşezaram deasupra tronul stareţului. De! Ce sa-i faci! Cand ţi-ai pus în gand sa savarşeşti o minune în faţa unui norod neştiutor, nu trebuie sa neglijezi nici cel mai mic amanunt, caci îi ştii importanţa. Trebuie sa faci cat mai impresionanta în ochii mulţimilor toata recuzita. În ce-l privea pe oaspetele de onoare, el trebuia sa se simta cat mai în largul lui. Numai dupa ce ai pus la punct toate acestea, poţi zburda în voie şi porneşti sa-ţi valorifici efectele pana la capat. Eu ştiu bine valoarea acestor lucruri, caci cunosc firea omului. Un miracol cere cat mai multe farafastacuri. Într-adevar, costa multa zbanţuiala şi truda, şi cateodata multe parale, dar pana la urma vezi ca face. Ei, bine, ca sa continui povestea, noi am adus firele pana la temelia capelei şi apoi le-am tras pana la platforma, ascunzand sub ea bateriile electrice. De asemenea, am mai facut şi o împrejmuire de franghie, pe o distanţa de o suta de picioare patrate, pentru a nu lasa gloatele sa dea buzna prea aproape, şi cu asta ne-am încheiat lucrarile. Planul meu era ca accesul publicului sa înceapa la ora zece treizeci, iar reprezentaţia fix la unsprezece şi douazeci şi cinci de minute. M-am gandit sa pun şi taxa de intrare, dar mi-am dat seama ca nu-i cazul. Le-am spus baieţilor sa fie la capela înca de la zece, înainte ca cineva sa poata da tarcoale pe acolo. Le-am spus sa fie pregatiţi ca sa manevreze pompele la momentul potrivit şi totul sa mearga struna. Apoi, ne-am dus cu toţii la cina.
Vestea pacostei de la izvor se laţise hat departe, în vremea aceasta, iar în cursul ultimelor doua-trei zile puhoaie de oa¬meni se revarsasera mereu în vale. La poalele vaii se înjghe¬base o adevarata tabara, aşa ca eram siguri ca vom avea public berechet. Numai de asta nu ne temeam! De cu seara, o seama de crainici roira prin toate parţile, vestind cele încer¬cate de mine şi facand sa bata inimile tuturor, de parca ar fi fost cuprinşi de friguri. Crainicii informara pe oameni ca sta¬reţul şi suita sa vor veni cu mare pompa şi se vor aşeza pe platforma la zece treizeci. Pana la aceasta ora întregul ţinut se afla sub ordinele mele şi nimeni nu trebuia sa calce pe acolo. Dupa aceea, clopotele vor înceta sa mai bata şi semnul acesta va însemna ca norodul poate da buzna şi ocupa toate locurile libere.
Ma gaseam pe platforma, gata sa fac onorurile, cand zarii mareaţa procesiune în frunte cu stareţul, dar ea nu se putu desluşi mai bine decat cand se apropie de îngradirea de franghie, caci era o noapte întunecoasa, fara stele, iar torţele nu erau îngaduite. Împreuna cu cinul calugaresc, veni şi Merlin, care ocupa un loc în faţa, pe platforma, dovedind macar o data ca s-a putut ţine de cuvant. Norodul ce se îmbulzea la marginea zonei interzise nu-l puteai vedea, dar fiţi siguri ca se stransese potop de lume, nu alta. În clipa în care clopotele încetara sa mai bata, mulţimile, pana atunci înghesuite, rupsera randurile şi se napustira ca nişte uriaşe talazuri negri¬cioase, inundand tot ţinutul timp de o jumatate de ceas, apoi încremenira locului. Era atata lume înghesuita, încat n-ai fi putut arunca nici un ac, pe o distanţa de mile şi mile.
Timp de vreo douazeci de minute, lumea trai frigurile începerii spectacolului, emoţia solemna a ridicarii cortinii, fapt pe care ma bizuiam pentru un efect cat mai puternic.
Este ştiut ca e bine sa laşi totdeauna publicul sa fiarba de nerabdare. În sfarşit, se auzi, în tacerea ceea mormantala, o nobila cantare latineasca – un cor barbatesc – şi mareţele valuri ale melodiei se înalţara şi ropotira în noapte. Şi asta era tot opera mea, şi ea s-a dovedit a fi una dintre cele mai straşnice nascociri. Cand s-a sfarşit cantarea, m-am ridicat şi înalţandu-mi braţele spre cer, timp de doua minute, avand grija sa-mi ţin şi capul în sus – fapt care impune totdeauna o tacere sepulcrala – m-am apucat sa rostesc încetişor o seama de cuvinte aiurea, dar cu un fel de smerenie, înfioratoare, care facu pe sute de oameni sa tremure, iar pe multe femei sa leşine:
„Ronftantinopolitanifchebubelfachpfeifenmachergefellschaft”.
Tocmai cand bolboroseam pociturile astea de vorbe, facui contactul cu unul dintre firele electrice şi toata puzderia de lume, învaluita în întuneric, aparu deodata într-o înspaimantatoare lumina albastrie! Efectul a fost covarşitor! Mulţi oameni dadura ţipete, femeile îşi zgarcira trupurile şi o apucara care încotro, plutoanele de copii din flori leşinara cu sutele. Stareţul şi calugarii se închinara la repezeala şi pe buze le fluturau rugaciuni de oameni la ananghie. Merlin nu-şi pierdu cum¬patul, dar era sastisit rau de tot. Niciodata nu mai vazuse aşa ceva. Era momentul ca sa intensific efectele! Cu braţele ridi¬cate, am început sa mormai urmatoarele cuvinte – ca şi cum aş fi fost în agonie:
„Nihiliftendhhnamittheaterfaftchenfprengungsattentatsverfuchungen!”
şi – ţuşti! – dadui drumul la artificiile cele roşii! Sa fi auzit atlanticul acela de lume, tanguindu-se, bocindu-se şi racnind cand iadul roşu se alatura celui albastriu. Peste alte şaizeci de secunde, strigai:
„Transvaltruppentropentrdnsporttrampeltiertreibertrauungstranentragodie!”
şi luminai artificiile cele verzi. De data aceasta, aşteptand doar patruzeci de secunde, îmi ridicai iaraşi braţele la cer şi-i trasnii cu urmatoarele silabe pustiitoare din cuvantul cu¬vintelor:
„Mettamufelmannenmaffenmenfrhenmordermohrenmuttermarmormonumentenmacher!”.
şi-pac! – dadui drumul luminii purpurii! Şi iaca aşa, sa vezi şi sa nu crezi: patru vulcani, nu alta, în erupţie, varsand nori de fum şi scantei în vazduh – artificii roşii, albastrii, verzui şi purpurii raspandindu-se de-a valma şi alcatuind o orbitoare namiaza, plina de curcubee, pana în cele mai îndepartate unghere ale vaii. În departare, se putea zari acum pustnicul din varful stalpului, stand încremenit pe-un fundal de cer, uitand sa-şi mai faca mataniile pentru prima data în douazeci de ani. Ştiind ca baieţii se aflau la pompa, gata s-o puna în funcţiune, îi zisei stareţului:
— A sosit clipa cea mare, sfinţite parinte. Sunt gata sa rostesc numele acela de spaima şi sa poruncesc dezlegarea vrajii. Sa te ţii tare! Sprijina-te de ceva! Apoi, strigai catre norod: Atenţie! Peste cateva clipe, vraja va fi dezlegata! Daca nici eu nu voi izbuti, atunci sa ştiţi ca nici unui muritor nu-i este dat sa sfarme facatura. Daca voi izbuti, o sa aflaţi cu toţii, caci toţi veţi vedea izvorul sfant ţaşnind din belşug, chiar în uşa capelei!
Facui o pauza, pentru a da timp celor care m-au auzit sa raspandeasca declaraţia mea şi celor care nu m-au putut auzi, ducand-o pana în cele mai departate randuri. Apoi, facui o demonstraţie de poze şi gesticulaţii suplimentare, zbierand:
— Ia aminte! îţi poruncesc – ţie, duh necurat, care ai pus stapanire pe fantana cea sfanta, sa verşi chiar acum în ceruri toate focurile draceşti ce au mai ramas în tine, sa dezlegi vraja şi sa te cari în haul haurilor, ramanand acolo legat vreme de-o mie de ani. Îţi dau aceasta porunca, rostind numele-ţi de spaima: BGWJJILUGKKK!
Apoi, am facut contactul cu butoiul plin de rachete şi artificii şi, ca dintr-o fantana ţaşnitoare, se revarsara în înaltul cerului suliţe de foc, sfaraind şi gonind şi apoi faramandu-se în puzderie de nestemate sclipitoare! Mulţimea înghesuita izbucni – ca într-un singur glas – într-un asurzitor geamat de groaza, care apoi se prefacu în nebuneşti osanale de bucurie, cand oamenii vazura cu ochii lor, într-o lumina uluitoare, apa cea desferecata curgand iaraşi. Batranul stareţ nu fu în stare sa scoata nici o vorba, din pricina lacrimilor şi nodurilor ce i se pusera în gat, şi, aşa amuţit cum era, ma stranse în braţe şi ma terciui cu îmbraţişarile. Aşa era mai graitor decat cu vorba, dar era mai greu sa scapi de urmarile îmbraţişarilor, într-o ţara în care toţi doctorii şi vracii nu faceau nici o para chioara.
Pacat ca n-aţi vazut spuza aceea de oameni repezindu-se la apa şi sarutand-o; sarutand-o, dezmierdand-o, giugiulind-o şi vorbind cu ea, de parca ar fi fost o faptura vie, întampinandu-i reîntoarcerea cu vorbe dulci, pe care de obicei le spuneau celor dragi şi purtandu-se, ca şi cum li s-ar fi întors acasa un prieten plecat de mult şi pe care îl socotisera pierdut. Zau ca era înduioşator sa vezi aşa ceva şi într-adevar mi-a crescut stima pentru ei, ceea ce n-aş fi banuit mai înainte.
Pe Merlin l-am trimis acasa cu targa. Leşinase, prabuşindu-se ca un bolovan, cand rostisem numele acela înfrico¬şator şi nu-şi mai venise în fire. Nu mai auzise niciodata numele acela – cum nu-l auzisem nici eu – dar lui i se pa¬ruse cel autentic. Orice amestecatura de vorbe fara şir i s-ar fi parut de altfel o formula autentica, iar mai tarziu mi-a marturisit ca nici mama duhului acela necurat nu i-ar fi putut rosti numele mai bine decat mine. Nici în ruptul capului nu se putea dumeri, cum de-am supravieţuit dupa toate acestea, iar eu avui de grija sa nu-l lamuresc. Numai un vrajitor agea¬miu ar fi dat în vileag o taina aşa de mare. Bietul Merlin s-a caznit timp de trei luni cu tot felul de farmece, straduindu-se sa descopere profunda şmecherie de a rosti acel nume, fara sa-ţi pierzi viaţa. Dar pana la urma tot n-a reuşit.
Cand am luat-o spre capela, mulţimea se descoperi şi se dadu în laturi, plina de respect, socotindu-ma un soi de fiinţa superioara, ceea ce şi eram de fapt. Îmi dadeam seama ca aşa e. Am format o echipa de noapte dintre calugari şi i-am învaţat taina pompei, punandu-i la lucru, caci era vadit ca o buna parte din cei prezenţi vor sta de veghe la izvor toata noaptea, aşa ca trebuiau serviţi cum se cuvine. Pentru calu¬garii din echipa, pompa însaşi constituia un miracol şi ei nu încetau sa se minuneze şi totodata sa admire uluitoarea-i eficacitate.
Fusese, într-adevar, o noapte mareaţa, o noapte de pomi¬na. Se petrecusera fapte de neuitat. Cu greu putui adormi din pricina taraboiului celor care proslaveau minunea mea.
CAPITOLUL XXIV
Vrajitorul rival
Prestigiul meu în Valea Sfinţeniei ajunsese acum de pomina. Era cazul ca sa-l folosesc la ceva rentabil. Mi s-a nazarit ideea asta în dimineaţa urmatoare, cand am vazut venind calare pe unul dintre cavalerii mei, din branşa sapunului. Aşa cum arata istoria, calugarii de pe meleagurile acelea dovedisera cu doua veacuri mai înainte gusturi cam prea lumeşti, manifestandu-şi dorinţa de a se spala. Poate ca o ramaşiţa din aceasta încalcare a canoanelor mai staruia înca, aşa ca îmi veni ideea sa pun la încercare pe unul din fraţi:
— Nu ai chef sa faci o baie?
Gandul acesta îl înfiora – caci se temea sa nu puna în primejdie izvorul, aşa ca-mi raspunse, plin de simţire:
— Nu se cade sa cereţi una ca asta unui biet trup, carele n-a avut parte din copilarie de o înviorare atat de blagoslovita. Dar-ar Dumnezeu sa ma vad spalat şi curat, daca voinţa lui iaste, dara nu ţi se cade, luminate stapane, a ma duce în is¬pita cu lucruri carele oprite sunt.
Apoi, scoase un oftat atat de jalnic încat mi-am zis ca tre¬buie sa i se ia macar un strat din terenul de locuinţe ce i se aşezase pe corp. Asta chiar daca ar fi trebuit sa-mi pun în joc toata influenţa şi sa sparg banca. Aşa se face ca m-am dus la stareţ şi i-am cerut o dezlegare pentru acest frate. Stareţul se înfiora, nu alta, şi-l apuca tremurul. Nu pretind ca i se puteau vedea fiorii şi tremurul decat daca cineva s-ar fi apucat sa-l razaluiasca, pentru a da jos, jegul de pe el, iar mie nici prin gand nu-mi trecea – dar cum-necum, mi-am dat seama ca aşa era şi ca sub pojghiţa de jeg, groasa cat scoarţa unei carţi, el se cutremura şi dardaia.
— Vai, fatul meu, cere-mi orice-i pofta inimii tale şi daruit îţi va fi cu o inima mulţumitoare, numai aceasta nu, vai de mine şi de mine! Au ţi-e vrerea sa ne piara iaraşi izvorul cel blagoslovit?
— Nu, parinte stareţ, n-o sa piara! Am eu o ştiinţa tainica, ce ma învaţa ca greşita a fost parerea de odinioara ca anume din pricina baii a pierit izvorul. Pe cand îi vorbeam, am obser¬vat cum pe chipul batranului mijea un vajnic interes. Ştiinţa pe care o am îmi arata ca baia n-a avut nici o vina în pacos¬tea aceea, care a fost pricinuita de un pacat de alt soi.
— Cuvinte de nadejde graieşti şi se cuvine sa le laudam, daca sunt adevarate!
— Fii sigur ca-s adevarate. Îngaduie-mi, cuvioase parinte, sa recladesc baia. Îngaduie-mi şi te asigur ca izvorul va curge în veacul veacului.
— Întareşte-ţi cuvantul! Vei pastra neclintita fagaduinţa? Leaga-te cu juramant!
— Îţi jur ca aşa va fi.
— Atunci cea dintai baie mie mi se cade! Întocmeşte cele de trebuinţa. Nu mai adasta, nu mai adasta, ci fara zabava da-i zor!
M-am apucat îndata de lucru, împreuna cu baieţii. Ruinele baii cele vechi nu disparusera, ci se aflau în subsolul manastirii, şi nu lipsea nici o piatra. Ruinele fusesera lasate astfel în de¬cursul atator vieţi omeneşti şi toţi se ferisera de ele cu o evlavioasa teama, ca de nişte lucruri afurisite. În doua zile, am ispravit totul şi am adus apa. Facusem un bazin larg cu apa curata şi limpede, în care se putea înota. Şi era, ma rog, apa curgatoare, care venea şi ieşea prin vechile ţevi. Batranul stareţ s-a ţinut de cuvant şi a fost primul care a facut proba. S-a coborat în bazin, negru şi şovaielnic, lasand pe margini întreaga obştie neagra, prada tulburarii şi îngrijorarii, cuprinsa de tot felul de presimţiri, şi s-a întors alb şi vesel. Partida a fost caştigata şi un nou triumf trecut pe rabojul meu.
Campania facuta în Valea Sfinţeniei a fost rodnica şi eu eram tare mulţumit şi gata s-o iau din loc, daca n-aş fi avut parte de-o dezamagire. Am capatat o raceala zdravana, care mi-a zgandarit un reumatism ascuns. Fireşte, reumatismul m-a pocnit în locul cel mai slab, cuibarindu-se acolo. Era tocmai locul în care stareţul ma apuca cu braţele lui şi ma chifligea, ori de cate ori îi venea pofta sa-şi arate recunoştinţa faţa de mine cu o îmbraţişare.
Cand, în cele din urma, scapai de acolo, eram o umbra. Dar fiecare se dovedi plin de atenţii şi bunatate, readucand vieţii mele voia buna de mai înainte. Ăsta era cel mai bun leac pentru a asigura cat mai repede unui convalescent sana¬tatea şi vlaga şi nu-i de mirare ca ma refacui într-un timp destul de scurt.
Sandy se obosise de atatea îngrijiri, aşa ca m-am hotarat s-o şterg şi sa vantur singur lumea, lasand-o la manastire ca sa se odihneasca. Planul meu era ca sa ma travestesc într-un ţaran liber şi sa cutreier pe jos ţara, o saptamana sau doua. În felul acesta, aş fi avut prilejul sa mananc şi sa ma adapostesc la cetaţenii liberi din clasa cea mai de jos şi mai saraca şi sa traiesc la fel ca danşii. Nici ca exista o cale mai buna ca sa ma lamuresc pe deplin în privinţa traiului lor zilnic şi a felu¬lui în care legile le înraureau vieţuirea. Daca m-aş fi dus printre ei ca un gentleman, aş fi fost întampinat cu sfiala şi convenţii, fiind ţinut departe de adevaratele lor bucurii şi necazuri şi necunoscand decat pojghiţa lucrurilor.
Într-o buna dimineaţa, ieşisem la plimbare ca sa-mi fac muşchi pentru calatoria planuita şi tocmai urcasem creasta care marginea capatul nordic al vaii, cand dadui, deodata, peste o deschizatura facuta de mana omului, în faţa unei pra¬pastii nu prea adanci. Dupa felul cum era aşezata, mi-am dat seama ca este sihastria aceea care-mi fusese adeseori aratata de la departare. Mi se spusese ca acolo este cuibul unui schimnic foarte faimos din pricina murdariei şi austeritaţii sale. Auzisem ca, nu de mult, i se oferise o situaţie straşnica în marea Sahara, acolo unde leii şi muştele nisipurilor fac viaţa unui pustnic deosebit de atragatoare şi anevoioasa şi ca el plecase în Africa spre a o lua în primire, aşa ca mi-a dat prin gand sa intru acolo şi sa vad cum se potrivea atmosfera acestui barlog cu faima raspandita.
Mare mi-a fost mirarea! Salaşul era maturat de curand şi curaţat. Apoi, înca o surpriza: din fundul întunecos al grotei se auzea clinchetul unui clopoţel şi dupa aceea urmatorul apel:
— Alo! Centrala! Acolo Camelot?Amu sus inimile, bucura-ţi-va şi nu taceţi a spune minunea carea degrab s-a pogorat şi s-a laţit pana în cele mai la neîndemana locuri – iacatelea aici va şade în faţa luminaţia sa Şeful şi harazit va iaşte cu urechile voastre a-l auzi pre el!
Ce rasturnare totala a lucrurilor însemna faptul acesta! Ce amestecatura de ciudaţenii şi sucheţenii! Cetalmeş-balmeş nemaiauzit de lucruri care se bat cap în cap! Salaşul falselor minuni devenea acum salaşul unei adevarate minuni, iar barlogul unui sihastru medieval se prefacea într-o centrala telefonica.
Telefonistul se ivi la lumina şi recunoscui într-însul pe unul dintre baieţii mei. Îi zisei:
— De cand a fost pusa în funcţiune centrala asta, Ulfius?
— De asta-noapte, la miezul nopţii, luminate Şef, nu va fie cu banat! Zarit-am multe luminiţe în valea aceasta şi am chibzuit ca se cuvine a statornici şi aici o centrala, caci unde iaste nevoie de atatea luminiţi însamna ca iaste un targ mai aşezat.
— Ai dreptate. Nu-i chiar un targ în toata legea, dar tot i-un vad bun! Ştii unde te afli?
— N-am avut ragaz sa cercetez. Fartaţii mei purces-au mai departe la treburile lor şi, lasandu-ma pre mine a ispravi, m-am dat hodinei, urmand sa iau veste cand ma voi trezi şi sa dau sama de numele locului la Camelot, spre a fi trecut pe raboj.
— Ei, bine, asta-i Valea Sfinţeniei!
N-a fost deloc impresionat, vreau sa spun ca nu a ramas cu gura cascata, cand a auzit numele – şi asta în ciuda aştep¬tarilor mele. S-a mulţumit doar sa-mi zica:
— Voi da de veste la Camelot.
— Dar bine, omule, toate ţinuturile acestea vuiesc de minu¬nile care s-au savarşit aici! N-ai auzit nimic?
— Ehei! Aţi uitat ca noi am purces noaptea şi ne-am ferit a grai cu careva? Noi nu am luat veste de la nime, fara doar de la Camelot, bagand sama numai la ceea ce se graia prin telefon.
— Dar bine, cei de acolo ştiu cu toţii ce s-a petrecut aici. Nu ţi-au spus nimic despre marea minune a repararii izvorului sfant?
— Ehehei! De asta-i vorba? Dara atuncea numele vaii aceştia nu se potriveşte cu numele aceleia, nice ca se poate mai mare deose…
— Atunci, care-i numele ei?
— Valea Afuriseniei!
— Aha, pricep! Afurisit telefon! I-un uciga-l toaca şi tamaia, cand e vorba sa-ţi transmita sunete similare, prefacandu-le în minuni de încalceala şi baiguiala faţa de înţelesul lor. Nu ştiu daca ma pricepi, dar nu conteaza! Acum ştii numele locului acesta. Cheama, te rog Camelotul.
El se executa şi îl chema pe Clarence. Ce bucurie pe mine sa aud iaraşi glasul baiatului! Ma simţeam ca şi cum aş fi fost acasa. Dupa ce-am schimbat cuvinte pline de afecţiune şi l-am încunoştinţat despre boala mea din urma, i-am zis:
— Ce mai nou?
— În însaşi clipa aceasta, regele, regina şi o sama de curteni purced catre valea domniei tale, spre a se închina apei pe care ai adus-o iaraşi, spre a se curaţa de pacate şi spre a vedea, cu ochii lor, lacaşul unde duhul Satanei starnit-a palalaile iadului, ridicandu-le pana la ceruri. Daca m-ai asculta cu bagare de sama, m-ai auzi cum îţi fac cu ochiul şi aşijderea m-ai putea auzi cum îmi înfloreşte zambetul, caci eu sunt acela care a facut alegerea flacarilor din pulberaria de aici şi le-am trimis la porunca luminaţiei tale.
— Regele cunoaşte drumul pana aici?
— Regele? Habar nu are şi se prea poate sa n-aiba habar nice de celelalte drumuri ale daturilor sale, dara cetaşii care ţi-au ajutat la facerea minunilor îi vor fi calauze şi vor conduce alaiul, statornicind şi locurile unde sa fie masul la namiezi şi peste noapte.
— Atunci, cand vor ajunge aici?
— Pe la chindii sau şi mai tarziu, de acum peste trei zile.
— Alte noutaţi?
— Regele a început sa stranga oşti, precum l-ai povaţuit, întocmit-a de-a binelea un regiment, cu capetenii cu tot.
— Ia-n te uita; ce poznaş! Pai, eu trebuia sa am cuvantul hotarator în chestia asta. În tot regatul, nu exista decat un singur grup de oameni care au caderea de a instrui o armata permanenta.
— Aşa este şi te vei cruci cand vei afla ca în tot regimentul nu exista nici macar un cadet de la West Point.
— Ce spui? Vorbeşti în bobote?
— Grait-am adevarul.
— Atunci, lucrul ma nelinişteşte. Cine au fost aleşi ca ofiţeri şi pe ce cale? S-au ţinut concursuri de admitere?
— Habar nu am! Ştiu atata ca ofiţerii sunt toţi din familii de stirpe veche şi-s – aşa cum zice domnia ta – zgaiţi din nascare.
— Clarence, dragul meu, nu-mi place cum merg lucrurile.
— Potoleşte-ţi naduful, domnia ta, caci doi dintre candidaţii pentru locotenenţie vor calatori cu regele – amandoi sunt tineri de viţa veche – şi daca ai rabdare sa-i aştepţi, slobod vei fi a auzi întrebarile ce li se vor pune.
— Tocmai asta doream. Trebuie sa aduc pe unul de la West Point, fie ce-o fi. Da porunca unui calaraş s-o întinda îndata pana la şcoala aceea, ca sa duca un mesaj. N-are decat sa deşale caii, daca trebuie, dar sa ajunga acolo chiar astazi, înainte de asfinţit şi sa comunice ca…
— Nu este nevoie, caci am randuit fir telefonic pana la şcoala. Rogu-va sa-mi îngaduiţi a va da legatura telefonica.
Ei, va sa zica, lucrurile nu mergeau chiar aşa de rau. În aceasta atmosfera, cu telefoane şi comunicaţii-fulger la mari distanţe – rasuflam iaraşi în voie. Dupa atata înabuşire, simţeam iar suflul vieţii. Abia atunci mi-am dat seama cat de îngrozitoare, cat de statuta, posomorata şi fara vlaga a fost pentru mine ţara aceasta, în anii petrecuţi într-însa şi cum mintea îmi amorţise într-atata încat ma deprinsesem cu toate şi aproape ca nu mai îmi venea sa ma sinchisesc de ele.
Personal, am dat cuvenitele ordine conducatorului Academiei Militare. De asemenea, i-am cerut sa-mi aduca hartie, toc rezervor şi cateva cutii cu chibrituri. Mi-era leha¬mite sa le tot duc lipsa. Acum îmi puteau fi de folos, caci nu mai trebuia sa port armura şi eram slobod sa umblu prin buzunare.
Cand m-am înapoiat la manastire, am vazut ca se petrecea acolo ceva interesant. Stareţul şi calugarii se stransesera în refectoriu şi se minunau, ca nişte copii creduli, de boscariile unui vrajitor – numar nou în program! Era îmbracat ca de pe comoara, la fel de ţipator şi caraghios ca un vraci indian. Se schimonosea, bodoganea şi facea tot felul de gesturi, schiţand diferite figuri şi semne cabalistice în aer sau pe podea, aşa, dupa tipic. Era o celebritate picata din Asia – aşa spunea el, şi asta era de ajuns, caci o astfel de declaraţie valora cat aurul şi avea circulaţie peste tot.
Cat de uşor şi de ieftin puteai fi un mare vrajitor, daca urmareai reţeta acestui om! Specialitatea lui era de a spune ceea ce facea, în acea clipa, oricare individ de pe suprafaţa pamantului şi ceea ce facuse el candva în trecut sau ceea ce va face candva în viitor. El întreba daca cineva este curios sa ştie ceea ce face împaratul Rasaritului, în momentul acela. Din scapararile ochilor şi din framantarea încantata a mainilor celor de faţa, puteai deduce raspunsul: liota aceasta smerita dorea într-adevar sa afle ceea ce punea la cale, în momentul acela, monarhul cu pricina. Înşelatorul mai trase cateva scalambaieli, apoi facu aceasta grava declaraţie:
— Prea înaltul şi prea puternicul împarat al Rasaritului se milostiveşte, în clipa de faţa, punand în palma unui cuvios calugar-cerşetor… una, doua, trei patace, şi toate de argint.
Peste tot izbucni un zumzet de exclamaţii, în semn de lauda.
— Ce minune!
— E minunat!
— Ce ştiinţa, ce truda ca sa dobandeşti o putere atat de uluitoare!
Pofteau ei oare sa afle ceea ce facea lordul suprem al Indiei? Daca da, el le spunea ceea ce facea acest lord suprem al Indiei. Apoi, le zise ceea ce punea la cale sultanul Egiptului şi, de asemenea, regele de peste mari şi ţari. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe; iar cu fiecare noua minunaţie, uimirea în faţa preciziei vrajitorului creştea din ce în ce. Spectatorii se gandeau ca odata şi odata omul o s-o mai scranteasca şi el, dar nici pomeneala, caci vrajitorul nu a şovait macar o singura data. Ştia toate şi cu o exactitate fara greş. Îmi dadui seama ca, daca lucrurile vor continua aşa, îmi voi pierde supremaţia şi omul acela îmi va rapi clientela, lasandu-ma pe drumuri. Trebuia sa-i pun beţe în roate şi cat mai neîntarziat. De aceea îi zisei:
— Daca-mi îngaduiţi, tare aş dori sa aflu ceea ce se petrece în clipa de faţa cu o anumita persoana.
— Acmu slobod eşti sa-i spui numele. Nu te sfii. Afla-vei pe loc.
— O sa fie cam greu – poate chiar cu neputinţa.
— Iscusenia mea nu ia aminte de aceasta vorba. Cu cat mai mare-i zaticneala, cu atat mai vartos afla-vei întocmai ce vrei sa afli.
Dupa cum vedeţi, aţaţam treptat interesul spectatorilor. Atenţia lor se încorda din ce în ce şi v-aţi fi putut da seama, vazand cum toţi îşi suceau gaturile şi îşi opreau rasuflarea. Atunci, dadui eu lovitura cea mare:
— Daca nu dai greş, daca îmi vei spune cu adevarat ceea ce doresc sa aflu, atunci vei avea de la mine doua sute de banuţi de argint.
— Avuţia asta-i ca şi a mea, caci vei lua vestea pre care o pofteşti.
— Atunci, fii bun şi-mi spune ce fac eu în momentul de faţa cu mana dreapta.
— Hm!
O horcaiala de oameni uluiţi îi cuprinse pe toţi. Nimanui din toata gloata nu-i trasnise prin cap şmecheria asta simpla de a întreba tocmai despre cineva care nu se afla la sute de mii de mile departare. Vrajitorul primise o grea lovitura. Aşa ceva nu i se mai întamplase în cariera şi asta i-a pus capacul, caci nu a ştiut cum sa-i faca faţa. Parea aiurit şi nu mai putea boscorodi nici o vorba.
— Hai – îi zisei eu – ce mai stai? Cum se poate ca dumneata sa ştii ceea ce se petrece cu oricine, la capatul pamantului, şi sa raspunzi pe loc, şi sa nu poţi spune ceea ce face cineva la caţiva paşi în faţa dumitale? Cei din spatele meu vad ce fac eu cu mana mea dreapta şi îţi vor întari spusele, daca vei rosti adevarul.
El continua sa ramana nauc.
— Ei bine, am sa-ţi spun eu de ce ai amuţit şi nu mai ghiceşti nimic: pur şi simplu pentru ca nu ştii. Dumneata te pretinzi vrajitor? Prieteni dragi, mangafache asta i-un înşelator şi un mincinos.
Faptul îi întrista pe calugari şi îi îngrozi. Bieţii de ei! Nu erau deprinşi sa vada cum asemenea fiinţe îngrozitoare erau luate în tarbaca şi nu ştiau care pot fi urmarile. Se facu o tacere mormantala şi tot felul de prevestiri superstiţioase huiau în minţile lor. Vrajitorul începu sa-şi mai vina în fire, iar, cand se apuca sa dea la iveala un suras graţios şi nepasator, cu toţii rasuflara uşuraţi, socotind ca omul n-avea de gand sa rapuna pe nimeni. Ba, zise:
— Se cade a nu lua sama la vorbele omului de aici, carele degeaba trage para asupra-mi. Sa-i fie de bine, ca el n-a apucat a şti ceea ce li se cade tuturor sa ştie, anume ca vrajitorii den stepena mea nu dau valha şi nu se învrednicesc decat cu fapte de regi, principi, împaraţi, cu faptele acelora care s-au nascut în scutece de purpura! Şi numai de danşii iau veste! Daca domnia ta m-ai fi întrebat ce face Arthur, falnicul crai, ar fi fost altaceva şi eu ţi-aş fi spus, dara faptele unui om din prostime nu le iau în sama.
— Te-am înţeles greşit, meştere, nu-ţi fie cu banat. Mi s-a parut ca ai spus „oricine” şi eu am crezut ca oricine înseamna chiar oricine, adica oricare dintre noi.
— Da – oricine care-i de neam mare şi, daca se poate, de neam craiesc.
— Aşa se şi cade, pare-mi-se, zise stareţul, care profita de ocazie pentru a-l îmbuna şi a înlatura dezastrul. Aşa se şi cade, caci unde s-a mai pomenit ca un aşijderea dar minunat sa fie harazit pentru darea la iveala a faptelor unor fiinţi din prostime? Ci numai acelora nascute întru fala şi pohfala li se cade a li se meni: Arthur, al nostru, craiul…
— Poate doreşti sa afli ceva despre el? se napusti vrajitorul.
— Cu cea mai mare placere, aş dori; şi cu toata recunoştinţa. Pe data, cei de faţa se aratara iaraşi cuprinşi de teama şi curiozitate, ca nişte natarai incorijibili. Urmareau, ahtiaţi, incantaţiile şi se uitau la mine, parca zicandu-mi: „Na, mai vrei ceva?” cand vrajitorul dadu de veste ca:
— Regelui îi este lehamite de vanatoare şi acum hodineşte în palatul sau aceste doua ceasuri, afundat într-un somn fara vise.
— Aiba-l domnul în paza! zise stareţul, facand semnul crucii. Fie-i somnul acesta spre întarirea sufletului şi a trupului!
— Aşa i-ar fi, daca regele ar dormi – zisei eu – dar regele nu doarme, ci a purces calare.
Iaraşi bucluc, din pricina conflictului de autoritate. Ni¬meni nu mai ştia pe cine sa creada, pe vrajitor sau pe mine, caci şi mie îmi mai ramasese niscaiva faima. Dispreţul vrajitorului se dadu pe faţa şi el zise:
— Mare! Mulţi proroci, profeţi şi vrajitori falnici apucat-am în zilele mele, dara pre nici unul nu l-am vazut stand cu braţele în san şi izbutind sa vada în inima lucrurilor, fara de ajutorul unor vraji îndelung ticluite.
— Dumneata ai trait în padure şi asta ţi-a cam stricat! N-ai de unde şti ca şi eu folosesc farmecele – şi bunii mei fraţi de aici o ştiu – dar le folosesc numai în anumite împrejurari.
Cand e vorba de luat în batjocura, ştiu sa-mi calculez bine efectele. „Directa” mea îl facu sa se clatine. Stareţul se interesa apoi de regina şi de curteni, primind informaţia urmatoare:
— Dorm duşi cu toţii, rupţi de oboseala, aşijderea cu craiul. Eu însa zisei:
— Înca o minciuna. Jumatate din cei de la curte se dis¬treaza în clipa de faţa, iar regina şi cu cealalta jumatate nu dorm, ci calatoresc. Poate ca dumneata eşti în stare sa ne spui mai multe, dandu-ne de ştire încotro calatoresc, în clipa de faţa, regele şi regina cu însoţitorii lor?
— Ei dorm acum, precum zis-am, dara maine vor porni la drum, în calatorie catre marea cea mare.
— Şi unde vor fi ei peste trei zile, pe la ceasul vecerniei?
— Hat departe, la miazanoapte de Camelot, la jumatatea drumului ce-l au de facut.
— Înca o minciuna, lunga de o suta cincizeci de mile! Drumul lor calare va fi ispravit nu numai pe jumatate, ci pe de-a-ntregul şi ei vor fi chiar aici, în valea aceasta.
Iata o lovitura fulgeratoare! Stareţul şi calugarii fura cuprinşi de o mare framantare, iar omul descantecelor fu zdruncinat din ţaţani. Am continuat pana la capat:
— Daca regele nu va sosi aici, atunci am sa calaresc eu pe baţ în rasul lumii, iar daca soseşte am sa te pun eu sa calareşti pe baţ, pan-or ieşi toţi dracii din tine.
A doua zi, m-am dus la centrala telefonica şi am aflat ca regele trecuse prin doua oraşe care erau de-a lungul liniei telefonice. În acelaşi mod, am aflat şi în ziua urmatoare noua etapa a calatoriei. Dar n-am scapat nimanui o vorba. Ra¬poartele din ziua a treia îmi aratara ca, daca regele se va ţine în acelaşi ritm, va sosi pe la ora patru dupa-amiaza: Totuşi, nicaieri nu se vadea vreun semn ca cei de aici îi aşteapta sosirea. Se parea ca nu se face nici o pregatire spre a fi întampinat dupa cuviinţa. Lucru ciudat, de buna seama. Exista o singura explicaţie: anume, ca celalalt vrajitor ma lucra în foi de viţa. Şi era adevarat. Iscodind pe un prieten al meu, un calugar, acesta mi-a confirmat ca vrajitorul facuse alte farmece şi aflase ca regele se hotarase sa lase balta calatoria şi sa ramana acasa. Gandiţi-va la una ca asta! Vedeţi cate parale face reputaţia într-o ţara ca asta. Şi – de! – oamenii aceia ma vazusera cu ochii lor facand cea mai spectaculoasa vraja din istorie şi singura cu valoare pozitiva din cate apucasera ei şi, totuşi, iata unde ajunsera: erau gata sa-l creada pe un aventurier care nu le dadea nici o dovada de puterea lui, ci doar vorbe goale.
Totuşi, nu ar fi fost o politica înţeleapta sa-l laşi pe rege sa soseasca fara a fi întampinat cu surle şi trambiţe, aşa ca m-am dus în vale şi am adunat cu darabanele un alai de pelerini, şi apoi am afumat o ceata de pustnici, scoţandu-i din vizuini şi pornindu-i pe toţi, la ora doua, ca sa-l întampine pe rege. Cu aceasta pompa a fost el primit. Stareţul nu mai putea de manie şi umilinţa, cand l-am scos în balcon şi i-am aratat fruntea cortegiului îndreptandu-se înspre noi, fara ca vreun calugar sa fi ieşit întru întampinare, fara a se simţi vreo forfota, fara a se auzi vreun clopot de slava şi parada, care sa fi bucurat sufletul regelui. Trase o ocheada şi o zbughi ca sa puna în mişcare toate forţele de care dispunea. Peste o clipa, clopotele balanganeau cu furie şi din diferitele cladiri se revarsau calugari şi calugariţe, alergand într-un suflet, roind în preajma alaiului care se apropia. Şi odata cu ei alerga şi vrajitorul, calare pe baţ, din porunca stareţului. Reputaţia lui se prabuşise în noroi, pe cand a mea se ridicase pana la ceruri. Aşa e – într-o astfel de ţara, nu-ţi faci de ras marca fabricii, numai daca eşti cu ochii în patru şi stai mereu pe puntea de comanda, vazand dincotro sufla vantul.
CAPITOLUL XXV
Concursul
Cand regele calatorea ca sa schimbe aerul, sa faca ceva mişcare sau sa viziteze pe vreun nobil de pe un domeniu mai îndepartat, şi pe care voia sa-l ruineze cu cheltuielile necesare primirii – o parte din dregatori şi func¬ţionari veneau cu dansul. Aşa era obiceiul pe atunci şi aşa se face ca, odata cu regele, sosi în Valea Sfinţeniei şi comisiunea însarcinata cu examinarea candidaţilor la concursul pentru ocuparea unor posturi în armata. De altfel comisiunea ar fi putut face aceeaşi scofala şi la ea acasa. Şi deşi, la drept vorbind, aceasta expediţie era pentru rege un voiaj de pla¬cere, o vacanţa, totuşi el îşi continua şi aici exercitarea unora dintre atribuţiunile sale. Ca de obicei, se ocupa cu atingerea celor bolnavi de scrofule, iar, la rasaritul soarelui, ţinea şedinţe în pragul porţii şi judeca pe împricinaţi, el fiind şi capul justiţiei. Ce mai stralucea el în aceasta slujba! Era un judecator înţelept şi omenos şi este adevarat ca se straduia sa fie cat mai drept şi mai cinstit – dar pe cat îl lumina biata lui minte. Asta însemna o mare limita, caci luminile sale – vreau sa spun prejudecaţile sale – adesea dadeau alta culoare hotararilor pe care le pronunţa. Ori de cate ori era vreun conflict între un nobil sau un gentleman, de o parte, şi cineva de rang mai mic, înclinaţiile şi simpatiile regelui se îndreptau totdeauna catre prima clasa, fie ca îşi dadea seama sau nu. Nici nu se putea sa fie altfel. Toata lumea ştie ce efecte dezastruoase are sclavia asupra concepţiilor morale ale pro¬prietarilor de sclavi, iar o clasa privilegiata, o aristocraţie, nu-i decat o banda de proprietari de sclavi sub un alt nume. Recunosc ca suna cam tare ce spun eu, dar nimeni nu tre¬buie s-o socoata ceva ruşinos – nici chiar nobilii – decat doar daca faptul însuşi constituie o ruşine. Cele spuse de mine exprima doar un fapt real. Elementul ruşinos al sclaviei este faptul în sine, adica sclavia şi nu numele ei. N-ai decat sa asculţi pe vreun aristocrat vorbind despre clasele inferioare lui pentru a recunoaşte – şi asta într-o forma foarte puţin modificata – însaşi atitudinea şi tonul unui adevarat proprietar de sclavi. Iar îndaratul acestora salaşluieşte însuşi spiritul proprietarului de sclavi, simţamintele lui grosolane şi margi¬nite. Toate acestea sunt rezultatul aceleiaşi cauze: vechiul şi înnascutul obicei al aceluia care are sau poseda ceva, de a se socoti o fiinţa superioara. Judecaţile regelui savarşeau numeroase nedreptaţi, dar asta se datora numai şi numai greşitei educaţii ce-o primise; era greşeala simpatiilor lui fireşti şi inalterabile. El era tot atat de nepotrivit pentru a împarţi dreptatea, pe cat ar fi o mama oarecare pentru sarcina de a distribui lapte copiilor lihniţi în timpul unei foamete. Copiii ei – fiţi siguri – vor primi mai mult lapte decat ceilalţi.
Un caz foarte ciudat fu adus în faţa regelui. O orfana bogata se maritase cu un tanar înzestrat cu multe însuşiri, dar sarac lipit pamantului. Proprietaţile fetei erau în cuprinsul unui domeniu aflat sub senioria bisericii. Episcopul eparhiei res¬pective, un semeţ vlastar al marii nobilimi, reclama proprie¬taţile fetei pe temeiul ca ea s-ar fi maritat într-ascuns şi astfel ar fi lipsit biserica de unul dintre drepturile ei, în calitate de stapana a senioriei – dreptul acela pe care îl numeau „le droit du seigneur”. Refuzul de a se supune acestui drept sau orice sustragere de la recunoaşterea lui se pedepsea cu confiscarea averii. Fata se apara, spunand ca stapanirea senioriei o deţinea episcopul şi ca dreptul de care-i vorba nu era transferabil, ci trebuia exercitat de catre însuşi seniorul, iar în caz contrar ramanea fara titular. Pe de alta parte, o lege şi mai veche, a bisericii însaşi, oprea pe episcop de la exercitarea acelui drept. Era un caz într-adevar neobişnuit.
Întamplarea asta îmi reamintea cele ce citisem în tinereţe despre modul ingenios în care consilierii municipali ai Londrei au strans banii necesari pentru construirea palatului lordului-primar. Pe atunci exista masura ca acei care nu se împar¬taşeau, potrivit ritualului bisericii anglicane, sa nu aiba dreptul de a candida la postul de prefect de poliţie al Londrei. Aşadar, cei care nu ţineau de biserica anglicana nu puteau fi aleşi; ei nu puteau candida, chiar daca li se propunea sa candideze şi, daca erau totuşi aleşi, nu puteau sa-şi îndeplineasca funcţiunea. Consilierii municipali – care fara vorba ca erau nişte yankei deghizaţi – venira cu o idee foarte nastruşnica, trecand o lege prin care stabileau o amenda de patru sute de lire pentru acela care ar refuza candidatura la funcţia de pre¬fect şi o amenda de şase sute lire împotriva aceluia care, dupa ce a fost ales prefect, refuza sa exercite aceasta func¬ţiune. Apoi, s-au apucat de lucru şi au ales un lot de neangli¬cani, unul dupa altul, şi o ţinura aşa pana ce adunara din amenzi suma de cincisprezece mii de lire. Şi aşa s-a înalţat şi sta falnic şi astazi palatul lordului-primar, amintind cetaţenilor care ştiu sa roşeasca, despre îndepartata şi jalnica zi, cand o banda de yankei s-au strecurat la Londra şi au pus la cale una din acele şmecherii care a adus neamului lor o unica şi dubioasa reputaţie printre toate popoarele cu adevarat bune şi sfinte de pe întreg pamantul.
Dreptatea fetei mi se parea vadita, iar dreptatea episco¬pului la fel de vadita. De aceea, nu-mi dadea prin gand cum va ieşi din încurcatura regele. Dar a ieşit şi iata sentinţa sa:
„Deci daca stand noi de am luat sama cu amaruntul, gasit-am pricina limpede şi uşoara de giudecat, fiind ca o sfada între copii şi alta nu. O tanara soaţa, silindu-se a-şi plini toate datorinţele sale – aşa cum se cade şi cere datina – a dat de ştire lordului feudal, stapanul ei adevarat şi înaltu-i ocrotitor, prea sfinţitul episcop, ca n-a suferit nici o paguba au vatamare, caci numitul episcop ar hi putut capata îngaduinţa ca vremelnic sa se poata bucura de numitul drept ce-l are şi astfel dansa şi-ar fi pastrat toata avuţia, stapanind-o în buna pace. Dara dansa neplinindu-şi cea dintai datorinţa ce-o are catre stapanul ei, a cazut ea în giudecata, cazand din toate drepturile, aşijderea aceluia carele apucandu-se de o funie şi funia rupandu-se de stransura mainilor lui altceva decat sa cada nu poate; ca zadarnic ar arata acesta întru apararea lui ca restul funiei nu iaste rupt, ci bun iaste, tot nu scapa de primejdie cum singur va vedea. Cugetand a lua aminte, vazut-am ca pricina femeii aceştia iaste de la obarşie plina de rautate şi strambatate. Divanul nostru, în faţa caruia giudecatu-s-a pricina, osandeşte pre jaluitoare a da numitului lord episcop tot avutul ei pana la ultimul talant, şi astfel a plati cele cuvenite pentru vina ei şi altmintrelea nu. Urmatorul!”
În modul acesta tragic s-a pus capat fericitei luni de miere, care nu durase nici trei luni. Bieţii de ei! Traisera aceste trei luni învaluiţi pana la buze de toate înlesnirile lumeşti. Veşmin¬tele şi micile giuvaeruri pe care le purtau erau gingaşe şi alese, în masura în care faţarnicele legi sumptuare – acelea care oranduiesc cheltuielile pentru îmbracaminte – le înga¬duiau celor de teapa lor. Şi aşa, îmbracaţi în hainele astea frumuşele, ea plangand pe umarul lui, iar el cautand s-o liniş¬teasca cu cuvinte de speranţa puse pe muzica disperarii, plecara ei de pe banca acuzarii în lumea larga, lipsiţi de camin, de pat şi de paine, caci, acuma, nici cerşetorii de pe uliţe nu erau aşa de nevoiaşi ca danşii.
Regele ieşise cu bine din încurcatura – fireşte, facand pe placul bisericii şi a restului nobilimii. De aceea nu ma mira ca unii aduc argumente subtile şi plauzibile în favoarea mo¬narhiei; în ciuda lor, neclintit ramane faptul ca numai în statele unde fiecare cetaţean are dreptul la vot, legile samavolnice nu mai sunt cu putinţa. Desigur ca supuşii regelui Arthur ar fi constituit o materie prima cam slaba pentru o republica, fiindca monarhia îi înjosise îndelungata vreme. Şi totuşi chiar ei ar fi fost îndeajuns de deştepţi s-o lase mai moale cu legea pe care tocmai o aplicase regele; bineînţeles, daca asta ar fi atarnat de votul lor liber şi deplin. Exista o fraza care a ajuns atat de obişnuita în gura lumii, încat pare a avea un rost şi un înţeles cand se trece la aplicarea ei. Ma gandesc la fraza care, referindu-se la un popor sau altul, pune întrebarea daca poporul respectiv este capabil „de a se carmui singur”, iar înţelesul ei implicit este ca, undeva şi într-anumite timpuri, au existat popoare care nu au fost capabile de o astfel de guvernare independenta, adica n-au fost capabile sa se guverneze singure în aceeaşi masura în care le-ar fi guvernat sau ar fi vrut sa le guverneze nişte aşa zişi specialişti pricepuţi, în toate epocile, minţi iscusite au rasarit cu duiumul; şi numai din masa poporului, iar nu din randul claselor privilegiate. Astfel, oricare ar fi fost nivelul intelectual al unei naţiuni, ridicat sau coborat, priceperea şi îndemanarea de care era în stare salaşluia în nesfarşitele randuri ale cetaţenilor anonimi şi saraci. Şi n-a fost zi sub soare în care naţiunea sa nu dea cu prisosinţa la iveala materialul necesar unei carmuiri proprii. Asta înseamna sa afirmi un fapt care se vadeşte de la sine şi anume ca pana şi cea mai bine carmuita, mai libera şi mai luminata dintre monarhii nu întruneşte cele mai bune condiţii, la care ar putea ajunge poporul însuşi, şi îi ramane inferioara. Şi asta este deopotriva de adevarat şi pentru alte carmuiri asemanatoare, cu diferitele niveluri inferioare mergand pana la nivelul cel mai de jos.
Regele Arthur se grabise cu chestiunea armatei, trecand peste calculele mele. Nu banuisem ca se va apuca de-o treaba ca asta, cata vreme eu voi lipsi de la palat. De aceea, înca nu elaborasem planul dupa care sa stabilim meritele ofiţerilor. Apucasem doar sa-i spun ca ar fi bine ca fiecare candidat sa fie supus unui examen sever şi amanunţit. În sinea mea, însa, îmi propusesem sa meşteresc o seama de condiţii, pe care sa nu le poata îndeplini decat elevii mei de la West Point. Acum, îmi dadeam seama ca ar fi fost mult mai bine daca alcatuiam lista condiţiilor înainte de a pleca, deoarece gandul la o armata permanenta continuase sa-l framante pe rege. Ba, îl preo¬cupase într-atata încat şi-a pierdut rabdarea şi s-a apucat pe loc sa elaboreze condiţiile examenului, facand un plan pe cat îl ajuta mintea.
Eram nerabdator sa vad cum arata planul sau şi totodata sa-i dovedesc cat de admirabil era programul alcatuit de mine, pe care urma sa-l distribui comisiunii examinatoare. Toate acestea i le-am spus cu duhul blandeţii, starnindu-i o curiozi¬tate fara margini. Cand se întruni comisiunea examinatoare, eu intrai în urma regelui, iar dupa mine candidaţii. Unul dintre aceştia era un stralucit tanar de la academia mea militara şi odata cu el venisera şi doi dintre profesorii de acolo.
Cand am vazut comisiunea examinatoare, n-am ştiut daca trebuie sa rad sau sa plang. Preşedintele comisiunii era un ofiţer, cunoscut peste veacuri sub numele de Norroy, regele-armelor, iar ceilalţi doi membri erau şefi de birou în ministerul sau. Toţi trei, bineînţeles, erau preoţi, caci toţi dregatorii care ştiau sa citeasca şi sa scrie erau preoţi.
Cel dintai pe care l-au strigat a fost candidatul meu; fireşte, din curtenie faţa de mine, şi preşedintele comisiunii începu cu dansul solemnitatea oficiala:
— Cum te cheama?
— Malease.
— Fiul lui?
— Webster.
— Webster? Webster? Hm!… Nu ţin minte sa fi auzit un asemenea nume!
— Starea?
— Ţesator.
— Ţesator? Doamne, nu ne duce în ispita!
Regele se clatina din cap pana în picioare, un funcţionar leşina, iar ceilalţi erau cat pe aici sa leşine şi ei. Preşedintele comisiunii îşi aduna puterile şi spuse indignat:
— Prea de ajuns iaste! Pas de-aici!
Apelai la rege, rugandu-l sa se continue cu examinarea candidatului meu. Regele a fost de acord, dar comisiunea, alcatuita numai din oameni cu sange albastru, implora pe rege sa o cruţe de jignirea de a examina pe fiul unui ţesator.
Cum eram sigur ca şi aşa ei nu vor şti ce sa-l întrebe, ma asociai la rugamintea lor, iar regele însarcina cu examinarea pe profesorii pregatiţi de mine. Facusem rost de o tabla care fu imediat aşezata în faţa candidatului, şi petrecania începu pe loc. Era o placere sa-l auzi pe flacaul acela, aratand ce este ştiinţa razboiului şi învartind pe degete problemele privi¬toare la batalii şi asedii, aprovizionare şi transport, descriind apoi cum se mineaza o regiune şi cum se scot minele, sau ce înseamna marea tactica, marea şi mica strategie, serviciile de semnalizare, infanteria, cavaleria, artileria şi tot ce-ţi trece prin minte cu privire la tunurile de asediu, la puştile auto¬mate Catling, la carabine, flinte şi muschete şi la manuirea revolverului, intrand în toate amanuntele, în timp ce capetele acelea seci – dupa cum era de aşteptat – nu desluşeau nici macar un cuvinţel, neştiind de unde s-o ia şi unde sa ajunga. Şi era straşnic sa-l vezi scriind pe tabla coşmaruri matematice, care ar fi lasat cu gura cascata şi pe îngeri, şi cum le ştia ca apa, fie ca era vorba de eclipse şi comete sau de solstiţii şi constelaţii – fie de vremea obişnuita şi vremea siderala, de vremea cinei şi vremea culcarii, sau despre orice chestiune care te ducea cu mintea deasupra norilor sau dedesubtul lor, şi cu care puteai harţui şi opri cu hai pe inamic, facandu-l sa-şi muşte mainile ca i-a mai venit în gand sa te atace. Iar cand, în cele din urma, flacaul saluta militareşte şi se dadu deoparte, ma simţii atat de mandru de dansul încat îl îmbraţişai, pe cand ceilalţi erau atat de aiuriţi, încat unii pareau nişte stane de piatra, alţii beţi criţa şi cu toţii prinşi în capcana, de sa le canţi veşnica pomenire şi nu alta. Eram sigur ca noi caştigasem batalia, şi înca cu varf şi îndesat!
Mare lucru mai e şi educaţia. Parca nu-ţi venea sa crezi ca flacaul, care îi daduse gata pe nepricopsiţii aia, erau unul şi acelaşi cu flacaul care sosise atat de neştiutor la West Point, încat atunci cand îl întrebasem:
— Daca, pe campul de lupta, unui general inamicul îi îm¬puşca armasarul de sub el, ce trebuie sa faca generalul? flacaul îmi raspunsese cu naivitate:
— Ar trebui sa se ridice şi sa-şi perie hainele!
Dupa aceasta, fu chemat în faţa comisiunii examinatoare unul dintre tinerii de neam mare. Îmi zisei ca e cazul sa-i pun şi eu cateva întrebari:
— Domnia ta ştii sa citeşti?
Se înroşi la faţa, plin de indignare şi se stropşi la mine, zicandu-mi:
— Domnia voastra ma scoate simbriaş, ori diac de rand? Mare! Dara sangele care-mi curge în vine nu…
— Raspunde-mi la întrebarea pe care ţi-am pus-o!
Îşi stapani mania şi-mi raspunse:
— Nu.
— Ştii sa scrii?
Îl simţii ca-i gata sa dea drumul maniei care clocotea într-însul, aşa ca i-o taiai scurt:
— Te poftesc sa te margineşti la întrebarile pe care ţi le pun şi sa nu-mi faci comentarii. Nu te afli aici ca sa-ţi dai ifose cu sangele albastru şi nici cu nurii domniei tale. Ştii sa scrii?
— Nu.
— Ştii tabla înmulţirii?
— Nu pricep vorba aceasta.
— Cat fac noua ori şase?
— Aceasta amistuita taina pentru mine iaste, ca nevoia a o afla nu s-a ivit în zilele vieţii mele, şi aşa va ramane, lipsindu-ma de talcul ei.
— Daca A vinde lui B un coş cu ceapa, în valoare de doi bani baniţa, în schimbul unei oi care valoreaza patru bani şi a unui caine în valoare de un ban şi C ucide cainele, înainte de a fi fost predat la domiciliul cumparatorului, pentru ca l-a muşcat pe C, pe care îl confundase cu D – ce suma mai datoreaza B lui A, cine plateşte pentru caine, C sau D, şi cine ia banii? Lui A îi ajunge un ban sau trebuie sa ceara despa¬gubire sub forma unei sume suplimentare, care sa reprezinte profitul posibil pe care l-ar fi avut de pe urma cainelui şi care ar fi putut fi clasificat ca o cantitate diferenţiala, adica uzufruct?
— Cu-adevarat iaste ca, în atotştiutoarea şi necunoscuta de noi vrere a bunului şi de viaţa facatorului Dumnezeu, carele tainic îşi plineşte minunaţiile sale, nu am auzit în zilele vieţii mele de acest fartat, şi nice nu m-a iscodit el cu întrebari de soiul acesta, stricaciune aducand zapaceala minţii şi tulbu¬rare cugetului. Întru aceasta, rogu-te, luminaţia ta, a lasa pustiei cainele şi ceapa şi pre aceşti oameni cu nume ciudate şi pagane sa-şi cate singuri izbavirea dintru jalnicele şi minu¬natele lor pacosti şi nevoi, fara de ajutorul meu, ca pacostile şi nevoile lor sunt prea destul aşa cum sunt, iara daca eu aş cata sa le sar într-ajutor, n-aş face decat sa le stric şi mai dihai starea în care se afla şi poate ca mi-aş istovi zilele, spre a nu vedea cum la cazne îi pune deznadejdea.
— Ce ştii despre legile atracţiei şi gravitaţiei?
— Daca aceste legi sunt în fiinţa, se prea poate ca maria sa craiul le-a întarit estimp, pre vremea cand boleam şi vestirea lor n-a fost în auzul urechilor mele.
— Ce ştii despre ştiinţa opticii?
— Am ştiinţa despre parcalabi de cetaţi şi despre sfetnicii giudeţului craiesc, despre logofeţii de taina şi despre isprav¬nicii olaturilor şi despre puzderie de alte dregatorii mai mici şi despre cinuri mari spre cinstirea boierilor, dara de acela pe care luminaţia ta îl numeşte Ştiinţa Opticii nu am auzit pana acum şi se prea poate nou şi mare cin sa fie.
Sa-ţi vina rau şi nu alta, cand te gandeşti ca o astfel de lighioaie taratoare pretindea cu dinadinsul dregatorii mari în stat şi credea ca are dreptul la tot ce-i mai falnic sub soare! Ar fi putut fi, cel mult, copist la maşina de scris, daca nu te suparai ca-ţi poceşte gramatica şi punctuaţia. Te mirai ca nu se înfige şi la aşa ceva, cu mareaţa lui nedestoinicie pentru orice slujba. Dar asta nu dovedea totuşi ca nu ar fi avut ceva stofa într-însul, ci numai ca nu era înca un copist la maşina de scris. Dupa ce l-am mai împuns cu tot felul de întrebari, dandu-i pe faţa ignoranţa, l-am dat pe mana profesorilor şi aceştia l-au întors pe faţa şi pe dos cu tot felul de chestiuni asupra razboiului ştiinţific, dandu-i, fireşte, în vileag goliciunea. În schimb, ştia cate ceva despre arta de a se razboi din vremea sa, aratand cum trebuie sa te cotonogeşti prin tufişuri cu capcaunii, sau despre luptele cu tauri în arena pentru tu miruri şi despre alte bazaconii dintr-astea, dar încolo era gol şi de nici un folos. Apoi, luaram în raspar pe un alt june de viţa, care se dovedi a fi geaman întru neştiinţa cu celalalt, l-am dat apoi pe mana preşedintelui comisiunii, bucuros ca acum se ştia cate parale fac. Au fost examinaţi în ordinea statornicita mai înainte, cu toata precaderea:
— Cum te cheama, rogu-te?
— Pertipole, fiu! lui sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Bunicul?
— Aşijderea, sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Strabunicul?
— Acelaşi nume şi acelaşi cin avut-a.
— Dara stra-strabunicul?
— Nu iaste, slavite doamne! Ca pana sa ne urcam aşa de sus s-a rupt scara şi sarit-a spiţa aceea.
— Nu-ţi fie cu banat, fatul meu, ca patru spiţe ajung şi îţi prind nevoile.
— Care nevoi? întrebai eu.
— Legea cere patru spiţe de boierie; altmintrelea candi¬datul nu iaste volnic a fi ales.
— Va sa zica nimeni nu poate fi ales locotenent în armata, decat daca dovedeşte ca este coborator din patru generaţii de nobili?
— Iaste precum ai zis şi nici un locotenent şi nici un alt carmuitor de oşti nu iaste volnic a fi ales întru aceste cinstite cinuri, fara a avea darul boieriei.
— Zau ca nu-mi vine sa cred! Dar ce folos aduce un ase¬menea dar?
— Ce folos? Cutezatoare întrebare îmi pui, luminate doamne şi Şef, ca întrebarea-ţi tagaduieşte însaşi înţelep¬ciunea prea sfintei biserici, muma noastra!
— Cum? Nu înţeleg.
— Prea sfanta biserica a randuit-o şi pentru sfinţi. Legea ei randuieşte ca nime nu poate fi aşezat în randurile sfinţilor daca nu a zacut mort vreme de patru neamuri.
— Aha! Acum m-am dumirit! Da – da – e totuna! Straşnic! Într-un caz, omul zace ca un cadavru viu timp de patru gene¬raţii – mumificat în ignoranţa şi trandavie – şi asta îl îndrepta¬ţeşte sa carmuiasca pe cei vii şi sa ia în mainile-i nevolnice fericirile şi nefericirile lor; în celalalt caz, omul şade timp de patru generaţii în groapa morţii şi a viermilor şi asta îi hara¬zeşte o slujba în pajiştile cerului. Mila regelui este de acord cu aceasta lege ciudata?
Regele zise:
— Ochii minţii mele nu vad ciudese întru acestea, ca toate locurile de cinste şi pleaşca se cuvin, prin randuiala firii, acelora de viţa veche şi aleasa, iara cinurile armiei sunt proprietatea lor şi pentru aceasta nu iaste trebuinţa de nici o lege. Legea randuieşte chibzuind o margine, dara ţelul ei iaste a ne feri de sangele prea nou, carele ar purta numai scarba de aceste dregatorii şi le-ar ruşina, ca toţi cei de neam mare ar da bir cu fugiţii, scarbiţi de ele. Daca aş îngadui asemenea pacoste, atuncea vrednic aş fi de cartire, iara altmintrelea nu. Luminaţia ta volnic eşti a face cum te taie capul, ca delegat eşti a îmbraţoşa trebile ţarii, dara regelui nu i se cade, caci aceasta ar fi cea mai smintita dintre sminteli, pre carea nime n-ar putea-o înţelege.
— Ma plec în faţa parerii mariei tale. Continuaţi, domnule şef al colegiului crainicilor.
Preşedintele proceda dupa cum urmeaza:
— Prin carea fapta vrednica întru cinstirea tronului şi a ţarii s-a ridicat întemeietorul marei stirpe a domniei tale la sfintele ranguri ale nobilimii engleze?
— A ctitorit o fabrica de bere!
— Maria ta, comisiunea socoate pre candidat a fi desavarşit şi iscusit întru toatele pre care le cere carmuirea oştilor şi-l supune mariei tale spre a rupe sfat, dupa ce vom cerceta şi pre acela cu care iaste vrednic a se întrece.
Celalalt candidat de marca se înfaţişa înaintea comisiunii, dovedind ca are exact patru generaţii de nobili îndaratul sau. Aşa ca meritele militare erau deopotriva pana acum.
Apoi comisiunea l-a lasat în pace şi s-a apucat sa-l întrebe iar pe sir Pertipole:
— Din ce stare facea parte stramoaşa domniei tale, nevasta întemeietorului stirpei din care cobori?
— Stra-stramoaşa cobora din cea mai înalta boierime de ţara, dara nobila nu era. Era nurlie şi neprihanita şi miloasa, cu o viaţa nepatata şi cu o fire aşijderea, şi întru aceasta îşi avea pereche doar cu cea mai înalta doamna a ţarii.
— Bine! Treaca-mearga! Şezi jos!
Preşedintele chema din nou pe lordişorul cu care era în întrecere lordişorul astalalt şi îl întreba:
— Ce rang şi stare avut-a stra-stramoaşa care a ridicat falnica domniei tale casa în randurile nobilimii engleze?
— Fost-a ţiitoarea mariei sale şi a ajuns la aceasta falnica stralucire prin neajutorata-i vrednicie, ridicandu-se din mocirla în care a vazut lumina zilei.
— Iaca boieria cea adevarata – dreapta şi desavarşita încru¬cişare! Domniei tale, prea neprihanite lord, i se cuvinte locotenenţia şi nu o privi cu scarba, ca iaste doara cel dintai pas carele departe şi sus te va duce, catre mariri mai vrednice de mandra-ţi obarşie.
Ma simţeam umilit pana în fundul sufletului. Îmi faga¬duisem un triumf pana în slava cerului şi iata rezultatul!
Aproape ca mi-era ruşine sa ma uit în ochii dezamagitului meu cadet. Îi spusei sa se duca acasa şi sa aiba rabdare, ca lucrul înca nu se terminase.
Îi cerui o audienţa particulara regelui şi-i facui o propu¬nere, îl asigurai ca era drept sa procopseasca regimentul acela numai cu ofiţeri din nobilime, ca lucru mai înţelept nici ca se poate. Dar, totodata, n-ar strica daca i-ar adauga înca cinci sute de ofiţeri. De fapt, bine ar fi daca ar face ataţia ofiţeri caţi nobili şi rude de nobili sunt în ţara, chiar daca la urma ar fi în regiment de cinci ori mai mulţi ofiţeri decat soldaţi. Astfel el ar forma un regiment de pomina, regimentul cel mai invidiat, regimentul personal al regelui, regiment care ar avea dreptul sa lupte cum i s-ar nazari şi cum i-ar veni la îndemana şi care în timp de razboi ar putea s-o porneasca încotro va voi şi sa se întoarca numai cand va avea chef, fiind independent şi liber sa zburde cum i-o trasni. Privilegiile acestea vor face ca regimentul sa aiba mare cautare în randurile întregii nobilimi şi din inima îl vor dori cu toţii, ştiind ca într-însul vor fi mulţumiţi şi fericiţi. În schimb, restul armatei permanente îl vom face din materiale de rand, înzestrandu-l, aşa cum se şi cuvenea, doar cu oameni care nu sunt nimic – oameni de rand, aleşi doar pe baza priceperii – alcatuind astfel un regi¬ment talpa-ţarii, neîngaduind acolo nici una din libertaţile aristocratice şi obligandu-i pe toţi sa munceasca aşa cum trebuie şi sa ciocaneasca mereu. Asta cu scopul ca, ori de cate ori regimentul personal al regelui se va simţi obosit şi va avea chef s-o întinda – aşa, ca distracţie, scormonind coclaurii dupa capcauni şi petrecand în lege – s-o poata face în tihna, ştiind ca înapoia lui lucrurile n-au ramas de izbelişte, ba ca treaba va merge ca mai înainte – chipurile – dupa vechile oranduiri. Inutil sa mai spun ca regele s-a simţit fermecat de aceasta propunere.
Vazand cum stau lucrurile, mi-a venit în cap înca o idee. Mi-am zis ca acum e momentul sa ies dintr-o stramtoare mai veche şi anevoioasa. Ştiţi, cu veniturile de la casa oastei, multe case se faceau şi mereu era goana dupa ele – o goana foarte manoasa. Cand li se naştea nobililor un copil – şi asta se întampla destul de des – era o bucurie nebuna pe buzele poporului şi o jalnica tristeţe în inima lui. Bucuria era îndoiel¬nica, dar jalea, sigura, caci asta însemna o noua cerere la palat pentru o danie regeasca. Lunga mai era lista acestor danii regeşti, care constituiau o povara apasatoare şi mereu mai mare asupra visteriei şi totodata o ameninţare împotriva coroanei. Dar regele Arthur nu credea ca daniile acestea îi pun în primejdie tronul şi nici nu voia sa auda de diferitele mele proiecte, prin care cautam mijlocul de a le înlocui cu altceva. Daca l-aş fi putut convinge ca, macar din cand în cand, sa dea din buzunarul sau şi nu al statului ajutoarele pentru aceste odrasle abia venite pe lume – aş fi putut starni mare valva în jurul acestui fapt, care n-ar fi ramas fara efect în randurile poporului. Dar nici s-auda de una ca asta! Arthur avea o pasiune aproape religioasa pentru daniile regeşti şi se obişnuise a le privi ca pe o prada sfanta şi cu nimic nu l-ai fi scos mai rau şi mai sigur din ţaţani, decat atacand aceasta venerabila instituţie. Abia de îndrazneam sa-i spun pe ocolite ca eu, unul, nu credeam ca mai exista în Anglia familii res¬pectabile, în stare sa se umileasca într-atata încat sa cer-şeasca, cu palaria întinsa, daniile mariei sale. Mai departe decat atata n-am mers, caci totdeauna el mi-o taia scurt şi raspicat.
Acum credeam ca, în sfarşit, gasisem momentul prielnic. Voiam sa formez regimentul acela de pomina numai din ofiţeri – aşa ca sa nu existe într-însul nici macar un singur soldat. Jumatate din regiment urma sa fie alcatuita din nobili care ar ocupa toate posturile pana la general-maior şi care ar sluji pe gratis, platindu-şi ei cheltuielile respective. Aceştia ar fi facut-o bucuroşi, daca ştiau ca restul regimentului era alcatuit numai din principi de sange. Aceşti principi de sange ar avea grade de la locotenent-general pana la feldmareşal şi vor primi salarii straşnice, fiind echipaţi şi hraniţi de catre stat. Ba, mai mult înca – şi asta era marea mea lovitura! – trebuia sa se decreteze ca acestor bivel-principi ai voie sa li te adresezi numai cu un titlu orbitor şi ameţitor, care sa inspire teama – titlu pe care urma sa-l nascocesc tot eu – şi ca numai şi numai ei din toata Anglia se vor bucura de acest titlu. În sfarşit, toţi principii de sange trebuiau sa aiba libera alegere între a intra în regimentul acela, a capata acel mare titlu şi a renunţa la daniile regale, sau de a ramane pe dinafara şi a primi danii. Şi acum cea mai eficace dintre lovituri: principii înca nenascuţi, dar care urmau sa se nasca, puteau sa fie „nascuţi” în regiment şi s-o porneasca în viaţa în mod cinstit, cu salarii bune şi cu o situaţie permanenta, îndata ce parinţii vor aduce la cunoştinţa naşterea lor.
Puteam sa jur ca toţi baieţii vor intra în regimentul ala şi astfel vor renunţa la daniile existente. Ca noii nascuţi vor intra şi ei acolo – eram la fel de sigur. În curs de şaizeci de zile, aceasta învechita şi bizara anomalie, dania regala, va înceta de a mai fi un fapt viu şi îşi va lua locul printre şucheţeniile trecutului.
CAPITOLUL XXVI
Primul ziar
Cand îi spusei regelui ca voi pleca deghizat ca un om liber oarecare, pentru a cutreiera în lung şi în lat ţara, spre a cunoaşte mai îndeaproape viaţa umila a poporului – într-o clipa regele s-a şi înflacarat de noutatea faptului, declarandu-se gata sa încerce şi dansul aventura asta şi spunandu-mi ca nimic nu l-ar putea împiedica, ci va lasa totul balta şi o va porni cu mine, fiind vorba de una dintre cele mai straşnice idei peste care daduse în vremea din urma. Voia s-o ştearga pe scara de din dos şi s-o porneasca imediat, dar i-am atras atenţia ca nu şade frumos. Ştiţi, el avea programata o întrunire cu scrofuloşii – adica sa puna mana pe scrofulele lor, spre a-i vindeca – şi n-ar fi fost corect sa-şi dezamageasca publicul. De altfel, asta n-ar fi pricinuit o prea mare întarziere, fiind vorba de o singura reprezentaţie de gala. De asemenea, socoteam ca nu trebuie sa plece fara ştirea reginei. El se întuneca la faţa, cand auzi propunerea asta şi paru tare abatut. Ma caiam de cele ce-i vorbisem, mai ales cand îmi zise, pe un ton jalnic:
— Luminaţia ta uita ca sir Launcelot iaste aici, iara cand Launcelot iaste, ea nu ia sama de purcesul regelui, nice de ziua cand el se va învarteji înapoi.
Fireşte, am schimbat subiectul. Într-adevar, regina Guenever era frumoasa, dar, daca o priveai în ansamblu, avea destule cusururi. Nu-mi placea sa ma amestec în chestiuni dintr-astea, care nu ma priveau. Totuşi, mi-era sila sa vad cele ce se petreceau, şi nu ma sfiesc sa v-o spun pe faţa. De multe ori, ea ma întreba:
— Luminate Şef, au nu l-ai vazut prin preajma pe sir Launcelot?
În schimb, nu mi s-a întamplat s-o vad niciodata framantandu-se şi întreband pe unde ar fi regele.
Ce vad bun pentru afacerea cu scrofulele! Ceva spornic şi di granda! Regele statea sub un baldachin împopoţonat, iar în preajma lui şedeau ciotca, potrivit canoanelor, o liota de preoţi. Nu putea sa nu-ţi sara în ochi, prin rolul pe care-l deţinea şi prin costumul sau fantezist, un anume Marinei, un schivnic care facea pe vraciul-doftor şi care introducea pe bolnavi acolo. Mai departe, pe pardoseala spaţioasa şi pana în uşi, zaceau sau şedeau, talmeş-balmeş şi într-o puternica lumina, scrofuloşii. Alcatuiau cu toţii un minunat tablou şi pareau a fi fost aduşi înadins ca sa pozeze unui pictor, deşi nu era cazul. Se aflau acolo vreo opt sute de bolnavi. Treaba mergea încet şi nu prezenta nici un nou interes pentru mine, caci mi-era lehamite de atatea ceremonii cate vazusem pana atunci. Lucrurile lancezeau, dar n-aveam încotro: trebuia sa înghit pana la capat. Doftorul îşi avea rostul sau, caci în gloata aceea se aflau destui care îşi închipuiau ca într-adevar sunt bolnavi, pe cand alţii, care ştiau bine ca sunt sanatoşi, venisera doar pentru a avea nepieritoarea cinste de a fi atinşi de o mana augusta. Mai era şi alţii care faceau pe bolnavii pentru a fi miluiţi cu pitacul, care, potrivit tradiţiei, îl capatau odata cu atingerea. Pana la mine, pitacul fusese o micuţa moneda de aur, care valora cam o treime dintr-un dolar. Cand te gandeşti la puterea de cumparare a unei atare sume pe vremea şi în ţara aceea – şi cat de banal era sa suferi de scrofule, cand nu erai mort – pricepi lesne ca sumele destinate anual pentru scrofule însemnau o pleaşca la fel de mare ca şi legea raurilor şi porturilor pentru anumite guverne care sfeteriseau o halca mare din visteria ţarii, plus şansele de a face nevazute şi exce¬dentele bugetare. Aşa ca mi-am zis ca trebuie sa ma ating şi eu de fondurile pentru scrofule. Ascunsesem în visterie şase şeptimi din sumele alocate pentru scrofule – şi asta cu o saptamana înainte de a parasi Camelotul în cautare de aventuri – şi poruncisem ca restul, cealalta şeptime, sa fie schimbata în bani marunţi şi predata în mainile preotului şef din Ministerul Scrofulelor. E ceva sa înlocuieşti o moneda de aur cu un gologan de cinci cenţi şi sa faci aceeaşi treaba. Asta ar fi putut crea o inflaţie de marunţiş pe piaţa, dar nu era nici un pericol, caci finanţele ţarii erau în stare sa reziste. De obicei, nu-mi place sa se toarne apa în vin, însa în cazul acesta admiteam, pentru ca tot era vorba de un dar, iar darurile şi pome¬nile pot sa le subţiezi cat ţi-i pofta şi eu aşa procedez de obicei. De, calul de dar nu se cauta în dinţi! Piesele de aur şi argint care circulau acolo erau, cele mai multe, de o straveche şi necunoscuta origine, dar unele erau romane; erau stangaci rotunjite şi rareori erau mai rotunde decat luna cand începe sa scada, dupa ultimul patrar. Monedele fusesera batute cu ciocanul, iar nu prelucrate prin topire şi erau atat de tocite din pricina întrebuinţarii, încat inscripţiile de pe ele erau la fel de neciteţe ca şi nişte bataturi şi semanau chiar cu ele. Am chibzuit ca nişte gologani nou-nouţi şi lucioşi, pe care sa se vada de-o poşta regele pe o parte şi regina Guenever pe cealalta, fiind cat mai asemanatori cu ceea ce erau în realitate, precum şi o deviza straşnica şi cucernica, vor scoate raul din umflaturile scrofuloşilor mai dihai decat un banuţ mai nobil şi o sa încante mai mult închipuirea scrofuloşilor. Am avut dreptate. Prima experienţa am facut-o cu turma asta şi a mers de minune. Reducand astfel de cheltuieli, am facut o serioasa economie statului. Va puteţi da seama din urmatoarele date: au fost atinşi de mana regeasca şi cu cate un pitac, şapte sute din cei opt sute de pacienţi – o nimica toata! Dupa tariful de mai înainte, asta l-ar fi costat pe stat cam doua sute şi patruzeci de dolari; dupa noul tarif, am cheltuit aproape treizeci şi cinci de dolari, economisind dintr-un singur condei doua sute de dolari. Pentru a fi în masura sa apreciem aceasta maiastra lovitura, sa ne gandim şi la celelalte articole din buget: cheltuielile anuale ale guvernamantului naţional se ridicau la un echiva¬lent ce s-ar realiza din contribuţia fiecarui individ cu salariul lui mediu pe trei zile, bineînţeles, socotind ca fiecare individ ar fi om. Daca luam o naţiune de şaizeci de milioane, în care salariul mediu este de doi dolari pe zi – salariul pe trei zile al fiecarui individ ar aduce, în total, trei sute şi şaizeci milioane dolari pentru plata cheltuielilor de guvernamant. În zilele mele, în propria-mi patrie, banii aceştia se strangeau din impo¬zite, dar cetaţenii îşi închipuiau ca le platesc importatorii straini, şi asta le facea mare placere. În fapt, ele erau platite chiar de poporul american şi erau aşa de egal şi exact distri¬buite printre ei, încat impozitul pe care-l platea un bogataş, cu o avere de o suta de milioane dolari, era acelaşi cu impo¬zitul platit de un sugaci, fiul unui muncitor cu ziua: fiecare platea tot şase dolari. Recunosc şi eu ca nimic nu putea fi mai egal decat impozitele astea.
Revenind la socotelile noastre, trebuie sa spun ca pe atunci Scoţia şi Irlanda plateau tribut regelui Arthur, iar populaţiile de pe insulele britanice se ridicau laolalta la ceva mai puţin de un milion de suflete. Salariul mijlociu al unui artizan era de trei cenţi pe zi, cand îşi platea hrana. Datorita oranduielilor aratate, cheltuielile guvernului naţional erau de nouazeci de mii de dolari anual sau aproape doua sute şi cincizeci de dolari pe zi. Aşadar, prin înlocuirea aurului cu gologani, într-o singura zi de scrofule regale, nu numai ca nu am pagubit şi nu am nemulţumit pe nimeni, dar am adus servicii tuturor şi am salvat patru cincimi din cheltuielile pe ţara ale acestei zile – o economie care ar fi echivalat cu opt sute de mii de dolari în zilele mele, în America. Facand aceasta înlocuire, m-am bizuit pe un izvor de înţelepciune foarte îndepartat – anume, înţelepciunea adolescenţei mele – caci un barbat de stat nu trebuie sa dispreţuiasca nici un fel de înţelepciune, oricat de modesta ar fi originea acestei înţelepciuni. Cand eram baieţandru, totdeauna îmi economiseam gologanii şi dadeam în locul lor nasturi la colectele pentru fondurile misionarilor straini. Pentru salbaticii neştiutori, nasturii mergeau tot aşa de bine ca şi gologanii, iar mie îmi prindeau mai bine gologanii decat nasturii, aşa ca amandoua parţile erau mulţu¬mite şi nimeni pagubit.
Marinei lua în primire pacienţii îndata ce soseau. El cerceta pe aceşti candidaţi ai scrofulelor regale. Daca gasea ca res¬pectivul nu întruneşte calitaţile cerute, îl respingea de la examen, iar daca le întrunea, atunci îl înmana regelui. Un preot rostea formula: „Cu mana lui atinge-va pre bolnav şi tamadui-se-va bolnavul”. Apoi, regele mangaia cu mana umfla¬turile bolnavului, în timp ce citirea preotului continua. În sfarşit, candidatul capata diploma, adica primea gologanul – ce i-l atarna de gat chiar regele – şi numai dupa asta i se dadea voie sa plece. Credeţi ca într-adevar se vindeca? Ei bine, se vindeca! Orice giumbuşluc de asta vindeca, daca bolnavul are o credinţa puternica într-însul. Sus, la Astolat, era o capela unde Fecioara se aratase odata unei copile care paştea gaştele prin locurile alea – asta, bineînţeles, dupa însaşi marturia copilei. Oamenii de acolo s-au apucat sa ridice capela chiar pe locul respectiv şi au atamat o poza reprezentand întamplarea – o poza pe care o puteai socoti destul de primejdioasa pentru a lasa pe vreun bolnav de inima sa se apropie de ea. Totuşi, mii de oameni betegi şi bolnavi veneau acolo şi se rugau în faţa acestei poze şi plecau întregi şi teferi; ba chiar izvorul privea tabloul şi nu-şi îngheţa apele. Desigur, cand mi s-au spus astfel de lucruri, nu am vrut sa le cred, dar cand m-am dus la faţa locului şi le-am vazut cu ochii mei, a trebuit sa ma predau. Am vazut cum tratamentele dadeau rezultat. Şi erau tratamente adevarate, care nu puteau fi puse la îndoiala. Am vazut schilozi – pe care îi ştiam de ani de la Camelot, unde umblau în carje – cum veneau şi se rugau la icoana aceea şi apoi îşi aruncau carjele şi porneau fara sa mai şonticaiasca deloc. Erau mormane de carje acolo, lasate drept marturie, de cei vindecaţi.
În alte locuri, gaseai oameni care lucrau asupra minţilor bolnavilor fara sa le spuna o vorba şi tot îi tamaduiau. În altele, experţii adunau pe bolnavi într-o încapere şi se rugau împreuna cu danşii, chemandu-le credinţa şi dupa aceea bolnavii aceia plecau lecuiţi. Oriunde, însa, veţi vedea un rege care nu poate tamadui scrofulele, puteţi fi siguri ca cea mai preţioasa dintre superstiţiile care-i susţin tronul – credinţa supusului în atributele dumnezeieşti ale suveranului sau – s-a dus pe copca. În tinereţea mea, monarhii Angliei încetasera sa mai atinga umflaturile celor bolnavi, dar asta nu înseamna ca poporul englez îşi pierduse credinţa în monarhi: – „daca voiau” ei ar fi putut tamadui în patruzeci şi noua de cazuri din cincizeci.
Ei bine, dupa ce preotul bolborosise aceleaşi versete timp de trei ceasuri, şi bunul rege lustruise evidenţele bolii, iar bolnavii înca se îmbulzeau ca mai înainte – am simţit ca mor de urat. Stateam langa o fereastra deschisa, nu departe de augustul baldachin. Pentru a cinci suta oara un bolnav se apleca pentru ca sa i se atinga cu degetele ceea ce avea mai respingator; iara şi iara se mormaiau aceleaşi cuvinte: „Cu mana lui atinge-va pre bolnav şi tamadui-se-va bolnavul” – cand deodata se auzira de afara, rasunand limpede ca dintr-o goarna, nişte sunete care-mi încantara sufletul, dand de-a rosto¬golul treisprezece veacuri inutile:
— Au sosit de la Camelot, Osanalele saptamanale şi Vulcanul literar – ultima erupţie – numai doi cenţi – scrie totul, spune totul despre marea minune din Valea Sfinţeniei!
Şi aşa îşi facu apariţia acolo o personalitate mai însemnata decat regele: vanzatorul de ziare! Dar numai eu din toata gloata aceea cunoşteam însemnatatea acestei apariţii şi care era menirea acestui vrajitor imperial pe lume.
I-am aruncat un gologan de cinci cenţi, pe fereastra şi am capatat ziarul. Adamul vanzatorilor de ziare din întreaga lume se duse pana la colţ ca sa schimbe gologanul şi sa-mi aduca restul, şi dus a fost. Probabil ca mai este şi acum tot la colţul strazii. Ce placere sa vezi iaraşi un ziar! Simţii totuşi o lovitura înfundata, cand ochii îmi cazura pe primele titluri de-o şchioa¬pa ale ziarului. Traisem atata vreme într-o molcoma atmosfera de veneraţie, respect şi deferenta, încat cele scrise acolo îmi dadura nişte uşori fiori de gheaţa:
VREMURI FĂRĂ DE SEAMĂN ÎN VALEA SFINŢENIEI!
BINELE DE IZVOR ASTUPATE ÎN TAINĂ!
FRATELE MERLIN MEŞTERŞUGUIEŞTE, AU CALCĂ ÎN STRĂCHINI?
Dara şeful loveşte în plin de la primele ture!
Minunatul izvor de apa scos de sub vraja în toiul
unor spaimate potopuri de
FOC DIAVOLESC FUM ŞI TRĂSNETE!
SASTISIT, MÎRLAN ÎNGHITE RĂBDĂRI VRĂJITE!
SERBĂRI DE POMANĂ
şi aşa mai departe, şi tot aşa. Da – era cam prea tare. O data, treaca-mearga, ba chiar mi-ar fi placut şi n-aş fi zis ca au sarit peste cal, dar repetand atacurile astea, o facusera de oaie. Ziaristica asta mirosea de-o poşta a gazetarie de Arkansas, dar noi nu eram în Arkansas. Şi înca ceva: penultimele randuri erau aşa scrise încat jigneau pe pustnici şi puteam sa-i pierdem de clienţi pentru reclamele noastre. Într-adevar, era cam prea uşuratic tonul de luare peste picior pe care-l întalneai în tot ziarul. Constatam ca între timp ma schimbasem mult, fara sa-mi fi dat seama. Eram neplacut impresionat de micile obraznicii spuse fara perdea, pe care, în tinereţea mea, le-aş fi socotit drept nişte cuviincioase şi graţioase perle de stil. Era o abundenţa de articole de soiul acestora, care m-au cam necajit:
„Taciuni şi carbuni din localitate
Sir Launceţol se întalni cu batranul
rege grivance al Irlandei
În mod neaşteptat saptamana
trecuta la mlaştina de la sud de rajiştea porcului lui sir Balmoral
Le Merveilleuse. Vaduva a fost înştiinţata.
Expediţia nr. 3 va porni ham
pe luna ţiitoare în cantarea
18i sir Sagramour-cel-chinuit –
de-dor. Iaste sub comanda renumitului
Cavaler al Cailor Verzi pe
Pereţi, avand ca adjutant pe sir
Persant de înde, om competent inteligent,
curtenitor şi în toate
privinţele u nas şi de asemenea
amutat de sir Palamides Sarace –
nul, care nu iaste nici el un spanac cu floare
la ureche. Nu-i vorba de un picnic,
caci dumnealor se gandesc serios la afaceri.
Cetitorii Osanalelor vor afla
cu regret ca frumosul şi popularul
sir Charolais de Gaul, carele
a stat timp de patru saptamani
la Bull ad Hallibut, în oraşul
nostru, şi a cucerit toate inimile
cu manierele sale elegante şi
aleasa-i convarsaţie, va pleca astazi
acasa. Mai da-ne un semn
de viaţa, Charley!
Rezolvarea triburilor privind
funerariile raposatului sir Dalliance,
a ducelui de Cornwall fecior,
Ucis într-o încaierare cu Uriaşul
Ghioagei Ferecate marţea trecuta
pe malurile Campiei Vrajite, se
afla în mainile amabilului şi
hainicului Mumble, prinţul antretenorilor
de pompe funebre,
decat care nimeni nu-i mai straşnic
de a servi cu placere pe fiecare
care are nevoie de serviciile
sale ultime şi triste. Daţi-i
prilejul sa va serveasca. Încercaţi
şi va veţi convinge.
Redacţia Osanalelor ţine sa
mulţumeasca respectuos, de la director
şi pana la dracu şi la tatsu, curtenitorului
şi preve nitorului lord
Mare Majordom al treilea ajutor
al Palatului pentru cateva sorbetiere
de îngHeţata de o calitate
aşa calculata încat sa te
faca recunoscator pana la lacrimi şi a reuşit.
Cand aceasta administraţie
va dori sa potriveasca un
nume frumos pentru viitoare pormorţie,
Osanalele sunt gata sa
faca sudgestiile necesare.
Demoazela Irene Dulap, din
Sid Astolat, se afla în vizita
la unchiul dumneaei, popularul
patron al hanului Vacarilor,
strada Bojocilor, din oraşul
nostru.
….Tanarul Barker, reparator
de foaie s-a înapoiat în localitate
şi arata mai dolofan datorita
vacanţiei-tumeu printre cei
mai de seama fierari. Vedeţi-i
reclama!”
Desigur, pentru început, jurnalistica aceasta era destul de buna. Ştiam ca e aşa şi ma simţeam totuşi cam dezamagit. Mi-a placut mult mai mult rubrica „Veşti de la palat”, caci respectul simplu şi demn, cu care se consemnau veştile, te reconforta dupa toate familiaritaţile acelea dizgraţioase. Dar chiar şi aceasta rubrica putea fi mai buna. Ştiu ca, orice-ai face, e greu sa obţii varietate în materie de veşti de la curtea regala. Într-adevar, în toate faptele acelea exista o adanca monotonie, care zadarniceşte şi chiar înfrange cele mai cinstite sforţari de a face ca faptele sa straluceasca şi sa trezeasca entuziasm. Cea mai buna metoda de a ieşi totuşi din mono¬tonia asta – de fapt singura metoda de bun simţ – este de a ascunde repetarea faptelor, dandu-le sub forme cat mai variate. Trebuie sa jupoi fiecare fapt şi sa-l îmbraci într-o noua piele de vorbe. Aşa înşeli ochiul, crezi ca-i un fapt nou, dai impresia ca şi curtea regala merge înainte, cum merg toate pe lume. Şi astfel starneşti curiozitatea cititorului, care înghite dintr-o sorbitura întreaga coloana; aşa reuşeşti sa înşeli pe toata lumea ca sa nu vada ca ai facut ciorba cu un singur bob de fasole. Metoda întrebuinţata de Clarence era buna, simpla, demna, directa şi dupa tipicul afacerilor în curs. Totuşi, pot spune ca nu era cea mai buna dintre toate cele posibile:
VEŞTI DE LA PALAT
În ziua de luni regele s-a primblat calare prin parc ” ” ” marţi ”
” ” ” mereu ri ”
„vineri” ” * * ”
” ” ” sambata” ” ” „duminica”
Cu toate acestea, judecandu-l în linii mari, ziarul îmi placea. Micile cruditaţi de ordin tehnic erau observabile ici-colo, dar nu pricinuiau mare paguba şi, oricum, corecturile greşelilor de tipar se facusera tot aşa de bine ca şi în Arkansas şi mult mai bine decat era necesar în zilele şi în ţara regelui Arthur. De obicei, gramatica îţi scapa printre degete, iar construcţiile erau mai mult sau mai puţin şchioape, dar nu ma formalizam pentru atata lucru. Astfel de defecte am şi eu şi nu trebuie sa-i criticam pe alţii, pe taramurile unde nici noi nu ne putem ţine bine de-a-npicioarelea.
Eram prea înfometat de literatura ca sa nu doresc a hapai întregul ziar ca un singur fel de mancare; dar abia îmbucai caţiva dumicaţi şi fui nevoit sa aman înfulecatul din pricina calugarilor din preajma, care ma asaltara cu tot felul de întrebari pline de curiozitate: Ce-i obiectul acesta ciudat? La ce serveşte? l-o batista? Un plocad de aşezat sub şea? O bucata de camaşa? Şi din ce-i facut? Ce subţire şi totuşi mladios şi gingaş! Şi cum mai foşneşte! Crezi ca ţine la purtat şi nu se strica daca-l ploua? Ce se vede pe el sunt litere scrise sau ornamente? Banuiau ca este ceva scris acolo, deoarece aceia dintre danşii care ştiau sa citeasca latineşte şi aveau ceva habar de greaca, recunoşteau unele litere, dar nu se dumireau în totul despre ce era vorba. Am cautat sa-i informez în modul cel mai simplu:
— E un ziar public. Am sa va explic alta data ce înseamna asta. Nu-i o haina, caci e facut din hartie. Am sa va explic alta data ce-i hartia. Şirurile pe care le vedeţi sunt pentru citit; nu-s scrise cu mana, ci tiparite. Odata şi odata, am sa va explic ce-i tiparul. S-au facut o mie de foi dintr-astea, toate la fel ca asta, pana în cel mai mic amanunt, şi nici în ruptul capului nu-ţi poţi da seama daca o foaie e mai breaza ca alta.
Cu toţii scoasera nişte exclamaţii de surpriza şi admiraţie:
— O mie! Lucru vartos şi de mirare! Truda de un an pentru o mulţime de meşteri!
— Nicidecum! Munca de o zi pentru un muncitor şi un ucenic.
Se crucira şi murmurara vreo cateva rugaciuni, ca sa-i ocro¬teasca de primejdie.
— Minuni! Ciudese! Roada întunecata a farmecelor!
Îi lasai sa creada aşa, apoi citii cu glas domol – acelora care îşi îmbulzeau capetele rase la o distanţa de unde puteai auzi – o parte din darea de seama asupra miracolului restaurarii izvorului, fiind la fiece pas însoţit de exclamaţiile lor uimite şi respectuoase:
— Oh! Oh! Oh!
— Prea adevarat iaste!
— Spaimos! Se sparie gandul, nu alta!
— Acestea au fost întamplarile ce tamplatu-s-au aievea, aie¬vea scrise, spre minunare!
Apoi, ma întrebara daca pot sa le dau în mana lucrul acela ciudat, ca sa-l pipaie şi sa-l cerceteze, asigurandu-ma ca vor fi foarte grijulii sa nu-l strice. Le-am spus ca da, şi ei luara ziarul, apucandu-l cu toata grija şi evlavia, de parca ar fi fost nişte moaşte sfinte, şi cu gingaşie îi pipaira faptura, mangaiara suprafaţa-i neteda, cu atingeri uşoare de degete, şi cercetara cu ochi fascinaţi tainicele caractere tiparite. Palcul acela de capete plecate, feţele acelea fermecate, ochii aceia graitori – ce minunata privelişte pentru mine!
Nu era vorba de odrasla mea? Nu erau minunarea asta muta, interesul asta viu şi admiraţia sincera – cel mai graitor tribut şi cel mai nesilit omagiu care mi se puteau aduce? Atunci mi-am dat seama ceea ce încearca o mama, cand femeile straine, sau prietene din preajma, îi iau în braţe noul nascut şi-şi aţintesc toata dragostea asupra lui, plecandu-şi capetele într-o adoraţie atat de deplina, încat restul universului dispare din conştiinţa lor şi li se pare în momentul acela ca nu exista pe lume decat pruncul! Acum ştiu ca satisfacţie mai mare nu poate fi – nici chiar cea de rege, cuceritor şi poet – care sa se ridice macar pe jumatate pana la culmea-i senina şi înalta, sau sa aduca pe jumatate dintr-o mulţumire atat de divina.
În timpul restului acestei „seanţe”, ziarul meu calatori de la grup la grup prin toata sala aceea uriaşa, iar ochii mei fericiţi îl urmareau într-una, pe cand eu încremenisem, napadit de mulţumire şi beat de bucurie. Da – asta înseamna împaraţia cerurilor şi o data i-am simţit şi eu gustul, chiar daca nu voi mai avea parte s-o mai gust vreodata.
CAPITOLUL XXVII
Yankeul şi cu regele calatoresc incognito
Aproape de ceasul culcarii îl luai pe rege în aparta¬mentele mele particulare, pentru a-i taia parul şi a-l ajuta sa se îmbrace cu veşmintele de rand pe care urma sa le poarte pe drum. Cei din clasele conducatoare îşi retezau parul de pe frunte, purtandu-l cu breton, dar lasau sa le cada pletele pe spate, pe cand oamenii de rand şi-l tundeau şi în faţa şi la ceafa. Sclavii nu se tundeau de loc, şi parul le creştea în voie. Aşa ca-i înfundai o strachina pe cap, şi rotind-o împrejurul frunţii, i-am taiat toate şuviţele care-i atarnau. Apoi îi scurtai favoriţii şi mustaţile pana ajunsera cam la o jumatate de ţol lungime, cautand şi reuşind sa fac toate astea cu o mare arta. Îl pocisem rau de tot. Cand îşi puse sandalele butucanoase şi anteriul facut dintr-o grosolana panza de in cafenie, care-i atarna de la gat pana la talpi, nu mai era deloc cel mai chipeş barbat din tot regatul, ci unul dintre cei mai uraţi, mai vulgari şi mai neplacuţi la vedere. Amandoi eram îmbracaţi şi barbieriţi la fel, şi puteam fi lesne luaţi drept ţarani sau vatafi boiereşti, ciobani sau caruţaşi; cam aşa, sau drept meşteşugari de la ţara, daca pofteam, îmbra-camintea noastra fiind ca a mai tuturor oamenilor saraci – trainica şi ieftina. Nu vreau sa spun ca era chiar ieftina pentru un om sarac, ci ca era facuta din cel mai ieftin material care se gasea pentru veşmintele barbateşti – lucrat la ţara, ma înţelegeţi.
Ne strecuraram înainte de a se crapa de ziua şi cand soarele începea sa se ridice, noi facusem opt sau zece mile, gasindu-ne în mijlocul unei campii nu prea netede. Purtam o traista destul de grea, încarcata cu provizii – merinde pentru rege, ca sa mai îmbuce cate ceva pana s-o deprinde cu grosolanele mancaruri de la ţara, fara sa i se aplece.
Gasii un loc confortabil pentru rege, la marginea drumului, şi apoi îi dadui o halca sau doua ca sa-şi puna stomacul la cale. Apoi, îi spusei ca ma duc dupa apa şi o întinsei. Aveam de gand sa dispar din vazul sau, ca sa ma odihnesc puţintel şi eu. Luaem prostul obicei de a sta în picioare în faţa lui, chiar şi la sfatul sfetnicilor şi ma aşezam doar în rare ocazii, cand sfaturile acelea durau ceasuri şi ceasuri; pe deasupra ma procopsisem şi cu un moft de scau¬nel fara spatar, aratand ca un podeţ rasturnat, şi care era la fel de placut ca şi durerile de masele. Nu voiam sa-l arunc deodata în apa pe rege şi sa-l las sa înoate singur, ci aveam de gand sa-l obişnuiesc încetişor cu noua situaţie. Sigur ca ar fi trebuit sa stam împreuna, eu şi regele, acum cand eram în cardaşie, caci altfel oamenii ar fi bagat de seama; totuşi nu era o buna politica pentru mine ca sa fac pe egalul cu dansul, cand nu era nici o nevoie.
Gasii apa mai încolo, la vreo trei sute de metri departare şi apucai sa ma odihnesc cam vreo douazeci de minute, cand auzii nişte glasuri. Nu-i nimic – îmi zisei-trebuie sa fie nişte ţarani care se duc la munca. Care alţii sa se scoale aşa de dimineaţa, pe meleagurile acelea? Dar peste o clipa zarii la o cotitura a drumului nişte oameni de seama, îmbracaţi pe cinste, aparand cu nişte catari încarcaţi cu bagaje şi cu servitori în urma lor. Ma repezii glonţ în tufiş, pe drumul cel mai scurt. Catva timp crezui ca oamenii aceia vor ajunge înaintea mea la locul unde era regele; dar deznadejdea îţi da aripi, aşa ca îmi facui vant cu tot corpul, îmi umflai pieptul şi ţinandu-mi rasuflarea – fal-fal! – zburai, nu alta. Am ajuns. Şi înca mai înainte decat era nevoie.
— Scuza-ma, dragul meu rege, dar acum nu-i timp de eti¬cheta… Hai! Ridica-te în picioare, ca se apropie nişte oameni cu vaza. Hai, sus!
— Nu vad nici o minune! Lasa-i sa vina!
— Vai, maria ta, nu-i bine sa şezi jos! Ridica-te şi stai într-o poziţie mai umila, în timp ce trec dumnealor. Nu uita ca acum eşti ţaran.
— Adevar grait-ai! Iata ca uitasem, tot gandind cu capul meu la razboiul cel mare pe care vreau sa-l dau cu ditai galul – şi zicand acestea se ridicase, dar o ferma s-ar fi ridicat mai repede decat dansul, daca ar fi fost cerere pe piaţa pentru terenurile de construcţii – şi adevarat iaste ca a fost în gandul meu, ca pogorat din ceruri, visul acela mareţ, carele…
— Ia o ţinuta mai ploconita, maria ta! Hai, mai repede! Apleaca-ţi capul – mai mult – mai mult! Lasa-l jos!
A facut tot ce i-a stat în putinţa, dar, doamne! mare lucru n-a reuşit. Parea tot atat de plecat cat turnul din Pisa, asta-i cea mai exacta apreciere pe care aş putea-o face despre pozi¬ţia lui. Într-adevar, atat de puţin a reuşit sa se ploconeasca, încat a primit nişte priviri încruntate şi acre pe toata linia, iar un lacheu împopoţonat din coada alaiului a ridicat biciul sa dea în el. Dar sarisem la timp pentru a primi eu – pleosc! – lovitura, în locul regelui. Urmara o rafala de rasete batjoco¬ritoare, în timpul carora vorbii raspicat şi îl sfatuii pe rege a se face ca nici nu-i pasa. Pe moment se stapani, însa birul asta îl cam usturase şi voia sa sfaşie cu dinţii alaiul şi altceva nu. Îl avertizai:
— Daca faci una ca asta, s-a zis de la început cu aventurile noastre! Iar noi, fiind neînarmaţi, nu facem nici o scofala în faţa bandei asteia înarmate. Daca vrem sa reuşim în ceea ce am pus la cale, atunci trebuie nu numai sa aratam ca nişte ţarani, dar sa ne şi purtam ca danşii.
— Înţelept iaste ce-ai grait, luminate Şef! Nu se cade a-ţi sta împotriva! Sa purcedem mai departe. Voi trage învaţatura şi voi baga de sama, purtandu-ma dupa cuviinţa.
S-a ţinut de cuvant. A facut cum a putut mai bine, numai ca se putea şi mai bine. Cred ca vi s-a întamplat sa vedeţi un copil neastamparat şi fara minte, dar îndrazneţ nevoie mare, facand de zor o pozna dupa alta, toata ziulica, şi o mama grijulie ţinandu-se dupa el tot timpul, şi salvandu-l în ultima clipa de la înec sau de la vreo alta belea, dupa fiecare paţanie noua – ei bine, leit aşa aratam regele şi cu mine!
Daca aş fi prevazut ce o sa mi se întample, mi-aş fi zis de la început: nu! cine are pofta sa caştige o paine, facand panorama cu un rege îmbracat în ţaran, n-are decat; eu, unul, m-aş descurca mult mai bine cu o menajerie şi aş rezista mai multa vreme. În primele trei zile, nu i-am permis sa intre în nici o cocioaba sau alta locuinţa. Daca voia sa treaca în revista cate ceva, în timpul acestei iniţieri, asta o putea face doar în hanuri mai mici sau pe drum, aşa ca la astfel de locuri ne-am marginit noi la început. Bietul de el! Încerca sa se poarte cat mai bine, dar ce folos? Nu facea nici un progres, nici cat negru sub unghie.
Dimpotriva. Ma baga în sperieţi, facand boroboaţe peste boroboaţe unde şi cand nu te aşteptai. În ziua a doua, pe înserate, ce-l vad ca face? Nici mai mult nici mai puţin decat ca-mi scoate dinauntrul anteriului un pumnal, privindu-ma senin, de parca nici usturoi n-ar fi mancat!
— Dumnezeule mare! De unde-l ai, maria ta?
— De la un contrabandist pe care l-am vazut la han, aseara.
— Dar cum l-ai cumparat, cand nu ai nici o para chioara?
— Scapat-am teferi dintru multe primejdii datorita duhului – duhului luminaţiei tale – ca pre luminaţia ta o am lumina şi sfeşnic – dara singur am gandit cu capul meu ca cine iaste înainte vazator se cuvine întrarmat a fi. Arma luminaţiei tale ar putea sa cada cu împiedecare şi pieriţi sa fim!
— Dar, gandeşte-te ca oamenii de teapa noastra nu au dreptul sa poarte arme! Ce-ar zice un lord – sau oricare alta persoana cu vaza – daca ar prinde pe un nespalat de ţaran cu un pumnal asupra lui?
A fost spre norocul nostru ca în momentul acela n-a dat nimeni peste noi. M-am ţinut de capul lui ca sa arunce cat colo fierul ala ruginit. Dar pasa de convinge pe un copil sa renunţe la un mijloc nou şi ademenitor de a-şi frange gatul. Am mers amandoi înainte, tacuţi şi prinşi de ganduri. În cele din urma, zise regele:
— Cand vezi ca eu cuget la lucruri care nu mi se cad, au care de primejdie sunt, de ce oare nu ma scuturi ca sa le alung din minte?
Grea treaba şi lucru cu doua taiuşuri. Nu prea ştiam cum sa iau aceasta invitaţie sau ce sa zic, aşa ca am sfarşit prin a-i spune ce era mai firesc:
— Dar cum pot şti eu ce gandeşte maria ta?
Regele încremeni locului de uimire şi se zgai la mine:
— O! Dara eu crezut-am ca eşti mai mare decat Merlin şi meşterşuguieşti la vraji, catai ziulica de mare. Darul prorocirei mai vartos iaste decat vrajitoria, iara Merlin proroc iaste!
Îmi dadui seama ca o facusem lata. Trebuia sa recaştig terenul pierdut. Dupa o matura reflecţie şi un plan mai dihai, îi zisei:
— Maria ta, m-ai înţeles greşit. Da-mi voie sa-ţi explic. Exista doua soiuri de profeţii. Unul este de a prezice lucruri care sunt foarte aproape de noi; celalalt este darul de a prezice lucruri care se vor petrece cu epoci şi secole mai încolo. Care-i mai mare dintre aceste daruri profetice?
— De buna sama, cel din urma!
— Aşa e. Şi ma rog, are darul asta Merlin?
— În parte îl are. Merlin prorocit-a o sama de taine despre naşterea mea şi a craiei mele, cu douazeci de ani mai înainte.
— A mers vreodata mai departe?
— Mai mult nice nu ar cuteza a zice, gandesc eu.
— Probabil ca asta-i limita la care poate ajunge. Fiecare profet îşi are limita lui. Limita unora dintre marii profeţi a fost un secol.
— Puţini sunt aceştia, rari ca iarba de leac, pre cat am aflat eu.
— Au existat doi înca şi mai mari, ale caror limite au fost de cate patru şi şase veacuri, ba unul a ajuns sa prezica pana la o limita de şapte sute douazeci de ani.
— Oho! Ce minunaţie!
— Dar ce sunt toţi aceştia faţa de mine? O nimica toata!
— Cum? Întru adevar ai puterea de a vedea chiar mai departe decat atata neparasita vreme?
— Şapte sute de ani? Maria ta, afla ca privirile ochiului meu de profet au din cuprinderea vulturului şi lor li se dez¬valuie viitorul lumii pe înca aproape treisprezece secole şi jumatate de acum încolo!
Ehei! Pacat ca n-aţi vazut ce ochi a bleojdit regele şi cum era mai-mai sa înghita tot aerul de deasupra pamantului! Cu asta îl aranjasem pe Merlin. Aţi vazut ca în faţa oamenilor acelora nu era nevoie sa dovedeşti nimic din ceea ce afirmai: era de ajuns sa afirmi şi ei te şi credeau. Niciodata nu i-a dat prin gand cuiva sa puna la îndoiala vreo afirmaţie.
— Şi acum trebuie sa-ţi spun, maria ta – continuai eu – ca sunt în stare sa practic amandoua soiurile de profeţii: cea pe durata lunga şi cealalta, daca îmi dau osteneala, dar de obicei nu practic decat cea pe lunga durata, fiindca cealalta nu este de demnitatea mea. Aceea-i buna doar pentru prezicatori de teapa lui Merlin – profeţi scurţi de coada, cum le zicem în profesiunea noastra. Fireşte, aşa – din cand în cand – ma distrez şi eu cu cate o profeţie mai marunta, dar nu prea des; de fapt, mai niciodata. Îţi aminteşti ce mult s-a comentat – cand ai ajuns în Valea Sfinţeniei – faptul ca eu am prezis sosirea mariei tale şi am precizat pana şi ceasul sosirii, şi asta cu doua sau trei zile înainte.
— Adevar graieşti. Acum îmi aduc aminte.
— Ei bine, mi-ar fi fost şi mai uşor, de patruzeci de ori mai uşor şi aş fi adus la targ de o mie de ori mai multa marfa, daca ar fi fost vorba de ceva care avea sa se petreaca peste cinci sute de ani, în loc de doua-trei zile.
— Multe ciudaţenii mai sunt pre lumea aceasta!
— Aşa e! Un adevarat expert poate mai lesne prezice un lucru care se va petrece peste cinci sute de ani decat unul care se va petrece peste cinci sute de secunde.
— Dupa chibzuinţa mea, zic ca mai lesne ar fi sa fie altmintrelea. S-ar cadea sa fie de cinci sute de ori mai lesne sa proroceşti ceea ce-i mai aproape decat ceea ce-i mai departe de bieţii de noi, caci ceea ce-i aproape s-ar învrednici sa vada pana şi neştiutorul. Adevar zic, ca legile prorociei nu se potrivesc cu ceea ce-i aievea, ca ele fac prea cu uşor ceea ce-i anevoie şi anevoie ceea ce-i uşor.
Dovedea înţelepciune regele. O caciula ţaraneasca nu era de ajuns ca sa-l deghizeze; ba, ţi-ai fi dat seama ca e rege şi daca-l vedeai sub un clopot de scafandrier, cand ai fi auzit cum îi mergea mintea.
Dar asta-i alta caciula. Pana una-alta, ma pomenii cu o noua îndeletnicire, care-mi dadea de furca. Regele deveni foarte dornic sa afle tot ce se va întampla în urmatoarele treisprezece secole, de parca ar fi urmat sa traiasca în ele.
Din clipa aceea, mi-am prorocit singur ca o sa chelesc tot gandindu-ma ce profeţii sa mai nascocesc pentru a satisface cererile regelui. Pana atunci multe lucruri indiscrete dadusem în vileag, dar sa ma joc de-a profetul în aşa hal, înca nu mi se întamplase. Ma gandii însa ca şi profesia asta are foloasele ei. La urma urmei, profeţii nu au nevoie de nici un dram de minte. Mintea le trebuie, fireşte, pentru nevoile cotidiene ale vieţii, dar nu le serveşte la nimic în chestiunile profesionale. Profeţia este cea mai odihnitoare dintre vocaţii. Cand pogoara asupra-ţi duhul profeţiei, n-ai decat sa-ţi coci mintea şi s-o pui la rece; n-ai nevoie decat sa-ţi deşurubezi falca şi s-o laşi singura sa faca treaba, ca falca îi da înainte şi profeţiile curg în doi timpi şi trei mişcari.
Mai în fiecare zi, dadeam peste vreun cavaler ratacitor şi de fiecare data cand îi vedea, se trezea în rege vajnicul spirit marţial. Era gata sa uite situaţia în care se gasea şi sa le spuna cate ceva, într-un stil cu nuanţe sau chiar cu ieşiri directe, care l-ar fi tradat cine este. De aceea, aveam grija sa-l trag din mijlocul drumului la momentul oportun. Dar el se oprea ceva mai încolo şi îi privea ţinta, scaparandu-le nişte priviri şi umflandu-şi narile, de parca ar fi fost un cal la razboi. Îmi dadeam seama ca se perpelea de dorul de a se încaiera cu danşii. A treia zi, pe la vremea pranzului, tocmai ma oprisem în drum pentru a lua o masura de precauţie, dictata de lovitura aceea de bici pe care o primisem pe pielea mea, cu doua zile mai înainte. Precauţie pe care mai tarziu m-am hotarat s-o las pustiei, caci mi-era sila s-o mai pun în aplicare. Dar în momentele acelea aveam clar în minte ce paţisem, şi în timp ce mergeam înainte cu paşi vartoşi, avand falca în funcţiune şi mintea la odihna, caci tocmai faceam profeţii, ma poticnii de-o piatra şi – huzdup! – cazui lat jos. Ma speriasem aşa de tare, încat, o clipa, nu m-am putut gandi la nimic; apoi ma ridicai încetişor şi cu grija şi desfacui baierile traistei. Aveam într-însa o bomba cu dinamita, învelita în lana – şi pusa într-o cutie. Ma gandisem ca mi-ar prinde bine la drum, şi s-ar putea ivi ocazia ca sa fac o minune numaru unu cu dansa. Totuşi, e un lucru enervant sa cari aşa ceva cu tine, iar sa-l laşi pe rege s-o care, ar fi şi mai rau. Acum, dupa cazatura aia zdra¬vana, îmi ziceam ca ar fi mai bine sau s-o arunc sau sa ga¬sesc vreun mijloc sigur de a ma descotorosi de societatea ei. Tocmai o scosesem din cutie şi o pusesem în traista, cand zarii venind înspre noi doi cavaleri. Regele ramase încremenit în mijlocul drumului, ca o statuie, zgaindu-se la ei – bineîn¬ţeles, uitase iaraşi pe ce lume se afla şi cum trebuie sa se poarte – dar înainte de a putea sa-l previn, a şi fost nevoit s-o ia din loc, şi bine a facut! El crezuse ca cei doi cavaleri se vor da în laturi. Auzi una ca asta! Sa se dea în laturi de pe drum ca sa nu calce peste pulberea nevrednica a unor trupuri de ţarani? Unde se trezea dumnealui, regele! Cand s-a mai dat el în laturi – sau cand a avut prilejul ca vreun ţaran, zarindu-l pe el sau pe vreun oarecare nobil cavaler, sa nu se dea în laturi, pentru a-l cruţa la timp de osteneala? Cavalerii nu dadura nici o atenţie regelui; era treaba lui sa-şi scape la timp pielea, iar daca n-ar fi şters-o de pe drum, ar fi fost calcat frumuşel în picioarele cailor, ba ar mai fi fost şi ţinta batjocurii calareţilor.
Regele, însa, era cuprins de furie şi se apuca sa le arunce o seama de epitete şi provocari de cea mai augusta tarie. Cavalerii erau acum ceva mai departe de noi, dar se oprira, foarte miraţi, se întoarsera în şa şi se uitara îndarat, parca stand la îndoiala daca trebuie sa catadicseasca sau nu sa-şi puna mintea cu nişte taraturi ca noi. Dar se întoarsera şi se îndreptara înspre noi. Nu mai era nici o clipa de pierdut. Am „tabarat” şi eu pe ei, dar sa vedeţi cum. Am alergat înspre danşii şi cand am ajuns în dreptul lor, le-am tras un alai de înjuraturi tocmai din fundul rarunchilor, de sa li se faca parul maciuca, aşa ca faţa de sudalmile mele, insultele regelui pareau o nimica toata, nu faceau nici doi bani. Sudalmile le luasem din secolul al XlX-lea, care ştia sa înjure mai acatarii. Cavalerii aveau o viteza aşa de mare, încat ajunsesera aproape de locul unde era regele, înainte de a-şi da seama ce le trantisem eu; dar imediat dupa aceea, spumegand de furie, îşi oprira caii, care se ridicara în doua picioare, şi-i întoarsera din drum. Se îndreptau acum spre mine, unul langa altul. Ma aflam la vreo şaptezeci de metri de danşii – ţop! – pe-o stanca de pe marginea drumului. Cand ajunsera la vreo treizeci de metri de mine, întinsera suliţele şi îşi aplecara capetele încoifate şi aşa, avand chiar sub piepturile lor coamele împa-noşate ale cailor – o mandreţe, nu alta – aceste fulgere-exprese se abateau asupra mea, gata sa ma faca terci. Dar cand au ajuns la cincisprezece metri, am aruncat cu precizie bomba, dand-o de pamant chiar sub botul cailor. Şi bum! Şi hum!… sa le mearga peticele!
Ei, da! Straşnic lucru, straşnic şi pe cinste, de parca ar fi fost explozia unui vapor pe Mississippi. În urmatoarele cinci¬sprezece minute, am stat amandoi sub o ploaie alcatuita din microscopice ţandari de cavaleri, fierarie şi carne de cal. Spun amandoi pentru ca regele a participat şi el la acest spectacol, îndata ce şi-a capatat rasuflarea. Se facuse acolo o groapa care ar fi dat de lucru întregii populaţii din regiune timp de mai mulţi ani-vreau sa spun, ca sa i se explice şi sa înţeleaga ce s-a petrecut. Cat despre astuparea gropii, treaba asta ar fi mers relativ mai repede, cazand în sarcina catorva sarmani aleşi – ţaranii senioriei respective, care n-ar fi primit nimic pentru munca lor.
I-am dat regelui explicaţiile necesare, spunandu-i ca isprava se datoreşte unei bombe cu dinamita. Informaţia asta nu i-a caşunat nici un rau, lasandu-l la fel de deştept ca şi mai înainte. Totuşi, în ochii sai, faptul însemna o nobila minune şi o noua lovitura împotriva lui Merlin. Am crezut ca fac bine, explicandu-i ca miracolul asta nu poate fi savarşit prea des, ci numai cand condiţiile atmosferice sunt favorabile. Altfel, el ar fi bisat ori de cate ori am fi avut un subiect mai interesant la îndemana, şi asta nu mi-ar fi convenit deloc, caci alta bomba nu mai aveam cu mine.
CAPITOLUL XXVIII
Instruirea regelui
În dimineaţa celei de a patra zile, tocmai cand rasarea soarele şi noi ratacisem vreun ceas prin paclele zorilor, ajunsei la o hotarare: regele trebuie cu orice preţ instruit, caci lucrurile nu mai pot merge aşa. Trebuie luat în serios de mana şi instruit temeinic şi cu conştiinciozitate. Altfel nu ne puteam aventura sa intram în vreo casa de om, caci pana şi maţele vor mirosi ca au a face cu un şarlatan în costum de bal mascat şi nu cu un ţaran. Aşa ca am facut un popas şi i-am zis:
— Maria ta, daca între hainele pe care le porţi şi ceea ce-i sub ele nu-i nici o nepotrivire şi totul e în regula – în schimb, între hainele mariei tale şi purtarea pe care o ai este mare nepotrivire şi totul pare anapoda. Mersul marţial pe care îl ai şi ţinuta de lord – s-a zis cu ele. Te ţii prea drept şi priveşti prea de sus, prea cu ifos. Ştiu ca grijile regatului nu garbovesc umerii, nu te fac sa umbli pleoştit, cu barbia în jos, nu întuneca semeţia privirilor, nu strecoara îndoiala şi teama în inima şi nu se arata prin nici un fel de şubrezire a trupului sau prin paşi nesiguri. Numai dezgustatoarele griji pe care le au cei umili duc la asemenea rezultate. De aceea, maria ta trebuie sa înveţe cateva şmecherii; trebuie sa imite – aşa cum imiţi marca unei fabrici cunoscute – toate tarele saraciei, mizeriei, jignirii şi ale altor cateva semne obişnuite de neomenie, care sapa barbaţia din om şi fac dintr-însul un supus credincios, cuminte şi tolerabil, spre mulţumirea stapanilor sai. Altfel, pana şi pruncii te vor dibui ca eşti travestit şi amandoi riscam sa fim sfaşiaţi în bucaţi la prima coliba unde vom trage. Rogu-te, încearca sa umbli aşa cum ţi-am aratat.
Regele baga în cap toate acestea şi apoi încerca sa le imite.
— Binişor… binişor. Barbia ceva mai plecata, mai jos, te rog… aşa, foarte bine. Ochii, prea sus… te rog nu privi în zare, priveşte în pamant, la zece paşi de picioare… Da… aşa-i bine, foarte bine. O clipa, te rog. Dai pe faţa prea multa putere, prea multa hotarare. Ar trebui sa tarşeşti paşii, sa mergi mai tropai-tropai, ropai-ropai. Uita-te la mine, te rog, uite-aşa şi tot aşa… Da, cam aşa, cam aşa… aproape cum ar trebui… Da, acum e binişor. Hm! Mai e ceva care nu merge… Stai, stai niţel… Nu ştiu ce dracu o fi! Te rog, mai fa vreo treizeci de metri, ca sa am perspectiva cuvenita… Ei, fii atent! Da, capul e în regula, viteza justa, umerii cum trebuie, ochii aple¬caţi, barbia bleojdita, umbletul, ţinuta şi stilul în regula – da, fiecare din astea e în regula! Şi totuşi ansamblul nu-i bun, plamada nu-i reuşita. Socotelile nu se echilibreaza; una-s cheltuielile, alta veniturile. Aide, din nou, maria ta, te rog… Da, acum mi se pare ca i-am dat de rost. Da, m-am lamurit. Ştii ce-ţi lipseşte? Autenticitatea spirituala a ceea ce faci; asta-i lipsa. Totul este facut ca de un amator, de un diletant. Amanuntele practice sunt în regula, le îndeplineşti la mili¬metru; înşelatoria-i pusa la punct, numai ca nu pacaleşti pe nimeni.
— Atunci dara ce se cade sa fac pentru a fi cu folos?
— Sa ma mai gandesc… Nu prea vad nici eu. În fond, nu exista nimic care ar putea îndrepta lucrurile, decat practica, sireaca. Ne gasim tocmai într-un loc ideal pentru astfel de exerciţii: radacini, cioturi şi pietre, de care sa se poticneasca umbletu-ţi falnic. Aici n-avem teama ca putem fi întrerupţi de la treaba; este doar campie cat vezi cu ochii şi numai o singura coliba, colo, în departare şi aia sunt aşa de departe, ca nu ne poate vedea nimeni. Ar trebui s-o iei pe dincolo de drum, maria ta, şi sa-mi faci exerciţii toata ziulica.
Dupa ce a facut aşa, catva timp, exerciţii, i-am zis:
— Acum, maria ta, închipuieşte-ţi ca suntem la uşa omului care locuieşte în coliba aceea şi ca ne vede familia lui. Hai, arata-mi cum o sa te adresezi capului familiei!
Fara voie, regele îşi îndrepta şi înţepeni umerii, ca o statuie, şi zise cu o glaciala asprime:
— Ma, ţarane, ia ada-mi un scaun şi ospateaza-ma din mancarurile ce ai.
— Vai, maria ta! Nu-i bine de loc!
— Dara unde-i greşeala?
— Oamenii aceştia nu-şi zic unul altuia ţarani.
— Adevarat?
— Numai cei de deasupra lor le zic ţarani.
— Atuncea sa îi zic altmintrelea: ei, ma robule!
— Nu, ca s-ar putea sa fie om liber!
— Aha! Atuncea sa-i zic oare: mai, om bun?
— Da, aşa ar merge, maria ta, dar şi mai bine ar fi daca i-ai zice: ma, frate, ma; sau ma, fartate, ma!
— Frate? Frate cu un nevolnic ca acela?
— Dar şi noi ne pretindem de-o teapa cu ei, nevolnici ca şi ei.
— Adevar iaste. Zice-voi: frate, ada-mi un scaun şi aciiş de-ale mancarii. Acum iaste dupa cuviinţa?
— Nu chiar de tot. Caci ai cerut numai pentru unul, nu pentru noi amandoi; mancare numai pentru unul, scaun numai pentru unul.
Regele paru tare nedumirit. Nu era, saracul, o somitate intelectuala. Capul sau era o clepsidra cu nisip; primea o idee, dar o prindea graunte cu graunte, nu toata deodata.
— Vrea şi luminaţia ta un scaun? Şi vrea chiar sa şada?
— Pai, daca n-aş şedea şi eu, omul şi-ar da imediat seama ca noi facem pe egalii, dar nu suntem – şi iute ne-am da de gol.
— Adevar grait-ai şi bine ai mai chibzuit! Ce lucru de minu¬ne iaste adevarul, ca iese la iveala cand nu te aştepţi şi înca în fel şi chip! Da – casaşul se cuvine sa ne aduca scaune şi de-ale gurii pentru amandoi şi aducandu-ne ibricul şi ştergarul nu i se cade sa arate unuia mai mult respect decat celuilalt.
— Şi mai am un amanunt de corectat: nu trebuie sa ne aduca nimic afara, ci trebuie sa ne ducem noi înauntru, printre nevolnici – şi poate printre alte lucruri care-ţi trezesc sila – şi sa mancam împreuna cu gazdele şi asta dupa obiceiurile ca¬sei, adica la fel ca ele. Numai daca omul ar fi din clasa robilor, am putea proceda altfel. Iar ibric şi ştergar nu vom gasi la ei, chiar daca ar fi sclavi sau liberi. Aide, maria ta, mai fa caţiva paşi. Da, e mai bine acum, cel mai bine de cand încerci d-alde-astea, dar nu-i înca perfect. Umerii mariei tale n-au avut parte de-o povara mai grea decat armura şi nu vor sa se lase în jos, şi pace!
— Atuncea da-mi traista. Voi lua învaţatura de la duhul poverilor care n-au nice o cinstire într-însele, ca duhul iaste acela carele apasa umerii şi nu greutatea, caci armura grea iaste, dara falnica povara şi te ţii drept într-însa… Nu mai sta la gand şi nu cracni. Da-mi-o! Pune-mi-o în carca!
Cu traista la umar, era complet şi nu parea mai august decat oricare dintre oamenii pe care-i vazusem în viaţa mea. Dar încapaţanaţi umeri mai avea! Parca înadins nu voiau sa înveţe cum sa se lase şi sa para în mod firesc cazuţi. Trebuia sa continui instrucţia, explicandu-i şi corectandu-l:
— Ei, fa aşa ca lumea sa te creada ca eşti mancat de datorii şi ca nu mai poţi sa rasufli de creditori; fa-te ca eşti şomer, sa zicem ca eşti fierar şi nimeni nu mai vine sa-şi potcoveasca bidiviii. Nevasta zace bolnava acasa, copiii îţi plang ca nu au ce manca…
Şi aşa mai departe, şi tot aşa. Îl instruii ca sa întruchipeze rand pe rand tot felul de oameni nenorociţi şi care sufar de groaznice lipsuri şi belele. Dar, din nefericire, toate astea erau pentru dansul vorbe goale, caci nu pricepea nimic din ele şi ar fi fost totuna daca-i fluieram un cantec în loc sa-i vorbesc. Cuvintele nu înfaptuiesc nimic, nu trezesc nimic în tine, decat daca ai suferit pe propria-ţi piele lucrurile pe care le înfaţişeaza ele. Exista mulţi oameni înţelepţi care vorbesc ca nişte cunoscatori şi cu simpatie despre „clasa muncitoare”, dar care sunt fermi convinşi ca o zi de grea munca intelectuala este cu mult mai anevoioasa decat o zi de grea munca manua¬la şi-s tare mulţumiţi ca au deci dreptul la un salariu mai bun. De ce gandesc astfel, e lesne de înţeles: ei ştiu totul despre una din aceste munci, fara s-o fi încercat pe cealalta. Dar eu cunosc la fel amandoua felurile de munci şi, în ceea ce ma priveşte, ştiu ca poţi sa-mi dai toate averile din lume şi tot n-o sa ma socotesc platit îndeajuns pentru manuirea tarnacopului timp de treizeci de zile. În schimb sunt gata oricand sa îndeplinesc cea mai grea munca intelectuala mai pe nimica toata, pentru o suma cat de mica, şi voi fi tare mulţumit.
Munca „intelectuala” este greşit numita astfel; ea este o placere, o desfatare, şi îşi are rasplata în ea însaşi. Cel mai prost platit dintre arhitecţi, ingineri, generali, scriitori, sculptori, pictori, profesori, avocaţi, jurişti, actori, predicatori, cantareţi, se afla în al noualea cer cand este la lucru. Cat despre muzicantul cu arcuşul în mana, care şade în mijlocul unei mari orchestre şi este mangaiat şi purificat de fluxul şi refluxul valurilor de sunete divine – ei, bine, putem spune ca şi el munceşte, daca vreţi cu dinadinsul, dar asta e curata ironie. Legea muncii pare adanc nedreapta – dar exista şi nimic nu o poate schimba; cu cat muncitorul este platit cu mai multe bucurii, pe care le scoate dintr-însa, cu atat el este şi mai bine platit în bani. Şi aşa-i şi cu legea acestor pungaşii neruşinate – care se numesc nobleţea ereditara şi regalitatea.
CAPITOLUL XXIX
Coliba cu variola
Cand, pe la namiezi, ajunseram la coliba, nu vazuram nici un semn de viaţa. Recolta fusese culeasa de pe pamantul din preajma, cu catva timp înainte şi ogoarele pareau jupuite, caci fusesera ridicate de pe ele ultimul fir de pai şi ultimul bob. Îngradirea, acareturile şi tot ce era pe acolo erau graitoare pentru saracia bieţilor oameni. Nici urma de oratanii sau vite prin preajma; nici o vietate. Liniştea era apasatoare, ca într-un mormant. Coliba nu avea nici macar un cat deasu¬pra, iar acoperişul de stuf se înnegrise de curgerea anilor şi era într-un hal fara de hal de paragina.
Uşa era întredeschisa. Ne apropiaram talhareşte, mergand tiptil şi aţinandu-ne rasuflarea, caci aşa ne simţeam noi – chiar ca nişte lotri. Regele batu. Aşteptaram. Nici un raspuns. Batu din nou. Nici un raspuns. Împinsei uşor uşa şi privii înauntru. Zarii cateva siluete nedesluşite, apoi vazui o femeie ca se ridica de pe jos şi se zgaieşte la mine – exact aşa cum ţi se întampla cand eşti trezit din somn. Deodata, îşi recapata piuitul:
— Mila şi îndurare! se ruga ea. Totul ne-a fost luat, nu ne-a mai ramas nimic.
— N-am venit sa-ţi iau nimic, surata draga.
— Nu eşti preot?
— Nu.
— Nice nu vii din partea lordului stapanitor?
— Nu. Nu sunt de pe aici. Sunt strain.
— Atuncea, de frica lui Dumnezeu, carele cu nevoi şi moarte harazit-a pre cei neprihaniţi, nu mai zabovi pe aici! Pasa a purcede cat mai fara zabava, ca locul acesta iaste sub blastamul sau şi al bisericii.
— Lasa-ma sa intru, ca sa-ţi dau o mana de ajutor. Te vad bolnava şi necajita.
Începusem sa ma deprind cu întunecimea dinauntru. Am putut desluşi cum femeia îşi pironise asupra-mi ochii scufun¬daţi în gavanele lor adanci. Am putut vedea cat de slaba şi uscata era sarmana de ea.
— Au nu înţelegi? Zis-am ca locul acesta iaste sub blastamul bisericii. Pleaca – pana nu te zareşte vreun hoinar şi nu duce para împotriva ta.
— Nu te îngriji de mine. Nu-mi pasa de blestemele bisericii. Vreau sa te ajut.
— Duhurile cele bune aiba-te în paza – daca viiaza aseme¬nea duhuri. Binecuvantata fie-ţi vorba! Daca Dumnezeu mi-ar fi daruit macar o înghiţitura de apa! Dara lasa totul, uita ce-am zis şi tuleşte-o de aici, ca în casa noastra iaste ceva de care i se cade a se teme şi celuia carele de biserica nu-i pasa: molima de care ne prapadim cu toţii. Lasa-ne aşa cum suntem, bunule şi vrednicule, şi du cu tine, strainule, binecuvantarea pe care nişte procleţi ca noi ţi-o pot harazi.
Dar înainte ca ea sa fi ispravit aceste vorbe, eu apucasem o strachina de lemn şi o luai la goana spre izvor, gata sa ma izbesc de rege. Apa era la vreo zece metri de casa. Cand ma întorsei şi intrai în casa, îl gasii pe rege înauntru. Se caznea sa deschida oblonul care acoperea gaura ce ţinea loc de fereastra, vrand sa lase a patrunde aerul şi lumina. Într-adevar, duhnea tare rau înauntru. Dusei strachina la gura femeii şi tocmai cand ea o înhaţa cu ghearele, oblonul fu în sfarşit des¬chis şi o lumina puternica îi scalda faţa. Femeia avea varsat.
Dintr-un salt, fui langa rege şi îi spusei la ureche:
— Pleaca imediat, maria ta! Femeia va muri de molima aceea care a secerat atatea vieţi prin mahalalele Camelotului, acum doi ani.
El însa nici nu se clinti.
— Nu ma voi urni din loc, adevar zic ţie, şi o voi ajuta, îi şoptii din nou:
— Maria ta, fa cum îţi spun. Trebuie sa pleci imediat.
— Gand bun nutreşti şi vorbele îţi sunt înţelepte. Dara lucru de ruşine ar fi ca regele sa ştie de teama, iara ruşinea l-ar îmbraţoşa şi pre cavalerul carele l-ar împiedeca a da ajutorinţa acolo unde iaste nevoie. Pace ţie, tematorule, ca eu de aici nu voi pleca. Luminaţiei tale i se cade a pleca. Afurisenia bisericii nu are putere a ma atinge pre mine, dara te opreşte pre domnia ta a te afla aici şi cu grea mana te-ar pedepsi, daca i s-ar sufla o vorba despre faradelegea ce ai savarşit.
Regele se afla în mare primejdie, ramanand acolo, şi ar fi putut sa-l coste chiar viaţa, dar era zadarnic sa mai discuţi cu dansul. Daca socotea ca este în joc onoarea-i de cavaler, nu mai era chip sa te înţelegi cu el. Cand îi intra ceva în cap!… Orice-ai fi zis, tot ar fi ramas; cu nimic nu-l puteai clinti din hotararea sa. Îmi dadui seama şi lasai balta subiectul. Femeia zise:
— Om bun ce eşti – vrei sa te urci pe scara şi sa-mi spui ce vezi acolo? Nu te spaima sa-mi spui, ca sosit-a vremea cand pana şi o inima de mama mai tare nu se poate sfaşia, caci sfaşiata iaste.
— Ramai pre loc – zise regele – şi da-i muierii sa manance. Ma duc eu.
Zicand, îşi scoase traista şi o aşeza jos. Eram gata sa ma urnesc, dar regele mi-o lua înainte. Se opri şi descoperi zacand pe jos, mai la întuneric, un om care pana atunci nu ne vazuse şi nu scosese nici o vorba.
— Soţul tau? întreba regele.
— Da.
— Adormit-a?
— Domnul fie laudat pentru milosardia lui; da – de vreo trei ceasuri. Nu ştiu cum sa-mi arat prinosul! Inima-mi lauda pre domnul pentru ca i-a daruit somnul pre carele îl doarme acum.
Zisei:
— Trebuie sa vorbim încet, ca sa nu-l trezim.
— Nu iaste nevoinţa ca, saracul, a murit!
— A murit?
— Da! Şi mare bucurie iaste sa-l ştiu mort! Nime nu-i mai poate face nici un rau, nime nu mi-l mai ocaraşte şi suduie. Acum iaste fericit în ceruri, iara daca nu-i acolo, atunci sufera chinurile iadului şi tot mulţamit iaste, ca prin locurile acelea nu va întalni nici stareţ, nice vladica. De copii fost-am împre¬una şi douazeci şi cinci de ani soţ şi soaţa; şi amar de vreme ne-am iubit şi am suferit de-a valma. Dara astazi de dimineaţa i s-au ratacit minţile şi în închipuirea lui eram iaraşi flacau şi fata, cutreierand, plini de dulceaţa lumii, pajiştile cele mandre. Şi aşa, în aceasta neprihana şi fericire, mers-a el hai-hui hat departe, şi mai departe, sporovaind încetişor şi poposi la locul de verdeaţa, pre carele noi ceştialalţi nu-l cunoaştem, şi acum haladuieşte pre alte taramuri, departe de ochii muritorilor. Şi, aşa, desparţire între noi nu a fost, caci în închipuirea lui mers-am cu dansul. El nu şi-a dat sama, dara mers-am şi eu, cu mana în mana lui, cu mana mea cea tanara şi moale – nu cu gheara asta paraduita. Iaste de mirare, dar aşa iaste: sa mergi şi sa nu ştii ca mergi; sa te desparţi şi sa nu obliceşti ca te desparţi! Cine s-ar învrednici a purcede mai lin decat aşa? Aceasta i-a fost rasplata pentru cruda viaţa pre care cu prea multa rabdare a îndurat-o.
Se auzi un uşor zgomot, venind din ungherul întunecos unde era scara. Regele se cobora, ţinand ceva într-un braţ, în timp ce se ajuta cu celalalt ca sa se dea jos. Ajunse în lumina, îl vazui ţinand la piept o fetiţa de vreo cincisprezece ani. Tare mai era slaba şi pricajita. Abia îşi dadea seama de cele ce se petreceau în jurul ei. Fata se stingea fiind atinsa de varsat. Şi iata-ma totodata martorul unui eroism dus pana în panzele albe, un eroism ce nu putea fi întrecut şi care sfida moartea, fara arme şi la camp deschis, iar sorţii de izbanda nefiind de partea aceluia care o sfida. Cel care aruncase morţii provocarea la lupta nu se aştepta la nici o rasplata în acest turnir, care nu se petrecea în faţa unei liote de admiratori, îmbracaţi în atlazuri şi fireturi şi care l-ar fi privit cu mandrie şi l-ar fi aplaudat din belşug. Şi totuşi purtarea regelui era tot aşa de senina şi de curajoasa cum ar fi fost la una din acele întreceri de taraba, unde cavalerii se masurau între ei, în lupte de la egal la egal şi îmbracaţi în haine de oţel proteguitor. Acum era mareţ, într-adevar mareţ. Ţepenele statui ale stramo¬şilor sai, aflate la palat, meritau sa aiba acum înca una, alaturi de ele. Aveam sa ma îngrijesc eu. Dar de asta data nu mai era vorba de un rege în zale, ucigand un uriaş sau un balaur, ca toţi ceilalţi, ci de un rege îmbracat ca oamenii de rand, purtand moartea în braţe numai pentru ca o mama de la ţara sa-şi poata vedea copila pentru cea din urma oara, şi sa ga¬seasca mangaierea cuvenita.
Regele aşeza copila alaturi de maica-sa, care o potopi cu îndragiri şi mangaieri ce-i ţaşneau din inima prea plina. Puteai desluşi o uşoara licarire în ochii copilei, drept raspuns la aceste mangaieri, dar asta era totul. Mama şedea aplecata asupra fiicei, sarutand-o, dezmierdand-o şi rugandu-se de ea ca sa-i vorbeasca, dar buzele fetei abia de se mişcau, fara a putea articula vreun sunet. Am scos repede din traista sticla cu bautura, însa femeia ma opri, spunandu-mi:
— Nu, las-o în pace! Iaste mai bine aşa. Nu ţi se cade dumitale, om bun şi milostiv, sa-i caşunezi o rautate decat care alta nu iaste pre lume, aducand-o în simţire. Ca iaste bine a cugeta: ce sorţi de viaţa i-au cazut ei? Ce-o mai aşteapta pre asta lume? Fraţii ei s-au dus, tatane-su aşijderea, maica-sa se va prapadi şi dansa, iara ea sub afurisenia bisericii sta şi nime n-ar oploşi-o şi mangaia-o, chiar daca s-ar zbate de chinurile morţii, în mijlocul drumului. Ea are parte numai de dezna¬dejdea celor fara nadejde. Nice nu te-am întrebat, om bun şi milostiv ce eşti, daca sora-sa mai viiaza acolo sus. Nice nu vrut-am sa te întreb, caci te-ai fi dus dupa ea şi n-ai fi lasat-o în pace pre biata oropsita…
— Se odihneşte în pace! zise regele, cu glas domol.
— Mai bine aşa! Astazi a pogorat fericirea; ziua de azi ne-a adus îmbelşugata mantuire! Draga mea, Aniţa, în curanda vreme vei purcede dupa surioara ta, ca dumnealor oameni miloşi sunt şi nu ţi-or scoate piedeci în cale.
Şi zicand acestea se apleca asupra copilei, bolborosind cuvinte pline de duioşie şi bocind încetişor, mangaindu-i faţa şi parul, sarutand-o şi dezmierdand-o cu fel de fel de nume gingaşe, dar din ce în ce licaririle din ochii fetei erau mai slabe şi paleau. Am vazut cum pe rege îl podidira lacrimile şi din ochii înlacrimaţi îi şiroiau pe faţa. Femeia le-a vazut şi ea, şi zise:
— Oh! Oh! Oh! Le-am ghicit talcul: şi dumneata ai acasa o soaţa, cainica de ea, şi amandoi flamanzi va culcaţi în multe daţi, ca macar plozilor sa le ramana o coaja de paine. Ai parte numai de nevoi şi de ocarile şi sudalmile cele de toate zilele ale mai marilor dumitale şi de mana asupritoare a bisericii şi a regelui.
Regele tresari în faţa acestui pietroi aruncat din întamplare pe domeniile sale, dar îşi ţinu firea. N-avea încotro: trebuia sa-şi înveţe rolul, ba înca şi-l juca destul de bine pentru un începator cam stangaci. Încercai o diversiune, oferindu-i femeii mancare şi bautura, dar ea refuza şi una şi alta. Nu mai voia sa strecoare nimic între ea şi moartea cea alinatoare. Apoi, m-am furişat şi i-am adus de sus copilul mort, aşezandu-l langa ea. Asta o zgudui din nou şi urma o scena sfaşietoare. Treptat, facui şi alte diversiuni, amagind-o ca sa-mi poves¬teasca suferinţele ei:
— Le ştiţi prea bine, caci le-aţi îndurat şi dumneavoastra, oameni buni, ca nime nu scapa de ele în toata Britania, daca de teapa noastra iaste. I-o poveste veche şi lehamitisitoare. Ne-am straduit, am luptat şi am învins. Ce izbanda, ca fost-am traitori şi nu am pierit! Mai mult decat atat, ce-am fi putut cere! Ca noi unele adastam şi altele tampinam. N-a cazut nici o pacoste preste capetele noastre, pe care sa n-o fi putut rapune, pana ce anul acesta ne-a venit de hac, aducandu-ne buluc toate belelele; ca, aşa cum se zice, o napasta nu vine niciodata singura. Cu mulţi ani în urma, lordul carele stapaneşte moşia sadit-a nişte pomi roditori preste saracia de pamant a noastra; pre cea mai mare parte, ceea ce ne-a caşunat multe rele şi scarba…
— Dar era dreptul lui! îi taie vorba regele.
— Nime nu tagaduieşte, dara legea taie şi spanzura precum povteşte şi face aşa ca ceea ce-i al lordului iaste a lordului, iar ceea ce iaste al meu tot al lordului iaste. Pamantul nostru şi casa de pre el le-am luat noi cu bezman de la lord, iar noi, fiind bezmanarii lui, tot ale lui erau şi putea face cum poftea. Acum catava vreme, trei dintre pomii aceia au fost gasiţi doboraţi la pamant. Cei trei feciori ai noştri mai rasariţi se dusera spaimantaţi ca sa dea de veste asupra faradelegii. O! Cainica de mine, va fac ştire ca şi astazi feciorii îmi zac în temniţele prea slavitului lord, carele a fost zicand ca acolo vor zace şi putrezi pana ce marturisire vor face. Dara ce spovada sa faca, daca fara vina sunt? Şi ei acolo vor ramane pana la moarte. Le ştiţi prea bine, îmi închipui, şi iani gandiţi dumneavoastra, oameni buni, ce ne-a ramas cainicilor de noi? Un barbat, o muiere şi doi copii, sa stranga roade care au fost sadite vartos şi din belşug, ca sa le şi pazeasca, zi şi noapte, de hulubi şi de alte vieţuitoare pradalnice, de care nu ţi se cade a te atinge ca sfinte sunt. Cu vorba aceea: Fugi de aoleu şi dai peste oleleu! Cand semanaturile lordului ajuns-au la vremea secerei, şi ale noastre aşijderea, erau la vremea secerei. Cand dan-ganit-a clopotul de la dumnealui, chemandu-ne pre noi sa-i seceram granele pe degeaba, lordul nu a îngaduit ca eu şi cu cele doua fiice sa fim socotite în locul celor trei feciori întem¬niţaţi, ci doara pentru doi dintre danşii sa fim socotite cateşitrele, iara pentru cel de al treilea fecior carele lipsea, în toate zilele fost-am puse la dajdii şi iar dajdii. Estimp, sema¬naturile noastre se paraduiau, fiind lasate de izbelişte. Iara sfinţia sa parintele şi prea slavitul lord ne speteau cu birurile, zicand ca domniile lor pagubesc, pierzand partea cuvenita lor drept dijma. La sfarşit, birurile acestea ne rapira toate semanaturile şi ni se risipi totul. Ni le luara, silindu-ne sa le seceram pentru domniile lor, fara de plata şi fara de mancare, prapadindu-ne de foame. Dara rautatea cea mare sositu-ne-a cand eu, pierzandu-mi minţile din pricina foamei, a lipsei fecio¬rilor şi a necazului de a-mi vedea barbatul şi copilele în zdren¬ţe, în nevoi şi amaraciune, zis-am grele ocari şi sudalmi – dara prea puţine, ca mii li s-ar cadea, manca-i-ar viermii iadului cei neadormiţi! – împotriva bisericii şi a naravurilor ei! Acestea tamplatu-s-au acum zece zile. Cazand bolnava de molima aceasta i-am zis preotului ocarile, ca el venit-a la mine a ma dojeni pentru nesmerenia mea în faţa manei pedep¬sitoare a domnului. El a facut de ştire mai marilor sai, ducand para împotriva mea, dara eu ramasei neclintita şi întru aceasta preste capul meu şi preste al acelora care mi-s mai dragi ca lumina ochilor cazut-a afurisenia Ramului. Din ziua aceea, toţi ne ocolesc şi fug cu scarba de noi, procleţii! Nime nu a cutezat sa vina pana la coliba sa vada daca suntem traitori au morţi. Noi, ceştialalţi, la pamant fost-am daramaţi. Dara eu m-am ridicat, aşa cum se cade unei soaţe şi mume. Şi aşa prea puţin puteau ei manca, dara şi mai puţin aveau ce. Dara apa tot se gasea şi le-am dat sa bea. Daca au vazut-o au început a se ruga de mine şi a binecuvanta apa! Dara ieri i s-a pus capat, caci ma parasira puterile. Ieri, pentru cea din urma oara, mi-am vazut viind soţul şi copila cea mica. Am zacut lata ceasuri şi ceasuri – veacuri aş zice – ascultand vreo miş¬care aşteptand vreo…
Femeia trase o ocheada speriata fiicei mai mari, apoi striga:
— Oh, draga mea! şi stranse uşor în braţele ocrotitoare trupul ţeapan al copilei. Îi auzise horcaitul morţii.
CAPITOLUL XXX
Tragedia de la conacul lordului
La miezul nopţii, totul lua sfarşit şi noi ne aflaram în faţa a patru cadavre. Le acoperiram cu boarfele pe care le gasiram şi plecaram, închizand şi proptind bine uşa. Chiar casa în care traisera trebuia sa le slujeasca de mormant acestor nenorociţi, caci lor nu li se îngaduia o îngropaciune creştineasca şi nici sa-şi odihneasca oasele într-un pamant sfinţit. Aveau parte de soarta cainilor, a fiarelor salbatice, a leproşilor şi nici un suflet, care mai nadajduiam viaţa veşnica, n-ar fi cutezat sa se amestece, în vreun fel, cu aceşti paria cazuţi sub dojana şi afurisenie.
Abia pornisem amandoi, cand auzii un sunet asemanator unor paşi prin pietriş. Mi se taie rasuflarea, caci nu trebuia sa fim vazuţi ieşind din casa aceea. Îl trasei de anteriu pe rege, ne înapoiaram şi ne ascunseram dupa colţul colibei.
— Am scapat – zisei eu – dar era cat pe aici s-o paţim. Daca noaptea ar fi fost mai puţin întunecata, cu siguranţa ca am fi fost vazuţi, caci omul parea foarte aproape de noi.
— Se prea poate sa fi fost vreo fiara, iara nu om.
— Fie şi aşa, dar, om sau fiara, nu-i bine sa mai întarziem nici o clipa pe aici. Trebuie sa ne strecuram cum putem şi sa ocolim drumul.
— Sst! Nu auzi? Vine încoace!
Aşa era. Paşii se apropiau de noi, drept spre coliba. Credeam ca este vreo fiara şi voiam sa ma conving, ca sa nu dardaim degeaba. Eram gata sa fac primul pas, cand regele ma apuca de braţ. Se scurse o clipa de tacere, apoi auziram o bataie uşoara în uşa colibei. Ma trecura fiorii. Ciocanitura se repeta, apoi auziram aceste cuvinte rostite cu fereala:
— Maicuţa! Taicuţa!
Deschideţi-ne – am scapat, suntem slobozi! Va aducem veşti care vor face sa paleasca obrajii voştri, iara inima sa va salte de bucurie! Nu avem vreme de stat, ca trebuie degrab sa gonim! Şi…
Nici un raspuns.
— Maicuţa! Taicuţa!
Îl trasei pe rege înspre celalalt colţ al colibei şi îi şoptii:
— Hai! Acum putem merge pe drum!
Regele şovaia, gata sa gaseasca vreun clenci, dar tocmai atunci îi auziram deschizand uşa. Ştiam ca nenorociţii aceia se aflau acum în faţa morţilor.
— Hai, maria ta! într-o clipa vor aprinde o lumina şi atunci vei auzi lucruri care îţi vor sfaşia inima.
De data asta, n-a mai şovait. Îndata ce ajunseram pe drum, eu o luai la goana, iar dupa un moment, renunţand la morga lui, alerga şi regele dupa mine. Nu voiam sa ma mai gandesc la cele ce se petreceau în coliba. Voiam sa le alung din minte, aşa ca ma agaţai de primul subiect ce mi se ivi:
— Eu am suferit de boala aceea de care au murit bieţii oa¬meni, aşa ca nu am de ce ma teme, dar daca maria ta n-ai avut-o înca, atunci…
El îmi taie vorba pentru a-mi spune ca era cam tulburat, iar ceea ce îl tulbura era conştiinţa care nu-l lasa deloc în pace:
— Feciorii aceia fost-au sloboziţi – aşa ziceau ei – dara cum? Nu iaste a crede ca lordul lor i-a slobozit.
— Sunt sigur ca au evadat.
— Gandul acesta nu-mi da pace! Teama mi-iaste ca aşa o fi, iara prepunerile şi banuielile luminaţiei tale întaresc teme¬rile mele. Mi se pare ca aceeaşi spaimare ne-a cuprins pe amandoi.
— Eu nu aş numi-o aşa. Într-adevar, banuiesc ca au evadat, dar daca au facut-o nu sunt deloc suparat, fii sigur.
— Nice eu nu duc banat, dara zis-am ca…
— Atunci ce este? Pentru ce eşti tulburat, maria ta?
— Daca fugit-au de la temniţa, datorinţa noastra iaste a-i prinde şi a-i duce legaţi lordului lor, ca nu se cuvine ca un om de sama lui sa paţa o asemenea neobrazata şi cutezatoare jignire. Nu i se cade sa ramana de ocara din fapta unor oameni de neam prost.
Iaraşi îşi daduse în petec. Nu putea pricepe decat o faţa a lucrurilor, caci aşa se nascuse, aşa fusese educat şi în vine îi curgea un sange stricat din moşi-stramoşi, tocmai datorita acestui soi de inconştienta brutalitate moştenita de la un lung alai de inimi, care fiecare îşi daduse obolul, otravind torentul. Ca sa azvarli în temniţa pe aceşti oameni – şi asta fara nici o dovada – şi ca sa le înfometezi de moarte rudele, asta nu era nici un rau pentru dumnealui, caci oamenii aceia erau doar nişte ţarani la cheremul lordului lor, caruia i se îngaduia sa se poarte cu danşii oricum poftea şi avea chef. În schimb, pentru rege şi ceilalţi de soiul sau, a rupe lanţurile unei capti¬vitaţi nedrepte însemna o insulta, o ocara! Da – un lucru de neiertat în faţa oricarei marimi care-şi cunoştea îndatoririle sfintei ei caste.
Ma caznii mai mult de jumatate de ceas pana sa îl fac sa schimbe subiectul şi chiar atunci, nu eu, ci o întamplare din afara îl hotara. Într-adevar, îndata ce ajunseram pe creasta unui damb, zariram hat-departe nişte palalai.
— Foc! zisei eu.
Incendiile ma interesau foarte mult, caci începusem sa ma ocup de asigurari şi, de asemenea, sa fac antrenamente cu caii şi sa construiesc nişte pompe de incendiu, cu gandul de a înfiinţa candva un Minister al Pojarului. Preoţii se opusesera atat asigurarilor, cat şi masurilor contra incendiilor, pe temeiul ca ele ar constitui o neobrazata încercare de a împie¬dica hotararile lui Dumnezeu. Daca le aratai ca nu împiedicai catuşi de puţin aceste hotarari, ci doar uşurai grelele lor urmari – şi asta prin anumite operaţii de stingere, care-ţi reuşeau sau nu, dupa norocul ce-l aveai – preoţii îţi ripostau ca astea erau un joc de noroc împotriva hotararilor dumnezeieşti şi la fel de condamnabile. Într-adevar, ei au cautat sa ma pagu¬beasca mai mult sau mai puţin, lovind în aceste întreprinderi, dar şi eu le-am facut figura cu asigurarile împotriva acciden¬telor. De obicei, oricare cavaler este un om cu capul în nori şi chiar un aiurit şi deci gata sa creada în orice fel de argu-mente care nu fac doi bani, cand acestea vin de la un promo¬tor al superstiţiilor; totuşi, oricum ar fi cavalerii, pana şi cel mai aiurit dintre ei tot îşi poate da seama, macar din cand în cand, de aspectul practic al lucrurilor. De aceea, în ultima vreme nu se mai facea nici o curaţatorie la turniruri şi nu se culegeau de pe jos rezultatele, fara sa nu dai în fiecare coif de cate o poliţa de asigurare în contra accidentelor.
Ramaseram pe loc puţintel, în bezna adanca a nopţii şi în liniştea ei, privind spre valvataile roşii din departare şi încercand sa desluşim îndepartatul murmur ce se ridica şi se prefira schimbacios în noapte. Cateodata, murmurul se întarea şi parea mai apropiat, dar tocmai cand speram sa prindem de veste ce-l pricinuise, zgomotul descreştea şi se potolea, pastrandu-şi mai departe taina. Coboraram dambul, luand-o într-acolo, dar poteca şerpuitoare ne cufunda pe data în bezna de nepatruns – bezna deasa şi stransa între pereţii a doua paduri înalte. Bajbairam prin vale vreo jumatate de mila, în timp ce vuietul se înteţea din ce în ce mai mult, fiind acum mai deslu¬şit, iar furtuna se apropia însoţindu-l cu cate o pala de vant, cu cate o licarire de fulger sau cu bubuiturile înfundate ale tunetelor îndepartate. Mergeam în faţa, cand deodata ma lovii de ceva – ceva moale şi greu, care se balabani cand îl atinsei; în aceeaşi clipa, fulgera şi, la un pas de mine, vazui chipul chinuit al unui om care atarna de craca unui copac şi se zvarcolea! Adica mi se paru mie ca se zvarcoleşte, dar nu era aşa. Ce privelişte îngrozitoare! În acelaşi moment, bubui un trasnet asurzitor şi taria cerului îşi dezlanţui potopul. Orice-ar fi fost, trebuia sa dezlegam pe omul acela, în speranţa ca ar mai fi în viaţa. Fulgerele veneau acum mai dese şi mai puter¬nice şi în locul acela aveai cand miez de zi, cand miez de noapte. O clipa, omul atarna în faţa noastra în plina lumina, apoi chipul lui se ştergea iaraşi, afundat în întuneric. Îi spusei regelui ca trebuie sa taiem ştreangul, dar el se împotrivi.
— Daca singur s-a spanzurat, însamna ca vroit-a cu dinadin¬sul a lasa lordului sau bunurile, aşa ca ni se cade a-l lasa aşa cum i-a fost dorul. Iara daca alţii l-au spanzurat, se prea poate ca aceştia sa fi avut dreptate, aşa ca tot spanzurat se cuvine a-l lasa.
— Dar…
— Nu mai sta la gand, ci lasa-l aşa cum iaste. Şi înca dintr-o pricina: cand se va pogorî iaraşi fulgerul, uita-te în preajma.
Aşa vazui, la vreo cincizeci de metri de noi, înca doi spanzuraţi.
— Nu iaste vreme prielnica pentru a fi curtenitori cu morţii. Şi de nici un folos nu iaste, ca nu mai au prilejinţa a ne mulţami. Aidem – zadarnic ne irosim vremea pe aici.
Avea dreptate, aşa ca o luaram din loc. Mergand ceva mai departe, vazuram, la lumina fulgerelor, înca şase span¬zuraţi, aşa ca avuram parte de-o plimbare menita sa ne bage în sperieţi. Între timp, murmurul de mai înainte se prefacuse într-o larma de urlete şi racnete omeneşti. Zarii un om fugind prin bezna, haituit de un altul; apoi amandoi disparura. Mai vazuram înca un caz asemanator, apoi un altul. Dupa o scurta cotitura, ajunseram sa vedem iaraşi valvataile. Ardea mareţul conac al lordului. Flacarile îl mistuisera aproape cu totul. Peste tot, vedeam oameni fugind şi alţii fugarindu-i, turbaţi de furie.
Îl prevenii pe rege ca ne gasim într-un loc primejdios pentru nişte straini ca noi. Ar fi mai bine daca ne-am feri din lumina valvatailor, pana ce s-or mai linişti lucrurile. Ne întoar¬seram şi facuram caţiva paşi, ascunzandu-ne la marginea padurii. Din ascunzatoare, vazuram o seama de barbaţi şi femei haituiţi de o gloata apriga. Aproape pana în zori avuram parte sa vedem numai lucruri de acestea. Focul potolindu-se şi furtuna risipindu-se, vuietele glasurilor şi ale paşilor care alergau încetara şi ele, iar bezna şi tacerea învaluira iaraşi împrejurimea.
Acum era momentul sa ne încumetam a merge mai departe şi aşa facuram, luand-o cu bagare de seama înainte. Deşi eram franţi de oboseala şi picam de somn, o ţinuram vartos înainte, lasand multe mile în urma, departandu-ne de locul cu pricina. Apoi, ceruram gazduire la coliba unui carbu¬nar, unde ni se dadu tot ceea ce puteau nişte gazde sarace. Femeia era treaza şi deretica prin casa, dar barbatul dormea înca pe nişte pale de fan, aşezate pe podeala de lut. Femeia nu se simţi la largul ei pana nu o lamuriram ca suntem doi calatori care ratacisem drumul şi am orbecait toata noaptea prin padure. Îndata deveni gureşa şi ne întreba daca am auzit ce s-a petrecut la conacul din Abblasoure. Da, auzisem noi ceva, dar acum doream niţica odihna şi somn. Regele însa se baga în discuţie:
— Sfatul meu iaste a ne vinde noua casa şi de locul acesta degrab sa va departaţi, caci primejdie mare va paşte ramanand în preajma noastra. Aflaţi ca noi chiar acum venim de la nişte oameni care de moarte spurcata au pierit.
Era frumos din partea lui, dar fara nici un folos, caci pe atunci una dintre cele mai raspandite decoraţii ale ţarii era sa ai ciupituri de varsat pe faţa. Vazusem de la bun început ca şi femeia şi barbatul aveau aceasta decoraţie. Ea ne asigura ca suntem bineveniţi în casa ei şi ca nu are nici o teama. Nu-i mai puţin adevarat ca femeia se simţise tare magulita de oferta regelui, caci era nemaiauzit sa dai peste un om cu o înfaţişare atat de umila, care sa-ţi propuna sa-ţi cumpere casa numai pentru a poposi o noapte într-însa. Asta îi trezi un mare respect pentru noi şi se stradui din rasputeri a ne face sa ne simţim cat mai la îndemana în coliba ei.
Dormiram pana tarziu dupa-amiaza, apoi ne scularam destul de flamanzi pentru ca mancarea din cocioaba sa para îndeajuns de gustoasa chiar şi unui rege, cu atat mai mult cu cat era pe sponci şi fara varietate. Ea consta din ceapa, sare şi painea aceea obşteasca, facuta din uruiala pentru cai.
Femeia ne povesti cele întamplate în noaptea trecuta. Pe la zece sau unsprezece seara, cand lumea era în pat, un foc izbucni la conacul lordului. Oamenii din preajma sarira în ajutor şi nobila familie fu salvata, cu o singura excepţie: lordul însuşi, pe care nu-l mai vazu nimeni. Cu toţii erau înnebuniţi de aceasta pierdere şi doi razeşi curajoşi îşi jertfira vieţile scormonind prin casa în flacari dupa acest preţios personaj. Dupa catava vreme l-au gasit, adica ceea ce ramasese dintr-însul: cadavrul sau. L-au gasit într-o padurice, la vreo trei sute de metri departare, legat, cu caluş în gura şi strapuns în vreo zece locuri.
Cine savarşise fapta? Banuiala cazu pe o familie saraca din vecinatate, care în vremea din urma fusese tratata de lord cu o deosebita asprime; iar de la oamenii aceia banuiala repede se laţi asupra neamurilor şi prietenilor lor. O simpla banuiala era de ajuns. Slugile în livrele pornira pe loc o cruciada împotriva oamenilor acelora, la care s-a asociat repe¬de întreaga populaţie. Barbatul gazdei noastre fusese foarte harnic, împreuna cu întreaga gloata, şi nu se înapoiase acasa decat în zori. Ba, adineauri plecase iar, ca sa afle rezultatul general al cruciadei. În timp ce noi vorbeam cu soţia, el se întoarse din cercetari. Raportul sau fu destul de revoltator. Optsprezece inşi spanzuraţi sau macelariţi, iar doi razeşi şi treisprezece prizonieri pieriţi în flacari.
— Şi caţi prizonieri se aflau în tainiţele conacului?
— Treisprezece.
— Va sa zica au pierit cu toţii?
— Da, toţi.
— Daca lumea a sarit într-ajutor şi familia lordului a putut fi salvata, de ce n-au salvat şi pe prizonieri?
Omul ma privi cam încurcat şi zise:
— Era vreme sa deschizi uşile beciului? Ha-ha! Sa vezi cum ar fi scapat macar unii dintre ei!
— Vrei sa spui ca nimeni nu s-a îndurat sa descuie uşile beciului?
— Nime nu se apropia de tainiţele boltite, nice ca sa încuie, nice ca sa descuie, iaste la mintea omului ca beciurile erau ferecate cu straşnicie şi nu era nevoie decat de straja, ca nime, de-ar fi spart lanţurile, sa nu scape, ci prins sa fie. Dara nime nu fu prins.
— Încaltea trei tot au scapat fara nici o sminteala – zise re¬gele – şi bine aţi face sa daţi de ştire şi sa puneţi potera pre urmele lor, caci aceştia ucis-au pre lord şi au pus foc cona¬cului, starnind pojarul.
Ma aşteptasem la una ca asta din partea regelui. O clipa, barbatul şi femeia aratara o vie curiozitate pentru vestea aflata şi parura nerabdatori sa se duca s-o împraştie; dar apoi pe chipurile lor se ivira alte simţaminte şi se apucara sa puna în¬trebari. Le raspunsei eu, urmarind îndeaproape reacţiunile pricinuite de spusele mele. Curand ma simţii tare mulţumit, vazand ca gazdele, afland cine erau cei trei prizonieri, îşi schimbara oarecum parerile şi nu mai erau aşa de ahotnice de a se duce ca sa dea de veste. Acum doar se faceau ca vor sa se duca, dar nimic nu le mai îmbia. Regele nu baga de seama schimbarea şi îmi paru tare bine. Adusei vorba despre alte întamplari din noaptea trecuta şi vazui ca gazdele erau mulţumite ca trecusera hopul.
Lucrul dureros în toata întamplarea aceasta – şi pe care nu se putea sa nu-l observi – era înverşunarea cu care comuni¬tatea aceasta împilata îşi întorsese privirile şi îşi raşchirase mainile-i nemiloase împotriva propriei ei clase, şi asta spre folosul împilatorilor comuni. Soţilor acestora li se parea drept şi firesc ca, într-o cearta dintre un om din clasa lor şi lordul stapanitor, casta aceea napastuita şi nevoiaşa sa ţina cu stapanul şi sa lupte pentru interesele lui, fara macar sa se întrebe de partea cui sta dreptatea. Barbatul acela din faţa mea alergase ca sa dea ajutor la spanzurarea vecinilor şi o facuse într-adevar cu mult zel. Totuşi, îi trecea prin minte ca împotriva bietelor victime nu fusese decat o simpla banuiala care nu se bizuia pe nici o dovada. În ciuda acestui fapt, a acestei lipse de dovezi, nici el şi nici nevasta-sa nu vedeau vreun rau în cele întamplate.
Iata ceva întristator pentru un om care visa o republica! Asta îmi aminti de timpurile de peste treisprezece secole, cand „saracii albi” din Sudul nostru, care erau mereu dispre¬ţuiţi şi adesea insultaţi de catre proprietarii de sclavi din preajma lor, şi care îşi datorau starea înjositoare tocmai scla¬viei ce fiinţa în ţinutul lor, se aratau totuşi plini de supunere şi gata sa treaca de partea proprietarilor de sclavi, în toate mişcarile pentru apararea şi menţinerea sclaviei; ba, în cele din urma, au luat arma la umar şi şi-au dat vieţile pentru a opri nimicirea acestei instituţii care îi înjosea pe ei înşişi. Şi asta-i doar un exemplu din tristele episoade ale istoriei. În pofida acestor fapte, „saracul alb” nu putea suferi, în sinea lui, pe proprietarii de sclavi şi îşi dadea seama de situaţia ruşinoasa în care se gasea. Simţamantul acestei ruşini însa nu era adus la suprafaţa, dar faptul ca exista şi ar fi fost posibil de dat la iveala, în condiţii prielnice, însemna ceva – de fapt era de ajuns, dovedind ca în fundul sufletului sau omul este om, chiar daca nu o arata.
Ei, bine, aşa cum se desfaşurau lucrurile, acest carbunar era frate geaman cu „saracul alb” din Sudul american al unui viitor îndepartat. Regele dadea semne de nerabdare şi zise:
— Lasaţi sporovaiala, ca o sa va apuce noaptea şi strambatatea ramane în picioare. Au credeţi ca acei de lege calcatori îşi vor randui salaş în casa parinţilor? Ei nu adasta, ci plecat-au a fugi şi grija sa aveţi ca poterele de-a-ncalarelea sa purceada pre urmele lor, spre a-i ajunge fara veste.
Femeia pali oleaca, dar îndeajuns ca sa o vezi, iar barbatul parea neliniştit şi şovaia. Zisei:
— Haide, fartate, cu mine. Vin eu cu dumneata sa-ţi arat încotro s-o iei. Daca ei ar fi nişte birnici care şi-au luat lumea în cap sau ceva de soiul asta aş cauta sa-i feresc de potere, dar cand au omorat un om de seama şi i-au ars casa, nu mai e acelaşi lucru.
Ultima remarca o facusem dinadins ca sa-l liniştesc pe rege. Pe drum, omul parea hotarat şi începu sa mearga cu paşi vartoşi, dar fara prea mare zel. Îi zisei, pe negandite:
— Ce ruda eşti cu oamenii aceia? Îţi sunt veri?
Se albi la faţa, pe cat îi îngaduia smalţul de carbune, şi statu locului, tremurand.
— Saracan de mine, dara de unde aţi luat veste?
— Ia, am zis într-o doara. Am ghicit şi eu aşa, la întamplare.
— Sireacii de ei! Pieriţi sunt! Şi ce buni fartaţi!
— Şi chiar te gandeşti sa-i paraşti?
Omul nu ştia ce sa raspunda; de aceea, raspunse cu şovaiala:
— Mda.
— Atunci sa ştii ca eşti un mare mişel!
Vorbele mele îl bucurara, de parca i-aş fi spus ca-i înger.
— Mai poftoreşte înca o data voroavele acestea, ma frate, ca dupa cate înţeles-am nu-mi vei gasi cap de price şi nu ma vei vicleni, chiar daca nu-mi îndeplinesc datorinţa.
— Datorinţa? Nu exista datorie în chestia asta; ba, daca e o datorie, atunci este aceea ca trebuie sa-ţi ţii gura şi sa-i laşi sa scape. Au facut bine ce-au facut!
Omul parea tare bucuros. Bucuros, şi totodata banuitor. Se uita într-o parte şi într-alta a drumului, ca sa vada daca nu se apropie cineva, apoi îmi zise cu un glas de taina:
— Din care ţara venit-ai, frate, ca te încumeţi a grai vorbe de primejdie, fara a te spaima?
— Nu sunt primejdioase deloc vorbele mele, cand le spun unui om de aceeaşi teapa. Dar la nimeni altul sa nu zici ce ţi-am zis.
— Mai bine sa ma calce caii în picioare şi terci sa ma faca, decat sa destainuiesc una ca asta!
— Bine, atunci da-mi voie sa-ţi spun tot ce vreau. Nu mi-e teama ca o sa-mi laţeşti spusele. Cred ca diavolul şi-a varat coada în tot ce li s-a întamplat azi-noapte oamenilor aceia nevinovaţi. Cat despre batranul lord, el şi-a primit pedeapsa meritata. Daca ar fi dupa mine, aş procopsi cu acelaşi noroc pe toţi cei din tagma lui.
Teama şi îngandurarea omului pierira şi el se arata cuprins de recunoştinţa şi de o curajoasa însufleţire;
— Chiar daca ai fi iscoada, iar cuvintele tale o capcana în care sa cad – ele sunt inimii mele dulceaţa şi bucurie, iara ca sa le mai aud înca o data pre ele şi altele aşijderea, voios m-aş duce la spanzuratoare, ştiind şi cainicul de mine ca încailea o data în viaţa-mi înfometata am avut şi eu parte de ospaţ îmbelşugat. Şi acuma sa ma spovedesc şi eu dumitale, iubite frate, şi raspuns sa-mi dai, daca dirept iaste. Ajutorat-am la spanzuratul vecinilor mei, ca de n-aş fi aratat osardia cuvenita pentru nevoile stapanilor mei, de rea moarte aş fi murit, caci primejdia ne pandeşte într-una aţa vieţii. Iara ceilalţi aşijderea au facut; tot din aceeaşi pricina! Cu toţii salta astazi de bucurie ca lordul s-a pristavit, dara pe faţa se caineaza şi jelesc şi cu viclenie lacrimeaza, ca umblam cu zilele în mana şi numai aşa haladuim! Zis-am vorbele ce-am avut de zis! Singurele vorbe care au miere în gura mea amara, iara mierea lor mi-iaste rasplata. Sa purcedem mai departe, iubite frate, încotro pofteşti dumneata, chiar şi la spanzuratoare de m-ai duce, ca gata sunt. Vedeţi aşadar cum stateau lucrurile. În fundul sufletului, omul ramane om. Secole întregi de abuzuri şi asupriri nu izbu¬tesc sa nimiceasca omenia dintr-însui. Oricine crede ca gre¬şesc greşeşte el. Da, da; gaseai berechet temeiuri bune pentru o republica pana şi printre cei mai înjosiţi şi asupriţi dintre oameni – chiar şi printre ruşii asupriţi de ţar – şi de asemenea omenie din belşug, chiar şi printre germanii supuşi kaiserului – daca cineva se dovedea în stare sa scoata la iveala sfioasele şi banuitoarele lor simţaminte launtrice şi sa rastoarne, aruncand în noroi, orice tron regesc şi orice nobilime care ar fi susţinut tronul. De pe acum, trebuie sa vedem limpede anu¬mite lucruri, sa nadajduim şi sa credem. Ce ne trebuie? Mai întai, o monarhie îngradita, aşa cum ajunsese ea în zilele rege¬lui Arthur, apoi nimicirea tronului, desfiinţarea nobilimii şi obligarea fiecarui nobil de a se îndeletnici cu ceva folositor; instituirea votului universal şi încredinţarea guvemamantului în mainile barbaţilor şi femeilor din popor. Aşadar, cele întamplate şi povestite de mine nu erau catuşi de puţin un îndemn de a renunţa la visul meu, ci dimpotriva.
CAPITOLUL XXXI
Marco
Acum ne plimbam fara nici o graba, urmandu-ne şirul vorbei. Trebuia sa profitam de timpul în care – chipurile – urma sa ne ducem pana în catunul Abblasoure, sa anunţam autoritaţile ca sa caute pe criminali şi apoi sa ne înapoiem acasa. Avand acest ragaz, doream sa-mi satisfac o alta curiozitate, care nu se stinsese şi nici nu-şi pierduse nou¬tatea pentru mine, de cand ma aflam în regatul lui Arthur; anume, voiam sa cunosc felul în care se purtau oamenii aceştia cu cei care veneau din întamplare pe meleagurile lor – ţinand seama de straşnicile şi riguroasele împarţiri şi subamparţiri pe caste şi subcaste.
Faţa de calugarul cu chipul ras, care cutreiera apostoleşte drumurile, acoperit cu gluga şi cu naduşeala ce-i curgea şiroa¬ie pe obrajii rotofei – carbunarul era profund respectuos; faţa de boiernaşi, de-o slugarnicie josnica; faţa de plugarii cei marunţi şi faţa de meşteşugarii liberi, era prietenos şi-i placea a sporovai cu danşii, dar cand trecea prin locurile acelea vreun sclav cu ţinuta respectuoasa şi umila, carbunarul îşi ridica deodata nasul şi nici nu suferea sa-l vada. Ehei, sant daţi cand îţi vine sa spanzuri întreaga seminţie omeneasca şi sa termini cu toata farsa asta!
Ne-a fost dat sa avem şi o paţanie. Deodata, vazuram o droaie de baieţi şi fete, pe jumatate goi, ieşind în pripa din padure, ţipand şi aratand foarte speriaţi: Cel mai varstnic dintre ei nu avea mai mult de doisprezece sau, hai sa zicem, paisprezece ani. Ne chemara în ajutor, dar erau aşa de buimaciţi, încat n-am înţeles ce se întamplase. Totuşi, am intrat în padure dupa danşii şi curand am aflat toata pricina spaimei: ei spanzurasera un baieţaş cu un ştreang din curmei de tei şi bietul copil se zvarcolea şi se zbatea în chinurile morţii, li salvaram şi cautaram sa descoasem totul. Era din nou o isprava a firii omeneşti; din admiraţie pentru neamurile mai varstnice, copiii aceia se apucasera sa le imite, jucandu-se de-a gloata înfuriata şi ajunsesera la rezultate straşnice, care întreceau chiar cu mult aşteptarile lor.
Plimbarea asta a fost plina de roade pentru mine. Am facut totul ca sa profit de ragazul ce-l aveam. Am reuşit sa cunosc mai mulţi oameni şi, în calitatea mea de strain de locurile acelea, am putut sa-i întreb în voie o seama de lucruri care-mi stateau pe inima. Ceva care ma interesa îndeosebi ca barbat de stat era chestiunea salarizarii. Am cules în dupa-amiaza aceea o seama de informaţii, aşa cum am putut. Un om fara prea mare experienţa şi care nu gandeşte este înclinat sa ma¬soare gradul de prosperitate sau lipsa de prosperitate a unei naţiuni doar dupa salariile precumpanitoare. Daca salariile sunt ridicate, naţiunea e prospera, ar zice el, iar daca sunt scazute, naţiunea nu-i prospera. Ce eroare! Nu era impor¬tant ce suma de bani primeai, ci anume ce puteai cumpara cu ea. Ăsta-i lucrul de capetenie şi asta-ţi spune daca salariul tau este mare în fapt sau mare numai cu numele. Îmi amin¬team bine ce se petrecuse în timpul razboiului nostru civil, din secolul al XlX-lea. În statele din Nord, un tamplar era platit cu trei dolari pe zi, la valoarea aur, pe cand în statele din Sud era platit cu cincizeci dolari – platibili în bancnotele Confederaţiei, care erau atat de depreciate încat faceau un dolar baniţa. În Nord, o salopeta costa trei dolari – salariul pe o zi, iar în Sud costa şaptezeci şi cinci – adica salariul pe doua zile. Şi celelalte lucruri erau în aceeaşi proporţie. Prin urmare, salariile erau de doua ori mai mari în Nord decat în Sud, deoarece salariile din Nord aveau mai multa putere de cumparare decat celelalte.
Revenind la oamenii noştri, trebuie sa spun ca facui multe cunoştinţe în catunul acela şi m-am bucurat îndeosebi vazand ca banii noştri cei noi circulau şi pe acolo: puzderie de milreişi, droaie de zecimi de cenţi, spuze de cenţi, destul de mulţi gologani de cate cinci cenţi şi chiar cateva monede de argint – toate acestea printre artizani şi printre oamenii de rand. Da, circulau şi monede de aur, dar acestea numai la banca, adica la aurar. Am intrat la acesta, tocmai cand Marco, fiul lui Marco, se tocmea cu un neguţator pentru un sfert de livra de sare. Am cerut sa-mi schimbe o moneda de aur de douazeci de dolari. Mi-au schimbat-o, dar numai dupa ce au muşcat moneda cu dinţii, au vazut ca suna, trantind-o pe tejghea, şi au tratat-o cu acizi şi numai dupa ce m-au descusut de unde o aveam şi cine eram, de unde veneam şi încotro mergeam şi poate înca alte o suta de întrebari; şi dupa ce i-am facut praf cu raspunsurile mele, am început şi eu sa le turui, oferindu-le cadou o seama de informaţii: le-am spus, printre altele, ca am un caine numit Ceasornic, ca prima mea nevasta era o baptista care credea în libertatea voinţei iar bunica-su prohibiţionist şi ca am cunoscut un om care avea cate doua degete groase la fiece mana şi un neg pe buza de sus şi care murise cu mareaţa nadejde ca va învia – şi altele, şi alteie, pana ce chiar şi acest satean setos de a descoase omul şi a-l trage de limba paru satisfacut şi-şi alunga umbra de îndoiala. Nici n-avea încotro; trebuia sa respecte un om cu o putere financiara aşa de mare ca a mea, aşa ca nu m-a mai pisat, dar am observat ca banii nu mi-i dadu de la el ci de la unul dintre subalternii sai, ceea ce era cu totul firesc. Da, mi-au schimbat ei moneda de douazeci de dolari, dar mi s-a parut ca am stramtorat puţintel banca, ceea ce era de aşteptat. Era ca şi cum ai fi intrat în secolul al XIX-lea într-o biata dughea¬na de sat şi ai fi cerut deodata jupanului sa-ţi schimbe o bancnota de doua sute de dolari. Poate ca ţi-ar fi putut-o schimba, dar tare s-ar mai fi minunat de unde poate avea la chimir atata banet un biet ţaran. Probabil ca aşa se minuna şi aurarul, caci ma petrecu pana la uşa şi acolo ramase încre¬menit şi holbat în semn de respectuoasa admiraţie.
Moneda noastra cea noua nu numai ca circula destul de bine, dar limbajul ei intrase încetişor în deprinderea oame¬nilor, adica ei nu mai vorbeau de monedele anterioare, ci preţaluiau acum lucrurile în dolari, cenţi, milşi şi milreişi. Mi se umplea inima de bucurie. Lumea propaşea, fara îndoiala.
Am cunoscut pe mai mulţi meşteri din sat, dar dintre ei cel mai acatarii mi s-a parut fierarul Dowley. Era un om vioi şi un guraliv clasa întai. Avea doi zileri şi trei ucenici şi facea afaceri pe rupte. De fapt, se chivernisea dand din maini şi din picioare, şi de aceea era foarte respectat. Marco se mandrea cu prietenia lui. Ma duse înadins la fierar ca sa-mi arate atelierul unde i se cumparau o groaza de carbuni, dar mai ales ca sa vad eu în ce bune relaţii era el cu acest mare om. Am legat îndata prietenie cu Dowley. Avusesem odinioara, la fabrica de armament Colt, o seama de baieţi rasariţi ca dansul, oameni unul şi unul. Doream sa-l mai vad, aşa ca îl invitai sa vina duminica la Marco, ca sa cinam împreuna. Marco casca ochii de mirare şi-şi opri rasuflarea, dar cand barosanul îmi accepta invitaţia, se arata aşa de bucuros, încat aproape ca uita sa se mai mire ca a catadicsit sa-i fie oaspete.
Bucuria lui Marco îmi paru fara margini, dar asta numai o clipa, caci pe urma îl vazui îngrijorat şi trist. Mai ales cand ma auzi spunandu-i lui Dowley ca vor veni la Marco acasa şi Dickon, meşterul zidar şi Smug, meşterul rotar – praful de carbune de pe faţa lui Marco se facu alb ca varul şi omul se pierdu de tot. Înţelesei îndata ce era cu dansul: ştia ca o ase¬menea „primire” costa bani şi se vedea ruinat. Îşi zicea, bietul om, ca zilele sale financiare îi sunt numarate şi ca i-am pus capat. Pe drum, mergand sa-i invitam şi pe ceilalţi, îi zisei:
— Te rog îngaduie-mi sa invit la dumneata acasa pe prie¬tenii aştia şi totodata sa fac faţa eu cheltuielilor.
Omul se lumina la faţa şi spuse voios:
— Dara nu toate, dara nu toate, ca nice dumneata nu poţi cara singur o povara aşa de mare.
Îl oprii:
— Iubite prietene, sa ne înţelegem chiar de pe acum. Este drept ca sunt doar un vataf boieresc, dar nu sunt sarac, totuşi. Am avut mare pleaşca estimp şi te vei minuna cand îi afla cum. Îţi spun adevarul adevarat, cand îţi declar ca aş putea risipi bani pe multe petreceri ca aceasta pe care o pun la cale, fara sa-mi pese de cheltuiala nici atatica!
Îi zisei şi trosnii din degete. Vedeam cum ma înalţam cu cate un pas vartos în stima lui Marco, la fiece cuvant pe care îl rosteam, iar cand ispravii, ajunsesem un cogeamite turn. Continuai:
— Aşa ca lasa totul pe seama mea. Dumneata n-o sa dai nici o laţcaie. Cred ca ne-am înţeles, nu?
— E marinimos din partea dumitale, dara…
— Nu! Nu-i aşa! Ne-ai primit în casa dumitale pe Jones şi pe mine cu toata marinimia. Jones a remarcat-o astazi dimineaţa, chiar înainte de a te întoarce din sat. Jones n-o sa-ţi spuna nimic, ca aşa-i el, tacut şi sperios în societate, dar are inima buna şi recunoscatoare. Ştie sa preţuiasca pe aceia care îl primesc bine. Aşa este. Soţia dumitale şi cu dumneata v-aţi aratat nespus de primitori şi…
— Aolio, frate, dara asta nu-i nimica. Aşa buna primire…
— Este ceva. Daca un om da de buna voie tot ce are mai bun, asta-i mare lucru. Şi-i tot aşa de frumos darul ca şi cum ar veni din partea unui principe, caci nici principele nu poate da decat ceea ce are şi el mai bun. Mai mult decat are, nu poate da nici unul, nici altul. Şi acum sa mergem sa targuim şi sa pregatim cele de cuviinţa, iar dumneata nu purta grija cheltuielilor. Sunt o mana-sparta, cum nu s-a mai pomenit. Daca ai şti cat cheltuiesc eu uneori într-o saptamana, dar mai bine sa nu ştii ca tot nu ai crede.
Şi aşa merseram la noroc, oprindu-ne ici şi colo, preţaluind lucrurile, trancanind cu negustorii asupra razvratirii petrecute şi afland o seama de înduioşatoare fapte despre cei fugiţi şi despre cei care ramasesera amaraţi şi fara casa, caci multora li se luasera casele sau îşi aveau rude care fusesera macelarite ori spanzurate. Îmbracamintea lui Marco era din panza de in aspra, iar a soţiei sale din dimie proasta şi semana cu harţile de la oraş, petecita şi pestriţa cum era, caci în timp de cinci-şase ani mereu a pus ea petec peste petec, de nu se mai cunoştea cum aratase haina la început. Doream sa le daruiesc nişte veşminte noi, ca mulţumita pentru tovaraşia lor placuta, dar nu ştiam cum sa aduc vorba, ca sa nu-i jignesc. Deodata, îmi trasni ideea de a o pune tot în seama regelui, ca şi aşa scor¬nisem destule despre firea sa recunoscatoare şi acum era momentul sa susţin aceasta pretinsa generozitate prin fapte:
— Uite ce-i, Marco, mai este ceva care trebuie sa îngadui – asta, din bunatate faţa de Jones – pentru ca ştiu ca nu vrei sa-l jigneşti. El este tare dornic sa va dovedeasca recunoştinţa, dar nu ştie cum, caci este aşa de sfios şi nu îndrazneşte nimic, aşa ca m-a rugat pe mine sa cumpar nişte lucruşoare şi sa vi le dau, dumitale şi suratei Phyllis şi sa le platesc eu, fara ca domniile voastre sa ştiţi vreodata ca-s de la el. Ştii, Marco, cum sunt oamenii cei delicaţi în chestiuni dintr-astea. N-am avut încotro şi i-am fagaduit lui Jones, aşa ca de acum încolo trebuie sa facem pe niznaii şi sa nu suflam o vorbuliţa. Ei bine – ca sa ştii – Jones se gandea la cate un rand de haine noi pentru voi amandoi.
— Dara aceasta risipa iaste! Nu ni se cade, nu ni se cade! Cugeta şi dumneata, frate, caţi munţi de bani costa!
— Lasa munţii de bani! Nu ma mai barai la cap atata. Tranca¬neşti prea mult, Marco; cand începi sa-i dai cu gura, nu mai poate omul sa scoata o vorbuliţa. Trebuie sa te lecuieşti de treaba asta, ca nu-i a buna şi cine ştie ce ţi se poate întampla. Şi acum, hai sa intram aici şi sa vedem cate parale face marfa neguţatorului asta şi nu uita: Jones nu trebuie sa ştie ca ai aflat cine ţi-a facut darul. Nici nu-ţi trece prin minte cat de simţitor şi de mandru este. El e fermier – un fermier cu dare de mana şi care cam huzureşte – iar eu îi sunt vataf. Şi ce imaginaţie are Jones! Cateodata uita cine e şi se apuca de pozne de crezi ca-i cel mai straşnic tartor din lume şi ai putea sa-l asculţi o suta de ani şi tot nu ţi-ar da prin gand ca-i fermier – mai ales daca îţi vorbeşte despre agricultura. Se crede dat naibii, fermier fara pereche, tartorul tartorilor, dar – între noi fie vorba – se pricepe la plugarie cum ma pricep eu sa carmuiesc un regat. E tamaie, dar orice ţi-ar spune trebuie sa dai din cap şi sa asculţi smirna, de parca niciodata n-ai fi vazut atata înţelepciune şi ţi-ar parea rau sa mori înainte de a sorbi din izvoarele acestei înţelepciuni. Ma înţelegi? Asta o sa-l încante pe Jones.
Pe Marco îl aţaţau grozav amanuntele acestea despre un om aşa de ciudat, dar totodata îl pregateau în faţa eventualelor boroboaţe pe care le-ar fi putut face regele. Experienţa îmi arata ca atunci cand calatoreşti cu vreun rege care vrea sa treaca drept altcineva şi uita faptul acesta în cel puţin jumatate din prilejurile în care n-ar trebui sa uite – ei bine, cand îţi cade o asemenea belea pe cap, oricate precauţii ai lua, tot nu ajung.
Pravalia la care ne oprisem era cea mai buna din cate întalnisem acolo şi avea de toate, în cantitaţi mici, de la nico¬vale la coloniale şi delicatese, din care nu lipseau nici fel de fel de peşti şi imitaţii de giuvaeruri scumpe. Ma hotarai sa targuiesc toate de acolo şi sa nu ma mai interesez de preţuri pe la toate dughenile. Ma descotorosii de Marco, trimiţandu-l ca sa invite pe zidar şi pe rotar, lasandu-mi deschis campul de activitate. Ştiţi, nu-mi place niciodata sa fac lucrurile în linişte şi cu discreţie; nu ma las pana nu fac niţeluş teatru, ca fara taraboi lucrurile n-au haz. Avui grija sa le arat, ca din întamplare, ca sunt gros la punga, pentru a-i insufla respect prava¬liaşului, apoi scrisei o lista cu lucrurile de care aveam nevoie şi i-o pusei sub nas ca sa vad daca ştie sa citeasca. Ştia, şi era mandru sa-mi arate ca ştie. Îmi spuse ca fusese educat de un preot şi ştia nu numai sa citeasca, dar sa şi scrie. Se uita pe lista şi constata cu satisfacţie ca alcatuia o nota de plata res¬pectabila. Şi aşa era, pentru o chestie marunta ca aceea pe care o pregateam în casa lui Marco. Dar nu numai ca planuiam o cina straşnica, ci cautam şi raritaţi şi varietaţi, surprize de raritaţi, ma rog. Dadui ordin ca bunataţile sa fie împachetate şi expediate la locuinţa lui Marco, fiul lui Marco, sambata seara, iar socoteala sa-mi fie trimisa duminica la ora cinei. Pravaliaşul ma asigura ca ma pot bizui pe promptitudinea şi exactitatea sa, caci asta-i deviza casei. Îmi spuse ca va pune în pachet şi doua pungi pentru bani pentru familia Marco, şi asta pe gratis – caci acum toata lumea facea caz de ele. Avea o parere foarte buna despre şmecheria aceea straşnica, li zisei:
— Şi, te rog, umple-le pe jumatate şi pune-le la socoteala.
O va face, fara vorba, şi cu cea mai mare placere. Le umplu şi le luai cu mine. Nu îndraznisem sa-i spun ca pungile acestea erau chiar invenţia mea şi ca ordonasem pe cale oficiala ca fiecare pravaliaş din regat sa le aiba la vedere şi sa le vanda la preţ oficial – ceea ce era de fapt o gluma, caci banii îi lua negustorul şi nu statul, iar noi le furnizam gratuit.
Nu pot spune ca regele se prapadea de dorul nostru, cand ajunseram acasa dupa ce se înnoptase. Iar îl apucasera visele acelea cu marea navala împotriva Caliei, pe care trebuia s-o loveasca cu toata puterea regatului sau, şi aşa se face ca trecuse întreaga dupa-amiaza şi se înnoptase, fara ca el sa-şi mai vina în fire.
CAPITOLUL XXXII
Umilirea lui Dowley
Ei, şi sambata, pe la asfinţit, cand sosi toata încarcatura aia, soţii Marco îmi dadura de lucru, trebuind sa-i sprijin cu amandoua braţele ca sa nu leşine. Bieţii oameni erau convinşi ca eu şi cu Jones ne ruinaseram, cumparand atatea bunataţi, şi se socoteau vinovaţi de aceasta ruinare. Nu v-am spus înca, dar în afara de alimentele pentru ospaţ – care costasera o suma frumuşica – mai cumparasem o mul¬ţime de provizii, gandindu-ma la viitoarea buna stare a familiei care ne gazduia. De pilda, o cantitate serioasa de grau – o trufanda la fel de rara la masa unor oameni de teapa lor, ca şi îngheţata pe masa unui pustnic; mai luasem de asemenea o masa de sufragerie, destul de maricica, doua livre de sare – ceea ce în ochii lor trecea drept curata nebunie – pe urma tacamuri, scaune, haine, butoiaşe cu bere şi înca vreo cateva lucruri de astea. Îi dascalii pe cei doi soţi sa nu sufle nimanui o vorbuliţa despre zbrencuiala asta, dorind sa le fac oaspeţilor o adevarata surpriza şi sa le arunc ceva praf în ochi.
Hainele cele noi îi uluira pe soţi, care ajunsesera sa se poarte taman ca nişte copii. Toata noaptea se foira; se culcau şi se sculau mereu, aşteptand nerabdatori sa se faca ziua, spre a se înnoi cu ele, dar pana la urma nu i-a mai rabdat inima şi şi-au pus hainele cu cel puţin un ceas înainte de a miji zorile. Din clipa aceea, bucuria lor – ca sa nu zic delirul – a fost atat de mare, atat de sincera şi învioratoare, încat, cand i-am vazut aşa de fericiţi, nu mai zisei nici carc la gandul ca mereu ma trezisera şi nu putui dormi ca lumea, ba ma socotii rasplatit pentru paguba asta. În schimb, regele dormise, ca de obicei, somnul drepţilor. Soţii Marco nu-i puteau mulţumi pentru haine, fiindca îi oprisem eu, dar se straduira în fel şi chip sa-i arate recunoştinţa. Dar degeaba atata osteneala; regele nu observa nici o schimbare.
Se nimerise una din acele minunate şi rare zile de toamna, care-s aidoma cu zilele de iunie, dar avand un colorit cu nuanţe atat de blande şi de gingaşe, încat e o desfatare sa te afli în sanul naturii. Pe la namiezi sosira şi oaspeţii. Ne-am adunat sub un copac mare şi cat ai bate din palme ne-am împrietenit de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea. Pana şi regele s-a dat puţintel pe brazda, renunţand sa mai pastreze distanţa, deşi la început îi venise cam greu sa se deprinda cu numele de Jones. Îl rugasem sa faca pe dracu-n patru şi sa nu uite ca-i plugar, dar, totodata, avusesem prevederea de a insis¬ta sa se margineasca la aceasta afirmaţie şi sa nu faca lux de amanunte, ca altfel n-o sa fie crezut. Cu un om ca el nechitit la minte şi nechibzuit la treaba, puteai fi sigur ca dintr-un nimic îţi face pozna, daca nu-i atrageai atenţia; îl lua gura pe dinainte, şi fiind din nascare nespus de îndatoritor, trancanea vrute şi nevrute, dand mereu amanunte în doi peri.
Dowley era cu chef şi-l facui sa-şi dea drumul numaidecat; apoi îl trasei de limba cu toata dibacia, pana se porni sa ne înşire povestea vieţii lui şi sa se vada aidoma unui erou. Şi aşa zbar! zbar! era o desfatare sa tot stai şi sa-l asculţi zum¬zaind. Era un om ridicat prin propriile lui puteri – pricepeţi dumneavoastra. Şi aştia ştiu cum sa-ţi vorbeasca! E drept ca merita sa le acorzi mai multa încredere decat oricarui alt soi de oameni; şi chiar ei sunt cei dintai conştienţi de bafta asta. Ne spuse cum şi-a început viaţa: orfan, fara o laţcaie şi fara nici un prieten – la sufletul lui – în stare sa-l ajute; cum traise la fel cu robii celui mai carpanos stapan; cum muncea cate şaisprezece şi optsprezece ceasuri pe zi şi-şi agonisea doar o bucaţica de paine, care-i ajungea tocmai ca sa fie pe jumatate mort de foame; cum pana la urma osardia lui a atras atenţia unui bun fierar, care era sa-l dea gata cu atata bunatate, oferindu-se pe neaşteptate – fara nici un fel de pregatire – sa-l ia ucenic pe noua ani, dandu-i locuinţa şi haine şi învaţandu-l meseria- sau „taina”, cum îi zicea Dowley. Ăsta fusese primul lui mare salt, primul noroc porcesc în viaţa – şi vedeai bine ca nici acum nu putea vorbi despre întamplarea aceea decat cu un fel de elocventa uimire şi încantare ca o asemenea înalţare nevisata fusese harazita unui om ca toţi oamenii. În timpul uceniciei, nu capatase nici un fel de îmbracaminte, dar, cand ajunse la capatul ei, jupanul îi lua piuitul cu un costum din panza de in nou-nouţ, facandu-l sa se simta nespus de avut şi aratos.
— Pomeni-voi cate zile oi trai, ziua aceea! canta rotarul, entuziasmat.
— D-apai eu! striga zidarul. M-am fost minunand, necrezand ca ale tale sunt; adevar zic, nice nu am crezut.
— Nice eu nu am crezut! zbiera Dowley, cu ochii scanteietori. Îmi venea sa-mi iau campii, cugetand ca megieşii or crede ca-s de furat. Zi de pomina ramas-a; zi de pomina şi n-oi uita-o pana mi s-o împlini veleatul!
Care va sa zica aşa! Şi stapanul lui era un om straşnic şi-i mergeau treburile din plin şi dadea de doua ori pe an cate un ospaţ grozav la care se servea carne şi pe masa gaseai atunci şi paine alba, adevarata paine de grau! Ce mai încolo-încoace, traia ca un boier. Iar, la vremea cuvenita, Dowley a luat pe seama sa treburile şi s-a însurat cu fata jupanului.
— Şi acum iani socotiţi domniile voastre! zise el, cu gravi¬tate, în casa mea iaste acuma obiceiul de a ne îndulci de doua ori în fiece luna cu carne taiata!
Facu o pauza, ca lovitura sa aiba timpul de a-şi atinge ţinta, apoi adauga:
— Iara de opt ori ne ospatam cu carne sarata!
— Adevar graieşte! întari rotarul, ţinandu-şi rasuflarea.
— Cu ochii mei vazut-am! zise zidarul, la fel de res¬pectuos.
— Pe masa mea vezi pita alba în fieştecare dumineca din an! mai spuse meşterul fierar, cu un ton mareţ. Voua vi se cade, dragi prieteni, a adeveri daca aşa iaste au nu!
— Cu capul meu, adeveresc! striga zidarul.
— Şi eu dau de voie marturie! încuviinţa rotarul.
— Iara despre lucrurile din casa, graiţi voi înşiva ce vazut-aţi la mine şi alta nu.
Îşi flutura mana cu un gest larg, în semn ca le acorda prie¬tenilor toata libertatea de a spune ce ştiu, apoi adauga:
— Graiţi cum va lasa inima, de parca n-aş fi eu de faţa.
— Ai cinci scaune, de cea mai aleasa lucratura preste toate, chiar daca sunteţi numai trei în casa! zise rotarul, plin de adanc respect.
— Şi şase potire de lemn şi şase strachini de lemn şi doua de cositor spre a va ospata şi bea den transele! spuse zidarul, patruns de însemnatatea faptului. Şi zic acestea în faţa lui Dumnezeu atoateştiutorul, carele ne iaste giudeţ, ştiind ca nu mult vom zabovi pre lumea aceasta şi vom raspunde la înfricoşatorul giudeţ de apoi, de toate cate spus-am şi zis-am, cata vreme am fost în trupurile acestea, au înşelatoare, au nemincinoase de ne-au fost voroavele.
— Acum luat-ai veste ce hram port, frate Jones – zise fierarul cu o bunavoinţa totodata semeaţa şi prietenoasa – şi poate nu mai pregeţi a crede ca om cinsteş oi fi, dara nu ma învrednicesc a vorbi cu strainii şi a-mi deschide inima în faţa lor, fara ca înainte sa iau de ştire ce stare şi avere au ei. Muta-ţi gandul şi nu mai fi paclişit, caci vei afla ca sunt om care trece cu vederea asemenea lucruri şi dornic sunt a privi pe fieştecare cu prieteşug şi a-l socoti deopotriva cu mine, daca are inima curata, fie-i cat de marunte avuţiile pamantene. Iara ca aşa iaste – hai, bate mana, frate Jones, şi cu gura mea graiesc şi-ţi dau chezaşie ca deopotriva suntem amandoi! Deopotriva!
Şi zicand acestea, omul ne zambi tuturor, cu mulţumirea unui zeu care savarşeşte o fapta frumoasa şi marinimoasa şi este deplin conştient de ea.
Regele-i lua mana cu o sila foarte prost ascunsa, dandu-i drumul la fel de grabnic, cum da drumul unui peşte o cu¬coana, ceea ce facu o buna impresie, gestul fiind luat ca o stanjenire fireasca a unui om copleşit de atata marinimie.
Stapana casei aduse apoi masa şi-o puse sub copac. Apariţia mesei starni rumoare, fiind un model nou şi de mare lux. Dar uimirea crescu şi mai mult, cand cucoana – cu o nepasare voita, care se vedea cat de colo, dand-o în vileag ochii ei aprinşi de trufie – desfacu încetişor o veritabila faţa de masa şi o întinse sub nasul tuturor.
Asta era cu o lungime mai presus chiar decat toate minuna¬ţiile din gospodaria fierarului, şi-i dadu o lovitura zdravana; orb sa fi fost, şi tot o vedeai. Dar Marco era în al noualea cer – şi nici asta nu se putea sa n-o vezi. Dupa aceea nevasta-sa aduse doua scaune frumoase – fii! – nou-nouţe. Şi asta a starnit senzaţie – se vedea cat colo din privirile holbate ale fiecarui oaspete. Apoi mai aduse înca doua – cu acelaşi nepas în sine, din partea femeii. Iaraşi senzaţie – însoţita acum de nişte mormaituri speriate. Iar mai aduse doua – şi de mandrie femeia parca plutea printre nouri. Oaspeţii încremenisera şi zidarul îngaima:
— Acestea frumoase fara seaman sunt întru toate minunaţiile lumii şi cu toata plecaciunea ni se cade a le privi.
Cand cucoana dadu sa plece, Marco, vrand sa bata fierul cat mai era cald, zise – cu gandul de a parea stapanit de-o nepasatoare demnitate, dar fara a izbuti:
— Ohoho! Sunt prea de ajuns! Lasa-le pre celelalte!
Va sa zica mai erau şi altele! A fost un efect frumos. Nici eu n-aş fi putut juca mai bine cartea aia.
Şi-apoi atunci, pohoaţa de madam Marco îngramadi surprizele una peste alta, într-un ritm care încinse uimirea generala pana la o suta cincizeci de grade la umbra şi totodata îi aiuri pe oaspeţi în aşa hal, ca nu se mai puteau exprima decat prin exclamaţii gatuite: „Oh!” „Mare!” „Alei!” şi „Alelei!”, „Valeu!” şi „Aoleou!” ridicandu-şi mainile şi privi¬rile, stapaniţi de o mirare muta. Aduse tacamurile – erau bere¬chet, şi noi toate, cupe noi de lemn şi alta vesela – şi apoi ţin te tu bere, peşte, pui, o gasca, oua, friptura de vaca şi de berbec, şunca, un purcel fript şi o mana de paine alba – veri¬tabila, chiar din grau! Toate laolalta, dracoveniile astea lasau mult în umbra tot ce vazusera vreodata oamenii noştri. Şi în vreme ce oaspeţii încremenisera şi nu alta, de mirare şi re¬spect, eu fluturai ca din întamplare mana şi feciorul pravali¬aşului rasari, parca din pamant, spunand ca a venit sa pri¬measca plata.
— Prea bine! i-am spus eu nepasator. Cat face? Ia citeşte-ne lista.
Baiatul citi socoteala, pe cand cei trei oaspeţi ascultau uluiţi – şi valuri de mulţumire senina îmi umpleau sufletul, iar valuri cand de spaima, cand de uimire se iveau pe chipul lui Marco:
2 livre de sare………………………………………………………200
8 duzine de vedre de bere, în butoiaşe…………………….800
3 baniţe de grau………………………………………………….2 700
2 livre de peşte…………………………………………………….100
3 gaini ………………………………………………………………..400
1 gasca………………………………………………………………..400
3 duzini oua………………………………………………………..150
1 but de vaca pentru friptura…………………………………..450
1 but de berbec pentru friptura……………………………….400
1 şunca……………………………………………………………….800
1 purcel de lapte…………………………………………………..500
2 serii de tacamuri (cu tot dichisul)………………………..6 000
2 randuri de straie barbateşti şi schimburi
pentru primeneala……………………………………………..2 800
1 veşmant femeiesc, 1 rochie de dimie
şi schimburi………………………………………………………1 600
8 pahare de lemn………………………………………………….800
Felurite blide……………………………………………………10 000
1 masa mare de sufrageri…………………………………….2 000
8 scaune…………………………………………………………..4 000
2 pungi pentru bani, încarcate……………………………..3 000
Se opri. Urma o tacere mormantala, curat înfioratoare. Nimeni nu se clinti. Nici o nara nu trada ca stapanul ei mai rasufla.
— Asta-i tot? întrebai eu, cu un calm desavarşit.
— Totul, slavite doamne, fara numai de unele targuieli mai marunte, carele n-au fost puse cu amaruntul, ci laolalta randuite, sub numele de „felurite”. Daca îţi iaste voia, pot a le…
— N-are importanţa – zisei eu, însoţindu-mi cuvintele cu un gest de cea mai deplina nepasare – spune-mi totalul, rogu-te.
Baiatul de pravalie se rezima de copac şi zise:
— Treizeci şi noua de mii o suta şi cincizeci de milreişi!
Rotarul se pravali de pe scaun; ceilalţi se ţinura cu toata nadejdea de masa şi cu toţii strigara într-un glas:
— Doamne, arata-ţi milostenia în ceasul de prapadenie! Baiatul se grabi sa adauge:
— Taica a fost zicand şi mi-a poruncit sa îţi spun, slavite, ca nu i se cade dupa cinstea obrazului, sa îţi ceara plata deodata. Deci, el îţi face rugamintea ca…
Nu-i luai în seama spusele, nici cat aş fi luat zumzetul unei musculiţe, şi cu un aer de nepasare ce ajungea aproape la sila, scosei banii şi aruncai patru dolari pe masa. Pacat ca nu i-aţi vazut cum mai holbau ochii.
Baiatul era uluit şi încantat. Ma ruga sa pastrez un dolar ca garanţie pana se va duce la oraş şi… dar îi taiai vorba:
— Ce, ca sa te întorci cu noua cenţi? Mofturi! Ia toţi banii. Pastreaza restul.
Vorbele îmi fura urmate de un murmur de uimire:
— Adevar graiesc, omul acesta iaste plamadit din bani! Aruncatu-i-a precum gunoiştea.
Fierarul era un om zdrobit.
Baiatul lua banii şi pleca, mergand pe doua carari – beat de atata noroc.
Apoi, zisei lui Marco şi nevestii-sii:
— Oameni buni, poftiţi şi voi un mic suvenir de la mine! dandu-le pungile, ca şi cum ar fi fost un lucru fara nici o valoare, deşi fiecare conţinea cincisprezece cenţi – bani buni. Şi în timp ce sarmanele fapturi îşi pierdusera capul de uimire şi recunoştinţa, ma întorsei catre ceilalţi şi le spusei – calm ca un om care te întreaba cat e ceasul:
— Ei, daca suntem cu toţii gata, cred ca şi masa-i gata! Haideţi, daţi-i drumul!
Ce sa spun! A fost o grozavie; mai bine zis, o nostimada! Nu ştiu daca am pus vreodata la cale aşa ceva şi sa iasa mai bine decat a ieşit. Nu ştiu daca am scos vreodata efecte mai spectaculoase din materialul aflat la îndemana. Fierarul – ce mai, era terci, ca rau îi mai priise! Doamne, pentru nimic în lume n-aş fi vrut sa fiu în pielea lui. Trambiţase şi se fudulise cu ospeţele lui grozave, cu carne „aleasa” de doua ori pe an, cu carne proaspata de doua ori pe luna, cu carne sarata de doua ori pe saptamana, şi cu painea lui alba în fiece duminica, pe cat e anul de lung – toate astea pentru o familie de trei persoane. Toata întreţinerea lui pe un an nu-l costa decat 69.2.6 (şaizeci şi noua de cenţi, doi milşi şi şase milreişi) şi – uite! – pe neaşteptate rasare un om care face praf aproape patru dolari dintr-un condei! Şi nu numai atat, dar se poarta ca şi cum l-ar fi plictisit sa manuiasca sume atat de marunte! Ei, da, Dowley s-a chifligit de-a binelea, s-a facut mic de tot şi s-a prabuşit de pe scaun; era o başica strivita în picioare de o vaca. D-apoi da, nu-i totdeauna cum se chiteşte, ci cum se nimereşte!
CAPITOLUL XXXIII
O lecţie de economie politica în secolul al Vl-lea
Totuşi îi dadui şi lui un set în meciul acela, aşa ca – înainte de a se fi sfarşit o treime din ospaţ – omul era din nou fericit. Era şi uşor, într-o ţara cu ranguri şi caste, caci – vedeţi dumneavoastra – într-o ţara unde exista ranguri şi caste, omul nu-i niciodata om întreg, ci doar un ciot de om. Oricum ar face, nu poate creşte cum se cuvine. Acolo, daca îţi dovedeşti superioritatea prin situaţie sociala, rang sau avere – s-a ispravit! Omul de rand ţi se ploconeşte pana la pamant. Dupa asta, sa vrei sa-l insulţi şi nu mai ai cum. Nu – nu m-am exprimat cum trebuie: fireşte ca-l poţi insulta şi face albie de porci, dar ceea ce vreau sa spun este ca omul anevoie se mai simte insultat, aşa ca – daca n-ai timp de pierdut – nici nu merita sa mai încerci. Acum caştigasem stima fierarului, fiindca îi paream nespus de avut şi într-o stare înfloritoare; ba, daca aş fi avut şi vreun cat de mic titlu de nobleţe, omul m-ar fi venerat şi admirat fara limita. Şi aş fi avut parte nu numai de veneraţia lui, ci de a tuturor oamenilor de rand din ţara. Fiecare m-ar fi admirat, chiar daca ar fi fost cel mai reuşit produs al tuturor epocilor, ca inteligenţa, valoare şi caracter, iar eu un biet falit din toate punctele de vedere. Lu¬crurile erau sortite sa ramana mereu aşa, cata vreme va exista Anglia pe pamant. Cum aveam darul profeţiei, eram în stare sa-mi aţintesc privirile spre viitor şi s-o vad înalţand mai departe statui şi monumente tuturor neispraviţilor ei de Georgi al nu ştiu catelea şi al catelea, şi al catelea şi altor gloabe regale şi nobile şi refuzand a da cinstea cuvenita creatorilor acestei lumi – creatori care vin imediat dupa Dumnezeu – şi care se numesc de-alde Gutenberg, Watt, Arkwright, Whitney, Morse, Stephenson, Bell.
Regele şi-a primit porţia de mulţumiri şi apoi – deoarece nu se aduse vorba despre batalii, cuceriri sau dueluri între înzauaţi, împlatoşaţi şi încoifaţi – începu sa picoteasca pana ce ajunse sa moţaie de-a binelea şi o şterse sa-i traga un pui de somn. Doamna Marco stranse masa, puse butoiaşul cu bere la îndemana şi se retrase într-un colţ ca sa-şi ia cina – alcatuita din ramaşiţe. Ceilalţi ne apucaram curand sa discu¬tam chestiunile preferate şi dragi unor oameni ca noi – afaceri şi lefuri, bineînţeles. La prima vedere, lucrurile pareau nespus de înfloritoare în acel mic regat tributar – al carui stapan era regele Badgemagus – cel puţin, faţa de starea de lucruri din ţinutul meu. „Protecţionismul” era acolo în plina dezvoltare, pe cand noi ne îndreptam spre liberul schimb – printr-o evo¬luţie gradata – şi ajunsesem pe la jumatatea drumului. Nu trecu mult şi Dowley şi cu mine monopolizaram conversaţia, în timp ce ceilalţi ascultau cu nesaţ. Dowley se încinse la vorba, adulmeca un avantaj şi începu sa-mi puna tot soiul de întrebari pe care le socotea grozav de stanjenitoare pentru mine şi care sunau cam aşa:
— În ţara ta, frate draga, cu cat, rogu-te, iaste naimit un vechil, un randaş, un chirigiu, un pastor, un porcar? Ce simbrie are?
— Douazeci şi cinci de milreişi pe zi, adica un sfert de cent.
Chipul fierarului se umplu de bucurie. El îmi replica:
— La noi capata îndoit! Şi cat caştiga un meşteşugar – fie ca-i tamplar, spoitor, zidar, zugrav, fierar, rotar – au alţii de o sama?
— De obicei, cincizeci de milreişi – jumatate de cent pe zi.
— Ho-ho! La noi, dobandesc o suta! La noi, verice meşte¬şugar de treaba dobandeşte un cent pe zi! Nu-l pun la socoteala pe croitor, dara pre toţi ceilalţi, da – şi de iaste cumva mai multa treaba, apai omul capata şi peste – da, pana la o suta zece şi chiar o suta cincisprezece milreişi pe zi. Platit-am eu însumi o suta cincisprezece – saptamana trecuta. Traiasca protecţionismul – la naiba cu liberul schimb!
Dowley arunca priviri triumfatoare în juru-i şi chipul îi stralucea ca soarele. Dar nu m-am speriat de fel. Mi-am pus la punct tavalugul şi mi-am dat un ragaz de cincisprezece minute ca sa-l bag în pamant – sa-l fac una cu pamantul – sa-l înfund atat de adanc încat sa nu i se zareasca nici scafarlia. Iata cum m-am apucat sa-l lucrez:
— Cat platiţi voi livra de sare?
— O suta de milreişi.
— Noi platim patruzeci. Cat daţi pe carnea de vaca ori de oaie – cand o cumparaţi?
Asta a fost o lovitura bine plasata şi i-a dat puţintel sangele.
— Sunt felurite preţuri oarecum, dara nu de tot mult; iaste cu putinţa a spune şaptezeci şi cinci de milreişi livra.
— Noi platim treizeci şi trei. Cat costa ouale?
— Cincizeci de milreişi duzina.
— Noi platim douazeci. Cu cat cumparaţi berea?
— Ne costa opt milreişi şi jumatate ulciorul.
— Noi o luam cu patru; douazeci şi cinci de ulcioare pentru un cent. Cat daţi pe grau?
— Noua sute de milreişi baniţa.
— Noi platim patru sute. Cat daţi pentru o haina de canepa?
— Treisprezece cenţi.
— Noi platim şase. Cat daţi pe o rochie de lana pentru o nevasta de plugar ori de meşteşugar?
— Opt cenţi şi patru milşi.
— Ei, ţine seama de diferenţa: voi platiţi opt cenţi şi patru milşi – noi platim doar patru cenţi.
M-am pregatit apoi sa-i dau lovitura de graţie, zicandu-i:
— Ian asculta, draga prietene, ce s-a întamplat cu lefurile voastre mari, cu care te grozaveai adineauri?
I-o zisei şi îmi rotii privirile cu o calma satisfacţie, fiindca laţul meu alunecase treptat în juru-i şi îl legase de maini şi de picioare, fara ca el sa fi observat macar ca-i prins în laţ. Îi repetai:
— Ce s-a întamplat cu semeţele lefuri cu care te laudai? Pare-mi-se ca le-am lichidat şi le-am şters toata puterea, dupa cat se vede.
Dar – nu ştiu daca o sa ma credeţi – fierarul parea doar mirat şi atata tot! Nu patrundea catuşi de puţin situaţia; nu ştia ca a cazut într-o capcana, nu descoperea ca se şi afla în capcana. Zau ca-mi venea sa-l împuşc, de enervat ce eram. Cu privirea tulbure şi punandu-şi mintea la cazna, izbuti sa îngaime:
— Maica Precista! Pare-mi-se ca nu te înţeleg, frate! Te-ai adeverit ca simbriile de la noi sunt îndoite faţa de ale voastre. Aciasta limpede iaste. Au cum atuncea iaste cu putinţa a zice ca le-ai lichidat – de nu cumva strambat-am eu grairea cuvantului acestuia de minunare, fiindu-mi harazit pentru întaiaşi oara, din mila şi ocrotirea domnului, a-l auzi?
Ce sa spun, am ramas buimac; pe de o parte, din pricina neroziei sale neprevazute; pe de alta, din pricina ca şi ceilalţi erau în mod vadit de aceeaşi parere – daca asta se poate numi parere. Poziţia mea era totuşi destul de simpla şi de limpede. Cum naiba aş fi putut-o simplifica mai mult? Totuşi, trebuia sa încerc.
— Ian asculta aici, frate Dowley! Nu pricepi? Lefurile voastre sunt mai mari decat ale noastre doar cu numele, nu şi în fapt.
— Auziţi-l! Dara sunt de doua ori mai mari! Tu însuţi ai adeverit!
— Da – da, nu tagaduiesc de loc. Dar asta n-are nici o legatura. Nivelul lefurilor în simple monezi, botezate cu nume fara nici un înţeles – doar ca sa le poţi deosebi una de alta – n-are nici o legatura cu valoarea lor. Întrebarea e: cate lucruri poţi cumpara din leafa ta? Ăsta-i principalul! E drept ca la voi un meşteşugar bun poate caştiga pana la trei dolari şi jumatate pe an, pe cand la noi doar un dolar şi şaptezeci şi cinci…?
— A-ha-ha! Iaraşi adevarezi, iaraşi adevarezi!
— Da-o-ncolo de treaba, ca n-am tagaduit nici o clipa faptul asta, şi-l recunosc şi acum! Dar eu spun altceva. La noi, cu o jumatate de dolar poţi cumpara mai mult decat cu un dolar întreg la voi – şi prin urmare e de la sine înţeles şi la mintea cocoşului ca lefurile noastre sunt mai mari decat ale voastre.
Omul parea uluit şi spuse cu deznadejde:
— Adevar graiesc – mi-iaste preste puteri a ieşi la socoteala cu dumneta. Abia zis-ai ca simbriile noastre sunt mai mari şi nice cat ai scapara ţi-ai luat îndarat cuvantul.
— Ei, sfinte Sisoe! Cum nu se poate sa va intre în cap un lucru atat de simplu? Uite ce-i… Sa-ţi dau o pilda. Noi platim patru cenţi pentru o rochie de lana – voi platiţi opt cenţi şi patru miişi, adica patru miişi mai mult decat dublu. Cat platiţi unei femei care munceşte la camp?
— Doi miişi pe zi.
— Foarte bine! Noi îi dam doar pe jumatate – îi platim numai o zecime de cent pe zi şi…
— Iaraşi adeva…
— Aşteapta! Acum, vezi matale, chestia-i foarte simpla; de data asta o sa pricepi. De exemplu, la voi o femeie trebuie sa munceasca patruzeci şi doua de zile ca sa-şi poata cumpara o rochie. Daca ea caştiga doi miişi pe zi, îi trebuie o munca de şapte saptamani; dar la noi ea ar caştiga banii aştia în patruzeci de zile – cu doua zile mai puţin. Femeia voastra are o rochie, dar i s-a dus leafa pe şapte saptamani; a noastra are rochia şi i-au mai ramas banii pe doua zile, cu care sa-şi cumpere altceva. Poftim – acum sigur ca ai înţeles!
Parea – ce mai, parea doar ca sta la îndoiala, asta-i tot ce pot spune; şi ceilalţi stateau şi ei la îndoiala. Am aşteptat sa-i intre bine ideea în cap. În cele din urma, Dowley vorbi iaraşi, dovedind ca într-adevar înca nu se scuturase de superstiţiile sale adanc înradacinate. Spuse, cu oarecare şovaiala în glas:
— Dara – dara – nu poţi a zice într-altfel decat ca doi milşi pe zi iaste mai bine decat unul.
— Vax!
Fireşte, nu înghiţeam sa ma dau batut. Aşa ca am mizat pe alt cal:
— Hai sa ne închipuim un alt caz. Sa zicem ca un meseriaş de ai voştri se duce şi cumpara urmatoarele articole:
1 livra de sare,
1 duzina de oua,
1 duzina de ulcioare cu bere,
1 baniţa de grau,
1 rand de veşminte din canepa,
5 livre de carne de vaca,
5 livre de carne de oaie.
Toate astea o sa-l coste treizeci şi doi de cenţi. Îi trebuie treizeci şi doua de zile de munca sa-i caştige – cinci saptamani şi doua zile. Acum sa trecem la noi. Muncind treizeci şi doua de zile, pe jumatate leafa, poate cumpara toate lucrurile astea cu ceva mai puţin de paisprezece cenţi şi jumatate; o sa-l coste ceva mai puţin de douazeci şi noua zile de munca şi-i mai ramane înca leafa pe o jumatate de saptamana. Fa socoteala asta mai departe, pe un an întreg; omul nostru o sa economiseasca leafa pe o saptamana la fiecare doua luni, al vostru nimic; deci, într-un an el va pune deoparte leafa pe cinci-şase saptamani, iar omului vostru nu-i va ramane nici un cent. Acum cred ca înţelegi ca „lefuri mari” şi „lefuri mici” sunt fraze care nu înseamna nimic, pana cand nu afli cu care din ele poţi cumpara mai mult!
Era o lovitura zdrobitoare!
Dar, vai! N-a zdrobit pe nimeni. Nu, a trebuit sa ma dau batut. Oamenii aia ţineau morţiş la salarii mari; pentru ei parea ca nici nu conteaza daca cu salariile alea mari poţi cumpara ceva sau nu. Erau pentru „protecţionism” şi-l aparau cu dinţii, ceea ce era lesne de înţeles, fiindca parţile interesate îi amagisera cu ideea ca protecţionismul le asigura salarii mari. Le-am dovedit ca într-un sfert de veac salariile lor se urcasera doar cu treizeci la suta, în vreme ce costul vieţii se urcase cu suta la suta, şi ca la noi – într-o perioada mai scurta – salariile se urcasera cu patruzeci la suta, iar preţurile scazusera mereu. Nici asta nu mi-a ajutat cu nimic, caci nimic nu le putea zdruncina ciudatele lor credinţe.
Ce mai, dadeam din colţ în colţ – zgalţait de impresia înfrangerii. O înfrangere nemeritata! Nemeritata! Ei, şi ce-i daca era nemeritata? Nu-mi uşura de loc necazul. Şi gandiţi-va, va rog, la situaţia mea! Primul barbat de stat al epocii, omul cel mai capabil, cel mai bine informat din lumea întreaga, cel mai stralucit cap neîncoronat, care-a plutit printre nourii oricarui firmament politic, timp de secole, stand pleoştit acolo, în aparenţa învins în argumentaţie de catre un oarecare fierar de ţara, stralucind prin ignoranţa! Vedeam lamurit cum celorlalţi le parea rau de mine – ceea ce ma facu sa ma aprind la faţa, de puteam mirosi cum îmi fumega favoriţii. Puneţi-va în locul meu, va rog, şi încercaţi sa va simţiţi umiliţi şi ruşinaţi cum ma simţeam eu atunci, şi spuneţi-mi cu sinceritate: n-aţi fi lovit chiar sub centura, numai sa caştigaţi meciul? Fara vorba ca aţi fi facut-o – ca e în firea omului. Ei, tot aşa am facut şi eu. Nu încerc sa ma scot basma curata; spun doar ca turbam şi oricine ar fi facut la fel, daca era în locul meu.
Şi cand îmi pun eu în cap sa lovesc pe cineva, nu ma mulţumesc cu o giugiuleala; aş, asta nu-i felul meu! Daca tot trebuie sa îl lovesc, apoi îi trag una sa vada stele verzi. Şi nu ma reped la el brusc, riscand sa încurc lucrurile sau facand treaba pe jumatate. Nuu! Ma dau într-o parte şi ma apropii de el pe nesimţite, încat nici macar nu banuieşte ca ma gandesc sa-l mardesc; şi curand respectivul se pomeneşte întins lat pe podea şi, nici sa-l tai, nu-ţi poate spune cum a devenit cazul. Aşa l-am luat şi pe fratele Dowley. Am început sa vorbesc alene ba de una, ba de alta, ca şi cum aş fi discutat doar aşa ca sa ne treaca vremea şi nici chiar cel mai înţelept om din lume n-ar fi putut banui de unde pornesc şi sa ghiceasca încotro bat. Ca vorba aia: Unde dai şi unde crapa!
— Mai, fartaţi! Multe ciudaţenii se mai petrec în lumea asta, cu legile, cu datinile şi cu obiceiurile şi cu multe altele de soiul asta – daca te gandeşti oleaca la ele! Da, aşa e, mai ales cand te duci cu mintea la mersul şi progresul parerilor omeneşti şi urmareşti mişcarile semenilor noştri. Exista legi scrise – care pier, dar mai exista şi legi nescrise – care raman veşnice. N-aveţi decat sa luaţi legea nescrisa a lefurilor: ea va spune ca lefurile sunt menite sa se urce încet-încet, de-a lungul veacurilor. Şi luaţi seama cum funcţioneaza ele. Ştim care sunt lefurile acum şi aici, sau cele din alte parţi, facem media şi spunem ca astea-s lefurile de azi. Ştim care erau lefurile acum o suta şi acum doua sute de ani; doar pana acolo putem ajunge, în urma, dar e destul ca sa aflam legea urcarii lor, masura şi viteza sporirii lor periodice, şi astfel, fara sa ne-ajute vreun document, putem stabili aproape pre¬cis care erau lefurile cu trei, şi patru, şi cinci sute de ani în urma. Pana aici, e bine. Dar ne-oprim aici? Nu. Nu ne mai uitam înapoi, ci ne întoarcem şi aplicam aceeaşi lege la viitor. Prieteni, sa ştiţi ca va pot spune care vor fi lefurile, la orice data vreţi, peste sute şi sute de ani.
— Cum oare, omul lui Dumnezeu, cum?
— Da. Peste şapte sute de ani, lefurile vor fi de şase ori mai mari decat azi, în ţinutul vostru, şi zilerilor la camp li se va plati trei cenţi pe zi, iar meşteşugarilor şase.
— Mai bine-aş închide ochii acuma şi aş fi traitor atuncea! ma întrerupse Smug, rotarul, cu o şireata licarire de lacomie în ochi.
— Şi nu numai atat! O sa mai capete şi întreţinerea, pe langa aceşti bani şi preţurile n-or sa se umfle. Peste alţi doua sute cincizeci de ani – luaţi aminte acum – leafa unui meşte¬şugar va fi – bagaţi bine de seama, ca asta-i lege, nu ghiceala – leafa unui meşteşugar va fi de douazeci de cenţi pe zi!
Cascara cu toţii gura, speriaţi şi uimiţi. Dickson, zidarul, murmura, înalţandu-şi mainile şi îndreptandu-şi privirea spre cer:
— Iaste mai mult decat plata a trei saptamani, pentru munca unei singure zile!
— Avuţii! Adevarate comori! murmura Marco, întretaindu-i-se rasuflarea din pricina tulburarii.
— Lefurile se vor urca mai departe, încetul cu încetul, încetul cu încetul, dar la fel de statornic precum creşte un copac. Dupa alţi trei sute patruzeci de ani, se va afla cel puţin o ţara pe lume în care leafa obişnuita a unui meşteşugar va fi de doua sute de cenţi pe zi!
Afirmaţia mea i-a încremenit de tot! Trecura vreo doua minute pana sa-şi vina în fire vreunul din ei. Apoi carbunarul zise, rugator:
— De mi-ar fi harazit a viia pana atunci!
— Aceasta sulta de conte iaste! exclama Smug.
— De conte, zis-ai tu? întari Dowley. Iaste mai mult decat atata şi te adevarezi, daca te gandeşti ca nu se afla conte în toata ţara lui Bagdemagus cu atata avuţie. Venitul unui conte? – Ptiu! – Venitul unui înger – da! – iara nu al unui conte!
— Ei, va sa zica aşa o sa se întample cu lefurile. În zilele acelea îndepartate, omul va putea sa-şi cumpere – muncind o singura saptamana – toate bunurile pentru care voi munciţi acum mai bine de cincizeci de saptamani. O sa se mai petrea¬ca şi alte lucruri destul de surprinzatoare. Frate Dowley, spune-mi cine hotaraşte – în fiecare primavara – cat va primi, pe anul care urmeaza, fiecare meşteşugar, plugar şi slujitor?
— Uneori curţile, alteori sfatul cetaţii, dara cel mai adesea judele. Se prea poate a zice ca, îndeobşte, judele iaste acela care statorniceşte lefurile.
— Nu-i aşa ca el nu cere nici unuia dintre parliţii aştia sa-l ajute la fixarea lefurilor?
— Hm! Ce basna mai iaste şi aceasta? Ia aminte, frate, ca acela care plateşte simbriile are dreptul de a le statornici.
— Da, dar credeam ca şi celalalt care e în cauza ar putea avea un cuvinţel de spus, caci de lefuri atarna soarta soţiei şi a copiilor lui, sarmanele fapturi. Stapanii sunt nobilii şi bogataşii – îndeobşte cei avuţi. Aceşti puţini, care nu muncesc deloc, tocmai ei hotarasc ce plata va primi vastul stup care munceşte cu-adevarat. Pricepi? Dumnealor, cei puţini, formeaza un cartel, un sindicat – ca sa fauresc un cuvant nou – care-şi uneşte puterile pentru a-l sili pe fratele lor mai slab sa pri¬measca atat cat catadicsesc sa-i dea. Peste-o mie trei sute de ani – aşa spune legea cea nescrisa – „cartelul” va fi alcatuit în felul opus şi cum o sa mai spumege şi o sa se zvarcoleasca şi o sa scraşneasca din dinţi urmaşii acestor oameni aleşi, vaitandu-se de tirania neobrazata a sindicatelor! Da, aşa e – magistratul va aranja în tihna salariile înca multa vreme, pana hat în mijlocul veacului al XlX-lea, apoi deodata muncitorul, socotind ca destul a rabdat vreo doua mii de ani ca lucrurile sa fie privite dintr-un singur punct de vedere, se va ridica şi va lua în mainile lui stabilirea salariilor. Muncitorul va avea de rafuit o îndelungata şi amara socoteala de napastuiri şi umilinţi.
— Socoti oare…
— Ca va contribui într-adevar la stabilirea salariului sau? Da, fii sigur ca aşa va fi. Şi atunci el va fi puternic şi capabil de multe straşnicii.
— Fericite vremuri, fericite vremuri întru adevar! ranji batjo¬coritor înstaritul fierar.
— A, era sa uit ceva! În zilele acelea, un stapan o sa poata angaja un om doar pe cate-o zi, ori pe-o saptamana, ori o luna, daca o sa vrea.
— Cum?
— Aşa e! Mai mult înca, judecatorul nu va avea puterea sa sileasca vreun om sa lucreze pentru un stapan de la un capat la celalalt al anului – fie ca vrea omul acela, fie ca nu vrea.
— Nu se va mai afla, în acele zile, nice lege şi nice minte?
— Vor exista de-amandoua, Dowley. În zilele acelea, omul va fi stapan pe soarta lui şi nu va mai fi proprietatea judecatorului şi a stapanului. El va putea parasi oraşul oricand va voi, daca leafa nu-i convine – fara ca nimeni sa-l poata pune la stalpul infamiei pentru motivul asta!
— Praf şi pulbere aleaga-se de asemenea vremuri! striga Dowley, foarte indignat. Ca vremuri bune doar pentru caini, se cuvine a le numi – vremuri de nesupunere faţa de mai marii noştri, vremuri neplecate în faţa stapanirii, vremuri pline de necuviinţa! Stalpul infamiei…
— Ia stai puţintel, frate draga, degeaba iei apararea acestei instituţii. Eu cred ca stalpul infamiei ar trebui desfiinţat.
— Ferit-a atotfacatorul de asemeni nesocotinţa. Au de ce sa se desfiinţeze?
— Uite, o sa-ţi spun de ce. A fost pus vreodata un om la stalpul infamiei pentru o crima?
— Nu.
— E drept sa condamni un om la o pedeapsa uşoara pentru o mica abatere şi pe urma sa-l ucizi?
Nu-mi raspunse nimeni. Marcasem primul punct! Pentru prima data, fierarul se pleoştise şi ramase fara replica. Specta¬torii au remarcat-o. A avut într-adevar un efect bun.
— De ce nu-mi raspunzi, frate? Erai pe cale sa slaveşti stalpul infamiei, mai adineauri, şi sa plangi de mila vremurilor viitoare care nu-l vor folosi. Eu cred ca trebuie sa fie desfiinţat. Ce se întampla de obicei, cand un biet nenorocit e pus la stalpul infamiei pentru vreo mica greşeala, care la urma urmei nu are nici o însemnatate? Gloata încearca sa petreaca niţeluş pe seama lui, nu-i aşa?
— Da.
— Încep sa arunce cu bulgari de pamant într-însul şi rad de se prapadesc cand nenorocitul se fereşte de-un bulgare şi e nimerit de altul?
— Da.
— Pe urma se azvarle într-însul cu hoituri de pisici, nu-i aşa?
— Da.
— Ei, acum închipuie-ţi ca respectivul are caţiva duşmani personali în liota aia – şi ici şi colo cate-un barbat şi o femeie care-i poarta într-ascuns pica – şi mai închipuie-ţi ca omul e urat în oraş din pricina ca-i mandru, sau înstarit, sau mai ştiu eu ce… nu trece mult şi pietrele şi caramizile iau locul bulga¬rilor, nu-i aşa?
— Aşa iaste.
— Şi de obicei ramane schilod pe viaţa, nu? Falca rupta, dinţii sparţi, picioarele betegite şi cangrenate, trebuind apoi sa-i fie taiate! Sau cu vreun ochi scurs, daca nu cu amandoi!
— Prea adevarat iaste! Ştie domnul Dumnezeu!
— Ba, daca are parte de ura unora cu inima haina se poate aştepta şi la moarte, adica sa fie omorat chiar pe loc, nu?
— Aşa iaste, ca nemernic ar fi cine ar tagadui!
— Îmi închipui ca nici unul din voi nu-i urat sau pizmuit aici din pricina mandriei sau a neobrazarii, sau a avuţiei bata¬toare la ochi, sau a oricareia din cauzele care zadaresc invidia şi rautatea lepadaturilor de prin sate. Pentru voi n-ar fi un rizic prea mare sa staţi la stalpul infamiei, nu-i aşa?
Am vazut bine cum Dowley a clipit din ochi. Mi-am zis ca l-am lovit cum trebuie. Dar n-a scos nici o vorbuliţa care sa-l dea de gol. Ceilalţi, în schimb, îşi spusera parerea limpede şi cu tarie. Ziceau ca vazusera destul de des oameni la stalpul infamiei, ca sa ştie ce şanse are un om aflat în situaţia aceea, şi ca ei nici în ruptul capului n-ar accepta o asemenea pedeap¬sa, daca ar putea sa aleaga în schimb o moarte grabnica, prin spanzuratoare.
— Ei, sa schimbam subiectul, fiindca acum cred ca aţi vazut cu toţii ca am dreptate cerand desfiinţarea stalpului infamiei. Ei, bine, eu susţin ca şi unele legi ale noastre sunt foarte nedrepte. De pilda, daca savarşesc un lucru care s-ar cuveni sa fie pedepsit cu trimiterea la stalpul infamiei şi tu ştii de asta şi, totuşi, taci din gura şi nu ma paraşti – capeţi şi tu aceeaşi pedeapsa, daca te denunţa cineva. Nu-i aşa?
— Dara aceasta cu direptate iaste – zise Dowley – caci pravila învaţa ca certarea acelora aşa sa fie şi nu almintrelea.
Ceilalţi încuviinţara.
— Foarte bine, fie cum ziceţi voi, daca sunteţi cu toţii împo¬triva mea. Dar am sa va spun un alt lucru care cu siguranţa ca nu-i drept. Judecatorul stabileşte simbria unui meseriaş – sa zicem la un cent pe zi. Legea prevede ca stapanul care s-ar încumeta, chiar aflandu-se la mare nevoie, sa plateasca oricat de puţin peste acel cent pe zi – macar şi pe o singura zi – va fi pus la stalpul infamiei şi amendat, iar cel care afla de asta şi nu-l denunţa, va fi pedepsit ca şi el. Lucrul acesta mi se pare nedrept, frate Dowley, şi el înseamna primejdie cumplita pentru noi toţi, deoarece dumneata singur ai marturisit în chip nesocotit, adineauri, ca acum o saptamana ai platit un cent şi cincisprezece…
Ce mai! V-am prevenit ca i-am dat o lovitura nimicitoare! Sa fi vazut numai cum a ramas paf toata banda! Ma strecu¬rasem încetişor, atat de frumuşel şi de tiptil, ca sa-l ating unde-l durea mai tare pe Dowley, omul mereu zambareţ şi blajin, încat bietul de el habar n-avusese de ce-o sa i se-ntample! Pana l-am palit în plin, doborandu-l la pamant şi facandu-l praf şi pulbere.
A fost un efect straşnic. Ba chiar cel mai grozav efect pe care l-am putut obţine vreodata, într-un timp atat de scurt. Imediat mi-am dat seama, însa, ca sarisem peste cal. Voisem într-adevar sa-i bag în sperieţi, dar nu sa-i fac sa traga o spaima de moarte! Totuşi, la asta ajunsesera, bieţii de ei! Ştiţi, toata viaţa se învaţasera sa ţina la mare preţ şi în mare stima stalpul infamiei şi iata ca acum îi paştea şi pe ei aceasta „fericire”, fiind la cheremul meu, un simplu strain, daca sa aiba parte sau nu de cumplita pedeapsa. Îşi dadeau seama ca daca îmi venea cheful sa-i parasc, ar fi fost pierduţi. Ce mai, era pur şi simplu îngrozitor pentru danşii şi nu-i de mirare ca se prapa¬disera cu firea. Dupa şocul primit, nu mai erau în stare sa-şi revina. Se prea poate sa credeţi ca erau doar palizi şi amuţiţi sau ca tremurau ca varga – vrednici deci de toata mila. De fapt, însa, erau mult mai rau; aratau, bieţii de ei, aidoma unor morţi.
Ne aflam într-o situaţie stingheritoare. Ar fi fost firesc ca ei sa ma roage sa-mi ţin gura, iar pe urma sa ne strangem mainile, sa ciocnim un pahar, sa radem de toata chestia asta ca de o gluma buna – şi cu asta basta! Dar nici pomeneala de aşa ceva. Gandiţi-va ca eu eram ca un om picat din cer în mijlocul unor oameni asupriţi cu neîmblanzita cruzime şi banuitori – oameni deprinşi mereu ca mai marii sa profite de nevolnicia lor şi care nu se aşteptau la un tratament mai drept sau mai omenos decat doar din partea rudelor şi prietenilor apropiaţi. Desigur ca ar fi dorit sa ma roage sa fiu bland, sa fiu bun şi marinimos cu danşii, dar nu îndrazneau s-o faca.
CAPITOLUL XXXIV
Yankeul şi regele vanduţi ca sclavi
Ei, în cazul acesta ce-mi mai ramanea de facut? Cu sigu¬ranţa, nu trebuia sa ma pripesc. Trebuia sa nascocesc o diversiune; ceva care mie sa-mi dea de lucru şi mai ales un ragaz sa ma pot gandi, iar bieţilor oameni sa le îngaduie sa-şi mai vina puţintel în fire. Marco ramasese ca împietrit, aşa cum îl surpinsese lovitura mea de maciuca – tocmai cand încerca sa-i dea de rost pungii sale în forma de pistol. Ramasese cu jucaria înca stransa în degetele-i închircite, aşa ca i-o luai din mana, propunand tuturor sa le explic taina acestei jucarii. Taina, un flecuşteţ ca ala? Şi totuşi era o taina destul de mare pentru neamul şi pentru epoca aceea.
În viaţa mea n-am mai vazut oameni care sa umble atat de stangaci cu un mecanism! Ce vreţi, nu erau de loc obişnuiţi cu aşa ceva. Punga-pistol era un tub cu doua ţevi, facut din sticla groasa, avand o mica şmecherie de resort, care – cand îl apasai – dadea drumul la o alice. Dar alicea nu vatama pe nimeni, ci îţi cadea în palma. În pistol erau alice de doua feluri, unele de marimea unui bob de muştar, celelalte de cateva ori mai mari. Alicele alea erau monezi. Cele cat un bob de muştar reprezentau milreişi, cele mai mari milşi. Aşa ca pistolul era, de fapt, un portofel, şi înca unul foarte lesni¬cios. Cu asemenea portofel puteai sa plateşti bani şi pe întu¬neric, fara sa te înşeli, ba puteai sa-l ţii în gura sau în buzunarul vestei – daca aveai vesta.
Am fabricat pungi de diferite marimi – una din ele atat de mare, încat puteai duce în ea marunţiş în valoare de un dolar. Pentru guvern era o idee buna sa foloseasca alice drept monezi; metalul costa mai nimic şi moneda nu putea fi falsifi¬cata, fiindca eram singura persoana din tot regatul, care ştia sa manuiasca o presa de alice. În curand „a împuşca francu” deveni o expresie obişnuita. Ba şi ştiam ca avea sa umble din gura în gura hat tocmai pana în secolul al XlX-lea – fara ca totuşi sa-i treaca cuiva prin cap de unde şi cand s-a nascut aceasta expresie.
Taman atunci regele se ivi iar în mijlocul nostru, foarte înviorat, fiindca trasese un pui de somn, şi simţindu-se mai bine dispus. În momentul acela, orice lucru, cat de mic, era în stare sa-mi calce pe nervi, atat de tulburat eram, dandu-mi seama ca vieţile noastre sunt în primejdie. Am fost cu atat mai îngrijorat, descoperind în ochii lui o licarire blajina, care parea sa arate ca dumnealui tocmai se pregatise sa dea nu ştiu ce reprezentaţie. Naiba sa-l ia – ce-l gasise tocmai în ceasul ala?
Nu ma înşelasem. Se apuca – fara nici o introducere – şi cu o candida şiretenie, în care nepriceperea era cu ochi şi cu sprancene, sa atace problema agriculturii. Începura sa ma treaca sudori reci. Voiam sa-i şoptesc la ureche: „Omule, baga de seama, ne paşte o primejdie cumplita; fiecare clipa preţuieşte cat un principat, pana ce recaştigam încrederea acestor oameni; nu risipi zadarnic nici o farama din acest ragaz de aur”. Nu puteam însa sa-i şoptesc nimic, caci am fi parut ca punem ceva la cale. Aşa ca trebuia sa încremenesc locului şi sa par calm şi zambitor, în timp ce regele dadea tarcoale bombei cu dinamita şi aiura despre ceapa şi alte leg¬ume afurisite şi tot îndruga la verzi şi uscate. Mai întai gandurile mele – puse în mişcare de semnalul de alarma şi venindu-mi în ajutor din toate colţurile capaţanii – erau atat de învalmaşite, tot îngramadindu-se, strigand ura, batand din tobe şi sunand din trambiţe, încat n-am fost în stare sa scot o vorba. Dar de îndata ce puzderia de planuri, care se adunasera în graba la apel, începura sa se mai cristalizeze, luand poziţie şi întocmind o linie de bataie, se înscauna şi în capul meu un fel de ordine şi de linişte, prinzand cu urechile bubuiturile bateriilor re¬gale, ca de la o mare departare:
— …nu se vadira cele mai bune cai, pre cat sosesc de vad eu, deşi nu iaste cu putinţa a tagadui ca înţeleptele capete nu s-au ajuns în cuvinte, unele ţinand morţiş ca ceapa este doar o fraga vatamata, cand prea preste vreme iaste culeasa din copac…
Ascultatorii dadeau semne ca se trezesc la viaţa, privindu-se cu tulburare şi mirare.
— …în vreme ce altminterea vorovesc alţii, belşug de înţelepciune înfaţoşand, precum ca aciasta nu iaste cu nevoinţa împregiurarea, aducand drept pilda pruna, carnoasa şi boţoasa, şi alte grane, de o sama cu ea, carele trebuiesc a fi sapate, cand înca nu dat-au în parg…
Pe chipurile ascultatorilor puteai citi acum o vadita dispe¬rare, ba chiar şi teama.
— …dara la vedeala nevatamata iaste, cand îi îmblanzeşti iuţimea firii sale, amestecand-o cu liniştitoarea zeama de varza…
Ochii celor de faţa scanteiau de spaima şi unul din ei îngaima:
— Acestea sunt greşale; şi zise sunt fara de chibzuinţa cu toatele, caci domnul de buna sama întunecat-a minţile pluga¬rului acestuia.
Vai de sufletul meu, în clipele acelea; ma simţeam ca pe ghimpi.
— …iar mai pre urma, pilduind adevarul ce toata suflarea îl ştie despre vieţuitoare şi dobitoace, ca dintre acestea cele tinere, carele zice-se sunt roadele verzi ale fapturii – acestea sunt cele mai bune, dovada capra cand e coapta cum i se mai înfierbanta blana şi arsura îi obrinteşte carnea, carea strica¬ciune legata cu mai multele ei rancede deprinderi, şi scarbavnice pofte, şi fara de Dumnezeu porniri ale minţii şi pizmatareţe naravuri…
Oamenii sarira în sus şi se repezira la el. Cu aceste strigate salbatice:
— Unul ne va trada, celalalt e nebun! Ucideţi-i! Ucideţi-i!
Se aruncara asupra noastra. Ce bucurie licari în ochii rege¬lui! N-avea habar de agricultura, dar în schimb la chestii de-astelalte se pricepea. Postise multa vreme şi-i lasa gura apa dupa o bataie în lege. Îi arse fierarului un pumn în falca, de-l zbura cat colo şi-l întinse lat pe spate.
— Cu sfantul Gheorghe înainte, pentru Britania! urla el, şi-l doborî pe rotar. Zidarul era matahalos, dar l-am dat şi eu gata ca nimica. Cei trei se culesera de pe jos şi pornira iar la asalt; cazura iar şi iaraşi ne asaltara, şi o ţinura tot aşa cu un autentic curaj britanic pana ce fura facuţi piftie. Se clatinau pe picioare de istovire şi erau atat de orbiţi, ca nici nu mai ştiau pe ce lume se gaseau. Şi totuşi nu se lasau, ciocanind cu pumnii, din dramul de putere care le mai ramasese. De fapt, se ciocaneau între danşii – caci noi ne-am dat frumuşel la o parte şi ne-am uitat la ei cum se rostogoleau şi se luptau, scoţandu-şi ochii, pocnindu-se şi muşcandu-se între ei, cu încapaţanarea haina şi muta a unor buldogi. Îi priveam liniştiţi, fiindca treptat ajungeau în aşa hal ca nu mai erau în stare nici macar sa strige dupa ajutor, iar arena se afla destul de departe de drumul mare ca sa fim feriţi de niscaiva nepoftiţi.
Ei, şi în timp ce ei îşi sleiau treptat puterile, deodata îmi dadu prin gand sa aflu ce se întamplase cu Marco. Îmi rotii privirea, dar zadarnic: ia-l pe Marco de unde nu-i! Ce mai, era semn de mare nenorocire!
L-am tras de maneca pe rege, ne-am strecurat printre fartaţi şi am dat buzna în coliba. Nici urma de Marco ori de Phyllis! Cu siguranţa ca fugisera la drum sa ceara ajutor, l-am spus regelui sa-şi ia picioarele la spinare ca o sa-i explic eu mai tarziu pentru ce. Am strabatut, zburand ca vantul, campia cea needa şi cand am ajuns – ţuşti! – în adapostul padurii, m-am uitat în urma sa vad ce mai e. În zare, rasarise o ceata de ţarani întarataţi, în frunte cu Marco şi nevasta-sa. Mare taraboi mai faceau dumnealor, dar îmi zisei ca lucrul acesta nu vatama pe nimeni; padurea era deasa şi de îndata ce ne-om afunda în adancurile ei, ne-om sui într-un copac şi i-om lasa sa zburde în voie. A, dar apoi se auzi alt zgomot, adica latraturi de caini! De, asta era cu totul alta socoteala! Ne îngreuia condiţiile jocului… Trebuia neaparat sa gasim o apa curgatoare.
O ţinuram aşa întins, cu pas voinicesc, şi în curand larma ramase departe în urma, stingandu-se într-un murmur. Dadu¬ram de un parau şi, în lumina tulbure a padurii, trecuram repede prin vad, în josul apei, mergand ca la vreo trei sute de paşi. Pe urma, daduram de un stejar cu o coroana bogata, ce se întindea chiar deasupra apei. Ne caţararam în copac şi ne croiram drum prin ramuriş catre trunchi. Acum larma începea sa se auda mai desluşit. Va sa zica gloata daduse de urmele noastre. Un rastimp larma se auzi mai tare, parand ca se apro¬pie foarte iute de noi. Apoi, dimpotriva, dovedind ca haita gasise locul pe unde trecusem apa şi acum cainii se roteau în sus şi în jos pe mal, ca într-un vals, cautand sa ne dibuie iar urma.
Dupa ce ne-am aşezat în copac ca la mama acasa şi ne¬am mascat cu frunziş, regele se simţea tare mulţumit, dar eu continuam sa fiu îngrijorat. Credeam ca o sa ne putem tarî pe o craca şi de acolo sa trecem în copacul de alaturi. Socoteam ca trebuie sa facem încercarea şi am reuşit-o cu deplin succes, deşi regele alunecase la locul unde se îmbinau craci le celor doi copaci, fiind cat pe-aci sa-i scape craca din mana. Ne-am gasit adapost confortabil şi ascunziş mulţumitor în mijlocul frunzişului. Acum nu ne mai ramanea altceva de facut decat sa stam cu urechea la panda, aşteptand gonacii.
I-am auzit numaidecat sosind – şi înca sosind val-vartej; ba chiar de ambele parţi ale raului. Mai tare – tot mai tare! În clipa urmatoare larma crescu brusc, prefacandu-se într-un tunet de strigate, latraturi, tropaieli, şi trecu pe langa noi ca un ciclon.
— Mi-era teama ca nu cumva craca aceea bleojdita sa nu-i puna pe ganduri – zisei eu – dar nu-i nimic daca m-am înşelat. Hai, maria ta, sa nu pierdem vremea degeaba, i-am dus! Asta e ceva! Hai, ca îndata se întuneca. Daca reuşim sa trecem raul, sa luam un avans bun şi apoi sa împrumutam, pentru cateva ceasuri, o pereche de cai de pe vreo pajişte, o sa fim în siguranţa.
Ne-am urnit şi am ajuns aproape la craca de jos, cand ni s-a parut ca auzim gonacii întorcandu-se. Ne-am oprit şi am ciulit urechile.
— Da – zisei eu – i-am pacalit! S-au dat batuţi şi acum se întorc acasa. Sa ne urcam iar în cuibul nostru şi sa-i lasam sa treaca în linişte.
Aşa ca ne caţararam îndarat. Regele asculta o clipa şi zise:
— Sunt înca în cercetare – dau semne întru aceasta. Se cuvine dara a mai adasta.
Avea dreptate. Se pricepea mai bine decat mine la vanatoare. Larma se apropia într-una, dar fara graba. Regele zise:
— Ei chibzuiesc cu capul lor ca tras-am folos de pre urma nesabuitului lor purces, dara, de vreme ce suntem pre jos, nu iaste cu putinţa a ne afla departe foarte de vadul prin care am trecut.
— Da, maria ta, mi-e teama ca lucrurile stau cam aşa – deşi speram sa mearga mai bine, nu ca apa la deal.
Zgomotele se apropiau tot mai tare şi în cateva minute avangarda se ivi chiar sub copacul nostru, de ambele parţi ale apei. De pe celalalt mal, un om porunci sa se faca popas şi striga:
— Daca ar fi avut minte, tocmai în arborele acela s-ar fi caţarat, apucandu-se de craca aceea care preste rau atarna, dara nu atinge apa. Sa manam un fartat carele sa se caţere în copac.
— Dirept grait-ai. Aşa vom face!
Era cazul sa-mi admir şiretenia. Prevazusem acest lucru, cand îl sfatuisem pe rege sa trecem dintr-un copac într-altul ca sa dejucam orice manevra. Dar dumneavoastra ştiţi prea bine ca exista totuşi unele lucruri care pot învinge chiar deşteptaciunea şi prevederea. Astea sunt, de pilda, stangacia şi prostia. Cel mai bun spadasin din lume nu trebuie sa se teama de al doilea spadasin din lume. Nu, nici gand – el trebuie sa se teama de adversarul ignorant, care în viaţa lui n-a pus mana pe spada. Un asemenea adversar nu lupta cum scrie la carte, aşa ca expertul nu-i poate veni de hac; iar ignorantul face lucrurile tocmai pe dos şi adesea îl gaseşte pe expert descoperit, ispravind cu el pe loc! Poftim! Cu toate alesele-mi însuşiri – cum puteam face faţa unui ţoparlan chiomb şi şpanchi, cu ochii logodiţi şi cu cap de natafleaţa? De unde puteam banui ca o sa se zgaiasca la copaci şi o sa-l nimereasca tocmai pe cel care trebuie? Dar vedeţi ca aidoma s-a şi întamplat. Natafleaţa nu se duse la copacul care trebuia, adica la cel cu craca pleoştita, ci la celalalt, cu care n-avea nimic de împarţit şi astfel din grseşeala nimeri unde trebuie şi sus se aburca.
Situaţia era grava. Noi taceam chitic şi aşteptam sa vedem ce-o sa se întample. Natafleaţa se caznea din rasputeri sa se caţere. Regele se ridica şi îşi pregati piciorul. Cand capul ţopar-lanului ajunse în raza lui de acţiune, se auzi o bufnitura înfun¬data şi natafleaţa zbura la pamant. De jos, se auzi un clocot de manie salbatica şi liota se împraştie, roind de jur împrejurul copacului. Eram prizonieri! Un altul se aburca înspre noi. Dibacira şi craca aceea care alcatuia un soi de punte şi un alt voluntar se caţara în copacul cu pricina. Regele îmi ordona sa joc rolul lui Horaţiu şi sa apar podul. Catva timp, inamicul asalta în repetate şi repezi randuri, dar oricum facea, cel din fruntea coloanei capata un şut, care-l dadea de-a dura, de fiecare data cand ajungea în raza de tir. Regelui îi spori curajul; bucuria sa nu mai avea margini. Îmi declara ca daca nu se va întampla nimic care sa ne încurce socotelile, vom petrece o noapte frumoasa, caci folosind tactica aceea puteam rezista în copac şi împotriva întregului ţinut.
Dar şi liota ajunse în curand la aceeaşi concluzie; drept care, ea îşi suspenda asaltul şi începu sa dezbata alte planuri. Haitaşii noştri n-aveau arme, însa pietroaie se gaseau cat pofteai şi ele prindeau bine scopului ce-l urmareau. Noi n-aveam nimic împotriva, daca din cand în cand cate o piatra va ajunge pana la noi, deşi nu prea era probabil, caci eram bine aparaţi de coroana şi frunziş, şi nu eram vizibili din nici un punct de ochire prielnic. Daca pierdeau vreo jumatate de ceas tot aruncand cu pietre, întunericul avea sa ne vina în ajutor. De aceea, ne simţeam foarte încantaţi. Ne era îngaduit sa zambim; ba aproape sa şi radem.
Dar n-am ras şi bine-am facut, fiindca ni s-ar fi oprit rasul în gat. Nu trecuse nici un sfert de ceas de cand pietroaiele cadeau ca ploaia prin frunziş şi saltau printre crengi, cand începuram sa simţim un miros. Adulmecand de vreo cateva ori, gasiram îndata explicaţia: era fum! Aşadar, partida noastra era, în cele din urma, pierduta! Am fost siliţi sa recunoaştem faptul. Cand te invita fumul, n-ai încotro, trebuie sa-i faci hatarul. Haitaşii aruncau vreascuri peste vreascuri şi buruieni umede şi cand vazura ca norul des de fum începe sa se încola¬ceasca în jurul copacului şi sa-l afume de-a binelea, izbucnira într-o furtuna de chiote, nemaiputand de bucurie. Abia am fost în stare sa-mi trag sufletul ca sa spun:
— Ia-o înainte, maria ta! Dupa maria ta, aşa cum porunceşte eticheta!
Regele îmi spuse cu glas gatuit:
— Urmeaza-ma jos, iara apoi reazama-te cu spatele de copac şi lasa pre seama mea cealalta parte a copacului. Apoi, da-vom lupta. Fieştecare vom face cate o movila den cei ucişi, dupre chipul şi pofta sa.
Apoi a coborat, maraind şi tuşind, iar eu dupa dansul. Am sarit – baldabac! – la pamant îndata dupa el; şi – ţuşti! – la locurile hotarate. Apoi ţinte lovituri, ca începusem sa dam şi sa încasam cat ne ţineau balamalele. Harmalaia şi zarva te asurzeau; era o încaierare naprasnica, o învalmaşeala vijeli¬oasa şi mereu cadea o grindina de lovituri înfundate. Deodata, un palc de calareţi dadu buzna în mijlocul mulţimii şi un glas striga:
— Staţi smirna! Au pieriţi sunteţi!
Ce melodie ne desfata urechile! Cel care strigase arata a nobil din cap pana în picioare: veşminte fudule şi costisitoare, ţinuta de barosan obişnuit sa porunceasca, înfaţişare aspra, cu obrazul şi trasaturile stricate de desfrau. Liota se dadu umila la o parte, ca o haita de potai. Nobilul ne cerceta cu severitate, apoi spuse cu glas taios ţaranilor:
— Ce cap de price aţi gasit oamenilor acestora?
— Sunt doi nebuni, prea slavite doamne, care ratacit-au pe aici, nece sa ştim de unde.
— Nu aţi aflat de unde? Va nevoiţi a zice ca nu-i cunoaşteţi?
— Prea cinstite doamne, adevar graim. Sunt straini şi nime nu-i ştie. Sunt cei mai smintiţi dintre smintiţi, puşi pe faradelegi şi setoşi de sange, decat care niciodata…
— Pace voua! Nu ştiţi ce graiţi. Nu sunt nebuni, iani spuneţi ce oameni sunteţi şi de unde va trageţi?
— Suntem nişte omanaşi de treaba, straini de meleagurile acestea, slavite doamne, şi mergem dupa treburi. Suntem dintr-o ţara îndepartata şi aici nu avem pe nimeni. N-am venit cu nici un gand rau, dara oamenii aceştia ne-ar fi ucis, de nu te-ai fi aratat domnia ta şi cu vitejie nu ne-ai fi ocrotit. Precum bine ai ghicit, slavite doamne, nu suntem nebuni au setoşi de sange.
Nobilul se întoarse spre suita sa şi spuse calm:
— Biciuiţi-mi dobitoacele acestea pana vor intra iara în cuştile lor!
Gloata pieri cat ai clipi din ochi şi calareţii pornira în goana dupa ei, fugarindu-i cu harapnicele şi calcand în copitele cailor, fara nici o mila, pe cei destul de nesocotiţi ca sa alerge pe drum, în loc s-o ia prin tufişuri. Ţipetele şi tanguirile se pierdura în departare şi curand calareţii începura sa se adune iar. Între timp, nobilul ne descususe staruitor, dar nu reuşise sa scoata nici un fel de amanunt de la noi. Risipeam cu ghio¬tura marturii de recunoştinţa pentru serviciul ce ni-l facuse, însa nu dezvaluiam altceva decat ca suntem nişte straini fara de prieteni, veniţi dintr-o ţara îndepartata. Cand toata escorta se întoarse, nobilul spuse unuia din servitorii sai:
— Adu caii şi vegheaza ca oamenii aceştia sa încalece.
— Prea bine, slavite doamne!
Furam oranduiţi la coada, printre slujitori. Am calatorit destul de iute şi în cele din urma, puţin dupa caderea nopţii, am mas la un han, aflat la vreo zece mile de la locul chinurilor noastre. Seniorul nostru se duse imediat în odaia sa, dupa ce porunci sa i se serveasca cina şi nu l-am mai zarit de loc.
Pranzul mic îl luaram în zori şi ne pregatiram de plecare.
Tocmai în clipa plecarii, vataful seniorului nostru ne taie drumul, paşind agale, cu o graţie molatica şi ne zise:
— Grait-aţi ca vi-e gandul a merge înainte, pre drumul carele iaste şi al nostru; drept care stapanul meu, contele Grip, dat-a porunca sa pastraţi caii şi oarecare dintre noi sa va însoţeasca douazeci de leghe catre un mandru oraş, pre nume Cambenet, unde va veţi afla scapaţi de orice primejdie.
Nu puteam decat sa mulţumim şi sa primim propunerea. Eram o ceata de şase şi ne-am haţanat aşa, mergand în voie iavaş-iavaş, şi tot vorbind ba de una, ba de alta, am aflat ca seniorul Grip era un personaj foarte însemnat în ţinutul lui, care se întindea cale de o zi dincolo de Cambenet. Am mers ca melcul, încat abia pe la pranz am ajuns în piaţa oraşului. Am descalecat amandoi şi i-am transmis înca o data seniorului mulţumirile noastre. Apoi, ne-am apropiat de mulţimea adunata în centrul pieţei, ca sa vedem ce-i putea interesa atat pe oamenii aceia. Erau acolo sclavii care mai ramasesera din ceata aceea ratacitoare, pe care o întalnisem mai de mult pe drum. Va sa zica, în tot timpul acesta sarmanii se istovisera, tarandu-şi lanţurile cu ei. Bietul soţ disparuse, împreuna cu mulţi alţii, şi se adaugasera în schimb cateva noi achiziţii. Pe rege nu-l prea interesa şi voia sa se departeze, dar eu eram absorbit de privelişte şi copleşit de mila. Nu-mi puteam lua ochii de la aceste sleite şi prapadite epave ale umanitaţii. Şedeau acolo pe pamantul gol, înghesuiţi unii într-alţii, cu capetele plecate, tacuţi, fara sa scoata macar un vaiet! Numai privindu-i şi ţi se rupea inima de jale. Şi printr-un contrast had, la vreo treizeci de paşi mai încolo, un orator de vorbe late ţinea altei adunari o cuvantare, proslavind fara nici o ruşine „glorioasele noastre libertaţi britanice”!
Fierbeam de furie. Uitasem ca sunt plebeu; îmi aminteam doar ca sunt om. Fie ce-o fi, am sa urc la tribuna aceea şi…
Ţac! Am fost pus în aceleaşi catuşe cu regele! Fartaţii noştri, slujitorii, ne-o facusera, iar seniorul Grip sta şi se uita. Regele se înfurie grozav şi zise:
— Oare ce va sa zica aceasta batjocura prosteasca?
Seniorul se mulţumi sa spuna cu raceala ticalosului sau vataf:
— Scoate sclavii la mezat!
Sclavi! Cuvantul capata un sunet nou – nespus de înfio¬rator! Regele îşi ridica braţele încatuşate şi le abatu cu o putere ucigatoare, dar stapanul nostru se ferise în laturi la vreme. Vreo duzina de slujitori ai nemernicului se repezira la noi şi într-o clipita eram cu mainile legate la spate, în neputinţa de a ne mai mişca.
Am racnit sus şi tare şi cu atata sinceritate ca suntem oameni liberi, încat am atras atenţia oratorului care trancanea despre libertate şi patrioţilor din jurul sau, facandu-i sa se stranga în preajma noastra, hotaraţi la orice.
Oratorul zise:
— De graiţi cuvente adevarate ca oameni slobozi sunteţi, întru nimic nu aveţi a va teme –slobozenia harazita Britaniei de catre bunul Dumnezeu va sta spre pavaza şi ocrotire. (Aplauze.) Curanda vreme veţi vedea aceasta. Adevaraţi cu dovezi!
— Care dovezi?
— Dovezi precum ca oameni slobozi sunteţi.
A, mi-am adus aminte! M-am liniştit şi n-am mai spus nimic. Dar regele tuna:
— Baiguitor în ganduri mai eşti, omule. Dupa randuiala firii şi întru datorinţa iaste ca talharul acesta, de lege calcator, sa înfaţoşeze adevaratura ca nu suntem oameni slobozi.
Pricepeţi, regele îşi cunoştea legile întocmai cum ataţia alţi oameni cunosc adesea legile, prin cuvinte, şi nu dupa urmarile lor. Dar legile capata înţeles şi devin foarte vii numai cand ajungi sa le simţi aplicate pe pielea ta.
Toţi cei de faţa clatinara din cap şi parura dezamagiţi: caţiva ne întoarsera spatele, pierzand orice umbra de interes în privinţa noastra. Oratorul zise – de asta data pe ton de afaceri şi nu de sentiment:
— De nu cunoaşteţi pravila ţarii voastre, vreme ar fi a o învaţa. În faţa noastra straini sunteţi – şi aceasta nu veţi tagadui-o. Se prea poate oameni slobozi sa fiţi – şi nu ne rostim împotriva; dara aşijderea sclavi puteţi fi. Prea limpede iaste pravila: nu celui ce stapan îşi zice se cade a dovedi ca sunteţi robii sai, ci voua înşiva vi se cere a dovedi ca nu sunteţi robi.
I-am raspuns:
— Stimate domn, da-ne ragaz cat sa manam pre careva la Astolat, sau da-ne numai vremea sa trimitem pana în Valea Sfinţeniei…
— Potoleşte-te, om bun; aceste rugaminţi nu-s pe potriva datinelor şi nici o nadejde ca sa-ţi fie împlinite. S-ar irosi multa vreme şi neîndoielnic ar caşuna stapanului nostru…
— Ce stapan, nataraule! tuna regele. Nu-i nime pre lume stapanul meu, ci eu însumi sunt sta…
— Taci, pentru numele lui Dumnezeu!
Vorbele mi-au ţaşnit tocmai la vreme ca sa-l opresc pe rege. Ne aflam şi aşa într-o încurcatura destul de grava, şi nu ne-ar fi ajutat cu nimic daca le-am fi dat oamenilor alora ideea ca suntem nişte nebuni de legat.
N-are rost sa mai înşir amanuntele. Contele ne-a scos la vanzare şi ne-a vandut la mezat. Aceeaşi lege diabolica exis¬tase şi în Sudul nostru, chiar pe vremea mea, cu mai bine de o mie trei sute de ani mai tarziu. Din pricina acestei legi, sute de oameni care nu putusera dovedi ca sunt oameni liberi, fusesera vanduţi ca sclavi pe viaţa, fara ca împrejurarea aceea sa-mi fi facut vreo impresie deosebita. Dar acum tipicul legii şi butucul licitaţiei îmi devenisera o experienţa personala; şi iata cum un fapt pe care îl socotisem nejustificat, şi numai atat, îmi aparu deodata în toata diavoleasca-i grozavie! Ei, ce vreţi – aşa suntem plamadiţi noi, oamenii!
Aşadar, am fost vanduţi la licitaţie, ca vitele. Într-un oraş mare şi pe o piaţa ca lumea, s-ar fi scos pe noi un preţ mai bun; dar oraşelul acela era tare amorţit, aşa ca am fost vanduţi pe o suma care ma face sa ma ruşinez de cate ori îmi amintesc de ea. Regele Angliei facu şapte dolari şi primul sau ministru noua, cand regele valora ca nimica doisprezece dolari şi eu pe puţin cincisprezece. Dar aşa se nimereşte totdeauna: daca forţezi o vanzare pe o piaţa slaba, orice marfa ai avea, nu scoţi mare lucru, ba fluieri a paguba. Daca nobilul conte ar fi avut destula minte ca sa…
În sfarşit, nu-i locul aici sa-mi arat simpatia faţa de el. Sa-l lasam sa-şi vada de drum, deocamdata; i-am luat numarul, cum s-ar zice.
Negustorul de sclavi ne-a cumparat pe amandoi, ne-a agaţat de lanţul cel lung şi am alcatuit coada alaiului sau. Am pornit-o în coloana de marş şi am ieşit din Cambenet pe la namiezi. Mi se parea nespus de ciudat şi cu totul de necrezut ca regele Angliei şi primul sau ministru – mergand în fiare, cu obezi la picioare şi în jug, într-un convoi de sclavi – sa treaca pe sub nasul a tot felul de barbaţi şi femei, fara nici o treaba, sau sub ferestrele la care stateau cele mai gingaşe şi mai fermecatoare doamne, şi, totuşi, sa nu atraga nici o privire curioasa, sa nu trezeasca macar o remarca oarecare. Doamne, doamne – asta dovedea, ca, la urma urmei, un rege nu-i cu nimic mai divin decat un biet vagabond. Cand nu ştii ca-i rege, el îţi apare doar ca o faptura neînsemnata, un cap sec şi atat tot. Dar, ia-mi pofteşte şi dezvaluie-i calitatea, şi atunci sa te ţii… ca numai cand te uiţi la el şi ţi se taie rasu-flarea! Cred ca suntem cu toţii nebuni. Fara îndoiala, nebuni din nascare.
CAPITOLUL XXXV
Un incident penibil
Lumea-i plina de surprize. Regele era ros de ganduri negre – ceea ce era şi firesc. O sa ma întrebaţi la ce se tot gandea? Ei, bineînţeles, la uluitoarea sa prabuşire de la locul cel mai de frunte din lume la cel mai de jos; de la cea mai stralucita situaţie la cea mai întunecata; de la cel mai mareţ rang printre oameni, la cel mai umil. Dar pot jura ca nu asta-l sacaia cel mai mult, ci preţul pe care fusese vandut! Parea ca tot nu-i intra în cap ca s-au platit doar şapte dolari pe el. Desigur ca la început, cand mi-am dat seama, am ramas şi eu buimac: nici nu-mi venea sa cred aşa ceva, caci mi se parea nefiresc. Dar de îndata ce mi s-au deschis ochii, privind lucrurile cu binoclul minţii, şi am putut judeca mai pe înde¬lete, am vazut ca greşisem. Dimpotriva, era ceva foarte firesc şi asta din urmatorul motiv: un rege e o simpla plasmuire, un artificiu oarecare, aşa ca sentimentele sale, ca şi mişcarile unei papuşi automate, sunt şi ele un simplu artificiu; ca om însa, el este totuşi o realitate, iar sentimentele sale omeneşti sunt realitaţi, nu naluciri. Sa nu uitam ca şi un om obişnuit se ruşineaza sa fie preţuit la mai puţin decat se apreciaza el singur, iar regele cu siguranţa ca nu era cu nimic mai mult decat un om obişnuit – daca era şi-atat.
Naiba sa-l ia! Ma pisa cu tot felul de argumente ca sa ma convinga ca în orice targ ca lumea s-ar fi scos ca popa douazeci şi cinci de dolari pe dansul, pretenţie care era pur şi simplu absurda şi plina de cea mai sfruntata trufie, caci nici eu nu faceam atata. Oricum, pentru noi era un subiect de discuţie foarte delicat. De fapt, trebuia pur şi simplu sa ocolesc discuţia şi sa fiu cat mai diplomat. Trebuia sa las deoparte orice scrupul şi sa încuviinţez cu neobrazare ca într-adevar s-ar fi cuvenit sa se scoata douazeci şi cinci de dolari pe dansul, cand îmi dadeam prea bine seama ca de cand e lumea nu s-a vazut vreun rege care sa faca macar jumatate din banii aia – iar în urmatoarele treisprezece secole n-avea sa se vada nici unul, care sa faca macar pe sfert.
Aşa e. Oricum, ma calca pe nervi. Chiar daca se apuca sa vorbeasca despre recolte ori despre mersul vremii, sau despre situaţia politica; despre caini sau pisici, despre morala ori teologie – despre orice-i trecea prin cap – eu tot suspinam, ştiind unde voia sa ajunga: dumnealui aducea mereu vorba despre chestiunea care-l racaia, a vanzarii lui doar pe şapte dolari. De cate ori poposeam într-un loc unde se aduna lume multa, îmi arunca o privire care graia limpede: „Daca am putea încerca din nou afacerea, acum, cu oamenii aştia, ai vedea ca s-ar scoate o suma frumuşica!”
Sa va spun drept – cand s-a petrecut vanzarea, m-am amu¬zat în sinea mea, vazandu-l luat la mezat pe şapte dolari; dar cand a început sa se perpeleasca şi sa se rasuceasca în fel şi chip, ca peştele pe uscat – din pricina vanzarii – mi-am dorit sa fi scos şi o suta de dolari. Povestea mea avea şanse sa mearga aşa la nemurire, caci în fiecare zi – oriunde poposeam – ne cercetau eventualii cumparatori, şi de cele mai multe ori reflecţiile ce le faceau asupra regelui sunau cam aşa:
— Uite-un natarau care face ca popa doi dolari jumate! Nu vezi ca are o ţinuta de treizeci de dolari? Pacat ca ţinuta nu are cautare la targ.
În cele din urma, aceste remarci avura un prost rezultat. Proprietarul nostru era om practic şi pricepu ca acest defect trebuia sa fie îndreptat, daca voia sa gaseasca un cumparator pentru rege. Aşa ca se apuca de lucru ca sa dezbare sacra persoana a maiestaţii sale de ţinuta sa solemna, de „stilul” ţinutei ce-o avea. Aş fi putut sa-i dau cateva sfaturi preţioase, dar n-am facut-o. Nu trebuie sa oferi sfaturi unui negustor de sclavi, daca nu vrei sa strici cauzei în favoarea careia pledezi, îmi fusese destul de greu sa-l fac sa-şi schimbe ţinuta de rege într-una de ţaran, chiar cand fusese un elev dornic de învaţa¬tura şi tare silitor. Acum ar fi fost o povara mult prea apasatoare sa-ţi iei însarcinarea de a preface ţinuta regelui într-o ţinuta de sclav, ba, unde mai pui, cu forţa! Sa nu mai intram în amanunte; nu-mi mai bat capul cu ele şi va las sa vi le închi¬puiţi singuri. Vreau sa subliniez doar ca, dupa o saptamana, existau o gramada de dovezi ca biciul, bata şi pumnul lucra¬sera din plin; sa fi vazut numai trupul regelui şi i-aţi fi plans de mila. Dar despre bietul lui sufleţel nu ma întrebaţi? Ei, bine, nici vorba sa fi fost catde cat atins. Pana şi negustorul de sclavi, aşa capaţanos şi butucanos cum era, reuşi sa-şi dea seama ca poate exista şi un soi de sclav care ramane om întreg pana la moarte; caruia îi poţi sfarama oasele, dar nu şi cerbicia. Omul acela descoperi ca, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu putea de fel s-ajunga de-o seama cu regele, dar regele era gata sa coboare pana la el, şi a şi facut-o. Aşa ca, în cele din urma, se resemna şi îl lasa pe rege în apele neştirbitei sale ţinute. Adevarul e ca regele Arthur preţuia mult mai mult decat un rege obişnuit; era un om întreg, iar cand omul e om, nu se lasa doborat nici în ruptul capului.
Vreo luna de zile am dus-o greu de tot, ratacind de colo pana colo, pe jos, patimind multe necazuri. Şi în peri¬oada aceea, ia ghiciţi care cetaţean al Angliei s-a interesat mai mult de problema sclavajului? Însaşi maiestatea sa regele! Aşa e! De unde fusese cel mai nepasator om faţa de aceasta problema, acum capatase un interes grozav faţa de ea, ca vorba ceea: îs mai aproape dinţii decat parinţii. Nici n-am mai vazut pe cineva sa-şi verse mai cu foc ura împotriva acestei instituţii decat regele. Aşa ca am cutezat sa-i pun înca o data întrebarea ce i-o mai pusesem cu ani în urma şi la care primisem un raspuns atat de raspicat, încat socotisem ca nu-i prudent sa ma mai amestec şi în chestiunea aceea. Ştiţi, îl întrebasem daca nu-i de parere ca sclavia ar trebui desfiinţata.
Raspunsul sau cel nou a fost tot atat de raspicat, dar de data asta îmi desfata auzul. Nici nu mi-aş dori s-aud vreodata vorbe mai îmbucuratoare – deşi trivialitatea lor nu era bine dozata, fiind îmbinate cu stangacie şi cuvantul cel mai tare era aruncat fara rost aproape la mijlocul ocarilor, în loc de sfarşit, unde desigur ca i-ar fi stat mai bine.
Acum, eram gata şi foarte dornic sa evadez. Pana atunci nu voisem. Nu, n-aş putea spune chiar asta. Voisem şi mai înainte, dar nu eram dispus sa risc orice, la disperare, şi-l sfatuisem şi pe rege sa nu cumva sa încerce aşa ceva. Dar acum, acum era cu totul alta socoteala! Acum libertatea merita orice jertfa. De aceea, am pus la cale un plan care m-a încantat imediat. Planul cerea timp, e drept, şi rabdare – rabda¬re şi timp berechet. Am fi putut dibui şi cai mai rapide, la fel de sigure, dar nici una nu ar fi fost tot atat de romantica; nici una nu putea fi dramatizata atat de mult. Aşa ca n-aveam de gand sa renunţ la ea. Putea sa ne întarzie luni de zile – n-avea a face: voiam s-o duc la capat, chiar de-ar fi fost sa întorc lumea pe dos.
Din cand în cand, treceam prin cate-o paţanie. Într-o noapte, ne-a surprins o viforniţa cumplita, pe cand ne aflam la vreo doua mile de satul unde mergeam. Aproape pe loc am fost învaluiţi ca într-o ceaţa – atat de deşi cadeau fulgii. Nu puteai vedea la doi paşi, şi în curand ne-am ratacit. Negustorul de sclavi ne biciuia cu deznadejde, caci se vedea ameninţat de ruina – dar cu bicele lui nu facea decat sa înrautaţeasca situa¬ţia, fiindca ne îndeparta de drum şi ne taia orice şansa de ajutor. Aşadar, în cele din urma am fost siliţi sa ne oprim şi sa ne trantim pe jos, chiar acolo în plin camp unde ne aflam. Viscolul bantui pana la miezul nopţii, apoi înceta: la ceasul acela, doi barbaţi mai firavi dintre noi şi trei femei murisera, iar alţii erau ţepeni şi moartea le dadea tarcoale. Stapanul nostru era ca înnebunit. Îi dezmorţi pe cei ramaşi în viaţa şi ne sili sa ne ridicam, sa sarim, sa ne batem cu palmele peste piept, ca sa ne mai punem sangele în mişcare, ajutandu-ne şi el pe cat putea cu harapnicul.
Deodata, se petrecu ceva neprevazut. Auziram ţipete şi vaiete şi, îndata dupa aceea, se ivi o femeie, alergand şi strigand şi care, vazandu-ne grupul, se arunca în mijlocul nostru şi ne ceru sa o ocrotim. Pe urmele ei gonea o gloata întreaga – unii din ei cu facle în maini. Urmaritorii spuneau ca femeia e o vrajitoare care pricinuise moartea catorva vaci, abatand asu¬pra lor o boleşniţa ciudata, datorita farmecelor pe care le facuse, cu ajutorul unui drac prefacut în pisica neagra. O batusera cu pietre, sarmana, încat abia mai arata a om – atat de zdrobita şi de însangerata era. Mulţimea voia s-o arda de vie.
Ei, şi-acum ce credeţi ca a facut stapanul nostru? Cand ne-am strans în jurul bietei fapturi, ca s-o aparam, stapanul şi-a descoperit o şansa neaşteptata. Le-a spus celor care o urmarisera: Ardeţi-o chiar aici, altfel nu v-o mai dau deloc, închipuiţi-va ce nemernic! Cioata atata aştepta. O legara de-un ţaruş; adusera lemne, le îngramadira în jurul ei şi le dadura foc cu faclele, în timp ce femeia ţipa şi se ruga, strangand la piept pe cele doua fetiţe. Iar fiara noastra, cu gandul numai la afaceri şi cu inima nicaieri, ne biciui, facandu-ne sa ne apropiem de rug şi sa ne încalzim – dandu-ne iaraşi viaţa şi valoare comerciala – chiar la focul ce rapi nevinovata viaţa a sarmanei mame care nu facuse nici un rau. Aşa soi de stapan aveam! Mi-am întiparit bine în minte faptele lui, pentru mai tarziu. Viscolul îl costase viaţa a noua oameni din ceata sa; şi dupa aceasta întamplare multe zile în şir s-a purtat cu noi mai brutal ca oricand, turband din pricina pagubei suferite.
Aventurile se ţineau lanţ. Într-o zi, am dat peste un corte¬giu. Şi înca ce cortegiu! Se parea ca toate lepadaturile rega¬tului se adunasera şi mergeau laolalta, ba pe deasupra mai erau şi beţi cu toţii. În frunte o caruţa cu un sicriu în ea, iar pe sicriu şedea o copila, foarte atragatoare, de vreo optsprezece ani, alaptand un prunc, pe care-l strangea la piept cu o dragoste arzatoare. Din cand în cand, copila îşi ştergea lacrimile care-i şiroiau pe faţa, iar pruncul neştiutor îi zambea de fiecare data, fericit şi mulţumit, framantandu-i sanul cu manuţa lui durdulie, cu gropiţe, pe care copila o mangaia şi-o giugiulea, ţinand-o drept la inima-i zdrobita.
Barbaţi şi femei, baieţi şi fete se ţineau dupa caruţa sau pe de laturi, huiduind şi strigand vorbe deşanţate şi tot felul de ocari, fredonand franturi de cantece deocheate, ţopaind şi danţuind. Era o adevarata petrecere a diavolilor. Ce privelişte dezgustatoare! Aşa ajunsesem într-o mahala londoneza, din afara zidurilor cetaţii, şi avuram sub ochii noştri o mostra a unei anumite parţi din societatea Londrei. Stapanul nostru ne facu rost de locuri bune, chiar langa eşafod. Preotul, care se afla acolo, o ajuta pe biata copila sa urce treptele, spunandu-i cuvinte de mangaiere şi facandu-l pe ispravnic sa-i dea un jilţ. Apoi, ramase alaturi de ea pe eşafod, privi o clipa gramada de chipuri ce-şi înalţau ochii spre furca spanzuratorii, chiar la picioarele lor; dupa aceea îşi plimba privirea de-a lungul talazurilor de capete, ce se întindeau în toate parţile, cat vedeai cu ochii – şi în cele din urma începu sa spuna povestea fetei, în glasul sau razbatea mila – lucru grozav de rar în ţara aceea stapanita de neştiinţa şi salbaticie. Îmi amintesc amanunţit tot ce-a spus, afara de cuvintele cu care a povestit, aşa ca o sa va înfaţişez povestea cu cuvintele mele:
— Legea are menirea de a face dreptate. Uneori, nu-şi atinge însa ţinta. Este ceva care nu poate fi împiedicat. În faţa acestei situaţii nu putem decat sa fim mahniţi şi resemnaţi şi sa ne rugam pentru sufletul celui care cade pe nedrept, lovit de braţul legii, şi pentru ca numai puţini sa aiba parte de aceasta soarta nedreapta. O lege o trimite la moarte pe aceasta sarmana şi tanara fiinţa – şi aşa este drept. Dar alta lege a pus-o în situaţia de a savarşi crima sau de a muri de foame, împreuna cu pruncul ei. În faţa lui Dumnezeu, aceasta lege e raspunzatoare atat de crima ei, cat şi de josnica ei moarte!
Nu-i mult de cand aceasta tanara faptura, aceasta copila de optsprezece ani, era soţie şi mama, ca oricare soţie şi mama din Anglia; buzele îi erau înveselite de cantecele care sunt graiul inimilor bucuroase şi nevinovate. Tanarul ei soţ era la fel de fericit ca dansa, caci îşi facea pe deplin datoria, muncea din zori şi pana în noapte la meşteşugul sau, caştigandu-şi cinstit şi cu truda painea. Treburile-i mergeau bine, dadea adapost şi cele de-ale gurii familiei sale şi adauga obolul sau la bogaţia naţiunii. Prin îngaduinţa unei legi viclene, o pacoste neaşteptata s-a abatut asupra acestui sfant camin şi l-a nimicit cu desavarşire! Tanarul soţ a fost pandit şi luat cu arcanul la oaste, fiind trimis pe mare. Soţia nu ştia nimic. L-a cautat pretutindeni; a mişcat inimile cele mai împietrite cu lacrimile-i rugatoare, cu graiul sfaşietor al deznadejdei. Saptamanile se scurgeau una dupa alta, şi ea pandea întoarcerea, aşteptand şi sperand, dar treptat îşi rataci minţile sub povara mizeriei. Încetul cu încetul toate micile ei econo¬mii s-au risipit pe mancare. Cand n-a mai putut plati chiria, au dat-o afara din casa. Cat a mai avut putere, a cerşit; în cele din urma, cand murea de foame şi-i secase laptele, a furat o bucata de panza care costa o patrime dintr-un cent, gandind s-o vanda şi sa-şi salveze copilul. Dar a fost vazuta de stapanul panzei. A fost aruncata în închisoare şi tarata la judecata. Omul a depus marturie la proces. S-a ţinut o pledoarie şi povestea întristatoare a vieţii ei a fost spusa în aparare. I s-a îngaduit şi ei sa vorbeasca. A recunoscut ca furase panza, dar ca în ul¬tima vreme sufletul îi fusese tulburat de atatea necazuri, încat – cotropita de foame, cum era – fel de fel de ganduri, nele¬giuite ori ba, îi rataceau de-a valma prin minte şi ea nu-şi mai dadea seama de nimic decat ca era nespus de înfometata! O clipa, toţi fura mişcaţi şi îmboldiţi sa se arate milostivi, vazand-o atat de tanara şi lipsita de prieteni, într-o stare atat de jalnica, şi pricepand ca legea care-i rapise sprijinul era singura cauza a abaterii sale. Dar procurorul a replicat ca, deşi toate aceste lucruri erau adevarate şi cat se poate de întristatoare, totuşi în zilele noastre bantuie prea multe furtişaguri şi o milos¬tivire rau înţeleasa ar primejdui siguranţa proprietaţii. Ah! doamne! Caminurile pustiite, copiii lasaţi orfani şi inimile zdrobite nu alcatuiesc deloc proprietatea pe care o preţuieşte legea britanica! Astfel ca procurorul s-a simţit nevoit sa ceara pedeapsa capitala.
Cand judecatorul şi-a pus toca neagra, proprietarul panzei s-a ridicat şi el, înfiorat în toata fiinţa lui – era pamantiu la faţa şi buzele-i tremurau – iar cand a auzit spaimantatoarea sentinţa a strigat: „Vai şi amar de biata copila, nici cu gandul nu gandeam ca moartea i se va trage!” şi s-a pravalit ca un copac doborat la pamant. Cand l-au ridicat, îşi pierduse minţile; înainte de apusul soarelui, şi-a facut seama. Avea inima buna, era un om care în fundul sufletului iubea dreptatea. Adaugaţi crima lui la cea care urmeaza sa fie savarşita acum în faţa voastra şi puneţi-le pe amandoua pe seama cui merita: pe seama neîmblanzitelor legi ale Britaniei, pe seama carmui-torilor ei. A sosit ceasul, copila mea; lasa-ma sa ma rog pentru ei – nu pentru tine, scumpa inima înşelata şi neprihanita, ci pentru cei vinovaţi de pierzania şi moartea ta, care au mai multa nevoie sa ne rugam pentru ei.
Dupa rugaciunea preotului i-au pus copilei ştreangul de gat, dar au avut de furca pana sa-i potriveasca nodul dupa ureche, fiindca mereu ea îşi saruta pruncul ca o apucata; îl strangea cu înfrigurare la piept şi se lipea cu obrazul de el, scaldandu-l în lacrimi; cand gemea, cand ţipa într-una, iar pruncul gangurea şi radea, dand din picioruşe plin de încantare, socotind ca totul e joaca şi zbenguiala. Pana şi calaului i s-a muiat inima privind asemenea scena, şi şi-a întors capul. Cand toate pregatirile au fost gata, preotul a apucat pruncul din braţele mamei, l-a purtat cu blandeţe şi s-a îndepartat în graba; dar copila şi-a încleştat mainile şi s-a repezit ca o salbatica înspre el, dand un ţipat – însa franghia şi ispravnicul au ţinut-o locului. Apoi a îngenuncheat şi şi-a întins braţele, strigand:
— Înca o sarutare, Doamne Dumnezeule, înca una, înca una – o faptura în pragul morţii va cere mila şi îndurare!
A capatat voia sa-l mai sarute; aproape ca şi-a înabuşit copilul. Iar cand i l-au luat iaraşi, a strigat:
— O, odorul meu, vei pieri şi tu! Sarman de parinţi eşti, fara de adapost eşti şi n-ai pe nime în sfanta lume, care sa te ajute!
— Va avea parte de toate! spuse bunul preot. Voi avea grija eu pana în ceasul morţii!
Sa fi vazut atunci chipul bietei copile! Recunoştinţa? Doamne, cum sa exprim aşa ceva prin cuvinte? Cuvintele sunt doar nişte valvatai zugravite, pe cand privirea este vapaia însaşi. Ea-i arunca preotului privirea aceea înflacarata şi-o duse cu dansa printre comorile cerului, unde se afla tot ceea ce-i dumnezeiesc.
CAPITOLUL XXXVI
O întalnire în bezna
Londra parea un loc destul de interesant – pentru un sclav. Era doar un sat foarte întins, alcatuit mai cu seama din glodaraie şi stufariş. Uliţele erau noroioase, întorto¬cheate şi nepietruite. Populaţia parea un uriaş roi, în veşnica forfota şi îmbulzeala, împestriţat de zdrenţe şi splendori, de panaşuri ce se leganau în vant şi armuri scanteietoare. Regele avea un palat acolo, dar nu-l putu vedea decat pe dinafara. Asta-l facu sa ofteze; da, şi sa înjure puţintel, în stilul saraca¬cios şi copilaresc al secolului al Vl-lea. Am întalnit marimi şi cavaleri pe care-i cunoşteam, dar care nu ne-au recunoscut în zdrenţele noastre, acoperiţi de jeg şi vanatai şi purtand urmele batailor pe care le îndurasem. De altfel, nu s-ar fi uitat la noi nici daca i-am fi strigat, şi nici nu s-ar fi oprit sa ne raspunda, caci legea nu îngaduia sa vorbeşti cu sclavii legaţi în lanţuri. Sandy trecu la vreo zece paşi de mine, calare pe-un catar; probabil ca ma cauta. Dar ce mi-a frant cu adevarat inima a fost o întamplare care s-a petrecut chiar în piaţa unde era amarata noastra baraca. Pe cand priveam, cu lacrimi în ochi, cum un om era fiert în cazanul cu ulei pentru ca falsifi¬case bani, vazui un vanzator de ziare, fara sa pot ajunge pana la el! Totuşi, asta m-a îmbarbatat; era o dovada ca Clarence era în viaţa şi îşi vedea mai departe de treaba. M-am gandit ca n-o sa treaca mult şi-o sa-l vad iaraşi; gandul acesta m-a bucurat tare mult.
Într-alta zi, vazui în treacat altceva, care-mi dete mult curaj. Era vorba de un fir care se întindea de la un acoperiş la altul. Cu siguranţa, era o linie de telegraf sau de telefon. Ţineam grozav sa fac rost de-o bucaţica de sarma. Tocmai de asta aveam nevoie ca sa-mi pun în aplicare planul de evadare. Aveam de gand ca într-o noapte sa-mi desfac lanţurile, împre¬una cu regele, şi sa-i pun un caluş stapanului nostru, legandu-l cobza; apoi sa-mi schimb hainele cu el, sa-l bat mar pana o semana cu o aratare şi – staţi ca nu am ispravit – sa-l prind de lanţul sclavilor, sa-i iau în stapanire averea, s-o pornesc în marş spre Camelot şi…
Desigur ca mi-aţi ghicit gandurile; pricepeţi ce uimitor efect dramatic aş fi starnit la palat. Totul se putea îndeplini, daca puneam mana pe-o bucata de fier moale, din care sa încropesc un carlig. Atunci aş fi putut desface, cand pofteam, lacatele cu care erau întarite lanţurile noastre. Dar n-avusesem niciodata norocul asta, caci nu se întamplase sa-mi cada în mana un asemenea lucru… Totuşi, în cele din urma, mi se ivi şi mie prilejul. Venise iar un nobil care se mai targuise de doua ori pentru mine, dar fara rezultat sau fara vreun pas serios spre reuşita. Nu ma aşteptam deloc sa ajung vreodata proprietatea lui, fiindca preţul cerut pe mine, din clipa în care devenisem sclav, era foarte piparat şi totdeauna cumpa¬ratorii plecau ori indignaţi ori razand în batjocura; totuşi, stapanul meu îl menţinea cu încapaţanare: douazeci şi doi de dolari. Nu voia sa lase nici macar un cent. Regele era grozav de admirat din pricina fizicului sau impresionant, dar ţinuta sa regeasca constituia un mare neajuns, facandu-l „nevan¬dabil”, caci nimanui nu-i convenea sa aiba un astfel de sclav. Eram sigur ca nu voi fi desparţit de dansul din pricina preţului meu exagerat. Nu, nu m-aşteptam deloc sa ajung în mainile nobilului acela, dar în schimb avea el ceva care speram sa ajunga în mainile mele, daca ne vizita mai des. Era vorba de nişte podoabe de oţel cu un ac lung, cu care îşi prindea în faţa mantia sa lunga. Avea trei la fel. Ma nemulţumise de doua ori, fiindca nu se apropiase destul de mine ca sa-mi pot îndeplini planul fara nici un risc, însa a treia oara am izbutit; am pus mana pe agrafa de jos, iar cand şi-a dat seama, a crezut c-o pierduse pe drum.
Am avut prilejul de a ma bucura vreun minut, dar imediat şi acela de a ma întrista iaraşi. Caci, tocmai cand targul era sa cada balta, ca de obicei, stapanul rosti deodata ceea ce în engleza moderna ar suna cam aşa:
— Ştii ceva? Uite ce zic eu… M-am saturat sa-i mai ţin pe aştia doi natarai. Da-mi douazeci şi doi de dolari pe asta, şi pe alalalt ţi-l dau cadou.
Regele sa plesneasca şi mai multe nu… Nu mai putea de furie, începu sa se înabuşe şi sa horcaie, în timp ce stapanul şi nobilul se îndepartau, discutand:
— Fagaduieşte-mi ca nu-ţi vei lua cuvantul înapoi!
— Mi-l voi ţine pana maine la acelaşi ceas.
— Atuncea la ceasul acela îţi voi da raspunsul! zise nobilul şi disparu, urmat de stapan.
Nu mi-a fost uşor sa-l potolesc pe rege, dar tot am izbutit, l-am şoptit la ureche:
— Nu te supara, maria ta, vei vedea ce plocon îl aşteapta pe stapanul nostru. Plocon de la maria ta şi de la mine aşijderi. La noapte amandoi vom fi slobozi.
— O!… În ce chip anume?
— Cu agrafa aceasta furata, vom desface lacatele şi vom arunca lanţurile, la noapte. Pe la noua ceasuri şi jumatate, cand stapanul vine sa-şi faca veghea de noapte, punem mana pe el, îi varam un caluş în gura, îi tragem o chelfaneala zdra¬vana, şi dis-de-dimineaţa, chiar în zori, parasim oraşul ca proprietari ai acestei caravane de robi.
Nu i-am spus nimic mai mult, dar regele era şi aşa foarte încantat şi mulţumit. În seara aceea, aşteptaram plini de rabdare ca ceilalţi sclavi sa adoarma şi voiam sa ne încredin¬ţam, dupa semnele obişnuite ca într-adevar dorm, fiindca, pe cat se poate, nu trebuia sa depinzi cu nimic de aceşti bieţi oameni. E mai bine sa-ţi pastrezi pentru tine tainele. Fara îndoiala ca nu s-au întors mai mult ca de obicei cand pe-o parte, cand pe-alta, dar mi s-a parut ca va trece o veşnicie pana ce va începe a se auzi sforaitul lor regulat.
Cu fiecare minut care trecea ma cuprindea şi mai tare o teama nervoasa gandindu-ma ca nu ne va ramane destul timp pentru îndeplinirea scopului nostru, aşa ca facui cateva încer¬cari pripite, care nu izbutira decat sa întarzie treaba. Nu eram în stare sa nimeresc lacatele pe întuneric, fara sa zornaiesc, şi astfel din cand în cand se întampla sa trezesc pe cate unul care, rasucindu-se brusc în somn, îi trezea la randul lui şi pe alţii.
Dar pana la urma m-am descotorosit de ultimele fiare şi am devenit iar un om liber. Am rasuflat adanc, în semn de uşurare, şi am întins mana sa desfac şi fiarele regelui. Era, însa, prea tarziu, caci stapanul nostru venise cu o facla într-o mana şi cu bata în cealalta. Ma ghemuii în mijlocul janghinoşilor care trageau la aghioase, ca sa nu vada stapanul ca nu mai aveam lanţuri, şi stateam la panda, gata sa sar asupra lui, în clipa cand se va apleca asupra-mi.
Dumnealui, însa, nu se apropie. Se apleca, doua sau trei clipe se uita aşa, niznai, la mogaldeaţa pe care o faceau trupu¬rile noastre, dus pe ganduri, lasa în jos faclia şi o porni spre uşa, chibzuind, şi pana sa-mi dau seama cam ce ganduri i se vanturau prin minte, dumnealui se şi facuse nevazut afara, închizand binişor uşa.
— Degrab! zise regele. Învartejeşte-l!
Desigur ca nu-mi ramanea altceva de facut şi într-o clipita m-am ridicat şi am zbughit-o pe uşa. Dar, draga doamne, pe vremea aceea nu existau lampi şi era o noapte întunecoasa. Totuşi, am zarit o umbra de om la caţiva paşi de mine. M-am repezit şi m-am aruncat asupra ei, şi pe urma sa te ţii, scarmaneala! Ne luptam, ne burduşeam şi ne luam de gat şi cat ai zice peşte s-au strans în jurul nostru o gramada de gura-casca. Încaierarea îi pasiona la culme şi ne încurajau cat îi ţinea gura. La o adica, n-ar fi fost mai binevoitori şi mai prietenoşi nici daca s-ar fi chelfanit ei între ei. Apoi, se isca în spatele nostru o galceava cumplita şi vreo jumatate dintre chibiţi ne parasi în goana ca sa arate ceva simpatie şi concurenţei. De pretutindeni începura sa rasara felinare care se balabaneau prin bezna. Erau strajerii care se adunau de unde nu gandeai. Imediat o halebarda ma lovi peste umar, drept avertisment, şi am ştiut ce înseamna asta: eram în custodie, deopotriva cu adversarul meu. Am fost duşi amandoi la închisoarea oraşului, însoţiţi de un paznic. Era un adevarat dezastru; un plan mareţ naruit pe neaşteptate! Încercam sa-mi închipui ce se va petre¬ce cand stapanul va descoperi cu cine se batuse şi ce se va întampla daca vom fi închişi împreuna, în încaperea unde erau ţinuţi de obicei batauşii şi pungaşii, şi ce-ar putea…
Dar chiar în clipa aceea adversarul îşi întoarse faţa spre mine şi lumina chioara, ce se iţea din felinarul de tinichea al paznicului, cazu asupra protivnicului meu. Sa ma trasneasca Dumnezeu daca nu era altcineva decat cine crezusem eu!
CAPITOLUL XXXVII
O primejdie înspaimantatoare
Sa dorm? Iata ceva cu neputinţa. În orice caz, ar fi fost cu neputinţa sa adormi în vagaunele închisorii, cu liota aceea raioasa de beţivani, puşlamale şi marţafoi, care-ţi împuiau capul cu cantecele lor. Cum ardeam de nerabdare sa ies de-acolo ca sa aflu cat mai repede proporţiile catastrofei, care probabil ca se petrecuse la salaşul sclavilor, în urma boroboaţei mele de neiertat – va închipuiţi ca numai la somn nu mi-era gandul.
Noaptea aceea mi s-a parut fara sfarşit, dar în cele din urma s-au ivit şi zorile. Am dat lamuriri depline şi cinstite tribunalului. Am declarat ca sunt sclav, proprietatea marelui conte Grip, care ajunsese, tocmai la caderea nopţii, la hanul Tabard din satul de pe celalalt mal al fluviului şi poposise acolo de nevoie, capatand o boala ciudata şi foarte grava. Eu fusesem trimis sa cutreier oraşul în mare graba ca sa-i aduc la capatai pe cel mai bun medic. Ma straduisem din rasputeri sa-i îndeplinesc porunca, alergand cat ma ţineau picioarele, dar, noaptea fiind întunecoasa, ma ciocnisem de omul acela, care ma apucase de gat şi începuse sa-mi care la pumni, deşi îi spusesem ce misiune aveam şi-l implorasem, ţinand seama de primejdia de moarte în care se afla stapanul meu, prea slavitul conte…
Adversarul meu, care era un om de rand, îmi taie vorba, spunand ca mint şi cauta sa explice cum ma napustisem asupra lui şi-l atacasem, fara sa-i spun o vorba…
— Gura! Nevolnicule! se rasti judecatorul. Luaţi-l de aici şi daţi-i o sama de bice, sa-i fie spre învaţatura, afland în ce chip se cade a se purta data viitoare cu slujitorul unui om de neam. Pasa, nevolnicule!
Apoi judecatorul îmi ceru scuze, nadajduind, ca nu voi uita sa-i spun înalţimii sale ca nu din vina tribunalului mi se întamplase buclucul acela, l-am raspuns ca voi lamuri lucrurile şi aşa mi-am luat ramas bun de la dumnealor. Şi chiar la tanc, fiindca judecatorul începuse sa ma întrebe de ce n-am dat în vileag faptele în clipa arestarii. Aş fi facut-o, i-am ras¬puns, daca m-aş fi gandit mai bine – ceea ce era adevarat – dar fusesem batut aşa de rau de catre omul acela, încat nu mai ştiam ce-i cu mine… şi da-i şi da-i pe chestia asta, şi cand am plecat de la tribunal tot mai bodoganeam.
N-am aşteptat sa-mi iau gustarea de dimineaţa – ca nu voiam sa prind radacini acolo. Peste cateva minute ma aflam în salaşul sclavilor. Era pustiu! Plecasera cu toţii! Adica toţi, afara de stapanul nostru, al carui trup zacea acolo, facut zob. De jur împrejur se zareau urmele unei lupte cumplite. În faţa uşii, era un carucior cu un sicriu de lemn nedat la rindea, iar nişte muncitori, ajutaţi de poliţişti, îşi croiau drum prin mulţi¬mea de gura casca, ca sa duca sicriul înauntru.
Am tras deoparte pe un om destul de umil ca sa binevoiasca sa stea de vorba cu un parlit ca mine şi am aflat de la el ce se petrecuse.
— Fost-au în totul şaisprezece robi şi la ceas de noapte se hainira împotriva stapanului lor, avand gand rau spre el, iara cum s-a ispravit vezi chiar cu ochii.
— Da, vad cum s-a ispravit, dar cum a început?
— Alţii care sa adevareze cu marturie nu s-au fost aflat aici, fara numai robii. Zis-au precum ca robul cel mai de preţ s-a slobozit din obede şi a gasit calea de a haladui – prin vraji ticaite, s-a fost zicand-caci cheie nu avut-a, iara ivarele nice sfaramate, nice în alt chip vatamate nu-s. Oblicind jupanul paguba, tare s-a maniat şi ca scos din minţi s-a abatut cu ghioaga asupra robilor sai, dara aceştia i-au stat împotriva şi-i stricara de istov spinarea şi în fel şi chip îl lovira, den care stropşala degrab i-a sosit veleatul!
— E îngrozitor! O sa iasa rau din proces sclavii!
— O! Giudeţul s-a şi sfarşit!
— Cum, au şi fost judecaţi?
— Ce, dumneata socoţi ca vreme de o saptamana era nevoie a sta la cumpanit, cand lucrurile ca lumina zilei sunt de lim¬pezi? Nice de un patrar de ceas nu le-a fost nevoie.
— Bine, dar cum au putut stabili cine erau vinovaţii, într-un timp aşa de scurt?
— Care fost-au faptaşii? Dara de asemenea ciurucuri erau ei sa se împiedice şi sa stea la gand? Ciudeţul certatu-i-a pre toţi laolalta. Au nu cunoşti ce zice pravila – carea aşa s-a tras cuvantul pana azi cum ca romanii ne-ar fi lasat-o, cand purces-au din aceasta ţara? La greşalele, ce mari pravila sa piarza cu rea moarte iaste şi aceea ca daca un rob ucis-a pre stapanul sau cade-se ca toţi robii sa ispaşeasca greşala unuia.
— Aşa e. Uitasem. Şi cand vor fi ucişi?
— Dupa randuiala, vor fi ucişi peste o zi şi o noapte, dara unii au fost zicand ca vor mai zabovi alta pareche de zile, daca le va fi dat a-l prinde şi pe cel care lipseşte.
Cel care lipseşte! Amanuntul asta nu mi-a cazut bine la stomac.
— Spera sa-l gaseasca?
— Da. Înainte ca sa se scurga ziua aceasta. Au manat iscoade peste tot ca sa-l caute. Au oranduit straji la porţile oraşului, împreuna cu cate un rob, care sa-l arate strajii, de se va ivi pe acolo, ca nime nu poate trece fara a fi cercetat.
— Se poate vedea unde sunt închişi ceilalţi?
— Pe dinafara temniţei, iaste în putinţa, iara pe dinauntru… socot ca la aceasta nu nazuieşti!
Am luat adresa închisorii, pentru eventuale informaţii vii¬toare şi pe urma am şters-o. La prima pravalie de haine vechi, care mi-a ieşit în cale, pe-o strada laturalnica, mi-am cumpa¬rat un costum grosolan care se potrivea unui marinar de rand, ce-ar calatori prin ţinuturile reci, şi mi-am înfaşurat faţa într-un bandaj lat, prefacandu-ma ca ma dor dinţii. Şmecheria asta mi-a ascuns vanataile mai batatoare la ochi. Era o travestire buna – nici nu mai aduceam cu mine însumi. Pe urma, am cautat firul telegrafic, l-am gasit şi m-am ţinut dupa el pana la vizuina lui. Era o odaiţa aflata deasupra unei macelarii – ceea ce însemna ca afacerile nu mergeau prea stralucit în branşa telegrafiei. Tanarul care era de serviciu moţaia la masa lui. Am încuiat uşa şi am pus cheia aceea mare în san. Faptul l-a cam neliniştit pe june şi era gata sa faca taraboi, dar i-am retezat-o:
— Nu-ţi mai strica gura degeaba; daca nu-ţi ţii clanţa, eşti mort. Pune în funcţiune aparatul. Hai, da-i drumul. Cheama Camelotul!
— De mirare îmi iaste cum un om ca dumneata vadeşte iscusinţa la asemenea farafastacuri…
— Cheama Camelotul! Sunt un om deznadajduit. Cheama Camelotul sau da-te la o parte şi lasa-ma pe mine sa fac legatura.
— Cum – dumneata? Zau?
— Da – fireşte. Ce tot bolboroseşti acolo? Mucles! Cheama palatul.
A facut legatura.
— Ei, acum cheama-l pe Clarence.
— Clarence? Cum îi mai zice?
— Ce-ţi pasa? Spune sa ţi-l dea pe Clarence şi ai sa capeţi raspunsul.
M-a ascultat. Har! Har! Harşti! Am aşteptat cinci minute, pline de încordare – zece minute – cat de lungi mi s-au parut! – şi pe urma am auzit un ţacanit care mi-era la fel de familiar ca şi un glas omenesc; nu degeaba Clarence îmi fusese elev.
— Acum, flacaule, da-te la o parte! Poate ca m-ar fi recu¬noscut mai repede, daca puneam eu mana pe aparat şi atunci l-ai fi obţinut mai repede. Dar acum totul e în regula!
Mi-a dat locul sau şi a încercat sa traga cu urechea – însa nu s-a prins. Am folosit un cifru. Nu mi-am pierdut vremea în politeţuri cu Clarence, ci am mers drept la ţinta, zicandu-i aşa:
— Regele se afla aici şi e în primejdie. Am fost prinşi şi aduşi aici ca sclavi. N-o sa fim în stare sa ne dovedim iden¬titatea – la drept vorbind, nici nu-mi da mana sa încerc. Trimite o telegrama la palatul de aici ca sa adevereşti faptele.
Mi-a replicat numaidecat:
— Oamenii de acolo n-au auzit pana acum de telegraf. Nu au facut nici o experienţa, caci linia dinspre Londra e prea noua. Riscam prea mult. S-ar putea sa va spanzure. Gandeşte-te la altceva.
S-ar putea sa ne spanzure! Habar n-avea cat de aproape de adevar era. Pe moment, nu mi-a trecut nimic prin minte, dar pe urma mi-a venit o idee şi i-am dat drumul:
— Trimite cinci sute de cavaleri aleşi pe spranceana, în frunte cu Launcelot; dar trimite-i chiar acum. Sa zboare, nu alta. Sa intre pe poarta de sud-vest şi sa se uite dupa un om cu braţul drept înfaşurat într-un bandaj alb.
Raspunsul a fost prompt:
— Vor pleca într-o jumatate de ceas.
— Foarte bine, Clarence! Şi acum spune-i flacaului de-aici ca sunt prietenul tau şi am permis gratuit, aşa ca trebuie sa fie discret şi sa nu sufle o vorba despre vizita mea.
Aparatul începu sa-i glasuiasca junelui, iar eu m-am grabit s-o şterg. Am început sa-mi fac socotelile. Peste-o jumatate de ceas avea sa fie ora noua. De obicei cavalerii şi caii, cu armuri grele pe ei, nu puteau merge prea repede. Sigur ca de data aceasta vor goni cat mai iute. Terenul era în stare buna, fara zapada sau noroaie. Probabil ca vor face şapte mile pe ora şi cum trebuiau sa schimbe caii de vreo doua ori, asta însemna ca vor sosi pe la şase, şase şi ceva. La ora aceea ar mai fi fost destula lumina. Puteau deci sa vada bandajul alb, cu care voiam sa-mi leg braţul drept, şi apoi sa iau comanda. Trebuia sa împresuram închisoarea şi sa-l scoatem afara pe rege într-o clipita. Ar fi fost o înscenare destul de spectacu¬loasa şi pitoreasca, la urma urmei, cu toate ca aş fi preferat ca lucrurile sa se întample pe la amiaza, cand ar fi capatat un aspect şi mai teatral.
Acum, ca sa-mi acordez mai bine orchestra, m-am gandit sa caut pe caţiva din oamenii pe care-i vazusem mai înainte şi sa-mi dezvalui identitatea. Asta ne-ar fi scos din încurcatura şi fara cavaleri. Dar trebuia sa procedez cu bagare de seama, fiindca era o afacere riscanta. Trebuia sa ma înfaţişez în veş¬minte somptuoase şi nu facea sa ma pripesc, împopoţonandu-ma deodata cu ele. Nu! Trebuia sa lucrez cu masura, cumparand costum dupa costum, în pravalii foarte departate unele de altele şi luand articole ceva mai fine la fiecare schimb, pana ce aveam sa ajung în sfarşit la matasuri şi catifele, pentru a-mi împlini planul. Aşa ca m-am pornit pe lucru.
Dar planul a cazut balta de la bun început! Cand am cotit dupa primul colţ, m-am ciocnit nas în nas cu unul din sclavi, care adulmeca pe-acolo împreuna cu un paznic. M-a apucat deodata tuşea şi el mi-a aruncat o privire neaşteptata, care m-a îngheţat pana în maduva oaselor. Mi-am închipuit ca se întreaba daca n-a mai auzit candva tuşea aia. Am intrat îndata într-o pravalie şi mi-am facut drum de-a lungul tejghelei, întreband cat costa diferite obiecte şi tragand cu coada ochiului. Cei doi se oprisera şi vorbeau între ei, uitandu-se înspre uşa. M-am decis sa ies pe din dos, daca era vreo astfel de ieşire. Am întrebat-o pe vanzatoare daca pot ieşi prin dos pentru a cauta pe un sclav fugit, care se credea ca-i ascuns prin împre¬jurimi, l-am spus ca sunt un poliţist deghizat şi ca colegul meu e afara la uşa, cu unul din ucigaşi. Am rugat-o sa fie draguţa, şi sa se duca sa-i spuna ca nu-i nevoie sa aştepte, ci mai bine sa mearga pana la capatul fundaturii, pentru a taia drumul celui cautat, cand eu o sa-l gonesc din ascunzatoare.
Femeia ardea de nerabdare sa vada pe unul din ucigaşii aceia deja celebri şi a ieşit imediat ca sa-mi faca acest comi¬sion. Iar eu m-am strecurat binişor pe uşa din dos, am încuiat-o am pus cheia în buzunar şi-am tulit-o, chicotind în sinea mea şi simţindu-ma uşurat.
Ce mai, iar o luasem razna, stricand totul. Facusem înca o boroboaţa. Ba chiar doua. Ar fi existat o mulţime de cai ca sa scap de poliţistul ala, prin vreun truc simplu şi lesne de crezut, dar eu, nu – muream daca nu alegeam un mijloc specta¬culos! Ăsta-i cusurul meu cel mai suparator! Şi apoi ticluisem lucrurile, bizuindu-ma pe ceea ce s-ar fi cuvenit sa faca poliţistul în mod firesc, ca tot omul – deşi, cand te-aştepţi mai puţin, tocmai atunci îţi iese totul pe dos. În cazul acela, lucrul normal pe care trebuia sa-l faca un poliţist era sa se ţina pe urmele mele fara zabava. Este drept ca ar fi gasit în calea lui o uşa masiva de stejar, încuiata bine şi pana s-o poata el sparge, eu aş fi fost – tiva – departe, începand şirul de deghizari uluitoare. Asta mi-ar fi îngaduit curand sa port un veşmant care, faţa de copoii legii britanice, însemna cea mai sigura ocrotire. Nici cea mai vadita nevinovaţie sufle¬teasca nu m-ar fi ocrotit mai bine. Dar poliţistul, în loc sa faca ce era de aşteptat, a luat-o de buna şi s-a ţinut întocmai de instrucţiunile mele. Aşa ca în clipa în care, luand-o agale, am ieşit din fundatura aia, felicitandu-ma ce mare mehenghi sunt – omul a cotit dupa colţ şi am intrat drept în catuşele lui. Încaltea daca aş fi ştiut ca era într-adevar o fundatura pe-acolo! Ei, ce sa-i faci, nu exista scuza pentru o asemenea gafa! Da-o-ncolo de treaba! O treci la profit şi pierdere şi-i gata socoteala.
Bineanţeles, am facut – sanchi! – pe indignatul şi am jurat ca abia pusesem piciorul pe uscat, întorcandu-ma dintr-o lunga calatorie şi alte parascovenii de-ald-astea – doar ca sa încerc marea cu degetul, ştiţi, şi sa-l înşel pe sclavul ala. Dar n-am izbutit. M-a recunoscut şi pace. Degeaba îl mustrai ca ma tradeaza. Sclavul era mai mult mirat decat jignit. Îşi bleojdi nişte ochi cat cepele şi-mi zise:
— Au numai ţie dintre noi toţi ţi se cade cale de izbava, iara noi în furci pierduţi sa fim, cand tu singur fost-ai cap de price pentru spanzurarea noastra? Preste fire iaste şi almintrelea nu!
„Preste fire şi almintrelea nu!” Asta însemna probabil: „I-auzi obraznicie, domnule!”, „zau ca ma faci sa rad!” sau „ştii ca eşti bine!” Ciudat mai vorbeau şi oamenii aceia! Ce mai ala-bala, sclavul avea o parere cam sucita despre justiţie, aşa ca m-am lasat pagubaş. Cand nu poţi înlatura un dezastru lamurind pe cineva, la ce bun sa mai baţi apa în piua! Mie nu-mi place sa merg ca apa la deal! Aşa ca i-am spus numai atat:
— Afla ca nu veţi fi spanzuraţi. Nici unul nu va fi!
Amandoi au ras de mine, iar sclavul mi-a raspuns:
— Pana acum netrebnic la voroave nu te-ai aratat. Ţi-ar fi priincios pana la capat a-ţi pastra faima, ca patimirea mult nu va mai ţine!
— Sunt sigur ca reputaţia mea va rezista şi mai departe. Pana maine vom fi scoşi din închisoare şi pe deasupra vom fi liberi sa mergem unde poftim.
Hatrul de poliţist îşi scutura cu degetul urechea stanga, îşi drese glasul şi zise:
— Prea adevarat graieşti ca slobozi din temniţa veţi fi. Şi aşijderea slobozi veţi fi sa îmbiaţi care încotrova, între rohat¬cele fierbintei craii a mariei sale Satana!
M-am stapanit şi i-am zis flegmatic:
— Credeţi ca într-adevar vom fi spanzuraţi într-o zi, doua?
— Aşa am fost chibzuind cu cateva clipe în urma, caci aşa hotarat-a giudeţul şi aşa s-a dat de ştire preste tot.
— Aha! Va sa zica ţi-ai schimbat gandul, nu?
— Prea adevarat iaste. Adineaori aşa îmi ziceam, dara acuma ştiu.
Aveam chef sa fiu muşcator, aşa ca i-am spus:
— O, înţelepte slujitor al legii, catadicseşte dara a ne spune tot ce ştii.
— Prea bine ştiu ca veţi fi înalţaţi în furci chiar astazi, pe la chindii! Alelei! Te-am nimerit în plin! Reazama-te cu umarul sa nu te pravali!
Fapt e ca într-adevar aveam nevoie sa ma reazim de cineva. Cavalerii nu mai puteau sosi la vreme. Vor întarzia numai cu vreo trei ore! Nimic pe lume nu-l mai putea salva pe regele Angliei şi – ceea ce era mai important – nici pe mine. Mai important nu numai pentru mine, ci şi pentru naţiune – singura naţiune din lume unde era pe cale sa înflo¬reasca atunci civilizaţia. Mi s-a facut rau. N-am mai zis nici carc. Mai puteam sa suflu ceva? Înţelesesem ce voia sa spuna poliţistul: daca sclavul care lipsea era gasit, amanarea era anulata şi execuţia urma sa se ţina chiar în aceeaşi zi. Ei, bine, sclavul care lipsea fusese gasit.
CAPITOLUL XXXVIII
Sir Launcelot şi cavalerii vin sa ne salveze
Era aproape patru dupa-amiaza. Scena se petrecea chiar în faţa zidurilor Londrei. O zi racoroasa şi pla¬cuta, chiar superba, cu un soare scanteietor; tocmai o zi din acelea care-ţi trezeşte pofta sa traieşti iar nicidecum sa mori. Mulţimea era nesfarşita şi se întindea pana departe; şi totuşi printre ataţia oameni, noi – cei cincisprezece nenorociţi – n-aveam nici un singur prieten. Era ceva dureros, oricum ai fi întors lucrurile. Stateam acolo, cocoţaţi pe eşafodul cel înalt şi lasaţi prada urii şi batjocurii tuturor duşmanilor noştri. Uciderea noastra se prefacuse într-un spectacol de gala. Înalţasera un fel de foişor mare, pentru boierii şi boiernaşii care venisera în par, cu neveste şi neamuri, îi recunoşteam pe mulţi dintre danşii.
Mulţimea capata o scurta şi neaşteptata distracţie supli¬mentara din partea regelui. În clipa în care ni s-au scos obezile, el facu un salt înainte, în zdrenţele sale fantastice şi cu faţa plina de vanatai, de nici nu mai ştiai cum arata – şi se proclama Arthur, regele Britaniei, ameninţand ca va pedepsi naprasnic, ca tradatori, pe toţi cei de faţa, daca i se atingea macar un fir din sacrosanctul sau par. Cand i-a auzit izbucnind într-un uriaş hohot de ras, a tresarit şi s-a mirat foarte tare. Demnitatea îi fusese ranita şi omul se învalui în tacere, deşi mulţimea îl ruga sa continue şi încerca sa-l aţaţe la vorba, prin mieunaturi, chiote şi batjocuri:
— Îngaduiţi-i craiului a vorovi. Prea plecaţii sai supuşi flamanzesc şi însetaţi sunt dupa cuventele înţelepte, carele curg din gura stapanului lor, Prea Slavitul şi Sfantul Zdrenţarila!
Dar nu le-a folosit la nimic. Regele se arata cu adevarat mareţ – şi ramase neclintit sub ploaia aceea de batjocuri şi ocari. Fara îndoiala ca, în felul lui, era mareţ. Afundat în ganduri, îmi scosesem bandajul alb şi-mi înfaşuram cu el braţul drept. Cand lumea observa asta, începu sa se agaţe de mine. Îmi strigara:
— Neandoios, corabierul acesta sfetnic îi iaste – priviţi-i înaltul însemn al cinului sau!
I-am lasat sa urle pana cand s-au saturat şi pe urma le-am spus:
— Da, sunt ministrul sau, Şeful, iara maine o veţi afla de la Camelot, unde…
Nu mi-am sfarşit fraza, ca m-au înecat cu un potop de batjocuri şi mascari. Dar dupa aceea se facu tacere, caci şoltuzii Londrei, în robele lor solemne, însoţiţi de subalterni, starnira o foiala care arata limpede ca treaba era pe cale sa înceapa. În liniştea ce urma, crima noastra fu vestita mulţimii; apoi se citi sentinţa de moarte şi toata lumea se descoperi, în vreme ce preotul rostea rugaciunea.
Apoi un sclav fu legat la ochi şi calaul îşi desfacu franghia. La picioarele noastre, se întindea neted drumul – noi de o parte, iar mulţimea înghesuita facand zid de partea cealalta; un drum bun, larg deschis, pastrat liber de poliţie. Frumos ar mai fi fost sa-i vad pe cei cinci sute de calareţi ai mei sosind valvartej tocmai pe drumul acela! Dar nu, nici gand sa se poata întampla aşa ceva. Am urmarit cu privirea panglica drumului, pierzandu-se în departare. Nici un calareţ în zare, nici urma de calareţ.
O zvacnire şi – haţ! – sclavul atarna în aer, leganandu-se; leganandu-se şi zvarcolindu-se cumplit, caci mainile şi picioa¬rele nu-i erau legate.
Un al doilea laţ fu largit şi peste o clipa un alt sclav se legana în furci.
În clipa urmatoare, un al treilea sclav se zbatea în aer. Era înfiorator. Am întors capul o clipa, iar cand m-am uitat iar, nu l-am mai vazut pe rege! Îl legau la ochi! Eram stana de piatra, nu ma puteam mişca şi ma înabuşeam. Limba mi se încleştase în gura. Au sfarşit cu legatul la ochi şi l-au dus sub ştreang. Nu-mi puteam ieşi din amorţeala care ma cuprin¬sese. Dar cand vazui ca-i trec ştreangul dupa gat, atunci mi s-a facut negru înaintea ochilor şi sarii sa-l scap. Cand sa fac saltul, mai aruncai o privire asupra drumului. Sfinte Dumne¬zeule! Veneau ca vantul – cinci sute de cavaleri cu zalele suflecate la brau, pedaland pe biciclete.
Cea mai grozava privelişte ce s-a vazut vreodata! Doamne, cum le mai unduiau panaşele; cum mai scanteiau şi aruncau sclipiri de foc în bataia soarelui nesfarşitele spiţe ale roţilor.
Îi facusem semn cu mana dreapta lui Launcelot cand venise valvartej – şi el îmi recunoscuse zdreanţa – aşa ca smulsei ştreangul şi legatura de la ochi a regelui şi strigai:
— În genunchi cu toţii, mişeilor, şi închinaţi-va regelui! Cine nu se supune va ospata la noapte în iad!
Totdeauna folosesc stilul acesta înflorit, cand caut efecte culminante. Ce sa va spun, îţi creşte inima sa-i vezi pe Launcelot şi pe baieţii lui dand buzna pana la eşafod şi azvarlind cat colo pe şoltuzi şi toata şleahta. Şi era o placere sa vezi gloata aceea sastisita cum îngenunchea şi cerea îndurare regelui, pe care, cu o clipa în urma, îl batjocorise şi îl insultase. Vazandu-l cum statea acolo în zdrenţe, primindu-le închi¬narea, îmi zisei: zau aşa! pana la urma tot exista ceva cu adevarat mareţ în portul şi în înfaţişarea unui rege!
Eram nespus de mulţumit. Cand stai sa judeci pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, zau ca pana la urma am obţinut unul din cele mai straşnice efecte din cate mi-au fost date în viaţa.
Şi hop, ca din pamant, rasari şi Clarence, în carne şi oase, şi-mi facu cu ochiul, spunandu-mi într-un limbaj ultramodern:
— Grozava bomba! A fost di granda, nu? Ştiam eu c-o sa-ţi mearga la inima, l-am pus pe baieţi sa se antreneze pe şest şi ardeam de nerabdare sa le arat ce poate mandel!
CAPITOLUL XXXIX
Lupta yankeului cu cavalerii
Ma aflam iar acasa, la Camelot. Peste o zi, doua de la întoarcere am gasit ziarul, înca jilav, caci abia ieşise de sub presa. Mi-l pusesera pe tava, alaturi de gustarea de dimineaţa. L-am deschis la rubrica anunţurilor, ştiind ca voi gasi acolo ceva care ma interesa personal. Era urmatoarea înştiinţare:
DEN VOIA CRAIULUI
V flaţi ca marele lord şi vestit cav8ler, SIR SAGRAMOR-CEL-CHINUIT-DE DOR aratandu-şi buna voinţa de a înfrurta pe Sfetnicul Regelui HANK MORGAN, carele poreclit iaste şi Şeful, pentru sbalarea jignirii de mult aduse, aceştia vor coborî în arena la Camelot, la al patrulea ceas den dimineaţa zilei a şasesprezecea a acestei luni ce va sa urmeze. Lupta va fi fara de cruţare, precat pomenita jignire era de moarte, neîncuviinţand împacare.
DEN VOIA 3RAIULUI
În articolul sau de fond, Clarence facea urmatoarele aluzii:
„etrange Veţi observa, privind rubrica dezamagi
munca deanunţuri, ca lumea va brompt şi
menţinuta avea placerea unei desfatari doi din to
de atunci Meobişnuit de interesante în erlen, gi ce
cuvant sectorul turnirurilor. Numele ţei au v şi
lastic au cr artiştilor sunt chezaşia unui vorbit, aţi
cat interes bun specTacLE. Casa de furnizat
pra esen- bilete se va deschide la pentru
au fost mod amiaza, în ziua de 13; folosul lor,
de cei v intrarea 3 cenţi, rezervate 5; m mişto şi
mis cava rii encasarile merg la fondul felul
teridna Bi spitalelor. Perechea regala scrisorilor
ca ţwa t eri şi întreaga curte vor fi de d. introd
noastra sub faţa. Cu aceste excepţii, cere cu
calauzirea inclusiv clerul şi presa, sunt neîn
lui ajutor în cu biletele de favoare sunt strict în priateni
mare sus Nendate. Cetaţenii sunt cu
cutezanţa de a avertizaţi pe aceasta cale sa raţi, şilasa
curaţi i nu cumpere bilete de la cu vorbe
esen speculanţi, caci nu vor fi bune
mişcare are valabile la intrare pe bare veţi
origina în lumea îl cunoaşte şi-l acasa
Îm simpatizeaza pe sir Şeful, chestiuni
totdeauna toata lumea îl cunoaşte şi-l e a noastra
un simpatizeaza pe sir Sag, dus
siunea haideţi sa le facem baie- îndrepta
noas- ţilor o frumoasa primire. Ţi- spre
asupra Neţi minte, fondurile vor fi acum sub
Winis folosite pentru o mare opera nd campuri
celuilalt de binefacere, a carei larga cum
ghelie, buna-voinţa întinde o mana Aceşti
prin marinimoasa în care curge Fraieri
e sangele cald al unei inimi au inima
Cei iubitoare, tuturor celor afla fierbin
acelaşi flaţi în su rinţa, fara a ţine az! rt,
Care seama de rasa, credinţa, regiuni
prezinta condiţie sociala sau nu ca sai
tot treizeci culoare, singura filantropie clad
nervi şi statornicita pana acum pe lea, şi cel
inima pamant care n-are nici o ere instru
care, cu frana politico-religioasa uni ale
ani! pentru compasiunea sa, ci noastre
rsn arman- spune: lata, aici curge apa, lasaţi alt om
înd, pe toţi sa vina sa bea. eniţi cu fundahiei
misiunile toţii! aduceţi-va alunele şi guma on.,
ma amandoi de mestecat şi petreceţi din cetate,crare
au toata inima. Pe teren, veţi gasi Ei merg ne-
sa se de vanzare placinte şi caramizi, spun ca
retraga şi cu care sa le spargeţi: de „înr ionari
mult lor asemeni limonada de ciRc – trei sa ara
durere, picaturi de suc de lamaie la un zic mai pli
butoi cu apa. N. R. Acesta e ba ursul
primul turnir carele se
desfaşoara dupa noul
regulament, cane îngaduie fie¬-
carui concurent sa foloseasca
orice arm prefera. E bine sa va notaţi
ast9.”
Pana la ziua sorocita, în toata Britania nu s-a mai discutat decat despre partida aceea. Celelalte subiecte devenira neîn¬semnate şi disparura cu totul din gandurile şi preocuparea oamenilor. Nu fiindca un turnir era o mare senzaţie; nu fiindca sir Sagramor ar fi gasit cumva sfantul potir – caci nu-l gasise – nu fiindca unul din duelişti era cel de-al doilea personaj (oficial) din regat; nu, toate aceste chestiuni erau banale. Totuşi, existau motive berechet care sa explice interesul extra¬ordinar, starnit de aceasta lupta ce se apropia. Şi anume inte¬resul izvora din faptul ca întreaga naţiune ştia ca duelul n-avea sa se desfaşoare între doi oameni oarecare, ci era un duel între doi urzitori de farmece. Nu era de aşteptat un duel al muşchilor, ci al minţii; nu o întrecere dupa tipic, ci o întrecere a artei şi a iscuseniei supranaturale, o ciocnire finala pentru supremaţie între cei doi maeştri vrajitori ai epocii. Se spunea ca cele mai neasemuite ispravi ale celor mai renumiţi cavaleri nu meritau sa fie puse alaturi de-un asemenea spectacol; acelea nu puteau parea decat nişte jocuri de copii, faţa de tainica şi înfricoşatoarea batalie a zeilor. Da, toata lumea ştia ca, de fapt, urma sa fie un duel între Merlin şi mine; ca de fapt el avea sa-şi masoare puterile vrajitoreşti cu mine. Se zvonise ca Merlin pierduse zile şi nopţi de-a randul, îmbiband armele şi armura lui sir Sagramor cu puteri divine de atac şi contraatac şi ca-i procurase de la duhurile vazduhului un val care-l facea pe purtator invizibil pentru ochii adversarului sau, ceilalţi oameni continuand sa-l vada în carne şi oase. Se zicea ca împotriva lui Sagramor, astfel înarmat şi ocrotit, nici o mie de cavaleri nu puteau face nimic; împotriva lui nu putea izbandi nici o vraja din cele ştiute. Lucrurile acestea erau certe; în privinţa lor, nu mai încapea nici o îndoiala, nici umbra de îndoiala. Ramanea doar o singura întrebare: nu existau oare şi alte vraji, necunoscute de Merlin, care sa faca valul lui sir Sagramor straveziu pentru mine şi vrajita-i armura vulnerabila pentru armele mele? Iata chestiunea care urma sa fie hotarata în arena. Pana atunci lumea era sortita sa traiasca în îndoiala.
Aşadar, lumea socotea ca era în joc ceva însemnat. Şi desigur ca nu se înşela, numai ca nu era ce se credea. Nu, zarurile aveau sa fie aruncate pentru o miza mult mai mare: viaţa cavalerismului ratacitor. Eram şi eu un campion, ce-i drept, dar nu al uşuraticei magii negre, ci campionul bunului simţ, ai acelui bun simţ lipsit de sentimentalism şi, în schimb, plin de raţiune. Coboram în arena ca sa distrug cavalerismul ahtiat sa vanture lumea, sau sa-i cad victima.
Oricat de vast era locul spectacolului – la ora zece, în dimineaţa de 16, nu mai gaseai nici un loc liber. Pavilionul de onoare – cogeamite mamutul – era împodobit cu stindarde, flamuri şi tapiserii bogate şi înţesat cu cateva tone de craişori tributari – o întreaga plevuşca, însoţita de suitele lor. Era de faţa toata aristocraţia britanica, în frunte cu propria noastra banda regala. Fiecare individ parea o prisma prin care scanteiau matasurile şi catifelele cele mai somptuoase. Ce sa mai lungesc vorba: n-am mai vazut ceva demn de comparat cu priveliştea asta, decat lupta dintre un apus de soare, în susul Mississipiului, şi aurora boreala. Uriaşul camp, împanzit cu
drapele şi corturi în culori batatoare la ochi – de la un capat la altul al arenei, cu cate o sentinela stand smirna la intrarea fiecarui cort şi cu cate un scut sclipitor atarnand alaturi de el, pentru provocari, alcatuia alta privelişte ademenitoare. Price¬peţi, fiecare cavaler care avea cat de cat ambiţie sau spirit de casta se afla acolo, fiindca nu era un secret pentru nimeni ca tagma lor îmi statea ca sarea în ochi, aşa ca acum aveau prilejul de a încerca sa se razbune. Daca-l învingeam pe sir Sagramor, ceilalţi aveau dreptul sa ma provoace – cata vreme eram dispus sa primesc lupta.
În colţul nostru se aflau doar doua corturi; unul pentru mine şi celalalt pentru slujitorii mei. La ora fixata, regele facu un semn şi crainicii, în tunici cu armoriile regale, paşira în arena şi citira proclamaţia, dand numele combatanţilor şi stabi¬lind pricina conflictului. Urma o pauza, apoi se auzi o trambiţa rasunand puternic. Era semnalul sa intram în arena. Lumea îşi aţinu rasuflarea şi pe toate chipurile se citi o apriga curiozitate.
Din cortul sau, aparu semeţul sir Sagramor – un adevarat turn de fier, impunator, solemn şi ţeapan. Ce poza nobila, mult prea nobila, întruchipa dumnealui, cu suliţa-i uriaşa, sprijinita în teaca de piele şi ţinand-o strans în puternica-i mana; calare pe armasaru-i falnic, ce-şi avea fruntea şi pieptul fere¬cate cu oţel iar trupul frumos încapestrit şi împodobit cu paluşe cu soltare şi ţoluri de matase, care aproape se tarau pe pamant! Mulţimea izbucni în urale de bun venit şi de admiraţie.
Dupa aceea, am aparut şi eu. Dar n-am fost întampinat cu urale şi aclamaţii. O clipa domni mirarea. Apoi, în tacerea aceea graitoare, începu sa unduiasca un mare val de ras, de-a lungul marii de capete, dar o trambiţa suna drept avertisment şi reteza scurt ilaritatea. Eram cu capul descoperit şi purtam cel mai simplu şi mai confortabil costum de gimnast: un tricou de culoarea pielii, de la gat pana la calcaie şi încins cu un brau de matase albastra. Calul meu avea o statura potrivita, dar era sprinten, cu picioare zvelte, cu muşchi ca resorturile oro¬logiilor, şi navalnic ca un ogar. Era o frumuseţe, cu paru-i matasos şi gol ca în clipa naşterii – nepurtand nimic în afara de capastru şi de o şa ţaraneasca.
Turnul de fier şi somptuosul baldachin se apropiara greoi, facand nişte graţioase piruete prin arena, şi noi le ieşiram în întampinare, saltand uşor. Ne-am oprit. Turnul trase un salut şi eu îi raspunsei, apoi ne rotiram şi calariram alaturi înspre pavilionul din mijloc şi facuram plecaciunile cuvenite în faţa regelui şi a reginei. Regina exclama:
— Vai! sir Şeful lupta-va despuiat şi fara de lancie au spada au…
Dar regele o facu sa taca şi sa priceapa – cu una sau doua fraze politicoase – ca asta nu era treaba ei. Trambiţele rasunara iara. Ne desparţiram şi calariram spre marginile arenei, luand poziţia de lupta. Atunci se arata şi batranul Merlin, care arunca o ploaie de funigei peste sir Sagramor, prefacandu-l în stafia lui Hamlet. Regele dadu semnalul şi crainicii trambiţara din nou. Sir Sagramor îşi cumpani suliţa şi în clipa urmatoare se repezi de dudui pamantul, cu valul fluturandu-i la spate, iar eu vajaii prin vazduh ca o sageata – ca sa-l întampin – plecandu-mi urechea ca şi cum aş fi urmarit poziţia şi apropierea cavalerului nevazut, dupa auz, nu dupa vaz. Un cor de strigate încurajatoare izbucni pentru el, dar şi mie un glas inimos îmi arunca un cuvant de îmbarbatare, zicandu-mi:
— Arde-l! Arde-l pe zdrahon! Da-i, Jim, paunaşule, subţirel, tras ca prin inel!
Aş fi pus prinsoare, cu ochii închişi, ca bucuria aceasta mi-o facuse Clarence – furnizand şi limbajul potrivit. Cand formidabilul varf al suliţei se afla la un pas şi jumatate de pieptul meu, manai calul în laturi, fara nici o sforţare şi zdrahonul de cavaler îmi trecu pe de laturi ca fulgerul, lovind în gol. De data aceasta, obţinui o droaie de aplauze. Ne-am întors, ne-am încordat şi iaraşi am gonit unul spre celalalt. Alta lovitura în gol din partea cavalerului; alt ropot de aplauze pentru mine. Acelaşi lucru se mai repeta înca o data, starnind o asemenea vijelie de aplauze ca sir Sagramor îşi pierdu cumpatul şi îşi schimba pe loc tactica, luandu-şi misiunea de a ma fugari. Ce sa zic, n-a avut parte de nici o distracţie în momentele acelea, ca era o leapşa cu toate avantajele pentru mine; ma rasuceam cu uşurinţa şi ma dadeam în laturi din calea lui, oricand pofteam, ba o data îl batui pe spate, trecand îndaratul sau. În cele din urma, am luat pe seama mea fuga¬rirea şi dupa aceea – oricum se sucea şi se învartea sir Sagramor, sa se fi dat şi peste cap – n-a mai fost în stare sa ajunga în urma mea; se pomenea mereu în faţa, cand îşi sfarşea manevra. Aşa ca s-a lasat pagubaş şi s-a retras în colţul lui de arena. Îşi pierduse cu totul sarita, şi, nemaiputandu-se stapani, îmi azvarli o insulta care ma facu sa-mi ies şi eu din pepeni. Mi-am scos lasoul de la oblanc şi-am apucat colacul de franghie cu mana dreapta. Sa-l fi vazut pe sir Sagramor sosind de data asta! Era grabit de parca plecase într-un voiaj de afa¬ceri; dupa cum calarea, se vede ca avea ochii tare injectaţi, îmi lasai calul în voie, leganand ochiul cel mare al lasoului în cercuri largi pe deasupra capului. Din clipa în care adversarul porni, o luai şi eu spre el; cand distanţa dintre noi se facu de vreo patruzeci de paşi, trimisei spiralele şerpuitoare ale franghiei sa spintece aerul, apoi sarii în laturi, ma întorsei spre adversar, îmi ţinui în loc bidiviul, bine antrenat în acest scop, care se propti cu toate patru picioarele încordate ca sa reziste la recul. În clipa urmatoare, franghia se întinse tare şi drept şi-l smulse pe sir Sagramor din şa! Sfinte Sisoe, ce senzaţie!
Nu încape îndoiala ca în lumea asta, noutatea îţi da cea mai mare popularitate. Oamenii aia nu mai vazusera pana atunci cum procedeaza cow-boyi şi-au sarit în sus de încantare. De pretutindeni se înalţa un singur strigat:
— Bis! Bis!
Ma mirai de unde aflasera cuvantul acesta, dar nu era vreme sa descifrez probleme filologice, fiindca acum întregul stup al cavalerilor ratacitori începuse sa zumzaie şi mai bune perspective pentru afacerea mea nu aş fi putut gasi niciodata. În clipa în care am dat drumul lasoului şi sir Sagramor a fost ajutat sa ajunga în cortul sau, mi-am strans franghia, mi-am luat postul în primire şi am început sa legan iar colacul deasupra capului. Eram sigur ca-i voi gasi întrebuinţare de îndata ce vor fi în stare sa-i aleaga un urmaş lui sir Sagramor, şi asta nu putea sa întarzie mult, cand existau ataţia candidaţi dornici de glorie. Într-adevar, au şi ales unul pe loc – pe sir Hervis de Revel.
Bzz! Navali ca la foc. Ma ferii; trecu fulgerator, şi rotocoalele franghiei i se încolacira în jurul gatului; peste cateva secunde – zdup! – şaua era goala.
Am mai cules o serie de bisuri, apoi înca una, şi înca una şi înca una. Dupa ce-am smuls din şa cinci oameni, gluma începu sa se îngroaşe pentru calaraşii înfieraţi, care se oprira sa se sfatuiasca. Ajunsera la concluzia ca era timpul sa lase naibii eticheta şi sa trimita împotriva mea pe cei mai falnici şi mai buni cavaleri. Spre uimirea lumii aceleia micuţe, am scos din lupta cu lasoul pe sir Lamorak de Galiş şi, dupa cateva clipe, pe sir Calahad. Aşa ca – vedeţi bine! – acum nu le mai ramanea altceva de facut decat sa-şi joace ultimul atu, scoţandu-l în arena pe semeţul semeţilor, pe cel mai puternic dintre puternici, mareţul sir Launcelot în persoana!
N-aveam dreptul sa ma umflu în pene? Te cred ca aveam! Colo, în faţa mea, se afla Arthur, regele Britaniei; se afla regina Guenever şi pe langa ei, carduri întregi de regişori şi craişori provinciali, iar în tabara de corturi, de la capatul arenei, vestiţi cavaleri din multe ţari, precum şi cel mai select corp cava¬leresc, Cavalerii Mesei Rotunde, cei mai straluciţi din întreaga creştinatate. Şi, mai presus de toate, salaşluia acolo însuşi soarele stralucitorului lor sistem, îndreptandu-şi înspre mine lancea, punctul de atracţie a patruzeci de mii de ochi, plini de adoraţie; iar eu, singur-singurel, în faţa lui, ca sa-l înfrunt. Prin minte mi-a strafulgerat chipul drag al unei anumite telefoniste din West-Hartford şi grozav aş fi vrut sa ma vada şi ea în clipa aceea. Tocmai atunci, Invincibilul galopa spre mine ca o vijelie. Lumea de la curte se ridica în picioare şi îşi întinse gaturile; colacul fatal zbura, rotindu-se prin vazduh, şi – cat ai zice peşte – îl tarai pe sir Launcelor, întins pe spate, de-a lungul arenei, facand bezele spectatorilor care ma aclamau cu un nor multicolor de batiste şi cu tunete de aplauze!
„Ei – mi-am zis eu – încolacindu-mi la loc lasoul şi atarnandu-l de oblanc şi simţindu-ma beat de glorie. Victoria e definitiva – nici unul n-o sa mai îndrazneasca sa lupte cu mine –vagabondajul cavaleresc a murit!” Închipuiţi-va acum mirarea mea şi a tuturora, cand auzii iaraşi sunetul de trambiţa care vestea ca înca un adversar intra în arena. Trebuia sa fie un mister la mijloc; nu-mi dadea prin minte ce se întamplase. În clipa urmatoare, însa, observai ca Merlin se departa pe furiş de mine şi apoi vazui ca-mi disparuse lasoul! Cu sigu¬ranţa ca batranul expert în facaturi cu mana lunga îl furase şi-l strecurase sub mantia lui.
Crainicul trambiţa iaraşi. Privii spre capatul arenei şi iata ca Sagramor rasari iar. Venea calare, dupa ce i se ştersese bine praful şi i se aranjase din nou valul. O pornii în trap spre el, prefacandu-ma ca-l descopar numai dupa zgomotul copitelor calului. Îmi zise:
— Urechea-ţi iaste agera pre cat vad – dara aceasta nu te va scoate întru haladuinţa! Şi zicand acestea, puse mana pe manerul spadei celei mari. Iara cum nu-ţi iaste în putinţa mult a o desluşi cu vazul, din pricina valului, îţi dau în ştire ca ţin în mana nu o suliţa grea şi stanjenitoare, ci o spada, careia volnic nu vei fi a-i feri taişul.
Avea viziera ridicata şi zambetul sau prevestea moartea. Era limpede ca nu voi fi în stare sa-i ocolesc spada. De data aceasta, trebuia sa moara cineva. Daca punea mana pe mine, puteam ghici al cui va fi cadavrul. Amandoi calariram alaturi spre tribuna, salutand pe maiestaţile lor. De data aceasta, regele era tulburat. Ma întreba:
— Au unde iaste nemaivazuta-ţi arma?
— Mi-a fost furata, maria ta.
— Ai oare o alta la îndemana?
— Nu, maria ta, am adus-o numai pe aceea.
Atunci se varî Merlin în discuţie:
— Una singura adus-a, precat una singura era în putinţa a aduce. Nu se afla nicaierea alta, fara numa aceasta. Craiul Duhurilor Marii o ţine în a lui stapanire. Omul acesta iaste un amagitor, un neştiutor al celor de taina, altmintrelea ar fi luat veste precum ca asemenea arma poate fi folosita doara opt daţi şi mai mult nu; iara pre urma piere, facand cale întoarsa la lacaşu-i de sub a marii faţa.
— Atuncea fara de arma iaste! zise regele. Sir Sagramor, îngadui-vei a împrumuta una?
— Eu însumi îi voi da spada! – striga sir Launcelot, şchiopatand. Cavaler viteaz iaste şi se pricepe a manui toatele ca oricare cavaler traitor. Spada mea o va avea!
Sir Launcelot puse mana pe spada ca s-o traga, dar sir Sagramor îi zise:
— Stai! Aceasta nu iaste cu putinţa. Numa cu arma dum¬nealui se cade a lupta; i s-a facut hatarul de a fi volnic sa-şi aleaga care arma voieşte şi de a o folosi aici. Daca greşit-a, cu capul sa plateasca!
— Cavalere! zise regele. Te încearca patima şi-ţi ravaşeşte minţile. Om gol voieşti a ucide?
— Cu mine se va rafui sir Sagramor, de va savarşi una ca asta! zise sir Launcelot.
— Ma voi rafui cu oricine are pofta! replica, tare înflacarat, acesta.
Merlin îşi varî coada, frecandu-şi mainile de bucurie şi dandu-şi la iveala zambetu-i josnic, de bucurie rautacioasa:
— Dirept grait-ai, dirept şi bine! De ajuns iaste atata vorba în deşert. Se cuvine ca maria sa craiul sa porunceasca înce¬perea luptei.
Regele fu nevoit sa cedeze. Trambiţa îşi buciuma procla¬maţia cuvenita, iar noi ne-am întors caii şi am calarit pana la locurile cuvenite. Am stat aşa, la o suta de paşi distanţa, faţa în faţa, ţepeni şi nemişcaţi, ca nişte statui ecvestre. Şi am ramas aşa, într-o tacere deplina, preţ de-o minuta, în vreme ce toata lumea privea cu încordare, neclintindu-se de pe locuri. Se parea ca pe rege nu-l lasa inima sa dea semnalul.
Dar, în cele din urma, îşi ridica mana, şi îndata urmara sunetele limpezi ale trambiţei; apoi lungul taiş al spadei lui sir Sagramor descrise o curba scanteietoare prin aer. Era superb sa-l vezi venind. Am ramas locului, pe cand el se apropia. Am continuat sa nu ma mişc. Oamenii erau atat de emoţionaţi, încat începura sa-mi strige:
— Fugi! Fugi! Cata sa scapi! În cumpana de moarte eşti!
Nu m-am clintit nici cu un deget, pana ce fulgerul n-a ajuns la cincisprezece paşi de mine; atunci am tras de la brau un revolver, au urmat o licarire şi o detunatura, şi am pus revolverul iaraşi la brau, înainte ca vreun om din public sa-şi fi dat seama ce se întamplase.
În arena, se cabra un cal fara de calareţ, iar sir Sagramor zacea lat la pamant.
Cei care alergara la el amuţira, vazand ca viaţa-i se stinsese cu adevarat, fara nici un motiv vizibil, fara nici un semn în afara de o gaura în pieptarul de zale. Dar nu dadura nici o însemnatate unui fleac ca asta şi, cum rana de glonte sangereaza foarte puţin, nu se vedea nici strop de sange, din pricina veşmintelor şi a panzeturilor de sub armura. Corpul fu tarat la tribuna ca sa-l poata cerceta regele şi marimile. Bineanţeles, au încremenit de uimire. M-au chemat ca sa le explic minu¬nea. Dar am ramas pe poziţie, ca o statuie, şi am spus:
— Daca este porunca, voi veni, dar stapanul meu, regele, ştie ca ma aflu acolo unde legile luptei îmi cer sa raman, cata vreme cineva voieşte sa se mai lupte cu mine.
Am aşteptat. Nu m-a mai provocat nimeni. Atunci am spus:
— Daca mai exista vreunul care se îndoieşte ca acest turnir e pe deplin şi cinstit caştigat, nu aştept sa ma provoace el, ci îl provoc eu.
— Poftire cinsteşa şi viteaza iaste – zise regele – şi prea bine îţi samana. Pre cine chemi la lupta?
— Nu chem pe nimeni, ci îi provoc pe toţi! Aici stau şi sfidez pe toţi cavalerii Angliei sa vina împotriva-mi; nu unul cate unul, ci cu gramada!
— Ce? Cum? strigara o seama de cavaleri.
— Mi-aţi auzit provocarea. Primiţi-o, sau de nu, proclam pe fiecare în parte ca-i un laş şi un învins! Sunteţi nişte cavaleri laşi şi învinşi!
Ce mai cacialma! Cred ca pricepeţi. Într-un asemenea moment prinde bine sa ai tupeu şi sa-ţi joci cartea de-o suta de ori mai tare decat face; de patruzeci şi noua de ori din cincizeci, nimeni nu îndrazneşte sa „achite” şi iei potul. Dar tocmai atunci – ce sa vezi! – lucrurile ieşira cam albastru! Într-o secunda, cinci sute de cavaleri se azvarlira în şei şi, cat ai clipi din ochi, un larg val împraştiat pornise şi se napustea, zanganind, asupra mea. Am smuls amandoua revolverele de la brau şi am început sa masor distanţele şi sa calculez şansele.
Bang! O şa goala. Bang! Înca una. Bang-bang, am mai secerat doi. Ce mai, era pe viaţa şi pe moarte. Ştiam bine lucrul asta. Daca trageam al unsprezecelea glonte fara sa-i conving s-o lase mai moale, al doisprezecelea adversar ma ucidea la sigur. Aşa ca niciodata n-am fost mai fericit decat cand al noualea glonte şi-a doborat omul şi am desluşit în liota de cavaleri o şovaiala prevestitoare de panica. Acum, o clipa pierduta putea sa-mi spulbere ultima şansa. Dar n-am pierdut-o. Am ridicat amandoua pistoale şi am ţintit. Hoarda oprita locului mai ramase aşa o clipa, care-mi paru foarte lunga, apoi cavalerii se risipira şi o luara la fuga care încotro.
Batalia era caştigata. Cavalerismul devenise o instituţie sortita pieirii cu toţi vantura-lume ai lui. Marşul civilizaţiei începuse. Cum ma simţeam în momentele acelea, nici nu va pot spune!
Dar fratele Merlin? Acţiunile lui se prabuşisera iaraşi. Oricum o brodea, de cate ori vrajile babeşti îşi masurau puterile cu magia ştiinţei, mancau bataie.
CAPITOLUL XL
Trei ani mai tarziu
Dupa ce am frant atunci cavalerismului ratacitor şira spinarii, nu m-am mai simţit obligat sa lucrez în taina. Prin urmare, chiar de-a doua zi am dezvaluit lumii – spre uimirea ei – şcolile secrete, minele mele şi vasta mea reţea de uzine şi ateliere clandestine. Cu alte cuvinte, am supus secolul al XlX-lea unei inspecţii din partea secolului al Vl-lea.
Ei, totdeauna e socoteala buna daca speculezi prompt un avantaj. Cavalerii erau deocamdata la pamant, dar daca voiam sa-i ţin mai departe cu botul pe labe trebuia pur şi simplu sa-i paralizez – nimic altceva nu ar fi corespuns situaţiei. Va amin¬tiţi ca ultima data în arena le trasesem o „cacialma”; ar fi fost natural s-ajunga şi ei la aceasta concluzie, şi sa ma lucreze pe baza ei, daca le dadeam o şansa. Aşa ca nu trebuia sa le las ragaz sa rasufle – şi nici nu le-am lasat.
Mi-am reînnoit provocarea, am gravat-o pe o placa de arama, am atarnat-o prin toate locurile, unde putea sa le-o citeasca vreun preot şi am pastrat în permanenţa anunţul din ziar.
Nu numai ca am reînnoit provocarea, dar i-am şi sporit proporţiile. Le-am spus: hotaraţi o zi, şi eu îmi voi lua cincizeci de ajutoare şi voi da piept cu cavalerii de pe întreg pamant, adunaţi laolalta, şi-i voi nimici.
De data asta, nu era o cacialma. Vorbeam serios; puteam sa-mi ţin fagaduiala. Nu lasam nici o portiţa spre a nu se rastalmaci sensul provocarii. Pana şi cel mai marginit cavaler îşi dadea seama ca era un caz vadit de: „ridica manuşa, ori taci şi înghite”. S-au dovedit înţelepţi, preferand a doua soluţie, în tot cursul urmatorilor trei ani, nu mi-au pricinuit nici o bataie de cap, pe care ar merita s-o pomenesc.
Închipuiţi-va ca au trecut înca trei ani. N-aveţi decat sa va rotiţi privirile prin Anglia ca sa vedeţi ce s-a întamplat. Acum era o ţara fericita şi înfloritoare, în care se petrecusera o seama de schimbari ciudate. Şcoli pretutindeni şi tot felul de facultaţi; o seama de ziare destul de bune. Pana şi literatura se urnea din loc; sir Dinadan-Hatrul era cel dintai în acest domeniu, aparand cu un volum de glume încarunţite, cu care ma deprin-sesem timp de treisprezece secole. Daca ar fi renunţat la gluma aceea cu conferenţiarul – care se rancezise de atata vechime – n-aş fi spus nimic, dar în faţa ei n-am mai putut rezista. Am interzis cartea şi l-am spanzurat pe autor.
Sclavia era moarta şi îngropata; toţi oamenii erau egali în faţa legii; impozitele ajunsesera echitabile. Telegraful, telefo¬nul, fonograful, maşina de scris, maşina de cusut şi toţi ceilalţi o mie şi unul de slujitori sarguincioşi şi îndemanatici ai aburului şi electricitaţii îşi caştigau treptat simpatia în randurile po¬porului. Aveam doua-trei vase cu aburi pe Tamisa, aveam nave de razboi cu aburi şi iniţiasem marina comerciala cu aburi; ma pregateam sa trimit o expediţie care sa descopere America.
Cateva cai ferate erau în construcţie, iar linia de la Camelot la Londra era sfarşita şi pusa în funcţiune. Am fost destul de şmecher ca sa fac din toate slujbele legate de serviciul de calatori, locuri de înalta şi aleasa cinste. Ma gandeam sa-i atrag pe cavaleri şi pe nobili, spre a-i face folositori şi a-i împiedica sa ma saboteze. Planul a mers foarte bine şi se bateau pentru a obţine aceste slujbe. Mecanicul expresului de la ora 4.33 era un duce; nu gaseai pe tot traseul vreun conductor care sa nu fi fost macar conte. Se dovedeau oameni cumsecade cu toţii, dar aveau doua defecte de care nu-i puteam dezbara, aşa ca eram nevoit sa închid ochii: nu voiau nici în ruptul capului sa-şi lepede armurile şi „învarteau biletele” pe sub mana – adica furau societatea de transporturi.
Aproape ca nu mai exista în tot regatul vreun cavaler care sa nu fi fost plasat într-o slujba folositoare. Cavalerii strabateau ţara de la un capat la altul, avand fel de fel de însarcinari utile, caci înclinarea lor spre hoinareala şi experienţa caştigata în aceasta direcţie faceau dintr-înşii cu adevarat cei mai rodnici raspanditori ai civilizaţiei. Umblau îmbracaţi în oţel şi înarmaţi cu sabie, lance şi secure, iar daca nu puteau con¬vinge pe cineva sa încerce o maşina de cusut platind-o în rate, sau un armonium, sau garduri de sarma ghimpata, sau un ziar prohibiţionist, sau oricare altul din cele o mie şi unul articole pentru care faceau reclama – suprimau persoana res¬pectiva şi treceau mai departe.
Eram foarte fericit. Lucrurile se îndreptau, vazand cu ochii, catre un ţel de mult visat în taina. Ştiţi, ma batea gandul sa duc la capat doua planuri, cele mai vaste planuri din tot ce proiectasem eu. Unul era sa rastorn biserica romano-catolica şi sa statornicesc, pe ruinele ei, religia protestanta – dar nu ca religie oficiala, ci ca o credinţa foarte activa. Celalalt plan era sa obţin un decret care sa fie curand publicat, prin care sa se decida ca, dupa moartea lui Arthur, votul universal sa fie introdus fara restricţii şi acordat deopotriva barbaţilor şi femei¬lor; în orice caz, tuturor barbaţilor, înţelepţi ori ba, şi tuturor femeilor care, la maturitate, se va constata ca ştiu aproape tot atat cat fiii lor la douazeci şi unu de ani. Arthur putea s-o mai duca vreo treizeci de ani, caci era cam de varsta mea – adica de vreo patruzeci de ani – şi socoteam ca pana atunci s-ar fi putut ajunge uşor ca populaţia muncitoare a acelei epoci sa fie pregatita şi dornica de un eveniment, care ar fi fost primul de felul lui în istoria lumii: o revoluţie guverna¬mentala închegata şi deplina, împlinita fara varsare de sange. Rezultatul ar fi fost o republica. N-am încotro, trebuie sa marturisesc – deşi mi-e ruşine – ca începuse sa ma bata jos¬nicul gand de a deveni eu însumi cel dintai preşedinte. Ce vreţi, patimi omeneşti, de care nu puteam scapa! Constatasem vrand-nevrand ca nu puteam trece nici eu de hotarele puse firii omului.
Clarence era de partea mea în ce privea revoluţia, dar nu în totul. El se gandea la o republica fara caste privilegiate, dar avand în frunte o monarhie ereditara, deci o dinastie, în locul unui şef eligibil. Socotea ca nici o naţiune, care a cunoscut vreodata bucuria de a adora o familie regala, n-ar putea sa se lipseasca de ea, fara ca naţiunea respectiva sa nu se stinga, pierind de inima rea. I-am aratat ca regii sunt primejdioşi. „Atunci sa punem nişte pisici în locul lor!” mi-a spus el. Era sigur ca o dinastie de motani ar corespunde din toate punctele de vedere. Motanii ar fi fost la fel de folositori ca oricare alta familie regala; ar fi ştiut tot atat de multe; ar fi avut aceleaşi virtuţi şi aceleaşi perfidii; aceeaşi înclinare de a se lua la harţa cu alte pisici regale şi ar fi fost ridicul de deşerţi şi de absurzi, fara sa-şi dea seama vreodata. Unde mai pui ca ar fi costat o nimica toata. În sfarşit, ar fi avut un drept divin la fel de temeinic ca oricare alta casa regala, şi „Tom al Vll-lea, sau Tom al Xl-lea, sau Tom al XlV-lea, prin graţia lui Dumnezeu, rege” ar fi sunat tot atat de bine, daca s-ar fi referit la un motan regal oarecare, împopoţonat ca la circ. „În general – spunea Clarence în engleza lui moderna foarte precisa – caracterul acestor pisici ar fi cu mult superior caracterului unui rege obişnuit, ceea ce ar constitui un imens avantaj moral pentru naţiune, întrucat o naţiune totdeauna îşi modeleaza morala, dupa pilda şi asemanarea monarhului. Deoarece adorarea regalitaţii se bazeaza pe iraţionalitate, aceste graţioase şi nevatamatoare pisici ar deveni lesne la fel de sacre ca oricare alte maiestaţi; ba chiar mai mult, caci s-ar observa imediat ca ele nu spanzura, nu decapiteaza şi nu întemniţeaza pe nimeni; nu savarşesc nici un fel de cruzimi ori nedreptaţi, şi prin urmare sunt vrednice de o dragoste şi de un respect mai adanc decat cele cuvenite unui obişnuit rege-om. Şi desigur ca le-ar şi dobandi. Ochii întregii lumi, harţuita de atatea necazuri, s-ar aţinti în curand asupra acestui sistem omenos şi bland, iar macelarii regali ar disparea pe loc. Supuşii lor ar umple locurile vacante cu pisoi procuraţi din casa noastra regala; noi ar trebui sa devenim o uzina care sa aprovizioneze toate tronurile lumii; în patruzeci de ani, toata Europa ar fi guvernata de pisici şi noi le-am furniza pisicile. Atunci ar începe domnia pacii veşnice, spre a nu mai avea sfarşit!… Miiau – au – miau – faţ – miau!”
Naiba sa-l ia, credeam ca vorbeşte serios şi începusem sa ma las convins, pana ce-a explodat în mieunatul ala, care aproape ca m-a bagat în sperieţi. Clarence nu putea fi serios niciodata. Nici nu ştia ce înseamna aşa ceva. Îmi înfaţişase o ameliorare hotarata – cu totul raţionala şi posibila – a monar¬hiei constituţionale, dar era prea fluşturatic ca sa-şi dea bine seama sau sa-i pese de ceva. Tocmai voiam sa-l muştruluiesc, cand chiar în clipa aceea Sandy veni în goana, înnebunita de spaima şi înecata de suspine, încat în primele momente nu putu scoate o vorba. Am alergat la ea şi am luat-o în braţe, dezmierdand-o şi spunandu-i cu glas rugator:
— Hai, vorbeşte, draga mea, vorbeşte odata! Ce e?
Capul i-a cazut moale la pieptul meu şi a murmurat cu un glas stins, aproape de neauzit:
— ALO-CENTRALA!
— Repede! i-am strigat lui Clarence, telefoneaza dupa ho¬meopatul regelui.
Peste doua minute, îngenuncheam langa leaganul copilei, iar Sandy expedia servitorii încolo şi încoace, pretutindeni, în tot palatul. Aproape dintr-o privire am priceput care-i situaţia – anghina difterica! M-am aplecat şi am şoptit:
— Trezeşte-te odorule! Trezeşte-te Alo-Centrala!
Fetiţa deschise cu greu ochii ei catifelaţi şi izbuti sa îngane:
— Papa.
Asta mi-a fost o mangaiere. Era departe de a se afla în pra¬gul morţii. Am trimis dupa nişte preparate cu sulf, am pus la foc chiar eu ibricul, fiindca nu stau niciodata cu braţele încru¬cişate ca sa aştept doctorii, cand Sandy ori fetiţa îmi sunt bolnave. Ştiam cum sa le îngrijesc pe amandoua şi capatasem experienţa. Faptura asta mica traise în braţele mele o buna parte din frageda ei viaţa şi adesea am fost în stare sa-i alung necazurile şi s-o fac sa rada – prin roua de lacrimi adunata pe gene – cand chiar maica-sa nu reuşea.
Purtand cea mai somptuoasa armura a sa, sir Launcelot aparu şi el, strabatand cu paşi de uriaş holul cel mare, în drum spre consiliul de administraţie. Nu ştiu daca aţi aflat, dar el era preşedintele acestui consiliu şi ocupa Jilţul Primej¬dios, pe care-l cumparase de la sir Galahad. Consiliul era alcatuit din Cavalerii Mesei Rotunde şi acum foloseau Masa Rotunda pentru a trata tot felul de afaceri. Ca sa obţii un jilţ la masa aceea costa tare mult. Ei bine, nici n-o sa credeţi cat, aşa ca n-are rost sa dau aici cifra. Sir Launcelot devenise un rechin de bursa şi cumparase un mare stoc de acţiuni, iar acum tocmai se pregatea sa scoata diferenţele din lichidari. Dar ce-are a face? Era la fel cum îl cunoscusem. Trecand prin faţa uşii, arunca o privire prin odaie şi descoperi ca odorul nostru era bolnav. Nu mai vru sa ştie de nimic altceva; gran¬gurii şi barosanii n-aveau decat sa se concureze cat pofteau la Masa Rotunda; el va intra numaidecat în odaie şi va ramane la capataiul micuţei Alo-Centrala, cu toate ca avea atatea de pus la cale. Şi aşa a şi facut. Îşi azvarli coiful într-un colţ şi, într-un minut, puse o feştila noua în lampa cu alcool şi sufla în foc, ca sa se încalzeasca mai repede ibricul. Între timp, Sandy înalţase un mic baldachin peste leagan şi pregatise totul.
Sir Launcelot avu grija ca apa sa dea în clocot şi sa iasa aburi, apoi amandoi umpluram ibricul cu var nestins şi acid carbolic, adaugand o picatura de acid lactic, apoi am mai turnat apa şi am dat drumul valului de aburi sub baldachin. Acum totul era pus la punct şi ne-am aşezat într-o parte şi alta a leaganului ca sa veghem. Sandy era atat de recunos¬catoare şi prinsese atata curaj, încat ne-a umplut doua ciubuce lungi cu scoarţa de salcie şi tutun din frunze uscate, spunandu-ne ca putem fuma cat poftim – tot n-o sa patrunda fumul sub baldachin. Cat despre Sandy – ea era mai de mult obişnuita cu fumatul, caci fusese prima femeie din ţara care vazuse un nour de fum suflat pe gura. Zau aşa, nu gaseai un tablou mai tihnit sau mai liniştitor decat sir Launcelot, în armura-i impunatoare, stand cu o seninatate graţioasa la capa¬tul unui metru de ciubuc… Era un barbat frumos, un barbat placut la vorba şi înfaţişare – sortit anume sa-şi faca soţia şi copiii fericiţi. Dar bineînţeles ca regina Guenever… ei, ce mai, n-are rost sa te plangi din pricina unui lucru care s-a facut şi nu mai ai ce-i face.
Cum-necum, sir Launcelot a stat şi a vegheat alaturi de mine trei zile şi trei nopţi de-a randul, pana ce copila a scapat de orice primejdie. Pe urma, a ridicat-o în braţele lui vanjoase şi a sarutat-o, cu panaşul cazand pe capşorul ei balai. Dupa aceea, a pus-o încetişor iar în poala Alisandei, şi a pornit-o cu mersul lui maiestos de-a lungul vastului coridor, printre şirurile de oşteni şi slujitori care-l priveau cu admiraţie, pana ce-l pierdura din ochi. Nimic nu m-a facut sa banuiesc ca n-aveam sa-l mai vad niciodata în lumea aceasta! Doamne, în ce vale a plangerii traim!
Doctorii ne-au spus ca trebuie sa plecam undeva cu copila, daca vrem sa-şi recapete sanatatea şi puterea. Avea nevoie de aer de mare. Aşa ca am luat un vas de razboi şi o suita de doua sute şaizeci de persoane şi am pornit în cruciera, iar dupa vreo doua saptamani am debarcat pe coasta Franţei. Tot doctorii socotisera ca ar fi bine daca am mai zabovi şi pe-acolo. Craişorul ţinutului ne-a oferit gazduirea şi am fost bucuroşi s-o primim. Daca locuinţa lui ne-ar fi oferit tot atatea înlesniri pe cate cusururi avea, ar fi fost foarte confortabila. Dar şi aşa cum stateau lucrurile, am scos-o la capat în vechiul şi ciudatul sau castel – cu ajutorul confortului şi al bunataţilor de pe vas.
La sfarşitul lunii am trimis vasul acasa, dupa alte provizii şi dupa veşti. Ne aşteptam sa se întoarca în trei-patru zile. Trebuia sa mi se comunice odata cu alte veşti, şi rezultatul unei anumite experienţe pe care o iniţiasem. E vorba de proiectul meu de a înlocui turnirul cu ceva care sa ofere o supapa pentru energia de prisos a cavalerilor, adica sa-i distreze pe ţapii aia, sa-i împiedice de a face prostii şi totodata sa le pastreze însuşirea lor cea mai buna: îndrazneţul lor spirit de întrecere. De catva timp antrenam în secret o ceata mai aleasa dintre ei şi atunci sosise ziua primei lor exhibiţii în public.
Aceasta experienţa noua era bezbolul. Pentru ca sportul sa devina de la început o moda şi sa fie scutit de critici, i-am ales pe cei noua jucatori dupa rang, nu dupa capacitate. În amandoua echipele nu gaseai un singur cavaler care sa nu fi fost suveran cu sceptru şi tot dichisul. Materie prima de soiul asta, totdeauna gaseai berechet prin preajma lui Arthur. Nu puteai sa arunci o caramida în nici o direcţie, fara sa nu schilo¬deşti vreun rege. Bineanţeles, pe asemenea oameni nu-i puteam face sa-şi lepede armura; n-ar fi facut-o nici cand se îmbaiau. Totuşi, au consimţit sa poarte armuri diferite, ca sa poata omul deosebi o echipa de alta, dar mai mult decat atat n-au vrut sa cedeze nici în ruptul capului. Aşa ca una din echipe purta pelerine de zale, iar cealalta purta platoşe facute din noul meu oţel Bessemer. Antrenamentul lor pe teren era cel mai fantastic lucru pe care-l vazusem în viaţa mea. Erau protejaţi de loviturile mingii, aşa ca nu se fereau niciodata, ci ramaneau locului şi încasau cele cuvenite. Cand unui Bessemer îi venea randul sa loveasca mingea cu baţul şi în loc de asta mingea se lovea de dansul, ea ricoşa tocmai la vreo suta de metri. Iar cand un jucator alerga şi se trantea pe burta ca sa se strecoare pana la baza lui, parca sosea un cuirasat în port. Mai întai, am numit oameni fara de rang ca arbitri, dar a trebuit sa renunţ la aceasta idee. Oamenii aceştia nu erau mai de înţeles decat cei noua coechipieri. De obicei prima hotarare a arbitrului era şi ultima; iar jucatorii îl frangeau în doua cu crosa şi prietenii trebuiau sa-l care acasa cu targa. Cand s-a remarcat ca nici un arbitru nu supravieţuia unui meci de bezbol, arbitrajul a devenit foarte nepopular. Aşa ca m-am vazut silit sa numesc ca arbitru pe cineva al carui rang şi situaţie înalta la carma ţarii îl apara de asemenea primejdii, iata numele jucatorilor din cele doua echipe:
ECHIPA BESSEMER
REGELE ARTHUR
REGELE LOT AL LOŢIANILOR
REGELE NORDIGALIEI
REGELE MARSIL
REGELE MICII BRITANII
REGELE MUNCĂ
REGELE PELLAM AL LISTANGEZILOR
REGELE BAGDEMAGUS
REGELE TOLLEME LA FEINTES
ECHIPA PELERINE DE ZALE
ÎMPĂRATUL LUCIUS
REGELE LOGRIS
REGELE MARHALT AL IRLANDEI
REGELE MORGANORE
REGELE MARC AL CORNWALLULUI
REGELE NENTRES AL GARLOTULUl
REGELE MELIODAS DIN LIONES
REGELE LACULUI
SUDANUL SIRIEI
ARBITRU: CLARENCE
Prima competiţie publica avea sa atraga cu siguranţa cinci¬zeci de mii de oameni, şi zau ca merita sa faci ocolul lumii numai ca sa vezi o asemenea distracţie în toata legea. Totul era prielnic meciului. Acum vremea era frumoasa, primavaratica şi înmiresmata, iar natura se înveşmantase în straie noi.
CAPITOLUL XLI
Excomunicarea
Deodata atenţia mi-a fost îndepartata de la aceasta problema: copila începea sa-şi piarda puterile şi starea sa se agravase atat de rau încat a trebuit s-o veghem mereu. Nu rabdam sa ne ajute cineva la îngrijirea ei, aşa ca Sandy şi cu mine am stat de veghe – schimbandu-ne pe rand la capatai – zile întregi. Ah, ce inima curata avea Sandy; cat de simpla, cat de sincera şi de buna era! Într-adevar, o soţie şi o mama fara cusur; şi totuşi ma însurasem cu ea fara nici un motiv anumit, în afara de acela ca – dupa tradiţiile cavalereşti – era proprietatea mea pana în clipa în care vreun alt cavaler mi-ar fi caştigat-o pe arena de întreceri. Ratacise prin toata Britania pe urmele mele; ma gasise la spanzuratoarea din marginea Londrei şi îşi reluase pe data vechiul loc alaturi de mine – şi asta în chipul cel mai senin, de parca ar fi fost dreptul ei. Cum eram cetaţean al Noii-Anglii, acest soi de cardaşie avea sa-i scoata – mai curand sau mai tarziu – un nume rau. Asta era parerea mea, dar ea nu pricepea de ce; de aceea am curmat iute discuţiile şi am facut nunta.
Nu ştiam ca trasesem lozul cel mare; totuşi, aşa a fost. Într-un an, am ajuns s-o ador şi între noi exista cea mai dragas¬toasa şi cea mai desavarşita camaraderie care se poate închi¬pui. Lumea vorbeşte despre prieteniile frumoase dintre doua persoane de acelaşi sex. Dar conteaza chiar şi cea mai marea¬ţa prietenie din acestea, faţa de prietenia dintre un soţ şi o soţie, în care se contopesc cele mai bune porniri şi cele mai înalte idealuri ale amandurora? Nu-i chip sa asemeni aceste doua feluri de prietenie: una e pamanteasca, cealalta divina. La început, mai rataceam în visele mele cale de treispre¬zece veacuri şi sufletul meu nemulţumit chema într-una umbrele unei lumi spulberate, ciulind urechile fara a capata vreun raspuns. De multe ori, Sandy m-a auzit cum, prin somn, îmi ţaşnea pe buze o chemare – un strigat – strigatul acela de implorare. Cu nobila marinimie, ea boteza copilul nostru dupa strigatul acela, închipuindu-şi ca era numele vreunei iubite pierdute. Fapta sa m-a mişcat pana la lacrimi şi chiar m-a dat gata, cand mi-a zambit în faţa, cerand o rasplata meritata… Şi aşa mi-a facut dragalaşa şi nostima ei surpriza.
— Numele unei fapturi, carea draga inimii iaste, pastrat fi-va, şi sfinţit, spre desfatarea de-a pururea a urechilor lumi¬naţiei tale. Iara acum saruta-ma, întru aflarea numelui ce l-am harazit copilei.
Cu toate astea, nu am descoperit ce nume putea fi. Habar n-aveam. Dar ar fi fost o cruzime sa-i marturisesc Alisandei neştiinţa mea, stricand frumosul ei joc, aşa ca nu m-am dat de gol ci i-am zis:
— Da, ştiu, iubito, cat de dragastoasa şi cat de buna eşti! Dara voiesc sa aud buzele acestea ale tale, care sunt şi ale mele aşijderea, rostindu-l mai întai. Numai atunci viersul lui va fi desavarşit.
Nespus de încantata, ea murmura:
— ALO-CENTRALA!
N-am pufnit în ras şi ma bucur şi azi ca m-am stapanit – dar încordata abţinere de a nu rade a facut sa-mi trosneasca toate cartilajele şi încheieturile trupului şi saptamani de-a randul îmi auzeam oasele pocnind, cand începeam sa merg. Sandy însa n-a descoperit niciodata greşeala ce-o savarşise. Prima data cand a auzit aceasta forma de salut la telefon, a fost mirata şi nu prea încantata: dar am spus ca dadusem eu ordin şi ca din momentul acela, şi pentru totdeauna, telefonul urma sa fie invocat prin acea formalitate respectuoasa, spre veşnica slava şi amintire a prietenei mele pierdute şi a micii ei porecle. Nu era adevarat, dar s-a prins.
Ce sa va spun – doua saptamani şi jumatate am vegheat eu şi cu Sandy langa copila şi, copleşiţi de teama, nu mai ştiam ce se petrece pe lume, dincolo de patul suferinţei. Apoi am fost rasplatiţi; centrul universului nostru trecu hopul şi începu sa se întremeze. Va întrebaţi daca nutream simţamantul recunoştinţei, în zilele acelea? Cuvantul „recunoştinţa” nu e potrivit. Nu exista nici un cuvant pentru aşa ceva. Ştiţi şi singuri – doar v-aţi vegheat copiii, cand au trecut prin Valea Umbrelor şi i-aţi vazut întorcandu-se iar la viaţa şi alungand întunericul de pe faţa pamantului doar cu un singur zambet, care lumina toate cele şi pe care totuşi l-ai fi putut acoperi cu mana.
Ce mai, într-o clipita ne-am întors iar pe lume! Apoi, am zarit fiecare în ochii celuilalt aceeaşi îngrijorare: trecusera mai bine de doua saptamani şi nava aceea tot nu se întorsese!
În clipa urmatoare, m-am înfaţişat suitei mele. Pe chipurile tuturor vedeai ca fusesera framantaţi tot timpul de negre presimţiri. Mi-am chemat escorta şi am galopat vreo cinci mile, pana pe creasta unei coline care domina marea. Unde era vasta flota comerciala, care în ultima vreme populase şi înfrumuseţase lucitoarele întinsuri ale marii cu stolurile-i de aripe albe? Pierise pana la ultimul vas. Nici o panza, de la un capat la altul al ţarmului, nici o dara de fum – doar o singura¬tate moarta şi pustie, în locul vieţii aceleia însufleţite şi pline.
M-am întors în graba, fara sa suflu un cuvant nimanui, l-am spus Alisandei vestea înspaimantatoare. Nu ne dadea prin cap nimic care sa poata explica lucrurile macar în parte. Fusese vreo navalire? Vreun cutremur? Vreo molima? Naţiu¬nea fusese rasa de pe faţa pamantului? Dar cu ghicitul n-ajungi la nici un rezultat. Trebuia sa plec imediat. Am împrumutat flota regelui de acolo – adica un „vas” care nu era mai mare decat o şalupa – şi în curand am fost gata de plecare.
Desparţirea – o, da – a fost tare grea. În timp ce-mi sarutam ca un bezmetic fetiţa pentru ultima data, ea s-a înviorat şi a gangurit ceva – prima data dupa mai bine de doua saptamani. Fetiţa ne-a umplut inimile de bucurie. Dragile vorbe scalciate ale copilariei! O, doamne, nici o muzica nu le poate întrece! Şi cat de mahnit eşti cand pier şi se prefac într-un limbaj corect, ştiind ca ele n-o sa-ţi mai rasune niciodata în auzul care le va duce dorul. Oricum, era foarte îmbucurator ca puteam duce cu mine aceasta gingaşa amintire!
A doua zi dimineaţa, m-am apropiat de ţarmul englez, fiind singurul stapan al întinsei cai de apa sarata. În portul Dover erau ancorate nişte vase, dar fara panze şi nu se zarea nici un semn de viaţa pe ele. Era duminica; totuşi la Canterbury strazile erau goale; mai ciudat decat orice, nu se zarea nici un preot şi nu se auzea nici un dangat de clopot. Pretu¬tindeni parca domnea doliul. Nu ma puteam dumiri. În cele din urma, la capatul cel mai îndepartat al oraşelului, am vazut o mica înmormantare. Doar o familie şi caţiva prieteni urmau coşciugul – fara nici un preot; o înmormantare fara clopote, evanghelii sau lumanari. În apropiere, se afla o biserica, dar au trecut pe langa ea plangand, fara stari şi ectenii. M-am uitat înspre clopotniţa şi clopotul atarna acolo, învelit într-un giulgiu negru cu limba legata. Acum ştiam ce se întamplase! Acum înţelesei pacostea cumplita care se abatuse asupra Angliei. Invazie? O invazie e floare la ureche pe langa asta. Era excomunicarea!
N-am mai întrebat nimic. N-aveam nevoie sa mai pun întrebari. Biserica daduse lovitura! Acum trebuia sa ma traves¬tesc şi sa o iau cu bagare de seama. Unul din slujitori îmi dadu nişte haine şi cand am trecut de oraş, nesuparaţi de nimeni, le-am îmbracat şi din clipa aceea am calatorit singur, caci nu puteam risca sa fiu stanjenit, mergand în grup.
A fost o calatorie nenorocita. Pretutindeni, domnea o tacere jalnica, pana şi la Londra. Circulaţia încetase. Oamenii nu discutau, nu radeau, nici nu mergeau în grupuri sau macar perechi. Rataceau în neştire, fiecare de capul lui, cu ochii în pamant şi cu inima stapanita de amar şi de spaima. Pe pereţii Turnului Londrei se zareau rani proaspete pricinuite de razboi, într-adevar, între timp se întamplasera multe.
Bineanţeles, am vrut sa iau trenul spre Camelot. Tren? Care tren, ca gara era deşarta ca o peştera, ia-l de unde nu-i! Am mers mai departe. Drumul pana la Camelot a însemnat o repe¬tare a celor vazute pana atunci. Lunea şi marţea nu s-au deo¬sebit cu nimic de duminica. Am sosit noaptea tarziu. De unde fusese oraşul cel mai bine luminat cu electricitate din întregul regat şi cel mai asemanator cu un soare-apune, devenise pur şi simplu o pata – o pata aruncata în… bezna. Adica era mai întunecat şi mai compact decat restul întunericului, aşa ca-l puteai desluşi ceva mai bine. Priveliştea mi s-a parut oarecum simbolica: era semnul ca de acum încolo biserica avea de gand sa domine şi sa stinga deopotriva toata frumoasa-mi civi¬lizaţie. Pe strazile acelea sumbre, nu vedeai nici ţipenie de om. Mi-am dibuit drumul, bajbaind cu inima grea de amar. Mareţul castel se profila negru pe creasta colinei şi nici o licarire nu se întrezarea pe acolo. Podişca era lasata şi poarta cea mare era larg deschisa. Am intrat fara sa dau de veste; zornaitul pintenilor mei era singurul zgomot ce se auzea. Şi zau ca era destul de înfiorator, în acele necuprinse curţi pustii!
CAPITOLUL XLII
Razboi
L-am gasit pe Clarence singur, în apartamentul lui, copleşit de melancolie. În locul luminii electrice, se introdusese iaraşi vechea lampa cu veştila şi el îmi statea acolo, într-o penumbra mohorata, cu toate perdelele trase pana jos. Sari în sus şi se repezi nerabdator la mine, exclamand:
— Ah, face un miliard de milreişi sa mai vezi o faptura vie!… M-a recunoscut aşa de uşor, de parca n-aş fi fost deloc deghizat, ceea ce m-a înspaimantat – va rog sa ma credeţi.
— Haide, spune-mi repede care-i pricina acestui dezastru înfiorator! i-am zis eu. Cum s-au petrecut lucrurile?
— Ei, daca n-ar fi existat pe lumea asta o regina Guenever, nu s-ar fi iscat nimic atat de curand, dar, oricum, tot s-ar fi iscat. Ar fi venit treptat, din pricina domniei tale; norocul a facut ca a izbucnit din pricina reginei.
— Şi a lui sir Launcelot, nu-i aşa?
— Întocmai.
— Povesteşte-mi amanuntele.
— Cred ca recunoşti ca, de vreo caţiva ani încoace, n-a existat în tot regatul decat un singur om care nu s-a uitat chioraş la regina şi la sir Launcelot…
— Da, regele Arthur.
— …şi o singura inima, în care nu încolţise banuiala.
— Da, inima regelui; o inima care nu-i în stare sa nutreasca ganduri rele faţa de un prieten.
— Ei, regele ar fi putut trai aşa – fericit şi fara sa banuiasca nimic – pana la sfarşitul zilelor sale, daca n-ar fi fost la mijloc una din reformele luminaţiei tale: acţiunile. Cand ai plecat, era gata sa se aşeze şinele pe o distanţa de cinci kilometri de la Londra, Canterbury şi Dover, şi totodata domniile lor erau gata pentru noi manevre la bursa. Se putea da o lovitura mare; toata lumea o ştia. Stocul de acţiuni ale cailor ferate s-a vandut de la emisiune. Şi ce crezi ca facu atunci sir Launcelot?
— Da, ştiu, a strans aproape tot stocul de acţiuni, cumparandu-le pe credit; iar pe urma a mai cumparat aproape de doua ori pe atat, din acelea – sanchi! – livrabile la cerere. Voia tocmai sa ceara executarea livrarii cand am plecat eu.
— Aşa este. A cerut sa-i fie predate acţiunile şi, fireşte, ba¬ieţii n-au putut-o face, aşa ca i-au cazut în gheara şi i-a stors de le-a ieşit untul. La început, radeau pe sub mustaţa de şme¬cheria lor, fiindca-i vandusera acţiunile la cursul de cinci¬sprezece şi şaisprezece, cand nu faceau nici zece. Ei, şi dupa ce-au ras bine cu un obraz, şi l-au pus la odihna, fiindca le venea sa planga cu celalalt, ca, ştii, dupa ras vine plans. Asta a fost cand s-au învoit cu Invincibilul la cursul doua sute optzeci şi trei!
— Doamne pazeşte!
— I-a jupuit de vii, nu alta! Şi o meritau. În orice caz, între¬gul regat s-a bucurat. Dar printre cei jupuiţi se aflau şi sir Agravaine şi sir Mordred, nepoţii regelui. Cu asta s-a sfarşit numai actul întai. Actul doi, tabloul doi: Un apartament în castelul Carlisle, unde curtea se dusese pentru cateva zile la vanatoare. Personaje în scena: întreaga clica a nepoţilor rege¬lui. Mordred şi Agravaine îşi propun sa atraga atenţia nevino¬vatului Arthur în privinţa Gueneverei şi a lui sir Launcelot. Sir Gawaine, sir Gareth şi sir Gaheris, însa, nici nu vor sa auda de aşa ceva. Se isca o cearta, cu vorbe grele, iar regele pica tocmai atunci în mijlocul lor. Mordred şi Agravaine îi trantesc în faţa povestea lor nimicitoare. Tablou! Din porunca regelui, i se întinde lui Launcelot o capcana în care cade. Launcelot a facut ca situaţia sa fie destul de neplacuta pentru martorii care stateau ascunşi dupa perdea – adica pentru Mordred, Agravaine şi doisprezece cavaleri de ranguri mai mici – caci i-a ucis pe toţi, afara de Mordred. Desigur ca nici asta n-a putut îmbunataţi relaţiile dintre Launcelot şi rege.
— Vai de mine! Din toate astea nu putea ieşi decat un singur lucru – vad eu bine! Razboi! Cavalerii regatului dezbinaţi în doua tabere: în tabara regelui şi în tabara lui Launcelot!
— Da, la asta s-a ajuns. Regele a trimis-o pe regina la rug, urandu-i sa se cureţe de pacate în flacari. Launcelot şi cavalerii sai însa au salvat-o, casapind pe caţiva buni prieteni de-ai noştri – de fapt, caţiva dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodata, pe nume Belias Trufaşul, sir Segwarides, sir Griflet Fiul Domnului, sir Brandiles, sir Aglovale…
— Ah, mi se sfaşie inima.
— …aşteapta, sir Şefule, ca înca n-am ispravit – sir Tor, sir Gauter, sir Culliner…
— Cel mai bun om din echipa mea de bezbol! Ce îndemanatica aripa dreapta era!
— …cei trei fraţi ai lui sir Reynolds, sir Domus, sir Priamus, sir Kay Strainul.
— Stoperul meu, care n-avea pereche! L-am vazut prinzand în dinţi o „bomba” trasa ras cu pamantul. Las-o naibii de treaba, ca nu mai pot!
— …Sir Driant, sir Lambegus, sir Herminde, sir Persilope, sir Perimones, şi – cine crezi?
— Ma ţii pe jeratic! Spune mai departe.
— Sir Gaheris şi sir Gareth – amandoi!
— O, de necrezut! Dragostea ce i-o purtau lui Launcelot parea nepieritoare.
— Moartea acestora a fost un accident. Erau simpli spec¬tatori. Venisera neînarmaţi şi voiau doar sa asiste la pedepsirea reginei. În furia sa oarba, sir Launcelot i-a doborat pe toţi caţi i-au ieşit în cale, iar pe aceştia i-a ucis fara sa observe macar cine sunt. Uite un instantaneu al bataliei, luat de unul din oamenii noştri; se gaseşte de vanzare la toate chioşcurile de ziare. Poftim – figurile din preajma reginei sunt sir Launcelot, cu spada ridicata, şi sir Gareth, dandu-şi ultima suflare. Poţi ghici prin valul de fum emoţia sfaşietoare de pe chipul reginei. Este o scena de lupta – senzaţionala, cum nici în muzee nu gaseşti.
— Într-adevar. Trebuie s-o pazim ca ochii din cap; are o valoare istorica incalculabila. Mai departe.
— Ce sa mai lungesc vorba, restul povestirii e doar razboi, un razboi crunt. Sir Launcelot s-a retras în oraşul sau, în turnul lui de la Voioasa Guardie, şi şi-a strans o mare suita de cavaleri. Regele, cu o mare oaste, s-a dus acolo şi timp de cateva zile s-a dat o batalie cumplita. Drept rezultat, toata campia din preajma a fost pardosita cu cadavre şi fiare vechi. Apoi bise-rica a carpit o pace între Arthur şi Launcelot şi regina şi toţi ceilalţi – toţi ceilalţi, în afara de sir Gawaine. Acesta era prea întaratat de macelarirea fraţilor sai, Gareth şi Gaheris, şi nu voi sa se împace cu nici un preţ. I-a notificat lui Launcelot sa se duca acasa, sa se pregateasca în graba şi sa se aştepte ca va fi atacat cat de curand. Aşa ca Launcelot a plecat cu o corabie în ducatul sau de Guiena, iar Gawaine l-a urmat curand cu o armata, momindu-l pe Arthur sa vina cu el. Arthur a lasat regatul pe mana lui sir Mordred pana s-o întoarce.
— Aha – obişnuita înţelepciune a regilor!
— Aşa e! Şi sir Mordred s-a apucat numaidecat de treaba, ca sa-şi definitiveze regenţa. Primul lucru care i-a trasnit prin cap a fost sa se însoare cu Guenever, dar ea a fugit şi s-a închis în Turnul Londrei. Mordred a atacat turnul, iar episco¬pul de Canterbury l-a pocnit cu excomunicarea. Regele s-a întors. Mordred s-a luptat cu el la Dover, la Canterbury şi din nou la Dumbrava Barham. Pe urma, s-a vorbit de pace şi de o înţelegere. Condiţiile: Mordred sa aiba Cornwallul şi Kentul, cat timp va trai Arthur, şi întregul regat dupa moartea lui.
— Ei nu, pe cuvantul meu, e prea de oaie! Va sa zica, visul meu de a înfaptui republica trebuie sa ramana vis.
— Da. Acum cele doua armate îşi au taberele langa Salsbury. Gawaine – capul lui Gawaine se afla la castelul Dover, unde a cazut în lupta… Gawaine i-a aparut în vis lui Arthur, adica fantoma lui i-a aparut şi l-a prevenit sa nu dea batalie timp de o luna, oricat ar costa amanarea. Dar lupta a fost grabita de un accident. Arthur daduse ordin ca în cazul în care – în timpul consfatuirii cu Mordred asupra tratatului propus – el va ridica spada, sa se sune din trambiţe şi sa se porneasca atacul. Arthur n-avea nici un fel de încredere în Mordred. Mordred daduse acelaşi ordin oamenilor sai. Ce sa vezi? Deodata, o vipera l-a muşcat pe un cavaler de calcai; cavalerul a uitat cu totul de ordin şi i-a retezat viperei capul cu spada. Într-o clipita, cele doua oştiri uriaşe se ciocnira ca trasnetele. S-au macelarit toata ziua. Pe urma regele… dar stai, am uitat sa-ţi spun ca am pornit o treaba noua de cand ai plecat… Ziarul nostru a iniţiat…
— Nu, zau! Ce anume?
— Corespondenţa de razboi!
— Tii, straşnica idee!
— Da, ziarul era în plina înflorire, fiindca excomunicarea nu speriase nici curcile. N-a fost luata deloc în serios, cata vreme a ţinut razboiul. Am avut corespondenţi de razboi în ambele armate. O sa sfarşesc cu batalia asta, citindu-ţi ce spune unul dintre reporteri:
„Pre urma, craiul şi-a facut ochii roata şi atuncea baga de sama ca den toate oştile şi den toţi vitejii sai calaraşi înfieraţi nice unul nu mai era traitor, fara numai doi cavaleri, care erau sir Lucan de Butlere şi fraţane-sau sir Bedivere, iara aceştia cu multe rane erau vatamaţi. Isuse Hristoase, milostiveşte-te spre noi! zis-a craiul. Au unde s-au istovit toţi blagorodnicii mei cavaleri? Vai, cainicul de mine, de ce mi-a fost harazit sa apuc ziua aceasta de amar şi jale? Iara acum – a fost zicand Arthur craiul – mi-a sosit şi mie veleatul! Dar-ar prea puternicul Dumnezeu din acest ceas a oblici unde se afla vicleanul şi hainul de sir Mordred, carete pricina tuturor rautaţilor iaste. Mai pre urma, Arthur craiul vazut-a pre sir Mordred razimat în spada-i, împresurat de movile mari de oameni fara suflare. Aciiş, da-mi suliţa – zis-a craiul catre sir Lucan – caci acolo vazut-am pre vicleanul carele rautate preste fire urzit-a. Maria ta – a fost zicand sir Lucan – lasa-l în plata domnului, caci mahniciune mare îl stapaneşte, iara de treci preste aceasta zi cernita, fi-vei razbunat cu prisosinţa asupra lui! Slavite doamne, ia aminte de visul ce visat-ai în noaptea din urma şi cele ce ţi-a grait duhul lui sir Gawaine; ia aminte ca bunul Dumnezeu, în mare mila sa, pana în acest ceas s-a îndurat a-ţi pazi viaţa. Cade-se de frica lui Dumnezeu, cel necuprins de minte de om, a lasa toate aşa cum sunt, caci – binecuvantat fie domnul! – izbanda fu la noi în batalia aceasta, iara noi trei suntem traitori, pre cand cu sir Mordred alaturi nime nu viiaza. Iara de luam acuma calea spre casa, aceasta zi urzitoare de rautaţi se va sfarşi şi soarta buna vei avea. De ma trage au nu aţa la moarte – zis-a craiul Arthur – acum singur colo îl vad şi den mainile mele haladuinţa nu va afla, caci asemenea priinţa nu mi se va mai prilejui spre a-i plati toata paguba. Atunci, degrab sa te ajute bunul Dumnezeu, zis-a sir Bedivere. Apoi, craiul Arthur lua suliţa cu îmbe manurile şi se abatu asupra lui sir Mordred, strigandu-i: Vicleanule, carele nu iubeşti binele omului! Ţi-a sosit veleatul! Auzindu-l sir Mordred pre maria sa craiul, au venit asupra lui cu sabia goala în mana. Iara curanda vreme craiul Arthur l-a palit de istov pre sir Mordred sub pavaza, încruntandu-şi într-însul suliţa şi strapungandu-l mai bine de un cot. Simţind sir Mordred ca rana de moarte a capatat, se abatu cu toata vartutea ce-o mai avea, pana în varful suliţei lui Arthur crai şi în acest chip taie cu sabia aridicata cu îmbe manurile pre parintele sau, Arthur crai, izbindu-l în tampla, ca sabia strapuns-a coiful şi scafarlia. Şi acolo pre loc sir Mordred a cazut mort, iara blagorodnicului Arthur venindu-i o sfarşala s-a daramat asupra pamantului şi acolo iaraşi sfarşania şi iaraşi sfarşala l-au apucat.”
— E o buna corespondenţa de razboi. Clarence, eşti un gazetar de mana întaia. Ei – regele e sanatos? S-a vindecat?
— Nu, sarmanul. A murit!
Am fost nespus de uimit; mi se parea ca nici o rana n-ar putea sa-i fie fatala.
— Şi regina, Clarence?
— E calugariţa, la Almesbury.
— Ce schimbari! Şi într-un rastimp atat de scurt! E de neîn¬chipuit. Alte noutaţi? Ma întreb ce noutaţi mai pot fi?
— Îţi spun eu ce mai e.
— Ei?
— Viaţa ne este în primejdie şi trebuie sa ne-o aparam cu dinţii.
— Ce vrei sa spui?
— Acum biserica e stapana. Excomunicarea te-a inclus şi pe domnia ta, o data cu Mordred; nu poate fi ridicata cata vreme eşti în viaţa. Clanurile se aduna. Biserica i-a strans pe toţi cavalerii care au mai ramas în viaţa şi le-a dat de ştire, îndata ce vei fi descoperit, o s-avem de furca.
— Fleacuri! Cu materialele noastre ucigatoare, materiale de razboi ştiinţific; cu cohortele noastre de oameni antrenaţi…
— Nu-ţi bate gura degeaba! Nu ne-au mai ramas credin¬cioşi nici şaizeci de oameni!
— Ce tot îndrugi? Şcolile noastre, facultaţile, vastele noastre ateliere…
— Cand o sa vina cavalerii aia struniţi de biserica – aceste instituţii o sa se goleasca singure şi oamenii vor trece de partea duşmanului. Îţi închipui ca i-ai educat într-atata încat sa scoţi superstiţiile dintr-înşii?
— Aşa am crezut.
— Ei, atunci muta-ţi gandul! Ei au rezistat uşor la toate încer¬carile – pana la excomunicare. De atunci doar se grozavesc cu vitejia lor, însa în fundul inimii lor tremura. Împaca-te cu ideea asta – cand o sa vina armatele, maştile o sa cada.
— Ce veste rea! Suntem pierduţi. O sa întoarca propria noastra ştiinţa împotriva noastra.
— Nu, asta n-or s-o faca.
— De ce?
— Fiindca eu, cu o mana de oameni devotaţi, am împiedicat jocul asta. O sa-ţi spun ce-am facut şi ce m-a îndemnat. Oricat eşti de deştept, biserica a fost şi mai deşteapta. Biserica te-a trimis sa te plimbi, cu ajutorul slujitorilor ei – doctorii.
— Clarence!
— E adevarul gol-goluţ. Ştiu bine. Fiecare ofiţer de pe vasul tau era un slujitor, ales pe spranceana, al bisericii; şi la fel era pana şi ultimul om din echipaj.
— Ei, da-o încolo!
— E întocmai cum îţi spun. N-am descoperit lucrurile astea dintr-o data, dar pan la urma tot le-am dat de rost. Mi-ai trimis vorba, prin comandantul vasului, ca dupa ce se va întoarce cu provizii, aveţi de gand sa plecaţi din Cadiz…
— Cadiz! Nici n-am fost la Cadiz!
— …sa pleci din Cadiz şi sa calatoreşti pe mari îndepartate, timp îndelungat, pentru sanatatea familiei domniei tale? Mi-ai trimis vorba despre aşa ceva?
— Desigur ca nu. Ţi-aş fi scris, nu?
— Fireşte… Lucrul m-a neliniştit şi am intrat la banuiala. Cand comandorul a pornit îndarat, am aranjat ca sa îmbarc un spion pe vas. N-am mai auzit de vaporul ala, nici de spion, de atunci. Mi-am acordat un ragaz de doua saptamani pana ce voi primi vreo veste de la domnia ta. Pe urma, m-am hotarat sa trimit un vas la Cadiz. Un singur motiv m-a oprit.
— Care?
— Flota noastra disparuse deodata, în mod misterios! Şi la fel de subit şi misterios n-au mai funcţionat nici caile ferate, telegraful şi telefonul; toţi oamenii au dezertat, stalpii au fost taiaţi, biserica a aruncat o anatema asupra luminii electrice! A trebuit sa-mi iau talpaşiţa şi eu – şi înca fara întarziere. Viaţa domniei tale era în siguranţa, caci nimeni, în afara de Merlin, din toate regatele astea, n-ar fi cutezat sa se atinga de un astfel de vrajitor, fara sa-i sara în spate zece mii de oameni. N-aveam altceva de facut; trebuia sa chibzuiesc cum sa iasa lucrurile mai bine pana la întoarcerea domniei tale. M-am socotit şi eu în siguranţa, zicandu-mi ca nimanui n-o sa-i arda sa se atinga de un favorit al domniei tale. Aşa am şi facut, selecţionand din diferitele noastre întreprinderi pe toţi barbaţii – baieţii, adica – de a caror credinţa puteam sa jur, i-am chemat în taina şi le-am dat instrucţiuni. Sunt cincizeci şi doi; nici unul n-are mai puţin de paisprezece ani sau mai mult de şaptesprezece.
— De ce ai ales numai baieţi?
— Fiindca toţi ceilalţi s-au nascut şi au crescut într-o atmos¬fera plina de superstiţii care le-au intrat în sange. Noi ne-am închipuit ca am scos superstiţiile din ei; aşa au crezut şi danşii, dar excomunicarea i-a trezit ca un traznet din senin! Le-a dezvaluit ceea ce erau în adancul sufletului şi mi i-a dezvaluit şi mie. Cu baieţandrii era altceva. Cei care fusesera educaţi de noi, de la şapte la zece ani, nu au apucat sa cunoasca asupririle bisericii şi dintre aceştia am ales pe cei cincizeci şi doi. În al doilea rand, am facut o vizita particulara la vechea peştera a lui Merlin – nu cea mica, cea mare…
— Da, aceea în care am instalat în taina prima noastra uzina electrica, cand puneam la cale o minune…
— Chiar aşa. Şi cum minunea n-a mai fost necesara atunci, m-am gandit ca ar fi o idee buna sa folosim uzina acum. Am carat acolo provizii pentru un asediu…
— Ce buna idee! O idee straşnica!
— Aşa cred şi eu. Am pus de paza patru baieţi acolo, în lo¬curi unde nu pot fi vazuţi. Nu au voie sa faca vreun rau cuiva, cata vreme se afla în afara peşterii, dar orice încercare de a patrunde înauntru… Las pe noi – au zis ei – numai sa încerce vreunul sa intre… şi vede el! Pe urma, m-am dus pe dealuri, am dezgropat şi am taiat firele secrete care legau dormitorul domniei tale cu firele care duceau la încarcaturile de dina¬mita, aşezate sub toate vastele noastre uzine, mori mecanice, ateliere, magazine, etcetera – iar pe la miezul nopţii am ieşit cu baieţii şi am legat aceste fire cu peştera. Afara de noi doi, nimeni nici nu are habar unde duce celalalt capat la firului. Le-am îngropat la loc, bineînţeles, şi am sfarşit toata treaba într-un ceas sau doua. Acum nu mai avem nevoie sa parasim fortareaţa, cand vom voi sa aruncam în aer civilizaţia noastra.
— Da, aceasta-i acţiunea cea mai indicata şi mai fireasca; o necesitate militara, dupa schimbarea situaţiei. Ei, ce de schimbari s-au petrecut! Ne aşteptam noi sa fim candva asediaţi în palat, dar… În sfarşit, spune mai departe.
— Pe urma am facut o reţea de sarma.
— Reţea de sarma?
— Da. Chiar domnia ta mi-ai facut aluzie la asta, acum vreo doi-trei ani.
— A, da, îmi amintesc – cand biserica şi-a încercat puterea cu noi, pentru prima data, şi a socotit mai înţelept sa aştepte un moment mai fericit. Ei, şi cum ai aranjat reţeaua?
— Am pornit douasprezece fire foarte groase şi solide, goale, neizolate, de la un dinam mare din peştera – dinam fara poli, afara de unul pozitiv şi altul negativ…
— Da, aşa şi trebuie.
— Firele ies din peştera şi alcatuiesc, la nivelul pamantului, o reţea în forma de cerc, cu un diametru de o suta de metri. Sunt douasprezece reţele independente, departate cu zece paşi una de alta, adica douasprezece cercuri concentrice – iar capetele lor se întorc în peştera.
— Bine! Da-i înainte.
— Am legat reţelele de nişte ţaruşi grei de stejar, aşezaţi la cate trei paşi unul de altul şi înfundaţi la un metru şi jumatate în pamant.
— Da! Lucru bun şi solid.
— Aşa e. Firele n-au legatura cu pamantul, în afara peşterii. Pornesc de la polul pozitiv al dinamului; celelalte capete ale firului se întorc în peştera şi fiecare e varat în pamant separat.
— Nu, nu-i bine aşa!
— De ce?
— E prea costisitor. Se risipeşte degeaba forţa. Nu-ţi trebuie nici o legatura cu pamantul decat cea de la polul negativ. Capatul celalalt al fiecarui fir trebuie sa fie adus îndarat în peştera şi legat independent, fara nici o legatura cu pamantul. Da-ţi seama cata economie realizezi. Sa zicem ca o şarja de cavalerie se azvarle asupra reţelei; nu foloseşti nici un fel de energie, nu cheltuieşti nici un ban, fiindca ai o singura legatura cu pamantul, pana cand caii se izbesc de fir; în clipa în care îl ating, fac legatura cu polul negativ prin pamant şi cad morţi. Pricepi? Nu foloseşti energia decat cand e nevoie; fulgerul tau e acolo şi aşteapta, pregatit ca proiectilul în tun; şi nu te costa nici un cent pana nu te atingi de fir. A, nici vorba, o singura legatura cu pamantul…
— Aşa e! Nu ştiu cum de mi-a scapat din vedere. Nu-i numai mai ieftin, ci şi mai eficace decat dupa metoda cealalta, fiindca daca se rup sau se încurca firele, nu se strica nimic.
— Nu, mai ales daca avem în peştera un avertizor şi întrerupem contactul cu firul rupt. Ei, continua! Tunurile?
— S-a facut! În centrul cercului interior, pe-o platforma larga şi înalta de doi metri, am aşezat o baterie de treisprezece tunuri Gatling şi am adus o cantitate serioasa de muniţii.
— E-n regula. Controleaza tot terenul din jur şi cand vor sosi cavalerii bisericii o sa-i întampinam ca la un zaiafet, cu muzica. Buza prapastiei de deasupra peşterii…
— Avem acolo o reţea de sarma şi un tun. N-o sa ne arunce bolovani în cap.
— Buun! Dar torpilele de dinamita, în cilindri de sticla?
— Ne-am îngrijit şi de asta. Cea mai dragalaşa gradina care s-a plantat vreodata! O centura lata de doisprezece metri, care înconjoara reţeaua exterioara, iar distanţa dintre ele e de treizeci de metri – un fel de teren neutru. Nu exista un singur metru patrat în toata centura asta care sa nu fie prevazut cu o torpila. Le-am pus la suprafaţa şi am presarat un strat de nisip peste ele. Pare o gradina nevinovata, dar numai sa încea¬pa careva s-o pliveasca şi vai de pielea lui!
— Ai verificat torpilele?
— Ei, am vrut, dar…
— Dar ce? Pai e o neglijenţa colosala, daca nu le încerci.
— Sa le încerc? Da, ştiu, însa funcţioneaza perfect; am aşezat cateva torpile pe şoseaua din spatele frontului nostru şi au fost verificate.
— Atunci se schimba lucrurile. Cine-a facut verificarea?
— Un comitet al bisericii.
— Ce draguţ din partea lor!
— Da. Venisera cu gandul de a ne porunci sa ne supunem. Vezi ca, de fapt, n-au venit sa verifice torpilele; a fost doar un accident.
— Comitetul a facut vreun raport?
— Da, a facut. Puteai sa-l auzi de la o mila.
— În unanimitate?
— Chiar aşa. Dupa asta am pus cateva tabliţe cu semne, pentru ocrotirea viitoarelor comitete, şi de atunci n-am mai fost deranjaţi de nici un nepoftit.
— Clarence, ai facut o groaza de treburi, şi le-ai facut per¬fect.
— Am avut vreme berechet; n-a fost nici un motiv de graba.
Un rastimp, am pastrat tacerea amandoi, chibzuind. Apoi m-am hotarat şi i-am zis:
— Da, pregatirile s-au terminat; totul e pus la punct; nu lipseşte nici un amanunt. Ştiu ce-i de facut acum…
— Şi eu. Sa stam şi sa aşteptam.
— Nu, dom le! Trebuie sa ne ridicam şi sa izbim!
— Vorbeşti serios?
— Da, zau! Metoda mea nu-i defensiva, ci ofensiva. Bineîn¬ţeles, daca am în mana o carte frumoasa – macar pe trei sferturi de buna cat a inamicului. Da, o sa ne ridicam şi-o sa izbim; asta-i tactica noastra.
— O suta la unu ca ai dreptate. Cand începe reprezentaţia?
— Acum! Vom proclama republica.
— Ei, cred şi eu ca asta o sa precipite lucrurile!
— O sa-i fac sa zbarnaie, îţi spun eu! Pana maine la pranz, Anglia o sa fie un viespar, daca biserica nu şi-a pierdut şire¬tenia – şi noi ştim ca nu. Acum scrie ce-ţi dictez eu:
PROCLAMAŢIE
SPRE CUNOŞTINŢA TUTURORA. Întrucat regele a murit fara a lasa moştenitor, este de datoria mea sa continui exercitarea autoritaţii executive, cu care am fost învestit, pana ce se va constitui şi pune în funcţiune un guvern. Monarhia şi-a încetat fiinţa şi nu mai exista. Prin urmare, toata puterea politica a revenit la obarşia ei – poporul ţarii. O data cu monarhia, au pierit şi susţinatorii ei; de aceea, nu mai exista nobilime, nici clase privilegiate, nici biserica oficiala în stat; toţi oamenii au devenit pe deplin egali; ei sunt deo¬potriva şi se bucura de libertate religioasa. Prin prezentul decret, proclamam republica. Republica este starea naturala a unei naţiuni, atunci cand orice alta autoritate a încetat sa mai fiinţeze. Este de datoria poporului britanic sa se adune de îndata şi, prin voturile sale, sa-şi aleaga reprezentanţi, carora sa le încredinţeze guvernarea ţarii.
Am semnat „Şeful” şi am datat proclamaţia din „Peştera lui Merlin”. Clarence îmi atrase atenţia:
— Pai asta le dezvaluie adresa noastra şi îi invita sa ne viziteze cat mai repede.
— Asta-i şi intenţia mea. Noi îi atacam prin aceasta pro¬clamaţie, apoi e randul lor. Acum, da ordin sa se tipareasca şi sa se afişeze numaidecat; pe urma, daca pui mana pe doua biciclete, la poalele colinei – înainte marş, spre peştera lui Merlin!
— În zece minute sunt gata. Ce mai ciclon o sa se starneasca maine, cand petecul asta de hartie va intra în acţiune! Hm, mi-e drag castelul asta batran; ma întreb daca o sa-l mai… dar asta n-are nici o importanţa.
CAPITOLUL XLIII
Batalia de la centura de nisip
Ne aflam în peştera lui Merlin. Clarence, cu mine şi cu cincizeci şi doi de baieţi englezi vioi şi deştepţi, educaţi temeinic şi cu o minte sanatoasa. În zori, am trimis uzinelor şi tuturor întreprinderilor noastre mai mari ordinul sa înceteze lucrul şi sa-şi puna toţi oamenii la adapost, deoa¬rece totul urmeaza sa fie aruncat în aer de nişte mine se¬crete, „fara sa se poata şti în ce moment – de aceea, evacuaţi imediat”. Oamenii aceia ma cunoşteau şi aveau încredere în cuvantul meu. Aveau s-o ştearga, fara sa stea la gand şi sa se mai scarpine în cap. Deci puteam sa-mi aleg în voie momen¬tul favorabil pentru explozie. Cata vreme explozia era imi¬nenta, putea sa treaca şi o suta de ani şi n-ai fi putut con¬vinge un singur om sa se întoarca acolo.
Am aşteptat o saptamana. Nu m-am plictisit, fiindca scriam tot timpul. În primele trei zile, am sfarşit cu transformarea vechiului meu jurnal într-o povestire; am avut nevoie doar de vreo doua-trei capitole noi ca sa-l aduc la zi. Restul saptamanii, l-am petrecut scriind soţiei mele. Ma obişnuisem sa-i scriu în fiecare zi Alisandei, ori de cate ori eram desparţiţi; şi acum îmi pastram obiceiul – de dragul ei şi al obiceiului, deşi, fireşte, nu puteam face nimic cu scrisorile, dupa ce le terminam. Dar, înţelegeţi, aşa trecea mai repede vremea şi era aproape ca o convorbire; era aproape ca şi cum i-aş fi spus: „Sandy, daca tu şi cu Alo-Centrala aţi fi aici în peştera, în loc sa va am numai în fotografiile astea, ce-am mai petre¬ce!” Şi apoi, ştiţi, puteam sa mi-o închipui pe fetiţa, gangurind ceva drept raspuns, cu pumnişorii la gura, întinsa în poala maica-sii, şi pe Sandy cum rade şi îşi admira odrasla, gadiland-o din cand în cand sub barbie ca s-o faca sa chicoteasca, şi pe urma aruncandu-mi o frantura de raspuns, şi-aşa mai departe. Ei, nu ştiţi cum e? Puteam sta acolo în peştera, cu condeiul în mana şi s-o ţin aşa ceasuri întregi. Ce mai, era aproape ca şi cum am fi fost toţi trei laolalta.
Bineînţeles, în fiecare noapte trimiteam spioni ca sa-mi aduca veşti. Fiecare raport îmi facea din ce în ce mai impre¬sionanta situaţia. Oştile se strangeau într-una; pe toate drumu¬rile şi potecile Angliei roiau cavaleri calari, iar preoţii calareau alaturi de danşii, ca sa îmbarbateze pe aceşti originali cruciaţi, fiind vorba de un razboi purtat chiar de biserica. Toţi nobilii, mari şi mici, şi toţi boiernaşii pornisera la drum. Lucrurile se desfaşurau întocmai cum ma aşteptasem. Aveam de gand sa împuţinam atat de rau soiul ala de oameni, încat poporului nu i-ar fi ramas dupa aceea decat sa treaca la carma cu republica lui şi…
Ah, ce dobitoc eram! Abia pe la sfarşitul saptamanii am început sa-mi dau seama de marea şi întristatoarea realitate, anume ca masele largi ale naţiunii aruncasera cu palariile în aer şi strigasera; „Traiasca republica!”, doar o singura zi, şi pe urma basta! Apoi, biserica, boierii şi boiernaşii se încrun¬tasera aşa de urat şi cu semeţie la bieţii oameni de rand – o singura data a fost de ajuns – şi ei se facura mieluşei! Din clipa aceea, mieluşeii şi oile începura sa se stranga la stana – adica, în tabere – oferindu-şi vieţile lor fara nici un preţ şi preţioasa lor lana, pentru „cauza cea dreapta”! Ce mai, pana şi oamenii care, nu de mult, fusesera sclavi ajunsesera în aşa hal încat aparau şi ei, draga doamne, „cauza cea dreapta”; proslavind-o, rugandu-se pentru victoria ei şi îndrugand tot felul de baiguieli sentimentale pe seama ei, întocmai ca toţi ceilalţi oameni de rand. Gandiţi-va cum mai putea face umbra pamantului o asemenea pleava umana! Închipuiţi-va ce neghiobie fara seaman! Da, acum se striga peste tot; „Moarte republicii!” şi nici un glascior nu se ridica în favoarea ei. Întreaga Anglie marşa¬luia împotriva noastra! Zau aşa! Şi asta întrecea tot ce scontasem.
I-am urmarit îndeaproape pe cei cincizeci şi doi de baieţi ai mei, le-am pandit chipurile, mersul, atitudinile, caci toate acestea alcatuiesc un limbaj – limbaj, care ne-a fost înadins harazit ca sa ne tradeze în ceasuri de grea cumpana, cand tocmai avem secrete sacre de pastrat. Ştiam ca gandul acela le va ciocani mereu mintea şi le va roade inimile: „întreaga Anglie a pornit împotriva noastra!” Gandul acesta le chema tot mai staruitor atenţia, capatand, de fiecare data, o forma tot mai precisa în închipuirea lor, pana ce ajunse sa nu le mai dea ragaz nici în somn; caci şi în vis aveau sa vada şi sa auda o seama de aratari tulburi şi fugare, spunandu-le; „întreaga Anglie – întreaga Anglie! – a pornit împotriva noastra!” îmi dadeam seama ca aşa se va întampla; ştiam ca pana la urma apasarea avea sa devina atat de mare, încat îi va sili sa-şi spuna gandul pe faţa. De aceea, trebuia sa am pregatit un raspuns pentru momentul acela – un raspuns bine chibzuit şi liniştitor.
Am avut dreptate. Momentul a sosit, ca de ce ţi-e frica nu scapi! Au fost nevoiţi sa-şi spuna gandul. Bieţii flacai, ţi se fa¬cea mila de ei cand îi vedeai aşa de palizi, sleiţi şi framantaţi! La început, delegatul lor îşi pierdu piuitul. Îi ramase vorba în gat; dar îndata îşi recapata glasul şi-şi gasi cuvintele, iata ce mi-a spus el, exprimandu-se în engleza clara şi moderna, care era predata în şcolile mele:
— Am încercat sa uitam ce suntem – adica nişte baieţi englezi! Am încercat sa punem raţiunea înaintea sentimen¬tului, datoria înaintea dragostei. Minţile noastre ne aproba, dar inimile ne mustra. Cata vreme se parea ca e vorba numai de nobili şi de boiernaşi sau numai de cei douazeci şi cinci-treizeci de mii de cavaleri, ramaşi în viaţa dupa ultimele razboaie, nutream cu toţii aceleaşi ganduri şi nu ne tulbura nici o îndoiala; fiecare din aceşti cincizeci şi doi de baieţi, care se afla aici, în faţa luminaţiei tale, îşi spuneau: „Singuri şi-au ales soarta! Îi priveşte!” Dar gandeşte-te, sir Şefule, ca lucrurile s-au schimbat – întreaga Anglie a pornit împotriva noastra! Gandeşte-te şi ia aminte, domnia ta, ca oamenii aceştia sunt fraţii noştri, sunt os din osul nostru, carne din carnea noastra şi îi iubim! Nu ne cere sa distrugem poporul nostru! Ei, uite ce înseamna sa te gandeşti la toate din vreme şi sa fii gata pentru orice împrejurare. Daca n-aş fi prevazut situaţia aceea şi nu m-aş fi dumirit asupra ei, baiatul ala m-ar fi înfun¬dat. N-aş fi putut spune nici pas! Dar eram lamurit, aşa ca le-am putut spune:
— Baieţi, inimile voastre nu va înşeala; aţi gandit ceea ce se cuvenea; aţi savarşit ceea ce era datoria voastra. Sunteţi baieţi englezi şi veţi pastra nepatat acest nume. Nu va mai framantaţi degeaba şi lasaţi-va minţile în pace. Gandiţi-va la un singur lucru: chiar daca întreaga Anglie a pornit împotriva noastra, cine-i, ma rog, avangarda? Cine va merge în frunte, dupa cele mai obişnuite reguli ale razboiului? Raspundeţi-mi!
— Oastea de calareţi a cavalerilor înzauaţi.
— Aşa e. Acesta sunt în numar de treizeci de mii. Se vor înşira pe-o adancime de cateva pogoane. Acum, bagaţi de seama un lucru: în afara de ei, nimeni nu va ajunge pana la Centura de Nisip! Cand aceştia vor ajunge acolo – se va petrece ceva de groaza şi, imediat dupa aceea, puzderia de civili de la coada se va retrage, amintindu-şi ca are treburi mai importante prin alte parţi. Numai boierii şi boiernaşii sunt cavaleri şi dupa paţania cu pricina numai ei vor ramane ca sa joace cum le cantam noi. E curatul adevar ca nu vom avea de luptat decat cu aceşti treizeci de mii de cavaleri. Acum, spuneţi-mi ce credeţi şi voi urma hotararea voastra. Vreţi sa ocolim batalia, şi sa ne retragem de pe campul de lupta?
— Nu!!!
Strigatul a fost unanim şi izvorat din inima.
— Va este… va este… cumva… va este frica de aceşti treizeci de mii de cavaleri?
Întrebarea, pusa în gluma, a starnit un hohot de ras sanatos, neliniştea flacailor s-a risipit şi cu toţii s-au întors veseli la posturile lor. Ce comoara de baieţi! Şi, pe deasupra, chipeşi ca nişte fete.
Acum eram pregatit sa înfrunt inamicul. Putea sa vina ziua cea mare şi mult aşteptata, ca avea sa ne gaseasca în fruntea bucatelor.
Ziua cea mare sosi la vreme. În zori, sentinela de garda a taberei intra în peştera şi ne raporta ca a zarit la orizont o masa neagra mişcatoare şi a auzit nişte sunete îndepartate, care puteau fi ale unei fanfare militare. Pranzul mic tocmai era gata; ne-am aşezat şi am mancat.
Dupa ce-am ispravit gustarea, le-am ţinut baieţilor un mic discurs şi apoi am trimis la manevrarea bateriei un detaşa¬ment, sub comanda lui Clarence.
Soarele se înalţa grabit pe cer, revarsandu-şi nestingherit stralucirile pe tot întinsul campiei. Zarii într-adevar o oaste uimitoare, care înainta încet spre noi, cu mers statornic, şi cu faţa aliniata – ma rog – ca valul marii. Pe masura ce se apropia, devenea tot mai impunator de sublima la înfaţişare. Într-adevar, parea ca întreaga Anglie marşaluia cu dansa. Curand, am putut zari fluturand nenumarate flamuri, iar apoi soarele facu sa scapere marea de armuri, învapaind-o cu totul. Ce privelişte frumoasa! Nu mai vazusem nimic care s-o întreaca.
În cele din urma, putui desluşi şi unele amanunte. Toate randurile din faţa – nu puteai spune pe cate pogoane marşaluiau – erau alcatuite numai din calareţi; erau cavaleri cu panaş şi în armuri. Deodata auzii un glas de trambiţe, trapul se prefacu în galop, şi apoi… ce mai, era o minunaţie sa priveşti! Talazul acela în forma de potcoava matura campia, apropiindu-se de Centura de Nisip. Mi se taie rasuflarea. Mereu se apropia; mai aproape, tot mai aproape, în timp ce faşia de iarba verde de dincolo de centura galbena se îngusta mereu. Se îngusta tot mai mult pana ce deveni ca o simpla panglica în faţa cailor – apoi disparu sub copitele lor. Sfinte Sisoe! Zau aşa, întreaga avangarda de calareţi ai oastei ţaşni în vazduh cu o bubuitura de tunet, devenind un vartej de fleanduri şi ţandari de trupuri; iar la suprafaţa pamantului plutea un zid gros de fum, care ne împiedica sa vedem ce mai ramasese din restul mulţimii.
Era momentul sa pun în aplicare punctul doi din ordinea de bataie! Apasai pe un buton şi-i scuturai întregii Anglii oasele, desfacandu-i şira spinarii!
În explozia aceea, toate nobilele noastre uzine de civi¬lizaţie au sarit în aer şi au pierit de pe faţa pamantului. A fost o pierdere mare, dar era necesara. Nu ne dadea mana sa-l lasam pe inamic sa întoarca împotriva-ne propriile noastre arme.
Apoi, a urmat unul din cele mai plictisitoare sferturi de ora, prin care am trecut vreodata. Noi aşteptam într-o singura¬tate în care nu se mai auzea nimic, închişi între cercurile noastre de reţele şi împrejmuiţi de un cerc de fum gros, întins pana departe. Nu puteam vedea nimic nici prin zidul de fum şi nici peste el, dar în cele din urma fumul începu sa se dea alene la o parte şi sa se risipeasca, iar dupa alt sfert de ceas vazduhul se limpezi şi ne puturam satisface curiozitatea. Nu se zarea nici urma de faptura vie! Ne-am dat seama ca întariturilor noastre li se adaugasera alte întarituri. Dinamita sapase în jurul nostru un şanţ lat de peste treizeci de metri. Pustiirea pricinuita era uimitoare. Mai mult înca, întrecea orice prevedere. Bineînţeles, nu puteam numara morţii, fiind¬ca nu existau sub forma de cadavre, ci doar în chipul unei protoplasme omogene, cu aliaje de fier şi nasturi.
Nu se zarea nici picior de om; totuşi trebuia sa se afle prin randurile din spate o seama de raniţi care fusesera caraţi de pe camp, la adapostul zidului de fum; trebuia sa fi fost şi oameni bolnavi printre ceilalţi, caci totdeauna se întampla aşa, dupa o asemenea isprava. Dar ajutoare şi întariri nu mai aveau de unde sa vina: acesta era ultimul contingent de cavaleri englezi, tot ce mai ramasese din tagma, dupa recen¬tele razboaie pustiitoare. Aşa ca ma simţeam foarte liniştit, socotind ca forţa cea mai însemnata, care mai putea fi adusa împotriva noastra, ar fi fost foarte redusa – alcatuita din restul de cavaleri care înca nu fusesera nimiciţi. De aceea, am dat o proclamaţie catre armata, cuprinzand urmatoarele:
„SOLDAŢI! APĂRĂTORI AL LIBERTĂŢII Şl EGALITĂŢII UMANE! Generalul vostru va felicita! Mandru de puterea sa şi bizuindu-se cu trufie pe faima lui, duşmanul sfidator a pornit împotriva voastra. Aţi ştiut cum sa-l întampinaţi. Lupta a fost scurta şi pentru voi – glorioasa. Aceasta însemnata victorie, dobandita fara nici o pierdere, este fara precedent în istorie. Cata vreme planetele se vor mai roti în orbita lor, batalia de la Centura de Nisip nu va pieri din amintirea oamenilor.
Şeful.”
Am citit-o cu multa însufleţire, iar aplauzele cu care am fost rasplatit mi-au daruit o mare bucurie. Apoi, am încheiat cu aceste observaţii:
— Razboiul cu poporul englez – ca popor – s-a sfarşit. Po¬porul s-a retras de pe campul de lupta şi din razboi. Înainte de a mai fi convins sa revina, razboiul se va fi încheiat. Mai avem o singura campanie pe care trebuie s-o purtam. Va fi scurta – cea mai scurta din istorie. Totodata, ea va însemna cea mai mare distrugere de vieţi, din punctul de vedere al proporţiei de pierderi faţa de efectivele aruncate în lupta. Am ispravit cu poporul; de-acum înainte vom avea de-a face numai cu cavalerii. Cavalerii englezi pot fi ucişi, dar nu pot fi supuşi. Ştim cine se afla înaintea noastra. Cata vreme mai ramane în viaţa unul din ei, misiunea noastra nu s-a ispravit, razboiul nu s-a terminat. Îi vom ucide pe toţi. (Aplauze înde¬lungi şi prelungite.)
Am oranduit de-a lungul marelui mal – înalţat în jurul liniilor noastre de catre explozia ce se dezlanţuise – doar un singur post alcatuit din doi baieţi, ca sa ne dea de veste cand se va ivi iaraşi inamicul.
Apoi, am trimis un inginer însoţit de patruzeci de oameni, pana la un punct situat chiar în spatele liniilor noastre din sud – cu misiunea de a schimba cursul unui torent de munte şi a-l aduce între liniile noastre şi la comanda noastra, aranjand astfel ca sa-l pot folosi urgent, la caz de nevoie. Cei patruzeci de oameni au fost împarţiţi în doua echipe de cate douazeci, schimbandu-se la fiecare doua ceasuri. Treaba a fost dusa la bun sfarşit în zece ore.
Cum se apropia noaptea, mi-am retras sentinelele. Cea care facuse de garda spre nord îmi raporta ca zarise într-acolo o tabara, dar care era vizibila numai cu binoclul. Mai raporta ca vreo caţiva cavaleri bajbaiau, cautand un drum spre noi şi manasera nişte vite spre liniile noastre, fara ca ei sa se apropie prea mult. Ma aşteptam şi la asta. Ne iscodeau, pricepeţi; voiau sa afle daca aveam de gand sa-i bagam iar în sperieţi cu grozavia aceea sangeroasa… Se putea ca în timpul nopţii sa devina mai cutezatori. Îmi închipuiam cam ce plan o sa încerce, fiindca mi-era limpede ce aş fi facut eu, daca aş fi fost în locul lor şi la fel de ignorant ca şi ei. I-am spus şi lui Clarence presupunerile mele.
— Cred ca ai dreptate – zise el – pentru danşii lucrul cel mai simplu este sa încerce tocmai aşa ceva.
— Bine! i-am raspuns eu. Daca o fac, sunt sortiţi pieirii.
— Desigur.
— N-au nici cea mai mica şansa.
— Fara îndoiala ca n-au.
— E înfiorator, Clarence. Ar fi mare pacat.
Situaţia ma tulbura atat de tare, încat nu-mi gaseam liniştea tot gandindu-ma la ei şi framantandu-ma din pricina lor.
În cele din urma, ca sa-mi liniştesc conştiinţa, am ticluit acest mesaj catre cavaleri:
„ONORABILULUI COMANDANT AL CAVALERIEI REBELE A ANGLIEI:
Luptaţi în zadar! Va cunoaştem puterea – daca se poate numi astfel. Ştim ca puteţi aduce împotriva noastra cel mult douazeci şi cinci de mii de cavaleri. De aceea, n-aveţi nici o şansa – de nici un fel. Gandiţi-va: suntem bine înarmaţi, bine fortificaţi, însumam cincizeci şi patru! Cincizeci şi patru – ce anume? Oameni? Nu, însumam cincizeci şi patru de minţi – cele mai capabile minţi din lume, o forţa împotriva careia simpla putere animala nu poate avea mai multa speranţa de a razbi, decat au valurile neputincioase ale marii speranţa de a doborî barierele de granit ale Angliei. Fiţi chibzuiţi! Va cruţam vieţile: de dragul familiilor voastre, nu respin¬geţi darul pe care vi-l oferim. Va dam aceasta şansa, care este ul¬tima: lepadaţi armele; predaţi-va fara condiţii republicii şi totul va va fi iertat.
(semnat) ŞEFUL.”
I-am citit lui Clarence textul şi i-am propus sa-l trimitem printr-un sol cu steag alb. El rase – rasul acela sarcastic, cu care se nascuse! – şi zise:
— Nu ştiu cum, dar se pare ca tot nu-ţi poţi da seama pe deplin ce fel de oameni sunt nobilii aştia. Mai bine sa econo¬misim timpul şi sa ne cruţam niscaiva necazuri. Hai – închipuie-ţi ca eu sunt comandantul cavalerilor de colo. Şi domnia ta eşti solul, va sa zica. Acum, apropie-te şi înmaneaza-mi mesajul, iar eu am sa-ţi dau raspunsul.
Ideea m-a amuzat. Am facut caţiva paşi înainte, escortat de o garda imaginara de soldaţi inamici; am scos hartia şi am citit-o. Drept raspuns, Clarence mi-a smuls hartia din mana, şi-a strambat gura, lasandu-şi batjocoritor buza în jos şi spunandu-mi cu un dispreţ semeţ:
— Rasfaceţi-mi în bucaţi pre dobitocul acesta şi într-un coş sa-l învartejiţi plocon netrebnicului de neam prost, carele încoace l-a manat! Alt soi de raspuns de la mine nu va afla!
Cat de seaca e teoria în faţa faptelor! Şi asta era doar un fapt şi nimic altceva. Aşa s-ar fi întamplat într-adevar lucrurile – n-avea nici un rost sa-mi bag capul în traista! Am rupt hartia şi am dat un concediu definitiv sentimentalismelor mele, atat de nelalocul lor.
Pe urma, am trecut la treaba. Am verificat semnalele elec¬trice, începand de la platforma cu tunuri Gatling şi pana la peştera, asigurandu-ma ca funcţioneaza; am verificat şi paraverificat semnalele care controlau reţelele – ştiţi, semna¬lele cu ajutorul carora puteam sa întrerup şi sa dau drumul dupa voie la curentul electric în fiecare reţea, una indepen¬dent de alta. Am facut legatura cu torentul, şi am pus-o sub paza şi autoritatea a trei din cei mai buni flacai. Aceştia urmau sa se schimbe în post din doua în doua ore, în tot timpul nopţii, şi sa asculte imediat de semnalul meu, daca s-ar întampla sa-l dau: trei împuşcaturi, una dupa alta. N-am mai pus sentinele pe timpul nopţii şi am lasat pustie tabara, ordonand sa se pastreze liniştea în peştera, iar luminile electrice sa fie reduse la o simpla licarire.
De îndata ce s-a întunecat de-a binelea am întrerupt curentul în toate reţelele şi pe urma am mers orbecaind pana la malul dinspre noi al marelui şanţ sapat de explozie. M-am caţarat pana sus şi m-am întins acolo, pe creasta, la panda. Dar era prea întuneric ca sa vad ceva. Zgomote? Nu se auzea nimic. Domnea o linişte de moarte. E drept, se auzeau zgomo¬tele obişnuite noaptea la ţara – foşnetul pasarilor de noapte, bazaitul insectelor, latraturile unor caini departaţi, mugetul îna¬buşit al unor vaci aflate cine ştie unde – dar toate astea, departe de a tulbura liniştea, o sporeau mai degraba, adaugandu-i pe deasupra o tristeţe apasatoare.
N-a trecut mult şi am renunţat la panda. Socoteam ca n-aveam decat s-aştept şi n-o sa-mi para rau. Totuşi, a trebuit s-aştept cam multişor. În cele din urma, am prins cu urechea un fel de ecouri nelamurite – un sunet metalic înfundat. Atunci am ciulit urechile şi mi-am ţinut rasuflarea, fiindca tocmai la aşa ceva m-aşteptasem. Sunetul se întari şi se apropie, venind dinspre nord. Apoi îl auzii chiar în dreptul meu – pe creasta din faţa, la vreo suta de paşi şi mai bine. Pe urma, mi s-a parut ca vad aparand de-a lungul crestei un şir de puncte negre. Sa fie capete de oameni? N-aş fi putut spune; se putea prea bine sa nu fi. fost nimic, caci nu te poţi bizui pe ochi, cand nu-ţi mai stapaneşti închipuirea. Problema însa a fost curand rezolvata. Am auzit cum zgomotul acela metalic cobora în şanţul cel mare. Zgomotul se mari repede, se laţi de-a lungul întregului şanţ şi ma încredinţa de un fapt neîn¬doielnic: o întreaga oaste îşi ocupa poziţia în şanţ. Da, coşcodanii aia voiau sa ne faca o mica surpriza. Ce tambalau avea sa se încinga în zori, sau poate ca şi mai devreme!
M-am întors bajbaind spre tabara – mi-era de ajuns ce vazusem. M-am dus la platforma şi am semnalizat sa se dea drumul la curent în cele doua reţele interioare. Apoi m-am dus în peştera, unde am gasit totul într-o stare mul¬ţumitoare – cu toţii dormeau duşi, în afara de echipa de lucru. L-am trezit pe Clarence şi l-am înştiinţat cum se umple cu oameni şanţul cel mare, exprimandu-i convingerea ca toţi cavalerii vin buluc asupra noastra. Ma batea gandul ca, de îndata ce vor miji zorile, ne vom putea aştepta ca miile de cavaleri, ascunşi în şanţ, sa se reverse peste mal şi sa treaca la asalt, urmaţi imediat de restul armatei lor. Clarence îmi spuse:
— Cu siguranţa ca or sa trimita doi-trei cercetaşi prin bezna, în recunoaştere. De ce sa nu întrerupem fulgerul din reţelele exterioare şi sa le dam o şansa?
— Am şi facut-o, Clarence. M-ai ştiut vreodata neospitalier?
— Nu, ştiu ca ai inima buna. Vreau sa ma duc şi…
— Vrei sa fii comisie de recepţie? Hai, ca vin şi eu.
Am trecut de marginea îngraditurii şi ne-am culcat alaturi, între cele doua reţele interioare. Lumina slaba din peştera ne cam tulburase vederea, dar apoi ochii se deprinsera cu noile împrejurari; bajbaiam, dar acum eram în stare sa desluşim ţaruşii reţelelor. Începusem o conversaţie în şoapta, cand deo¬data Clarence ma întrerupse, exclamand:
— Ce-o fi asta?
— Ce anume?
— Obiectul de colo.
— Care obiect – unde?
— Acolo, ceva mai la dreapta dumitale; ceva întunecat – o silueta ştearsa, nu ştiu ce – la a doua reţea.
Am privit şi am tot privit. Am spus:
— Sa fie vreun om, Clarence?
— Nu, nu cred. Daca te uiţi bine, parc-ar fi… ba e chiar un om! Se reazima de reţea.
— Cred şi eu; sa mergem sa vedem!
Ne-am tarat de-a buşilea, pana ce ne-am apropiat mai bine şi apoi ne-am uitat. Da, era chiar un om – o silueta matahaloasa şi nedesluşita, în armura, stand ţeapana, ţinandu-se cu amandoua mainile de firul de sus. Şi, bineînţeles, mirosea a carne fripta. Sarmanul! Murise, ramanand ca o stana de piatra, fara sa ştie macar ce-l lovise. Încremenise acolo ca o statuie; nici nu se clintea, doar penele coifului unduiau puţin în adierea nopţii. Ne-am ridicat şi am privit printre barele vizierei, dar nu ne-am putut da seama daca-l cunoşteam ori ba; trasaturile-i erau prea nelamurite şi adumbrite.
Am auzit apoi un zgomot de paşi vatuiţi, ce se apropiau, şi ne-am trantit la pamant, chiar pe locul unde ne aflam. Am desluşit cu greu un alt cavaler; venea pe furiş, cautandu-şi drumul pe dibuite. Era destul de-aproape de noi ca sa-l vedem întinzand o mana, dand de firul de sus, apoi aplecandu-se şi trecand pe sub el şi peste cel de jos. Dupa aceea, ajunse în dreptul primului cavaler şi avu o uşoara tresarire, cand îl descoperi. Ramase aşa, o clipa – întrebandu-se, fara îndoiala, de ce nu se mişca celalalt- apoi spuse, cu glas şoptit: „Au ce te îndeamna a visa aici, viteze sir Mar…” şi puse mana pe umarul cadavrului – şi abia apuca sa scoata un geamat stins, ca se şi prabuşi mort. Ucis de un om mort, pricepeţi – de fapt, ucis chiar de un prieten mort! Ce lucru îngrozitor!
Pasarile acestea timpurii conţinuara sa vina pana în apro¬pierea noastra una dupa alta, împraştiate, cam la cate cinci minute – timp de vreo jumatate de ceas. Nu aveau cu ei alta arma decat spada; cei mai mulţi o ţineau gata în mana, o întindeau şi dadeau de fire cu ea. În rastimpuri, zaream cate o scanteie albastra, cand cavalerul, care o pricinuise, era destul de departat ca sa ramana nevazut de noi, dar noi tot ştiam ce se întamplase: sarmanul, atinsese cu spada firul încarcat şi fusese electrocutat. Urmau alte scurte intervale de tacere apasatoare, întrerupte, cu o jalnica regularitate, de zanganitul pricinuit de caderea unui înzauat. Şi lucrul acesta se repeta mereu, înfiorandu-te acolo, în întuneric şi în singuratate.
Am hotarat sa dam o raita printre reţelele interioare. Acum, mergeam drepţi, fara fereala, ca sa ne fie mai lesne; ne-am convins ca, daca am fi vazuţi, am fi luaţi mai curand drept prieteni decat drept duşmani şi, în orice caz, eram în afara razei de acţiune a sabiilor, iar boiernaşii nu pareau sa aiba lancii. Marturisesc ca a fost o plimbare tare curioasa. Pretu¬tindeni zaceau oameni morţi, dincolo de-a doua reţea – nu vizibili în mod precis, dar totuşi vizibili – şi am numarat cincisprezece asemenea statui emoţionante: cavaleri morţi, încremeniţi cu mana pe firul de sus.
Un lucru parea îndeajuns de dovedit: curentul nostru era atat de formidabil, încat ucidea înainte ca victima sa poata striga ceva. Curand, am prins cu urechea un zgomot înabuşit şi în clipa urmatoare am ghicit ce era. O oaste compacta ne ataca prin surprindere! I-am şoptit lui Clarence sa se duca sa trezeasca armata şi sa-i atraga atenţia sa aştepte în tacere, în peştera, noi ordine. S-a întors curand şi am ramas langa reţeaua interioara, privind cum fulgerul îşi producea în tacere efectele înfioratoare asupra oştirii care se revarsa. Nu puteai desluşi multe amanunte, dar puteai sa remarci ca o masa neagra se îngramadea dincolo de-a doua reţea. Mormanul, care tot creştea, nu era altceva decat oameni morţi! Tabara noastra era împrejmuita acum cu un zid solid de morţi – puteai jura ca e un bastion, o întaritura alcatuita din cadavre. Ceea ce parea mai groaznic era lipsa oricarui glas omenesc; nu se auzeau nici urale, nici strigate de razboi. Fiind hotaraţi sa ne surprinda, namilele acelea veneau tiptil şi de fiecare data cand randul din faţa se afla destul de aproape de ţinta casa se pregateasca sa strige, bineînţeles ca atingea linia fatala şi se prabuşea fara a mai depune marturie.
Am dat drumul la curent şi prin a treia reţea şi aproape imediat prin a patra şi a cincea – şi astfel golurile fura împlinite foarte repede. Mi-am zis ca acum sosise momentul sa dau lovitura de graţie. Socotisem ca întreaga armata cazuse în capcana noastra. În orice caz, trebuia neaparat sa aflu cum stam, aşa ca apasai pe un buton şi facui sa se aprinda cincizeci de sori electrici în varful prapastiei noastre.
Sfinte Sisoe! Ce privelişte! Eram împresuraţi de trei ziduri de oameni morţi! Toate celelalte reţele erau aproape pline cu oameni vii, care-şi croiau drum pe furiş printre fire. Ţaşnirea neaşteptata de lumina paraliza oastea şi îi înlemni de uimire pe cavaleri – cum s-ar spune. Îmi ramasese doar o clipa ca sa folosesc încremenirea lor şi n-am pierdut şansa. Ştiţi, în clipa urmatoare şi-ar fi venit în fire, ar fi izbucnit în urale şi ar fi dat un iureş, iar firele mele s-ar fi rupt – dar în clipa aceea, pierduta pentru danşii, le-a zburat pentru totdeauna ocazia. Cand acea fulgeratoare fracţiune de timp nici nu se scursese, am dat drumul la curent prin toate reţelele şi am lovit de moarte întreaga oaste, chiar pe locul unde se afla! Puteai auzi gemetele şi vaicarelile care se înalţau. Era strigatul de agonie a unsprezece mii de oameni, umpland noaptea cu un tragism sfaşietor.
Dintr-o singura privire, vazuram ca restul duşmanilor – cam la vreo zece mii de oameni – se afla între noi şi şanţul care ne înconjura, şi se bulucea la asalt. Prin urmare, îi aveam în mana pe toţi – şi înca fara putinţa de scapare! Sosise ceasul ultimului act al tragediei. Am tras cele trei focuri de revolver – ceea ce însemna:
— Daţi drumul la apa!
Se auzi o navala şi un vuiet naprasnic, şi, într-o clipita, torentul spumega furios prin şanţul cel mare, dand naştere unui rau lat de vreo treizeci de metri şi adanc de vreo opt.
— La tunuri, ostaşi! Deschideţi focul!
Cele treisprezece tunuri Gatling începura sa reverse moartea în cei zece mii de duşmani sortiţi pieirii. Vrajmaşii se oprira, ţinura piept, o clipa, potopului de foc nimicitor, apoi randurile se rupsera, gloata dadu bir cu fugiţii şi se risipi, gonind catre şanţ, ca pleava în furtuna. Un sfert din efectiv nici nu ajunse în varful înaltei creste; trei sferturi ajunsera şi se aruncara în şanţ – spre a muri prin înec.
Nici nu trecusera zece minute de la deschiderea focului şi rezistenţa cavalerilor era înfranta, campania terminata, iar noi, cei cincizeci şi patru, eram stapanii Angliei! Douazeci şi cinci de mii de oameni zaceau morţi în jurul nostru.
Dar vai, cat de înşelatoare mai este soarta! Într-un timp foarte scurt – sa zicem un ceas – s-a întamplat, chiar din vina mea, un lucru care… dar nu ma rabda inima sa scriu aşa ceva. Sa lasam cronica sa se încheie aici.
CAPITOLUL XLIV
Post-scriptumul lui Clarence
Eu, Clarence, trebuie sa scriu în locul sau. Şeful a pro¬pus sa ieşim din peştera şi sa vedem daca putem da vreun ajutor raniţilor. M-am împotrivit cu darzenie acestui plan. I-am spus ca, daca erau prea mulţi, nu puteam face decat prea puţin; şi oricum, n-ar fi fost prea înţelept din partea noastra sa avem încredere şi sa umblam printre ei. Dar rareori puteai sa-l faci sa se razgandeasca, odata ce lua o hotarare – aşa ca am întrerupt curentul electric, care trecea prin reţele, am luat o escorta, ne-am caţarat peste întariturile împrej¬muitoare, alcatuite din cavaleri morţi, şi am pornit-o pe campul de bataie. Cel dintai ranit care a cerut ajutor statea rezemat cu spatele de-un camarad mort. Cand Şeful s-a aplecat asupra lui şi i-a vorbit, omul l-a recunoscut şi l-a înjunghiat. Cavalerul acela era sir Meliagraunce, dupa cum am desco¬perit smulgandu-i coiful. N-o sa mai ceara ajutor niciodata. L-am dus pe Şef în peştera şi i-am îngrijit cat am putut de bine rana, care nu era prea grava. La aceasta îndeletnicire am primit, fara sa ştim, ajutorul lui Merlin. Se deghizase în femeie, parand a fi o biata baba de la ţara. În acest travesti, cu chipul vopsit în aramiu şi ras ca în palma, aparuse – la cateva zile dupa ce Şeful fusese ranit – oferindu-se sa ne ga¬teasca, spunand ca ai ei plecasera în anumite tabere noi, pe care le alcatuia inamicul, şi ca murea de foame. Şeful se întrema foarte bine şi se distra, încheindu-şi jurnalul.
Ne-am bucurat sa avem o femeie de serviciu, fiindca ne cam lipsea aşa ceva.
Curand, am constatat ca ne aflam într-o capcana, ştiţi – o capcana pe care ne-o pregatisem singuri. Daca ramaneam pe loc, morţii ne-ar fi ucis; daca ieşeam din liniile noastre de aparare, nu mai puteam fi invincibili. Învinsesem, dar, la randul nostru, eram învinşi. Şeful recunoştea situaţia şi o recu¬noşteam cu toţii. Daca ne-am fi putut duce la vreuna din noile tabere şi am fi cazut la un fel de învoiala cu inamicul – da, ar fi fost altceva, dar Şeful nu se putea duce şi nici eu, fiindca eram printre primii pe care-i îmbolnavise aerul otra¬vitor pricinuit de miile de cadavre. Alţi caţiva fura doboraţi şi ei, apoi mai mulţi. Ziua de maine…
Maine. A sosit şi ziua de maine şi, odata cu ea, sfarşitul. Pe la miezul nopţii, m-am trezit şi am vazut pe zgripţuroaica aceea facand pase curioase cu mainile prin aer, peste capul Şefului. M-am întrebat ce-o fi însemnand asta. Toata lumea era cufundata în somn, afara de straja dinamului. Nu se auzea nici un zgomot. Femeia înceta cu misterioasele ei bazaconii şi o porni tiptil spre ieşire, i-am strigat:
— Stai! Ce-ai facut?
Se opri şi spuse, cu o mulţumire rautacioasa:
— Biruitori eraţi, dara acuma biruiţi sunteţi! Toţi ceilalţi îşi vor da veleatul şi tu aşijderea. Toţi cu toţii veţi pieri într-acest loc, pana la unul – fara numai el. Acuma doarme – şi treisprezece veacuri de-aici înainte dormi-va de-a pururea. Eu sunt Merlin.
Apoi, îl apuca un aiuritor ras prostesc, de se clatina ca un om beat şi se rezima de unul din firele noastre. Gura i-a ramas cascata înca şi acum, de parca ar continua sa rada. Cred ca faţa îi va pastra rasul acela împietrit pana cand întreg cadavrul se va preface în ţarana.
Şeful nici nu s-a clintit – doarme ca un bolovan. Daca nu se trezeşte nici azi, vom înţelege ce fel de somn l-a cuprins şi atunci trupul sau va fi dus într-una din cele mai îndepartate tainiţe ale peşterii, unde nu-l va gasi nimeni ca sa-i pangareasca odihna.
Cat despre noi ceilalţi, ei bine, ne-am înţeles ca, daca vreunul scapa cu viaţa din acest loc, sa scrie cele întamplate şi sa ascunda cu toata buna-credinţa acest manuscris, laolalta cu trupul Şefului, iubitul şi bunul nostru conducator, a carui proprietate este – fie ca e mort sau ba.
Sfarşitul manuscrisului
POST-SCRIPTUM FINAL DE M. T.
Cand am pus deoparte manuscrisul, se ivisera zorile. Ploaia aproape încetase, lumea era mohorata şi trista, iar furtuna is¬tovita ofta şi gemea, cautandu-şi odihna. M-am îndreptat spre odaia strainului şi am tras cu urechea la uşa lui, care era puţin întredeschisa, i-am auzit glasul, aşa ca am batut la uşa. N-a raspuns nimeni, totuşi glasul se auzea înca. Am aruncat o privire în odaie. Omul zacea tolanit în pat, vorbind în neştire, gesticuland cu braţele, pe care şi le vantura fara astampar, aşa cum fac bolnavii în agonie. M-am strecurat încetişor înauntru şi m-am aplecat asupra lui. O ţinea într-una cu mormaielile şi exclamaţiile, i-am spus doar un cuvant, ca sa-i atrag atenţia. Ochii sai sticloşi şi chipu-i pamantiu se luminara într-o clipa, în semn de placere, recunoştinţa, bucurie, urand un bun venit:
— O, Sandy! Ai venit, în sfarşit? Cat de mult ţi-am dus dorul! Aşeaza-te langa mine, nu ma parasi. Sa nu ma paraseşti nici¬odata, Sandy, niciodata! Unde ţi-e mana? Da-mi-o, draga mea; lasa-ma sa ţi-o ţin aşa. Acum totul e bine, şi pace peste tot. Sunt iar fericit – suntem fericiţi iaraşi, nu-i aşa, Sandy? Dar, vai, eşti atat de tulbure şi de nedesluşita – doar o pacla, un nour; totuşi eşti aici şi asta înseamna o mare binecuvantare! Lasa-mi mana, nu mi-o lua – numai puţin, ca n-o sa am mult nevoie de ea… A gangurit copila?… Alo-Centrala!… Nu raspunde! Doamne, se poate? A adormit, poate. Adu-o aici, cand se trezeşte, şi lasa-ma sa-i mangai mainile, obrazul, parul, sa-mi iau ramas bun de la ea… Sandy!… Da, eşti aici. M-am pierdut pentru o clipa şi am crezut ca ai plecat… Am fost bolnav multa vreme? Aşa trebuie sa fie; mi se pare ca au trecut luni întregi. Şi ce vise am avut! Nişte vise atat de ciudate şi înfricoşatoare, Sandy! Vise aidoma realitaţii – un fel de aiureala fireşte, dar atat de reale! Uite, de pilda, se facea ca regele murise şi tu erai în Galia şi nu puteai ajunge acasa; se facea ca era o revoluţie; în fantastica ratacire a acelor vise, se facea ca eu cu Clarence şi cu o mana de cadeţi de-ai mei luptasem şi nimicisem pe toţi cavalerii Angliei! Dar nici macar lucrul acesta nu era cel mai ciudat. Mi se parea ca sunt o fiinţa dintr-o epoca îndepartata, care înca nu se nascuse, cu veacuri în urma-ne, şi pana şi lucrul acesta era la fel de real ca şi restul! Într-adevar, mi se parea ca zburasem din epoca aceea în epoca noastra şi pe urma iar în cealalta şi am ramas parasit, strain şi pierdut în acea Anglie ciudata, cu o prapastie de treisprezece veacuri cascata între mine şi tine! – între mine şi caminul şi prietenii mei! – între mine şi tot ce mi-e drag, tot ce poate da preţ vieţii! Era cumplit – mai cumplit decat îţi poţi închipui, Sandy! Ah, stai de veghe, aici, Sandy – ramai langa mine – nu ma lasa sa-mi pierd minţile; moartea nu înseamna nimic, las-o sa vina, dar nu însoţita de visele acestea, nu cu chinurile acestor vise hade – pe care nu le-aş mai putea îndura înca o data… Sandy?…
Zacu puţin aşa, baiguind vorbe fara şir; apoi ramase un rastimp tacut şi, pe cat se parea, lunecand în moarte. Apoi, degetele sale începura sa stranga de zor cuvertura şi dupa semnul acesta am ştiut ca i se apropie sfarşitul. Cand i se auzi în gatlej primul horcait al agoniei, tresari uşor şi paru ca asculta – apoi zise:
— Un glas de trambiţa?… E regele! Hei, lasaţi podişca! Stra¬jeri de pe ziduri, deschideţi poarta cea mare şi…
Dadea la iveala ultimul sau „efect”, dar nu-l mai putu sfarşi.
Sfarşit
