Trei zile batusera vanturi sunatoare de la miazazi, pamantul se zbicise, și-n dumbravioara de la marginea satului, la malul Siretului, începusera sa înfloreasca galben cornii. Baiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspat al primaverii.
Era un copilaș palid și marunțel și tara pe pamantul ravan niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridica spre mine ochi triști, învaluiți ca-ntr-o umbra cenușie și-și scoase cu anevoie din cap palarioara veche pleoștita ca o ciuperca. Îmi dadu buna-ziua c-un glas moale în care parca suna o suferința timpurie; apoi, acoperindu-se, ridica deasupra oilor toiegelul alb, îndemnandu-le spre crang.
– Ce mai faci tu, mai flacaule ? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la pascut ?
– M-a trimes tatuca sa le mai port ! îmi raspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și se opri.
Oile se oprira și ele și întoarsera capetele spre calauzul lor.
– Dar ești tu vrednic, bre Niculaeș, sa porți un card de oi ?
– He, sunt eu vrednic; daacuma n-am ce purta, sunt suparat…
– Cum se poate? Și de ce, ma rog ?
– De ce ? ma întreba ridicand spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregula paru-i buhos; pentru ca în primavara asta tot ne-au cazut din oi; ș-acuma am ramas numai cu acestea șase…
Deși ”flacaul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapa, deși intrase în a opta primavara a vieții lui, nacazul lui era adanc și serios; zambetul meu pieri pe data.
– Și v-au murit multe, bre Niculaeș ?
– Multe… raspunse el grav, rezemandu-se înaintea mea în baț, ca ciobanii. Tatuca întruna blastama și suduie cand cade cate-o oaie; ma mai bate și pe mine cateodata; dar parca eu ce-s vinovat ? Acu, azi, mi s-a întamplat alta. Cand ieșeam din sat, a trecut unul repede cu caruța și mi-a palit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umbla și abia sufla. Are sa se duca și asta. Era a mamucai și mi-o lasase mie…
Glasul lui dintrodata scazuse într-un tremur de lacrimi.
– Și pe omul care ți-a palit oaia nu-l cunoști ?
– Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.
– De ce nu te-ai întors repede sa-i spui lui tatu-tau ?
– Tatuca nu-i acasa; a ieșit la arat cu cei mari.
– Și de ce spui ca ți-o lasase mamuca-ta ție ?
– Apoi nu știi ? Eu n-am mama. A murit în postul Craciunului și ne-a lasat singuri. Acu n-are cine ma spala, n-are cine ma îngriji… n-are cine-mi spune o vorba buna… Într-o zi i-a fost rau, s-a pus în pat, ș-a murit într-o duminica. Și-nainte de asta, m-a mangaiat așa pe frunte și mi-a spus ca-mi lasa mie mioara asta…
Glasul lui dintrodata scazuse într-un tremur de lacrimi.
– Și pe omul care ți-a palit oaia nu-l cunoști ?
– Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.
– De ce nu te-ai întors repede sa-i spui lui tatu-tau ?
– Tatuca nu-i acasa; a ieșit la arat cu cei mari.
– Și de ce spui ca ți-o lasase mamuca-ta ție ?
– Apoi nu știi ? Eu n-am mama. A murit în postul Craciunului și ne-a lasat singuri. Acu n-are cine ma spala, n-are cine ma îngriji… n-are cine-mi spune o vorba buna…
Într-o zi i-a fost rau, s-a pus în pat, ș-a murit într-o duminica. Și-nainte de asta, m-a mangaiat așa pe frunte și mi-a spus ca-mi lasa mie mioara asta…
Copilul cel marunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut sa-l mangai într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Ș-o desmierdare cu mana pe fruntea lui cu par zbarlit nu era o mangaiere pentru acest om. Vazandu-ma ca tac, el ma privi cu luare-aminte.
– Apoi eu ma duc sa-mi pot oile… îmi zise el cu hotarare.
Și urnindu-se din loc, începu a-și tarai iar ciubotele grele, îndemnand cu bațul alb oile spre dumbravioara de la malul Siretului.
Începui a merge și eu alaturea de el, pe cararea din proaspat zbicita. Cerul era limpede, soarele umplea campiile de lumina, și din cand în cand se vedea Siretul scanteind la cotituri.
– Uite, asta-i oaia palita… îmi zise Niculaeș atingand cu bațul mioara care pașea încet, șchiopatand, în urma cardișorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are ce ma pali și mustra tatuca… parca nu mi-ar ajunge mie supararea pe care-o am…
Smarcai din nas și-și trecu pe deasupra buzelor manica lunga a anteriului. Apoi ofta adanc.
– De ce oftezi, Niculaeș ?
La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi raspunse.
– Cand era mamuca bolnava, zise el într-un tarziu, eu, care eram cel mezin, stateam langa dansa, ca sa-i dau apa, cand îi era sete… Avea arșița mare. Eram singuri; ceilalți erau pe-afara, dupa treburi. Și ea-mi spunea sa fiu cuminte dupa ce s-a duce ea, și s-ascult pe tatuca. Și eu o întrebam așa: Unde-ai sa te duci, mamuța ? Și ea-mi spunea: Apoi eu am sa mor, Niculaeș, și tu sa nu spui la nimeni… Eu nu spuneam, dar tatuca știa și el asta și era suparat și tot trantea și izbea și întreba: Dacat ai sa mai bolești, mai fumeie ?…
Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferința și nu ma privea; parca nu vorbea cu mine și sta la sfat cu oile lui ca totdeauna.
_ Datu de ce mergi așa de moale ? întreba el pe mioara lui. Așa-i ca te doare ? Te-a trantit și te-a palit raul cela… He, dac-aș fi fost eu batar ca badița Mihai, l-aș fi apucat de piept și l-aș fi scuturat: Mai, cum sa-mi calci tu mie oaia ?… Hai încet, c-apoi în dumbrava te-i hodini…
– Nu te teme, Niculaeș, ca nu piere… îi zisei eu.
Lasai pe Niculaeș al lui Onișor singur în liniștea țarmului și pornii în josul apei, spre locuri care și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însa nu-mi disparea dinaintea ochilor și galsul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilarisem în școala și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați de un val fumuriu: ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fata vioaie și apriga, foarte frumoasa și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onișor, gospodar bun, dar om hursuz și cam carpanos.
Acuma Irina noastra cea de odinioara murise; povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lasand sufletul ei cald și mintea ei bogata copilului – care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oițele lui.
Mormantul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și nici o floare și Onișor își ara ogorul nepasator, îngrijit numai de holda de mane. Amintirea Irinei noastre traia numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în sufletul ei vis, parca trecusera în maruntul meu tovaraș de drum, în serile acelea singuratice de suferința, cand amandoi sfatuiau cu ochii în lacrimi, ș-afara bantuiau, cu chinuite plangeri, vifornițile iernii.
De la un loc, de pe înalțimea malului, ma întorsei parca chemat de cineva și privii în urma. Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam parca nedeslușit, ca-ntr-o ceața de lumina. Oile pașteau în juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie: Simț a vara ! simț a vara! Și de buna-sama, ca-n toate zilele, Niculaeș graia cu oile lui. Ș-acuma întreba pe mioara cea bolnava:
– Cum îți mai este ? Tot te mai doare ?…
Oaia raspundea, behaind ușor și dulce.
– Sa nu mori, ca numai tu mi-ai ramas de la mama… îi zicea el încet.
Cocostarcii clampaneau în smarcul de peste apa. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu palaria pleoștita, scarțaindu-și necontenit cantecul.
– Tu ești bucuros și fara grija… îi murmura, ca o mustrare, baiatul. Și ofta, ca un om nacajit și plin de griji ce se afla…
Tarziu, întorcandu-ma, îl gasii înseninat, caci mioara i se înviorase. Cu o custura cerca sa-și faca o trișca dintr-o ramurica de rachita. Și cand ridica zambind ochii spre mine, – ma izbi deodata o amintire ce brusc izvora ca din negura, ș-o asemanare izbitoare cu ochii și zambetul celei care odata, cu ani în urma, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zambet și c-o privire un trecator ceas al vieții.