ŢUPA-ŢUP, un iepuraş mic şi neastamparat, cu urechea dreapta ciulita şi cu stanga pleoştita, se întorcea de la şcoala cu ghiozdanul sub subţioara… Trecand printr-o padure de brazi deasa pe unde-i umbra mai deasa, gasi o frunza lata de brusture, de un verde fara cusur… Şi zise vazand frunza cea mare:
— Asta o sa ma apere de soare, cand o sa ies din desiş, în larg, la luminiş…
Şi rupse brusturele, facandu-şi din el umbrela…
Ajuns în luminiş, îşi scoase tocul de scris, un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capat ros, şi începu sa scrie, ca pe hartie, pe noua-i umbrela : „Pe mine ma cheama Ţupa –Ţup, şi de la şcoala acasa ma duc”…
Dar nu apuca sa scrie mai mult, ca dinspre padure auzi, departat, razbatand pana la el un latrat. Ţupa-ţup sari în picioare, speriindu-se foarte tare, şi atat se speriase, ca acum îşi avea ciulita şi urechea cea pleoştita…
─ Unde sa ma duc, încotro s-o apuc ? îşi spuse Ţupa – Ţup, ştiind ca cel ce a latrat e un dulau, care daca-1 va prinde îl va muşca foarte rau…
Şi fara a mai sta la îndoiala o tuli din luminiş. Trecu vai şi dealuri, sari prapastioase maluri, goni prin paduri de fagi şi poiene largi şi nu se opri pana ce latratul nu-1 mai auzi.
Apoi, obosit, sub un batran fag s-a oprit şi, cautandu-şi tocul în ghiozdan, nu-1 mai afla. Vazînd aceasta, Ţupa-ţup se întrista, fiindca tocul pierdut era un toc atat de frumuşel, ca nu se mai afla altul ca el.
O ciocanitoare, îmbracata în haine de sarbatoare, cu pardesiu negru, şorţ roşu şi bluza alba, îl vazu :
—Ţupa – ţup , de ce eşti trist ?
—Cum sa nu fiu, sughiţa el într-un tarziu, pleoştindu-şi şi urechea ciulita… Am avut un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capat ros, pe care, dupa ce-am scris pe-o foaie de brusture, nu l-am mai vazut, fiindca l-am pierdut, fugind de un dulau mare şi rau.
—Linişteşte-te, îi spuse ciocanitoarea, eu o sa pornesc la drum sa te-ajut sa-1 cauţi, uite, chiar acum…
Şi ciocanitoarea începu sa bata la uşile casuţelor gazelor de sub scoarţa fagului, întrebandu-le :
— Toc-toc-toc ! Gazelor, n-aţi gasit un toc ?…
Dar gazele, rautacioase, nu voira sa-i raspunda, fugind din calea pasarii, sa se ascunda.
Atunci, ciocanitoarea trecu la alt copac, sa întrebe un gandac, dar şi acesta se arata la fel de rautacios, ferindu-se din calea ei, fara sa-i dea un raspuns frumos… Şi tot aşa, din copac în copac, c-o harnicie fara leac, pana în ziua de azi cauta tocul pierdut de iepuraş, întreband, la uşile gazelor, fara a şti ca de atunci Ţupa-ţup şi-a aflat tocul, şi uite cum…
Dupa plecarea ciocanitoarei se ivi plin de fala varul lui Ţupa-ţup, Lauda-goala. Acesta era un iepure cam într-o ureche, caruia nu-i placea sa înveţe, vanturand lumea fara rost, parca prins de streche… Avea o puşca pe care-o purta cu atata fereala, într-un fel de sac lunguieţ, de piele, de ziceai ca muşca… Deodata îşi vazu varul…
— Ei, Ţupa-ţup, de unde-ai rasarit ? Ce bine ca te-am întalnit… Uite-aici, ce puşca grozava am, o sa fac praf cu ea orice duşman ! Eee… dar ce ţi s-au pleoştit aşa urechile ?
—Cum sa nu mi se pleoşteasca, varuşane, daca am avut un toc fara seaman şi l-am prapadit în vreme ce eram fugarit de-un dulau foarte rau.
—Daca eşti necajit numai de asta, iaca-ţi dau tocul meu şi… basta !
Spunand aşa, Lauda-goala îşi desprinse de dupa cap tocul de piele în care-şi ţinea puşca şi-1 întinse.
— Nu, n-am trebuinţa de un astfel de toc… Tocul meu era un toc de scris, mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capat ros, fara de care, draga Lauda-goala nu mai pot merge la şcoala…
— Daca-i aşa, spune Lauda-goala, eu o sa zbor ca vantul, rascolind Pamantul, şi fara tocul tau n-o sa ma-n-torc, pe cuvantul meu.Şi aceasta spunand, varul lui Ţupa-ţup îşi lua picioarele la spinare pierzîndu-se curand în zare.
Dar nici Lauda-goala, oricat colinda, tocul pierdut nu-1 mai afla.
Se-ntampla atunci sa ajunga-n preajma lui Ţupa-ţup, Doru-caprioru, meşter pantofar şi veşnic hoinar. Era îmbracat într-un costum negru-roşcat, cu o cravata alba abia zarita şi pantofi cu faţa frumos lustruita.
— De ce eşti înnegurat, codiţa alburie ?
— Spune-mi, altul de-ar fi în locul meu cum ar putea sa fie ? ! Caci mi-am pierdut tocul…
— Tocul de la pantof ? Ăsta ţi-i focul ? Nu-i bai ! Cat ai zice toc, îţi bat altu-n loc…
— Nu, nu pe acela l-am pierdut, ci tocul cu care îmi scriu temele… Un toc mic-militel, frumos-frumuşel cum nu se mai afla altul ca el…
— Eee… Daca-i aşa… nu ştiu cum te-aş putea ajuta… Dar sa dau fuga pentru a-1 cauta…
Şi fara a mai aştepta, el zvacni sageata, din arc aruncata. Dar oricat umbla, nici capriorul tocul nu-1 afla.
Ajuns într-o poiana luminoasa, prin iarba groasa, îi sari în faţa un cosaş, frate cu un greier viorist primaş. El nu auzi prea clar despre ce toc era vorba, ca şi sari cu gura :
— Am şi eu un tioc, tiocul în care-mi ţin cutea, gresia, cu care-mi ascut coasa, poate de un astfel de tioc ai trebuinţa.
— Nici vorba, draga cosaşule, nu de tioc am nevoie, ci de un toc, tocul meu de scris, despre care şi celorlalţi le-am zis…
— Aha, e vorba de un toc, nu de-un tioc, şi asta-i alta treaba, ma rog… Dar colo raţuştele langa lac, vezi ce fac ?
Trei boboci de raţa întindeau nişte albituri pe o aţa. Auzind de cele paţite de iepure se întoarsera spre el, facandu-i semne :
—De un toc vorbiţi ? Pe semne despre unul ca aceste tocuri de perne. Iata, noi am golit cateva de pene şi le-am întins la soare… Un toc de asta vrei, oare ?
—L-aş primi cu bucurie, dar de alt toc mi-e trebuinţa mie. De tocul meu de scris, cel mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capat ros…
—Nu ştim, n-am vazut astfel de tocuri prin aceste locuri.
Şi în timp ce schimbau aceste vorbe între ei, trecu pe acolo un bursuc nauc, îmbracat într-un surtuc dungat. Vazandu-l singur pe iepuraş se rasti la el:
— Ce eşti aşa morocanos ?
— Nu-s morocanos, sunt doar amarat, nu gasesc un toc..
— Un toc spui ca e ?… Poate-un toc de bataie… Stai c-ai sa primeşti unul sa ma pomeneşti !
Şi se repezi la Ţupa-ţup.
Dar nu ajunse a-1 lovi, fiindca tocmai atunci se nimeri sa cada pe acolo Moş Martin, caruia i se mai spunea şi Moş Laba-grea. Şi chiar aşa era.
— Bursuc uracios, ce-ai cu baieţelul asta mic şi sperios ? Nu-ţi este ruşine sa-1 repezi cand, vezi, bine, e mai slab ca tine ?
Bursucul auzi vorbele ursului şi se carabani cu codiţa între picioare, ştiind ca ursul nu glumeşte cu orişicare. Iar Moş Martin Laba-grea, punand jos doua rame de lemn pe care în carca le avea, se apleca asupra iepurelui.
— Lasa ca-i arat eu lui… Spune, baieţaş, te-ai speriat ?
— Nu ! Clatina dintr-o ureche cel întrebat şi-i povesti apoi toata taraşenia cu tocul.
Laba-grea, batran cum era, n-auzise despre ce toc i se vorbise, aşa ca cerca sa-1 linişteasca, aratîndu-i ramele de lemn, groase pe care le carase.
— Uite, chiar acuşi terminai nişte tocuri de uşi pentru casa ce mi-o cladesc ca iarna s-o primesc… Dar din ele, cu bucurie, unul ţi-1 dau ţie…
— Mulţumesc, dar nu pot primi; tocul meu era un toc de scris, un toc subţirel, mic-mititel, cioplit din os, la un capat ros, fara de care nu mai pot merge la şcoala…
— Eee.. un aşa toc eu nu am deloc, ca la vremea mea n-am putut învaţa, şi apoi laba mea ştii doar ca e grea, nu vad cum ar ţine un toc aşa subţire… Dar sa n-o lungim ! Eu zic sa grabim ş-amandoi de-acuma sa-i dibuim urma…
— Vrei sa-1 cautam împreuna ? Asta-i treaba buna, pentru care-ţi mulţumesc, ca mi-i frica, zau, sa nu mai întalnesc dulaul cel rau…
— Sa plecam atunci…
Dar nu facura decat puţini paşi şi auzira un glas subţirel strigand:
— Catinel, staţi, unde plecaţi, unde plecaţi ?
Era Riţa-veveriţa, o colega de şcoala a iepuraşului. Vorbea dintre crengile frunzoase ale fagului de sub care Ţupa-ţup tocmai plecase.
— Nu va mai osteniţi, tocul pierdut sa-1 gasiţi ! Ţup,. fraţioare, ţi-am auzit paţania de la ciocanitoare, apoi într-o doara de la Lauda-goala, mi-au mai povestit şi Doru-caprioru, şi cosaşu, şi bobocii de raţa, şi chiar neprietenosul Bursucu-naucu… iar eu, fuga-fuga, vestea auzind am pornit colind… şi cu vai, cu chiu, mai într-un tarziu, prin flori şi paiş, de urma i-am dat, colo-n luminiş…
— L-ai aflat ? Sa-1 vad ! spuse iepuraşul… Poate nu e tocul meu de scris, ci e un toc de puşca sau de vioara, ori un toc de perna, ori un toc de uşa sau de fereastra, ori chiar un toc… de bataie…
Veveriţa Riţa coborî din fag şi-i arata tocul :
— Acesta-i, îl ştiu, tocul mititel, cioplit din os, şi cu un capat ros, frumos-frumuşel, ca nu se mai afla altul ca el…
— Într-adevar, el e, spuse Ţupa-ţup şi, de bucurie, scoase din ghiozdan o foaie de hartie, începand sa scrie tot ce eu, mai sus, pana acum v-am spus…
Tupa-Tup
