Ştefan cel Mare îndragise plaiurile Moldovei înca din copilarie. Îi placea sa se joace cu copiii razeşilor. Toţi îi spuneau Ştefaniţa sau Ştefanuca, şi era bucuria lor cînd venea prin parţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea sageţilor catre uli. Avea ochi albaştri, parul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.
Aşa îl aducea parintele sau, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, aratîndu-i frumuseţi şi bogaţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îl placeau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroana, gros cît sa-l cuprinda patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dadeau chiote ca s-au întalnit, îndata începea joaca. Dupa ce se minunau de dibacia lui Ştefan la sagetarea ulilor, prindeau sa se joace „de-a tatarii”. Se desparţeau în doua cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tatarii, în frunte cu puiul de razeş Mitruţ.
Pe vremea aceea Moldova era pamant al navalirilor. Veneau tatarii şi-i parjoleau pana şi iarba. Erau arse satele şi cetaţile. Oamenii erau legaţi cu juvaţul de gat şi duşi la robie. Cand batea vestea rea dinspre vadurile navalitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, caci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-l zareau alţi pandari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul dupa altul, din deal în deal, pana sub padurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţara şi oştile în leafa, sa ţina piept cumpenei. Dar tatarii erau mai tari şi nu mai avea pace sarmana Moldova ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semanaturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pamîntului.
Era în ziua aceea un vazduh limpede ca lacrima. înflorisera trandafirii salbatici şi sulfina. Era vremea cand canta toate pasarile campului, cand ţaraie din nişte uşoare strune miile da gaze de prin fanuri. Ciocarliile umplusera vazduhul de cantare.
Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile pasarilor, şi parca era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ala firii. Deodata prima ceata de copii, în frunte cu Ştafaniţa, s-a ascuns la panda într-o padurice. Cealalta, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns dupa un deal, pe unde navaleau de obicei tatarii cei adevaraţi. Apoi s-a aratat Mitruţ, ca un han tataresc ce se prafacea ca este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot
al lui, copiii s-au aruncat în navala, umpland valea de veselia strigatelor. A ieşit şi ceata lui Ştefaniţa din padure, şi sageţile de trestie vajaiau uşurel, întrecandu-se cu bazaitul bondarilor. Batalia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefaniţa, tare şi Mitruţ, dar pana la urma Ştefaniţa a ieşit biruitor.
Prins între nişte lanci de trestie, ca un han-tatar, Mitruţ a fost dus la judeţ (judecata), în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel ramuros, Ştefaniţa a prins a-l judeca straşnic, întrebandu-l: de ce-i calca ţara ? de ce ucide copiii? de ce da foc satelor? Nu se pot apuca navalitorii de munca pamîntului, sa nu mai fie spaima pentru ţara Moldovei ? Întrebîndu-l, Ştefaniţa îşi limpezea, de fapt, primejdia tatarilor şi necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. în lungul obrazului îi aluneca o lacrima, întaia lacrima de ciuda.
Vazuse cu ochii lui sate arzand şi carele Moldovei în pribegie. Vazuse şi corbi zburînd spre starvurile oamenilor. Zarise şi tatari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întaia amintire a voievodului despre tatari.
— De ce ? a întrebat înc-o data Ştefaniţa, aşa de crunt, încat Mitruţ aproape ca şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din ras. De ce calci pamînt strain, han nelegiuit ? Ce pedeapsa i se cuvine pentru ca a navalit în ţara straina ?
— Sa i se reteze nasul… a spus unul.
— Nu ! e prea puţin ! a raspuns Ştefaniţa.
— Sa i se scoata ochii …
— Nu, e prea puţin!
— Atunci spanzurat sa fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea de bucurie ca va fi legat cu franghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu
mai urcase niciodata !
Copiii şi-au desfacut cingatorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi radeau şi chiuiau, numai Ştefaniţa statea încruntat şi tacut, ca un adevarat judecator al navalitorilor.
— Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trageau pe Mitruţ în sus. Mitruţ radea şi batea din palme.
L-au urcat pana la jumatatea stejarului, şi l-au lasat în leaganul uşurel al vantului. Deodata, cum radea el aşa şi se legana, s-a uitat departe. A îngalbenit! Glasul i-a pierit în gat! Abia a izbutit sa strige:
—Tatarii!… Vin tatarii! Vin tatarii…
Şi se uita cu groaza cum vin tatarii cei adevaraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în varfui suliţelor.
-Coboraţi-ma repede… vin tatarii! a strigat el a doua oara, dar copiii au luat-o la fuga, spre sat, ţipand:
— Tatarii… vin tatarii!
Au prins sa bata clopotele de furtuna. Oamenii apucau spre codru, ori înşfacau parii afumaţi la capat, furcile, coasele şi topoarele, gata de aparare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:
— Tatarii!… vin tatarii!… Şi bateau mai tare clopotele.
articol_poze
Tatarii navaleau într-o tramba lunga, şi-n urma lor colburile urcau pana-n înalţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul navalitorilor l-a zarit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaima.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un otaman. Tragem cu sageţile în el ?
— Nu ! a raspuns hanul. Daca trage careva în el vreo sageata, îl ucid…
— De ce ? s-au mirat tatarii.
— Pentru ca pe acest pui de moldovean vreau sa-l ucid eu ! Fac ramaşag ca-l nimeresc drept în inima, cu prima sageata…
— Sa vedem… au spus celelalte capetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveala.
— Fie-ţi mila… a racnit Mitruţ, cand hanul a întins arcul, dar.n-a mai apucat sa spuna nimic, caci o sageata l-a nimerit drept în inima şi l-a omorat.
Apoi tramba a sarit pe cai, a pornit galop, dand foc satelor, ucigand şi prapadind tot, spre Suceava-n sus.
In vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munţi, ţinandu-l pe Ştefaniţa dinaintea lui. Se lasase întunericul. Cararea codrilor urca.
— Niciodata sa nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie razbunat!
— Niciodata n-am sa uit, tata… a raspuns Ştefaniţa. Pe Mitruţ am sa-l razbun eu, cu mana mea ! Daca traieşte hanul pana cresc eu mare, îl spanzur de stejarul din Borzeşti…
— Aşa sa faci ! i-a raspuns tatal. Ca sa se înveţe minte, sa nu mai omoare oameni nevinovaţi, sa nu mai calce pamînt strain…
Şi Bogdan voievod i-a grait toata noaptea, la un schit din munte, aratandu-i prin cuvant de foc, ca apararea pamantufui strabunilor e cel mai sfant lucru al vitejilor !
— N-am sa uit, tata ! Am sa razbun sangele lui Mitruţ şi al sarmanei noastre Moldove… Parjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau padurile, ardeau campiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.
Astfel necajea Moldova acelor vremuri. Dar cu cat Bogdan voievod îmbatranea, se ridica Ştefaniţa, ca un stejar tanar! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întai a vrut sa faca randuiala dinspre tatari. Nu le-a calcat pamanturile, ci a trimis oameni sa-i întrebe; se liniştesc sau nu ? Ca prea s-a încruntat lumea de atata sange şi navaliri. Îi sfatuia cu domolul, dupa firea moldoveneasca, sa se lase de prada, sa se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, caci cu prada n-au s-ajunga departe ! Sa afle banul ca ţara are domn tanar şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai calca hotarele… Hanul a primit cuvantul lui Ştefan cel Mare cu manie straşnica. A scraşnit:
— Auzi, cainele ! Cum îndrazneşte sa-mi trimita astfel de cuvant, mie, hanul lumilor ? !… Cu buzduganul am sa-i zdrobesc dinţii! Am sa-i tai limba cu paloşul, sa nu mai poata grai aşa…
— E tînar si are cutezanţa tinereţii! i-au spus otamanii. Sa-i învaţam oleaca minte ! Dar ar fi bine, Maria Ta, sa ramai în cort, caci eşti ostenit de batrîneţe…
—Nu ! a raspuns hanul, dand porunca oştenilor sa se pregateasca. Ma duc sa-l învaţ minte pe puiul acesta cutezator…
Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut pana la zidurile Sucevei. Razeşii Ţarii de Jos s-au strans la Borzeşti, în preajma vadului mare al navalitorilor.
A coborît şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpana.
Într-o noapte cerul s-a facut roşu cat ţineau zarile. Ardeau satele şi campiile. Puţinii pamanteni scapaţi cu zile veneau îngroziţi, randuindu-se în oastea voievodului.
Ca sa-i amageasca pe tatari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţa, care se ivea din paduri, taia în duşmani şi iar se facea nevazuta în singurataţile hartoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmarea oastea de harţa, pana ce, într-o dimineaţa, a zarit stejarul din Borzeşti… A ramas pe ganduri… parca mai fusese pe aici, în tinereţe… Nu ? Ia sa-şi aduca aminte…
— Aici te-ai dovedit cel mai de seama sagetator… i-a spus un otaman batran. Ţi-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte… a raspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile de lupta ale Moldovei !
Batalia cumplita s-a încins cat ai scapara din ochi. Valea s-a umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lancile. Zbarnaiau sageţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima bataliei, catre han, izbind în dreapta şi-n stînga cu buzduganul! Striga :
— Izbiţi, feciori, pentru razbunarea lui Mitruţ… Unde-s razeşii din Borzeşti ? Izbiţi, razeşi
Deodata, a ajuns faţa-n faţa cu han-tatarul ! Cu o lovitura de buzdugan i-a repezit paloşul din mana ! Îl putea ucide din a doua lovitura, dar l-a luat în pieptul calului şi l-a carduit deoparte. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mancand pamîntul.
Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodina, pe coasta dealului.
— Acum sa-l judecam pe han-tatar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte sa-i dam, razeşi ?
— Sa-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.
— Sa-l trecem prin sabie… au bubuit altele.
— Nu ! a raspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întamplarea napraznica din copilarie. Nu, razeşi, caci am cu acest lup al pustiei o socoteala… Han-tatare, ţi-aduci aminte ? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar… Ridicaţi-l, feciori, în funie…
Apoi, dupa ce navalitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldovene în petrecere.
