Staruinta

Sunt încredințat ca și Stardi din clasa mea ar fi în stare sa faca ceea ce a facut micul scriitoraș florentin.
Azi dimineața, doi baieți au fost cat se poate de fericiți la școala: cel dintai, Garoffi, nebun de bucurie, pentru ca ba-tranul funcționar îi daduse înapoi albumul, înavuțit cu trei timbre din republica Guatemala, pe care el le cauta de mult: cel de-al doilea, Stardi, fiinca luase a doua medalie, era cel dintai din clasa, dupa Derossi.
Toți am fost uimiți. Cine ar fi zis una ca asta în luna lui octombrie, cand tatal lui Stardi, aducandu-l la școala, spusese profesorului:
— Te rog, domnule profesor, sa ai multa rabdare, cu fiul meu, caci este foarte greu de cap.
În zilele dintai, baieții îl poreclisera „cap de dovleac”. Dar el era din aceia care-și zic: „Sau mor, sau izbutesc!” și se pusese strașnic pe învațatura. Învața zi și noapte: acasa, la școala, pe strada; învața mereu. Era rabdator ca un bou și în-capațanat ca un magar, așa ca, nepasator la glumele îndraz-nețe ale camarazilor sai, împarțind la pumni și dand chiar cu piciorul în cei care-l necajeau; acel cap de dovleac ne întrecuse pe toți.
Cand a venit la școala, nu înțelegea boaca de aritmetica; compozițiile îi erau un șir de nerozii, nu putea sa-și aduca aminte deloc de vreo epoca sau de vreo data; acum dezleaga probleme, scrie corect și își știe lecția ca pe apa. Cand îl vezi mic și îndesat, cu capul mare și înghesuit între umeri: cand îi observi mainile scurte și groase și îi auzi glasul lui cel aspru, pricepi îndata, ca trebuie sa aiba o voința de fier.
El gasește materie de studiu chiar prin ziare și afișe de teatru. Cand are ceva bani, își cumpara cate o carte. Și-a alca-tuit chiar o mica biblioteca. Într-o zi, cand era mai cu voie bu-na, îi ieși din gura fagaduiala, ca ma va duce la el, ca sa mi-o arate.
El nu vorbește cu nimeni, cu nimeni nu se joaca, sta me-reu în banca ținandu-și fruntea între maini, nemișcat ca o stanca și ascultand pe profesor.
Cat a trebuit sa munceasca bietul Stardi, ca sa ajunga la așa izbanda! Profesorul, deși era cam suparacios azi dimineața, cand a împarțit medaliile, totuși i-a spus:
— Bravo Stardi! Bravo baiete! Cine staruie izbutește!
El însa nu se mandri deloc, nici nu zambi macar; abia se întoarse la locul lui cu medalia la piept, își cufunda iarași capul între maini și statu mai nemișcat și mai atent decat oricand.
Dar nostim lucru fu la ieșirea din școala. Tatal sau, om scurt și îndesat ca și el, îl aștepta la poarta, și vazandu-i medalia, nu voi sa creada cu nici un chip ca el o caștigase.
Trebui sa-l încredințeze profesorul. Atunci începu sa rada cu pofta: batu pe ceafa pe fiul sau, strigandu-i cu o voce groasa:
— Bravo! Bine zau, baiete! Bine de tot, dovlecelul meu!
Zicand acestea, se uita la el plin de mirare și cu zambetul pe buze, caci tot nu-i venea sa creada adevarul.
Baieții, toți radeau, numai Stardi nu radea. El, desigur, și începuse sa rumege în mintea sa lecția de a doua zi.