Troienele se ridicau namila pana în tinda creștinului. Vantul spulbera fulgii de zapada în varteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la raspantii și împraștiate fara capatai în largul maidanelor de la Olanita. Partia nu se mai cunoștea. Zapada îți trecea de glezne și mai bine.
Fumul caminelor, zapacit de bataia crivațului, se zvarcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prabușea îndarat pe gatul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropata în troiene.
Nu se pomenea nici gura de om, nici latrat de caine. Așa An Nou, așa San-Vasile, sa-l harazeasca Domnul vrajmașilor noștri, ca și de-ai avea tufa în batatura, uiți și de topor, te dai cat mai afund în plapuma, îți rastorni toate țoalele în spinare, și tot gheața ramai din talpi pana la creștet.
Taraful lautarilor, al lui Sotir Ciupitul, țambalagiul Olanitei, împodobise din preziua un cap de porc cu tibet conabiu și albastru, cu busuioc și cu cercei roșii în amandoua urechile, și mi-i varase, în dinții ranjiți, un trandafir umplut cu tocatura rumena.
Toți așteptau sa vada asta grozava „Vasilca”, și nimeni n-o mai vedea, deși trecusera ca la trei ceasuri de cand se luminase de ziua.
Nu se pomenea nici de sorcovaiala, dupa cum s-ar fi cuvenit de la moși, de la stramoși. Ți se prindea pleoapa de pleoapa, nara de nara, falca de falca, degera oul în gaina de ger ce se pornise.
– N-am putea duce l-alde biata Balașa ceva curmeie de vița și vreascuri ujujite? zicea mama Arghirița fetei-mari ce învartea mamaliga între genunchi și se ștergea la ochi din pricina fumului. Biata Balașa! o fi amorțit cu copil cu tot! Saraca lipita, bolnava ca nu se mai poate tarî, vaduva, cu copilul gol pușca, pe așa cațea de vreme, nu știu, zau, de și-o mai înnoda zilele… Scoala, Irino mama, pune pe tine cojoaca ta și dulama mea și du-te de vezi, îi aburește coșul a fum?
Irina lasa facalețul în mana ma-sei, se strecura pe prispa din jurul pereților pana la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tinda, se scutura de omat și sari pe vatra.
– Nu e, mama, nu e fum, nu e nimic; geamurile – înghețate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai razui nici cu custura.
– Grabește, Irina, sa-i duci ceva gateje, nițica mamaliga și ceva fiertura; sa le aprinzi focul cum ai ști, sa le pui masa, c-or fi flamanzit; și e mai mare pacatul sa știi pe femeie cu copilașul ala pocaltit și degerat la o zi așa de mare!
II
Zapada îi patrunsese în tinda; vantul îi canta prin crapaturile ușii parc-ar fi vuit în duba mare; și Balașa era întinsa în pat, învelita c-o plapuma veche, soioasa și ciuruita cu gauri prin care ieșeau gheomotoacele de lana neagra. Pe picioare își trantise doua scovergi. La san își ghemuise copilul îmbracat cu niște zdrențe de pantaloni, c-o scurteicuța blanuita și încins pe la mijloc c-o basma roșie. Chipul ei, galbejit de boala și de saracie, începuse a da în vanat; ochii, pironiți asupra copilului, pierdusera luciul vieții ca și cum i-ai fi razuit c-o gresie.
– Mama, mi-e frig langa tine, tu ești prea rece, îngana copilul dardaind, lasa-ma sa ma dau jos.
– Bine, Nica, fa cum vrei, șopti Balașa. Cateva lacrimi îi umezira ochii ei uscați.
– Mama, mie mi-e frig cand stau în casa, adauga copilul tragandu-și cizmele, mai bine ar fi sa ma duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorțit de trei zile, și eu am merișor și busuioc uscat, pot sa-mi fac o sorcova, daca nu am una de targ cu flori și cu beteala: și poate sa vin cu parale; am sa-ți cumpar paine calda. Aici e frig, mama, vreau sa ma duc!
Și el, care înghițea în sec de foame, nu-i venea sa spuna drept – deși abia era de șase ani – caci simțea pe ma-sa bolnava greu, și tot zadarnic ar fi fost s-o mai mahneasca și el cu foamea lui.
– Du-te, raspunse Balașa închizand ochii. Știu eu ce te mana pe tine, dragul mamei, știu eu, numai Dumnezeu nu știe! Sa te sarut o data înainte de-a pleca.
– De ce sa ma saruți, mama, înainte de-a pleca?
– Ca sa-ți fie cu noroc, ca sa caștigi parale, ca sa te primeasca cu bine la casa de oameni.
Și dupa ce-l saruta pe frunte, pe obraji și pe ochi, copilul se uita lung în fața ei.
– Mama, dar gura ta este de gheața? Altadata, cand ma sarutai, ma încalzeai, acum parca mi-ai batut doua piroane de gheața în amandoi ochii.
Și, vazand ca ma-sa și-a luat fața în maini, o socoti mahnita de vorbele lui, se repezi la gatul ei, o mangaie ușor pe tample și-i striga c-un glas între ras și plans:
– Vrei sa te sorcovaiesc? Așa cum m-ai învațat tu, mama?… „Tare ca fierul, iute ca oțelul…” Nu vrei?… „Sa înflorești, sa margarești!”, „Nu zic bine?”… „Ca un mar, ca un par!”…
Balașa, dupa ce zgarci de trei-patru ori din maini și din picioare, își veni în simțire ca dintr-un somn adanc.
Nica era la gatul ei și începuse a-și îngana vorbele cu plansul.
– Nu zic bine, mama? De ce nu ma asculți? „Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca sageata”… Mai saruta-ma o data, c-am sa-ți aduc paine calda de la Iane brutarul.
Îl saruta. Parca buzele i se încalzisera într-un zbucium de viața fara nadejde. Nica, dupa ce o batu pe frunte cu manunchiul de merișor și de busuioc, pleca îndesandu-și caciula pe urechi.
Cand copilul ieși afara din tinda, îl sageta crivațul, care te orbea și-ți îneca rasuflarea. Cerca sa faca un pas din prag și nu vazu înaintea ochilor. O pala groasa de zapada îl izbi peste ochi. În acea framantare cumplita, un singur gand îi licari în mintea lui de copil: „Vreau sa aduc paine calda mamei, paine calda de la Iane brutarul!”
Și intra în zapada pana în brau. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vantul sa fi fost? Și vantul era rece, și glasul care-l chemase fusese cald. Ca și vantul se pierduse în departare, deși venise de aproape. „Nica!.. Nica!…” Iar? Și acest glas, care ieșea ca de sub o copaie rasturnata, era slab, nabușit, taiat de tuse, bolborosit într-o haraiala care-l îngheța pana la maduva oaselor.
– E mama! șopti copilul clanțanind, și se repezi la ușa. Pe cand se lupta sa deschida ușa cu mana stanga, caci cu dreapta strangea cat putea sorcova de merișor, iaca și Irina a mamei Arghirița, cu un maldar de gateje și de vița uscata.
– Mama, dada Irina, cere apa, deschide-mi, deschide-mi! Cand intrara în casa, biata Balașa se dusese pe lumea ailalta. Plapuma și velințele cazusera jos. O mana-i odihnea pe piept, iar cealalta încremenise înfipta în așternut. Cu ochii pe jumatate închiși, parea ca-și cauta copilul la san. Gura ei cascata, o pata neagra ca întunericul, și, tot ca întunericul, fara fund.
– Dada Irina, vrea apa, sa-i dam apa, dada Irina! îngana bietul copil, cautand prin odaie cana cu apa.
Dada Irina, în loc sa-l asculte, îl lua în brațe și se repezi cu el pe ușa afara.
Cand îl duse l-alde Arghirița și dadu de caldura, Nica îmbrațișa soba, închise ochii și zise încetinel și dulce:
– Dada Irina, sa faci și mamei foc, ca mult e bine la caldura! Apoi, bagand de seama cum șopteau de tainic Irina cu mama Arghirița, care adusese ș-o lumanarica de ceara galbena, întreba cu binișorul:
– Da ce sa faci, dada Irino, cu lumanarea?
– Sa duc la ma-ta foc, lele, îi raspunse Irina.
– Și eu, dupa ce m-oi încalzi, ma duc cu sorcova, sa-i aduc paine calda, mormai copilul, ațipit langa soba, strangand necontenit în mana dreapta manunchiul de merișor și de busuioc.
Dar pe cand Arghirița vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind ca copilul adormise, Nica deschise sperios ochii sai albaștri, înecați în lacrimi, sari de langa soba și striga, neputandu-și stapani plansul:
– Dada Irina, nu vreau s-o dați popii!… De ce s-o bage în groapa?… Mama e a mea, nu e a popii!… Nu vreau sa-i dea țarana în ochi… N-a facut nimic… Daca e saraca… cand m-oi face mare o sa fie bogata… O sa-i cumpar scurteica, rochie și șorț… Sa nu mi-o dați popii!… Nu s-a dus la biserica c-a fost bolnava, dada Irina… dumneata știi cum se ducea înainte… dumneata știi…
Abia dupa multe fagaduieli se liniști, se culca de-a curmezișul patului de langa soba și adormi oftand, nevoind sa manance decat „odata cu mama”.
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plans, a țipat, ca popa n-a voit sa-l asculte. Pe ma-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: „Lasați-o barem pana s-o muia curtea bisericii!”, auzind ca pamantul de groapa e tare ca osul.
Și toata lumea i s-a parut rea de-atunci încolo, mai ales parintele Tudor. Și din mana popii multa vreme n-a luat nici prescura, nici artos.
Iar mama Arghirița, în loc de-o fata, avu o fata ș-un baiat.
