Pe drumul ce duce catra Cetatea Neamţu, pe la sfîrşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergînd. Dupa un trup de lancieri ce deschidea marşa, urmau douasprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceata de ofiţeri calari în fruntea carora erau trei; unul în floarea vîrstei, posomorît, gînditor, necajit, şi doi mai batrîni. Tustrei în haine poloneze. În sfîrşit venea duiumul oştei: trasuri, bagaje, pedestraşi, şleahta pospolita, amestecaţi, în neregula, cu steagurile strînse, cu capul plecat, cu armele rasturnate, cu întristarea pe faţa şi cu durerea în inima. Nu se auzea nici surla, nici doba, numai tropotul cailor şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru ca de zece zile caii n-au ros decat coaja copacilor, şi oamenii s-au hranit numai cu poame.
Şi însa aceasta oaste, în stare aşa ticaloasa e ceea ce a îngiosit de atatea ori trufia Semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ion Sobieţki, regele Poloniei.
Şi cum sa nu fie suparat şi necajit vestitul rege? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinataţii, mantuitorul Vienii, sa fie nevoit pentru a doua oara a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor şi a moldovenilor; a-şi privi oastea ticaloşita de lipsa merindelor, horopsita de duşmanii carii îl urmeaza mişeleşte, fara a îndrazni sa-şi deie pept faţiş cu el, şi fac prada tot ce cade, tot ce ramane pe urma; a nu întampina în drumul sau decat o fioroasa pustietate!
Cum am zis, mergea încet şi ganditor. Hatmanii langa dansul pazeau tacere, respectand supararea sa de care şi ei se împartaşeau.
— Ce castel e acesta? întreba Sobieţki, cand radicand capul, zari pe spranceana dealului, înalţandu-se trufaşa dinaintea lui, cetaţuia Neamţu. Cu buna seama vrun cuib a talharilor acestor moldoveni!
— La vreme de razboi, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimete averile lor, raspunse Potoţki.
— Aşa! Sa mergem dar sa-l luam. Oh! voi sa-mi razbun pre Cantemir care ma înşala şi ma facu sa perd ataţa viteji!
— Eu aş zice sa lasam cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi sa ne urmam drumul înainte. Avem tunuri de camp, nu de asalt.
— Ba, pre numele patronului meu! Nu va zice lumea ca o cetate s-a aratat dinaintea lui Sobieţki fara a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu manile.
— Numele mariei tale e destul tun, zise Potoţki.
Trufia polonului magulindu-se de aceasta groasa linguşire, faţa i se însenina la ideea unei izbanzi atat de lesnicioase şi îndata dete porunca sa se înşire oastea catra cetate.
În cetaţuie se afla optsprezece plaieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru strajuire, în lipsa garnizoanei, care era la Falcii pe langa domnul Cantemir, unde tabarase armia turceasca. Cu cateva ceasuri mai nainte sosise înca un tanar plaieş, al carui cal asudat paştea înşeuat troscotul ce creştea pe langa ziduri.
— Mai bea o duşca, baiete, zise un batran de care se videa ca asculta toţi, şi ne spune ce ai mai vazut la Iaşi?
— Ce sa vad, tata? Blastamaţie! Targul îi în jac. Leşii prada şi dezbraca pe bieţii oameni.
— Ş-apoi zic ca-s creştini!
— Creştini! Au pradat bisericile şi monastirile de odoare. Nu ştiţi înca? S-au dus sa ieie pe sfanta de la Triisfetitele.
— Doamne fereşte! zisera plaieşii facandu-şi cruce.
— Aşa, urma tanarul; eram acolo cand au mers sa ieie racla sfintei, dar calugarul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut sa deschida; atunce…
— Pui de om, calugarul! strigara ascultatorii.
— Atunce craiul lor au poroncit s-aduca tunurile ca sa sparga porţile; dar mai întai au trimis raspuns calugarului, care şedea în clopotniţa, sa deschida, ori face monastirea praf şi pulbere.
— Auzit-aţi acolo lifta cea pagana! Şi ce au facut popa?
— El au raspuns ca nu se aştepta s-auda aşa vorba de la un împarat care se zice creştin, şi ca maria sa îi mare şi puternic, poate sa faca ceea ce zice, daca nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropat sub zidurile bisericei, şi apoi lumea va judeca între dansul, atat de slab, şi între maria sa atat de tare. Auzind aceste, leahul s-au facut foc de manie şi dasa acum poronca sa împuşce, cand unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spuneau oamenii, i-au zis ca nu se cade sa faca aşa lucru, sa strice casa domnului şi alte multe. Îndestul ca l-au înduplecat sa deie pace bisericei.
— Şi ce fac acum leşii la Iaşi?
— Este o saptamana de cand s-au dus, dupa ce au vazut ca nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gandind c-or gasi de toate; dar acolea sa videţi. Voda, din lagarul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit dupa danşii un mîrzac c-o mulţime de tatari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întai au trimes pe loc pre capitanul Turculeţ c-o straja de calareţi care, apucand înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar fanului şi fanaţelor, au ascuns prin gropi graul şi orzul, şi duşmanul au gasit tot pustiu în drumul sau, încat, agiungînd la Cotnar, nu gasea sa manînce decat poamele copacilor; ba înca au pus prin balţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crapa; şi vai de capul lor! Pereau cu sutele şi ei şi caii, iar care ramanea pe urma cadea în manile moldovenilor, carii, fara mai multa judicata, ori îl spanzura, ori îl înţepa.
— Osanda sfintei Paraschevii! zise batranul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?
— Eu – ştiţi ca m-aţi trimis la Iaşi sa vad ce mai este. Dupa ce s-au dus leşii, m-am luat cat colea pe urma lor pana la Cotnar, unde m-am întalnit cu capitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, dupa ce am vazut ca duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri… Dar oare ce buciuma strajerul?
— Fa-i semn sa se coboare de pe zid şi sa vie încoace.
Nu trecu mult şi plaieşul de straja viind, spuse ca o oaste mare se apropie de cetate. Îndata toţi alergara pe ziduri.
— Leşii sunt! striga tanarul ce venise de curand şi pre care l-am auzit vorbind; şi-au schimbat drumul şi vin aici…
— La porţi, flacai! zise batranul. Încuieţi-le şi gramadiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-va toţi pe la metereze. Sa nu zica leahul c-au intrat într-o cetate romaneasca ca într-o ţarina pustie.
— Dar noi suntem numai nouasprezece şi asta-i o oaste întreaga, observa unul; cum se…
— Taci mucosule! îl curma batranul. Te temi ca-i peri? Mare paguba! Un mişel mai puţin.
Vanatorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri.
În vremea aceasta, oastea se apropiase. Regele trimise un ofiţer ca sa vorbeasca cu cei din cetate. Solul veni la poarta. Batranul îl saluta de pe zid.
— Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi?
— Maria sa regele Poloniei, mare duca de Lituania, va face cunoscut ca sa va închinaţi şi sa-i oferiţi cetatea împreuna cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi sloboda a ieşi cu arme şi bagaje, fara a i se face nimica, iar cutezand a se împotrivi, cetatea se va cotropi şi garnizoana se va trece subt ascuţitul sabiei.
— Du raspuns mariei sale, zise batranul, ca laude şi îngroziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spariet. Mai bine maria sa şi-ar cata de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au facut nimica. Cetatea n-avem gand sa i-o dam cu una, cu doua, macar ca nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fara sa se mai osteneasca sa vie înuntru.
— Plecaţi-va, zise trimisul, şi nu va puneţi capul în primejdie.
— Nu purta grija de capul nostru, domnule. Gandiţi mai bine la al vostru.
— Înca odata va întreb, va închinaţi ori ba?
— Ba.
Parlamentarul se duse.
Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn bateau necontenit cetatea. Plaieşii raspundeau cu gloanţe care nu faceau greş. Fieştecare împuşcatura obora cate unul din vrajmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra carora erau ţintite flintele lor. Leşii pereau fara a face spor.
În ziua dintai, doi vanatori pierira. A doua zi şi a treia zi mai cazura cinci şi se ranira doi. A patra zi cazu împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai perira trei din moldoveni. Numarul bravilor scadea pe toata ziua. Seara, adunîndu-se pe lînga foc, vazura ca au sfarşit şi muniţiile şi merindele.
— Ce este de facut, tata? întreba tanarul vanator pe batranul care, ranit la un picior, sta întins pe o laviţa.
— Caţi au perit d-ai noştri?
— Zece.
— Şi nu mai avem nici praf, nici merinde?
— Nu.
— Daca-i aşa, apoi mani dimineaţa urca-te pe poarta şi leaga în varful saneţii un ştergar alb; spune ca închinam cetatea, cu tocmala sa ne lesa slobozi sa ieşim şi sa ne ducem unde vom voi.
Aşa se urma. Leşii primira toate condiţiile cerute. Oastea se înşira în doua randuri, lasand prin mijlocul ei loc ca sa treaca garnizoana, şi poarta se deschise.
Atunci, în loc de o straja numeroasa, se vazura ieşind şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau raniţi.
— Ce este aceasta? striga Sobieţki rapezindu-se calare înaintea lor. Ce sunteţi voi?
— Strajerii din cetate, raspunse batranul ranit, din spatele fiului sau.
— Cum! ataţa sunteţi?
— Zece din noi au pierit din mila mariei tale.
— Voi aţi cutezat a va împotrivi mie şi a-mi omorî ataţa viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urma turbat de manie; trebuie o pilda pentru cei asemine voua, şi pilda va fi groaznica şi vrednica de fapta. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. Spanzuraţii!
Pe loc ostaşii încungiurara pre plaieşi, carii depuind jos raniţii, îşi facura semnul crucei şi, razamandu-se pe saneţe, se uitau cu nepasare la pregatirile ce se faceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare aceasta scena.
— Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorat şi manios, a arata mariei tale ca aceşti viteji n-au facut decat datoria lor, datorie patriotica şi vrednica de toata lauda, şi ca au avut norocirea a caştiga fagaduinţa marelui Sobieţki ca vor fi slobozi şi nesuparaţi.
— Îţi mulţamesc, vrednice al meu tovaraş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţamesc ca m-ai oprit de a face o fapta defaimata. Ai cuvant; oamenii aceştia s-au purtat vitejeşte. Sa li se deie fiecaruia cate cincizeci de zloţi. Apoi, înturnandu-se catra romani: „Voinicilor, zise, sunteţi slobozi; mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri ca aţi avut cinstea a va împotrivi cinci zile regelui de Polonia”.
Îndata se facu loc moldovenilor, carii, luandu-şi raniţii, se îndreptara catra munţi, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtand pe zidurile sale urmele boambelor duşmaneşti, ramase singura pe culmea înverzita, ca un mare schelet de uriaş.
