A fost odata o fetița zglobie și dragalașa, pe care o iubea oricine de cum o vedea.
Dar mai draga decat oricui îi era ea bunicii, care nu știa ce daruri sa-i mai faca. Odata, bunica îi darui o scufița de catifea roșie și pentru ca-i ședea tare bine fetiței și nici nu mai voia sa poarte altceva pe cap, o numira de atunci Scufița Roșie.
Într-o zi, maica-sa îi zise:
– Scufița Roșie, ia baga-n coșuleț bucata asta de cozonac și sticla asta cu vin și du-le bunicii, ca e bolnava și slabita și bunatațile astea o sa-i ajute sa-și mai vina în puteri. Da vezi de pleaca mai înainte de-a se lasa zapușeala și cauta de mergi frumos și sa nu te abați din drum; altfel, cine știe, de alergi, ai putea sa cazi și sa spargi sticla și atunci bunicuța cu ce o sa se mai aleaga? Iar cand o fi sa intri în casa, nu uita sa-i dai bunicii „buna dimineața” și vezi sa nu înceapa a-ți umbla ochii prin toate ungherele!
– Așa am sa fac! îi fagadui Scufița Roșie și-și lua ramas bun la plecare.
Bunica locuia în padure, cam la vreo jumatate de ceas departare de sat. Și de cum intra Scufița Roșie în rariștea codrului, numai ce-i ieși înainte lupul. Dar Scufița Roșie nu știa ce lighioana rea e lupul și nu se temu defel cand îl vazu.
– Buna ziua, Scufița Roșie! îi zise el.
– Mulțumesc frumos, lupule.
– Încotro așa de dimineața, Scufița Roșie?
– Ia, pana la bunicuța!
– Și ce duci acolo, sub șorț?
– Cozonac și vin. Mama a facut ieri cozonac și-i duc nițeluș și bunicii, care-i bolnava și slabita, sa manance și ea, ca sa-și mai vina în puteri.
– Da unde șade bunica-ta, Scufița Roșie?
– Colo în padure, la vreun sfert de ceas și mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai și dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunișul, pe care doar îl știi! îi raspunse Scufița Roșie.
Lupul își zise în sinea lui: „Frageda-i fetița asta! Ce mai îmbucatura pe cinste ar fi, zau așa! Cu mult mai gustoasa decat baba! Da e vorba ca trebuie sa fiu șiret și sa ticluiesc în așa fel lucrurile ca sa pun mana pe amandoua”…
Mai merse lupul o bucata de drum alaturi de Scufița Roșie și apoi începu sa-i spuna cu glas mieros:
– Scufița Roșie, ia te uita ce flori frumoase stralucesc în jurul tau! Și tu nici nu le iei în seama macar… Și mie mi se pare ca n-auzi nici ce dulce canta pasarelele! Atat de serioasa pașești pe drum, de parca te-ai duce la școala. Și e atat de placut sa hoinarești și sa zburzi prin padure; e atata veselie!
Scufița Roșie ridica privirea și cand vazu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cand privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creșteau pretutindeni, își spuse în sinea ei:
„Mare bucurie i-aș face bunicii daca i-aș duce și-un buchet de flori proaspete! E atat de dimineața, ca nu mi-e teama c-am sa întarzii!” Se abatu deci din drum și o lua prin padure, ca sa culeaga flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndata i se parea ca puțin mai încolo îi zambește o floare și mai ochioasa; alerga într-acolo și, tot culegand margarete și clopoței, se pierdea tot mai mult în adancul codrului. În ast timp însa, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii și batu la ușa:
– Cine-i acolo?
– Eu sunt, Scufița Roșie, și-ți aduc cozonac și-o sticla cu vin. Dar deschide ușa, bunicuțo!
– Apasa pe clanța și intra! raspunse bunica, ca eu ma simt slabita și nu ma pot da jos din pat.
Lupul apasa pe clanța, deschise ușa, se repezi glonț spre patul bunicii și, fara sa scoata o vorba, o înghiți. Se îmbraca apoi cu hainele ei, își puse pe cap scufița, se culca în pat și trase perdelele.
În vremea asta, Scufița Roșie culesese atatea flori, ca abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo pana colo, deodata își aminti de bunica și porni degraba spre cascioara din padure. Și nu mica îi fu mirarea cand vazu ușa data de perete.
De îndata ce intra în odaie, o cuprinse neliniștea; totul i se parea atat de ciudat, încat își spuse: „Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e așa de frica? Ca doar altadata ma simțeam atat de bine la bunicuța!”
Și fara sa mai aștepte, striga:
– Buna dimineața!
Dar nu primi nici un raspuns.
Scufița Roșie se apropie atunci de pat și dadu perdelele la o parte. Bunicuța statea întinsa în pat, cu scufia trasa peste ochi, și avea o înfațișare atat de ciudata, încat fetița întreba:
– Vai, bunicuțo, da de ce ai urechi atat de mari?
– Ca sa te pot auzi mai bine.
– Vai, bunicuțo, da de ce ai ochi atat de mari?
– Ca sa te pot vedea mai bine.
– Vai, bunicuțo, da de ce ai maini atat de mari?
– Ca sa te pot apuca mai bine.
– Da, bunicuțo, de ce ai o coșcogeamite gura?
– Ca sa te pot înghiți mai bine.
N-apuca sa sfarșeasca ultimul cuvant, ca și sari jos din pat și-o înghiți pe biata Scufița Roșie.
Dupa ce-și potoli foamea, lupul se culca din nou în pat și, prinzandu-l somnul, adormi și începu sa sforaie de se cutremurau pereții. Și se întampla ca tocmai atunci sa treaca prin fața casei un vanator. Auzi el horcaiturile și-și spuse:
„Bre, da tare mai sforaie batrana! Nu cumva i-o fi rau?” Intra în casa și, cand se apropie de pat, îl vazu pe lup tolanit acolo.
– Ei dracie, nu-mi închipuiam c-o sa te gasesc aici, ticalos batran! izbucni vanatorul. De cand te caut!
Își potrivi pușca și voi sa traga, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: „Dar daca lupul a înghițit-o pe batrana? Poate c-aș mai putea s-o scap!” Așa ca nu mai trase, ci, luand o foarfeca, începu sa taie burta lupului adormit. Abia apucase sa faca vreo doua-trei taieturi, ca se și vazu stralucind scufița cea roșie a fetiței și cand mai facu o taietura, fetița sari afara și striga:
– Vai, ce spaima am tras! Ce întuneric era în burta lupului! Dupa aceea au scos-o afara și pe bunica. Era înca în viața, dar abia mai rasufla. Scufița Roșie aduna în graba niște pietroaie și toți trei umplura cu ele burta lupului.
Cand se trezi, lupul voi s-o ia la sanatoasa, dar pietroaiele atarnau atat de greu, ca dihania se prabuși la pamant și dadu ortul popii.
Cei trei nu-și mai încapeau în piele de bucurie. Bunicuța manca cozonacul și bau vinul pe care-1 aduse fetița și pe data se înzdraveni. Iar Scufița Roșie gandi în sinea ei, parca mustrandu-se: „De-aci înainte n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povețele mamei!”
