In albinele din prisaca Profirei intrase o razmerita necunoscuta,care le rasturna toata firea si randuielile; nici mai mult, nici mai putin, albinele capiasera. Mai intai,incepura sa-si fure intre ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca incaierari cu batalii grozave. Vazduhul ograzii era numai bazait furios, iar jos, pe pamant, se zbateau cocoloase de albine cu acele infipte unele in altele. E drept ca furtisagul il deprinsesera de la niste albine streine, care, in lipsa bastinaselor, plecate la cules, patrunsesera dupa jaf prin uleiele chiabure. Dar,de la alungarea talharelor, pagubasele, spaimantate de saracie, in loc sa alerge dupa hrana,se naravisera sa se jecmaneasca intre ele. Si, ca niste dusmance,se pradau unele pe altele.
La inceput i-a fost greu Profirei sa creada o asemenea blestematie. Albinele ei sa se dea la apucaturi atat de nelegiuite! Nu se putea: erau de buna seama, tot niste hotoaice venite de aiurea, care savarseau asemenea fapte. Ca sa dovedeasca adevarul, a trebuit sa stea cateva ceasuri la panda la urdinisul unui buduroi, presarand cu un somoiog muiat in faina lucratoarele ce intrau si ieseau fara rost si in mare neoranduiala.
Albinele insemnate astfel cu praf alb, in loc sa zboare la pajisti si sa se intoarca, incarcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata, pe la ceilalti stupi, de unde ieseau alungate si urmarite de stapanele furioase, care, la randul lor, se strecurau hoteste pe la vecine, sa-si indestuleze fara truda camara. Din ganganiile blande si cuminti de odinioara, ajunsesera acum niste muste hoate, lenese si nerusinate, numai bazait fara nici o treaba. Nu le mai pasa de puiet, ci se imbuibau ele de miere. Uitasera de roit si lasau sa se inmulteasca misuna trantorilor. In schimb, isi asasinau reginele. Astfel se pierdu, nefolosita, toata primavara intr-o invalmaseala, o dihonie si o nebunie care adusera saracia si ruina prisacii. Dar n-a fost de-ajuns atat.
Curand s-a pornit printre ele o bolesnita. Albinele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca niste frunzulite zburlite de bruma, ele tandaleau pe acoperisurile uleielor, de unde cadeau jos,moarte. Profira le aduna cu matura si le ardea in foc, cum o invatasera oamenii ca sa stavileasca molima. Nici roinita inflorita, nici isopul amestecat cu indrusaim si busuioc inmuiat in aiasma n-a fost de folos. Si un miros ca de hoit imputit incepu sa duhneasca din stiubeiele ciumate. Acum, biata vadana alerga vaicarindu-se nauca de la popa la invatator dupa povete, caci prisaca era singurul ei avut, din care isi tinea copiii. Popa si invatatorul deschideau carti, puneau tacticos ochelarii si citeau… Dar molifte si sfaturi se dovedeau fara putere si de prisos. Nimic nu se impotrivea raului, si repede stupina ajunse in paragina. In stiubeiele care nu se mai puteau apara se asezasera moliile de ceara si se cuibarisera soarecii. Singurul leac tamaduitor, isi dau cu parerea oamenii, era sa le dea foc. Cativa stupi mai voinici, care vuiau inca incetisor a viata, trimitand arar cate o albina sa cerceteza gradinile, se stingeau si ei. Si asta in pragul verii, cand teii atarnau coplesiti de arome si salcamii ingreuiati de miresme. Nu mai era timp de pierdut. Vaduva nu mai avu incotro. Urgisita de cer,istovita de rugaciuni neascultate, trebui, dupa indemnul tuturor, sa alerge la vrajitoarea satului, de care pana atunci, ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise ca de ciuma. Baba isi sumese buzele subtiri ca taisul de cutit si ochii i se aprinsera de o bucurie in care luceau strelici de manie.
Bisericoasa Profira,care se tinea asa de grozava, parca ar fi avut rudenie de-a dreptul cu sfintii, si pe ea, ca pe o pacatoasa, n-o baga in seama, ii cazuse acum in mana! Avea sa se razbune cum nici satana n-ar iscodi in chip mai dracesc. Femeia, plecata, si-a spus cu noduri in gat naduful, a plans si a cerut ajutor, adica sa se ridice de pe prisaca ei blestemul. Vrajitoarea a ascultat-o cu toate mintile ei la panda. Si-a dat repede seama ca nu e usor s-a prinda. S-a gandit catva timp si la urma i-a dat in soapta la ureche un sfat tainic, la auzul caruia Profira s-a scuturat infricosata, a schimbat fete-fete, si s-a impotrivit cu deznadejde. Vrajitoarea ramase stana neclintita si n-a mai scos un cuvant. Zadarnic s-a zvarcolit femeia. Pana la urma n-a mai avut incotro si, supusa, a primit sa faca intocmai. Trebuia cu orice chip sa mantuiasca prisaca, stupii ei dragi cu care se intelesese pana atunci cum s-ar fi inteles cu niste prieteni cuminti. A doua zi, duminica, Profira s-a gatit in graba si a pornit impleticindu-se la biserica. Singura, fara sa-si ia copiii, cum facea de obicei. Acolo, galbena ca moartea, n-a auzit, n-a ascultat nimic. Cu ochii tinta numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o neroada, fara pic de rugaciune in gura sau in gand.
Cand preotul a iesit cu sfintele daruri, ea a cazut atat de adanc pe pardoseala de piatra, ca i-a plesnit pielea genunchilor si i-a dat sangele. Ea n-a simtit. A ramas asa, cu fruntea pe lespezi, in coltul unde cazuse, pana la sfarsitul slujbei. Oamenii,care o stiau evlavioasa si necajita, nu se mirara si o lasara acolo. Preotul, dupa ce se dezbraca de odajdii, trecu grabit si iesi din biserica fara sa o vada. Vaduva se trezi singura si inchisa, cu toti ochii sfintilor mari deschisi asupra ei. Dar curand se dezmetici si soaptele vrajitoarei ii sunara in urechi. Deodata se scula in picioare si, cu mare indrazneala, porni spre altar. Ii vuia auzul ca la cufundatorii in apa cand se lasa la mari adancimi. Dar facu o opintire si intinse mana spre usa din stang…aSovai o clipa. Simti taind-o in tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii, cand nascuse intaia oara. Se cutremura. Dar se gandi ce bucurie ii venise pe urma, cand salta pe genunchi pruncul pentru care atat se chinuise. Si indrazni. Impinse usa si patrunse val-vartej in sfanta incapere unde odihneau infricosatele taine. Dete la o parte naframa invelitoare si inhata cu mana tepoasa paharul cu sfanta grijanie. Se mira ca-l poate clinti cu atata usurinta. Se astepta sa se lupte cu el mai greu decat cu o stanca. Si il ridica. In fundul de argint usor coclit sclipea sangele misterios al vietii, cu farame din trupul cel fara de moarte in el. Femeia duse la gura potirul si, cu lacomie de betiv, isi umplu pe nerasuflate gura. Si chiar din altar, o impunse la goana spre casa, se repezi in ograda si se napusti asupra stiubeielor, unde scuipa in fiecare, la sir, cate o picatura din sfanta cuminecatura adusa cu atata agoniseala de pacat. Apoi, sleita, ca si cand ar fi carat un munte, se prabusi intre stiubeiele pustii si adormi ca o moarta.
Abia spre seara au gasit-o copiii si o tarara in casa, de unde n-a mai iesit. A cazut la pat si a zacut ratacita, cu zapaceli si spaime, baiguind intr-una despre lucruri neintelese de vecinii stransi la capul ei. Vorbea mereu de un foc, de azima dulce, de care ii este necontenit plina gura. Si se mira ca nu vede nimeni vapaia ce zbucneste cand o deschide. Tinea, mai ales, cu scumpatate scuipatul si-l inghitea intr-una. Pentru nimic in lume nu l-ar fi lepadat jos… A stat asa cateva zile. De cateva ori, cand i se mai intremau mintile, a dat sa cheme preotul. Dar isi luase seama. Astepta inca. Intreba mereu de stupii care dormeau inainte somnul mortii. Si se caina in gand ca vrajitoarea o inselase, tragand-o intr-o cursa cu infatisare de evlavie, ca s-o arunce in pacatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar asa i-a trebuit, daca a parasit pe Dumnezeu si a alergat la cel viclean! Lumea n-o lasa in pace, indemnand-o sa cheme vrajitoarea sa-i descante… Ea n-a vrut sa mai auda, hotarata macar de acum inainte sa nu mai greseasca. Canonita farde ragaz de mustrarile cugetului, trimise in sfarsit dupa popa, care veni cu cartea invaluita in patrafir. Profira ii ceru s-o spovedeasca. Dete pe toti afara si ramase singura cu duhovnicul.
– Azi, sa-ti citesc numai o molifta pentru boala, o indemna acesta. Nu e nevoie sa te marturisesti. Nu esti pe moarte. Si n-am adus grijania. Femeia, la auzul cuvintelor, se zvarcoli toata.
– Am pacatuit cumplit, parinte, si nu mai pot rabda pacatul in mine. Trebuie sa-l desert, gafai ea, stancindu-se in ingenunchieri. Nu cer grijanie. Te rog numai sa ma asculti fara sa ma alungi si sa ma blestemi. Si se smucea de par ca o apucata. Preotul desfasura silnic odajdia, si-o petrecu pe dupa gat, cu poala acoperi capul strivit de pamant al pacatoasei,citi o rugaciune si cu ochii in tavan astepta, gata sa asculte. Femeia tacea, plangand cu suspine.
– Spune, se indulci duhovnicul, miscat de atata umilinta si framant.
– Nu indraznesc, parinte. Mi-e groaza de mine singura, se scutura ea. Si iadul are sa se inspaimante de fapta mea. – Indrazneste, fata mea! Iadul a fost biruit, si Domnul poate uita orice pacat-zise popa, intr-o doara.
– Al meu e prea mare. Il simt aici, in mine, ca pe o vietate spurcata. Si se plesnea toata. In sfarsit, popa o indupleca sa vorbeasca. Si femeia, cu sughituri, povesti frant si incalcit isprava ei. Amesteca pe vrajitoare cu grijania si stupii cu potirul, batandu-si pieptul ca a fost o neroada si s-a lasat tarata de diavol in pierzanie, incat duhovnicul nu intelese mai nimic. Isi dete si el cu parerea, ca toata lumea, ca femeia e pocnita la cap si aiureaza.
– Cum ? o intreba el zambind, ca s-o incerce. Ai baut cuminecatura chiar din potirul de pe sfanta masa ?…Din altar ?
– Da, parinte. Mi-am umplut cat am putut gura cu grijanie din pahar, ca toti stupii erau bolnavi si-mi trebuia multa. – Nu se poate! spuse popa. In potir nu ramane niciodata cuminecatura. Sta gol. In el nu e nimic. Nici macar o picatura. Profira holba ochii nebuni la el.
– Da, urma popa, nici macar o picatura. Sunt indatorat sa-l golesc dupa fiecare liturghie, cand ma impartasesc si sa-l curat cu grija. Nu e ingaduit nici umed sa-l las. Il sterg cu naframa. Cum ai putut gasi cat sa-ti umpli gura ? Femeia tacea cufundata in durerea ei, fara sa-l asculte mai mult. Ea stia bine ca-si umpluse gura. O ardea inca puterea cea nerabdatoare a grijaniei.
– Cum era potirul ?intreba preotul, putin ingrijorat de neclintirea ei. Profira i-l zugravi intocmai. I se intiparise, odata cu toate spaimele, in minte.
– Si de unde l-ai luat ? urma popa cu cercetarea, nadajduind o incurcatura sau o abatere a femeii. Dar ea arata intocmai locul unde odihneste obisnuit vasul, precum si invelitoarea cu dungi rosii de matase si cruci de fir cusute la cele patru colturi. Preotul, clatinat, se uimi iar, dar repede isi reveni in fire: cine stie cum si cand zarise ea toate astea prin usile deschise ale altarului.
– Pe care usa ai intrat in altar ? urma sa o cerce popa.
– Pe usa din stanga, unde asteptam cand dam pomelnice si liturghii…si pe unde iesi, Sfintia-ta, cu sfintele daruri. – Si nu te-a inspaimantat arhanghelul care o strajuieste cu sabia de foc ? Femeia se opri o clipa sa-si aminteasca.
– M-a intampinat cel cu crinul, parinte. – Pai, vezi ca minti ?! In stanga, pe unde zici ca ai patruns, e zugravit Mihail, mormai pentru el mai mult preotul, gasindu-si cumpatul. Nu-i fi vrand acum sa cred ca arhanghelii si-au schimbat locul pentru tine.
– Stiu eu, parinte ?! gemu ea si se plesni cu palmele peste obraji, ingrozita ca a pricinuit tulburare ingerilor.
– Si ai gasit cat sa-ti umpli bine gura ?
– Da, parinte. Am sorbit tot ce se afla in pahar- marturisi ea zbucnind in plansete. Si pe urma am scuipat-o in stupi, cum m-a indemnat diavolul, ca sa ma piarda. Preotul clati din cap. Nu se mai indoia ca bietei vaduve i se strambasera mintile. Citi repede o molifta pentru dezlegarea pacatelor, spuse o rugaciune pripita si cauta s-o linisteasca, incredintand-o ca Dumnezeu o iarta pentru orice ar fi pacatuit. Se prefacea ca-i ia de buna seama smintenia si o crede. Ce folos sa se puna cu nebuna, si cum sa-i dovedeasca ratacirile inchipuirii ei bolnave! Si-i dete iertare cu inima usoar…a Dar, plecat de acolo, pasii il dusera fara voie la biserica. Nu trecuse saptamana de cand slujise, si vasul era gol, curat, cu fundul netezit, asa cum il lasase. Doar ca l-a gasit descoperit. Cine stie cum ii alunecase naframa de pe gura si el nu bagase de seama, dupa sfarsitul slujbei, cand iesise…Hotarat, femeia aiura. In urma spovedaniei, Profira ramase multa vreme jos, in nesimtire. Si iar boli cateva zile, parasita de toti, neimpacata, fara alinare.
Cand, intr-o dimineata, copiii detera buzna peste ea tipand ca in ograda au napadit niste albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise indata si un zumzet harnic ii patrunse urechile. Profira sari ca inviata din morti, lepada de pe ea boala, mustrare de cuget, tot ce o impovara, si se repezi afara. Se tinea oare vrajitoarea de cuvant ? Stupii, inviorati, vuiau intesati de albine, care ieseau si intrau in mare randuiala, toate, la rosturile lor, si incarcate pe la incheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunostea bine. Sporisera, dar multe purtau inca pe spate firisoarele de faina cu care le insemnase. Si numaidecat prisaca se porni pe o harnicie si o munca fara odihna, parca sa castige timpul pierdut cu boala si ratacirea. A fost o vara inadins lunga si bogata, cu belsug de flori si fanete,cu cate trei randuri de coasa. Apoi, o toamna tarzielnica, lanceda cu taraganeli si intoarceri de primavara, a dat ghies merilor si salcamilor sa infloreasca a doua oara, ca si liliacului sa se umple de ciorchini. Strugurii au huzurit neculesi prin vii pana-n gura iernii, ca si celelalte pometuri, asteptand ca albinele Profirei sa-si umple fagurii. Stupii au avut timp astfel sa roiasca de cate doua si trei ori puita numeroasa si sanatoasa, cat femeia nu mai prididea sa prinda si sa aciuieze atata norod. Dar, in toata vremea asta, ea nu a indraznit cu nici un chip sa se atinga de stupi si sa-i reteze ca sa le ia mierea. Privea uneori cu ura la albine si, muncita de ganduri, o podideau lacrimile. Ele nu strangeau pentru casa si pentru copii, ci pentru satana, in a carui slujba erau.
Caci viermele neadormit al pacatului o rodea fara curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului ? Si nu se iscase dintr-o vraja ? Ii venea cateodata sa ia furca si sa risipeasca prisaca blestemata, care nu se imbelsuga decat ca sa-i aminteasca si mai aprig de vrajitoare si de vina ei fara ispasa. Mierea care se aduna era spurcata, si fagurii, blestemati de nelegiuirea savarsita asupra trupului si sangelui Mantuitorului. Ca sa dea copiilor sa manance din rodul vrajilor, insemna sa-i arunce si pe ei in ghearele necuratului… Si e de ajuns ea ! Pana la urma, mierea incepu sa curga afara din stiubeie. Albinele se ostoisera din alergatura, pregatindu-se de randuiala iernatului, astupand gaurile, capacind fagurii. Copiii plangeau lihniti, cu ochii la siroaiele de miere prelins…a Bulzul de ceara veche se sfarsise si nu mai erau lumanari pentru biserica. Si iarna da semne intetite ca are sa vina cu toata neindurarea.
Vaduva se gandi iar la preot, sa-l cheme pentru un sfat, pentru o sfestanie. Dar isi lua seama. Iar n-ar fi inteles-o. Intr-o seara cazu, hotarata, la icoana Maicii Domnului si se ruga, luandu-si asupra-si intreg pacatul. A doua zi incepu, singura, retezatul prisacii. Cand desfacu capacul celui dintai stup, se astepta s-o improaste trasnetele iadului, sau macar mierea sa miroasa a pucioasa. Dar nimic altceva decat ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasma desfatat…a Deodata, mainile ei, uimite, incremenira. In inima fagurului se pitula o zidire cu totul deosebita de rostul si alcatuirea dimprejur. Sta acolo, zamislit din ceara alba ca zapada, un sambure de chivot marunt, aidoma cu o bisericuta mica numai cat o lacrima, dar atat de amanuntit si desavarsit lucrata, ca nu- iI lipsea nimic, usi, ferestre, turle, pridvor, din cate se cuvin unui sfant lacas. Si inlauntrul chivotului, prin usitele date in laturi, se zarea sprijinita pe un fir de piciorus o tintisoara luminoasa, pristolul pe care odihnea un potir, mic cat o scanteie,unde stralucea pastrat stropul de impartasanie scuipat de ea …
De jur imprejurul chivotului, de cele patru laturi, se intesau niste chilioare, inchipuind o manastire pitica, de ceara, unde, randuite de paza slujeau o seama de albine anume inchinate. Femeia, cuprinsa de o infricosata bucurie, alerga din stup in stup si-i deschise palpaind de spaima. In miezul fiecaruia strajuia stralucitul chivot, cu sfanta cuminecatura in boaba potirului, imprejmuit de chiliile schitului de ceara. Indata, mintile ei zbuciumate se luminara si pacea cobora peste ea. Pricepu ca se intamplase ceva dincolo de pricepere…. Dar ea nu destainui nimanui minunea. Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce incredintarea ca potirul fusese gol si ca ea bause numai inchipuire ? … Daca Dumnezeu nu voise sa deschida slujitorului sau intelegerea, atunci cand, sfaramata, i se marturisise, poate acum ar fi savarsit un pacat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Si nu-si deschise gura, care pastra toata viata aromele impartasaniei furate.
