În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniștita ca de obicei. Tatal sau, care ținea o pravalioara de marunțișuri se dusese la Forli, ca sa faca targuieli și luase și pe nevasta sa, și pe copila cea mai mica, Lizica, ca s-o arate unui doctor, fiindca suferea de ochi. Lasase vorba ca o sa se întoarca tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopții și femeia care venea sa slujeasca la ei cu ziua, plecase de cu seara; nu ramasese acasa decat bunica, paralizata la picioare, și Ferruccio, un baiat de vreo treisprezece ani.
Casa era numai cu un etaj și da în drumul cel mare; la o bataie de pușca de un sat aproape de Forli, orașel din Romagna. Alaturi era o casa parasita, din cauza ca arsese cu doua luni mai înainte și pe ușa ei se mai zarea înca firma unui han.
În dosul casuței era o gradinița de zarzavaturi, împrej-muita cu un gard, care avea o portița de lemn. Ușa pravaliei, care servea și de intrare, dadea în drum. Jur împrejur se întindea campia singuratica și livezi de duzi.
Era catre miezul nopții. Ploua și sufla un vant strașnic.
Ferruccio și bunica sa nu se culcasera înca; ramasesera în sufragerie, care dadea într-o odaița nelocuita, plina cu mo-bile vechi, pe unde se ieșea în gradinița. Ferruccio venise acasa la unsprezece, dupa cateva ceasuri de ștrengarii, și bunica sa îl aștepta îngrijorata, șezand nemișcata pe un jeț în care își petrecea zilele și adeseori nopți întregi, din cauza ca suferea de înecaciune.
Ploua mereu și apa izbea geamurile cu picaturi grele. Noaptea era întunecoasa. Ferruccio venise obosit, plin de noroi, cu hainuța rupta și cu un cucui în frunte. Se jucase cu prietenii, batandu-se cu pietre și încaierandu-se ca de obicei; dar, și mai mult, jucase și pierduse toți banii, ba și caciulița îi cazuse într-un șanț.
Cu toate ca în sufragerie ardea numai o candela, așezata pe un colț de masa, langa fotoliul batranei, totuși biata bunica bagase îndata de seama halul nespus în care se afla nepotul sau și înțelesese întrucatva cam ce ștrengarii facuse. Marturisise și el ceva, și pentru ca biata batrana iubea din toata inima pe Ferruccio, începu sa planga.
— Zau, tu nu iubești pe sarmana ta bunica, zise ea dupa o tacere îndelungata. Cum te rabda inima sa te folosești astfel de lipsa parinților tai, ca sa ma mahnești. Nu ți-a fost mila sa ma lași singura toata ziulica? Baga de seama, Ferruccio, mergi pe o cale rea, care o sa te duca la un trist sfarșit rau. Începi prin a fugi de acasa, prin a te bate cu alți baieți, prin a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urma, puțin cate puțin, ajungi de la pietre, la cuțit, de la joc la alte patimi și de la patimi la hoție!
Ferruccio asculta stand drept în picioare, la cațiva pași de bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu spran-cenele încruntate; era înca înfierbantat de mania luptei. Un carlionț din parul sau castaniu îi cadea pe frunte și ochii lui albaștri nu clipeau.
— De la joc la hoție! zise înca o data bunica, plangand mereu. Gandește-te bine, Ferruccio, gandește-te la ticalosul de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe punga-șul și care, pana la varsta de 24 de ani, a fost de doua ori în pușcarie. Nu știi ca a pricinuit moartea bietei sale mame, pe care am cunoscut-o, și ca tatal sau disperat a fugit în Elveția? Gandește-te la acel mizerabil, caruia, tatalui sau îi e rușine sa-i dea buna ziua, fiindca e mereu întovarașit de talhari de soiul lui, pana ce va sosi ziua în care va porni la ocna. L-am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni, și crede-ma ca a început ca tine! Vezi sa nu faci și tu pe tatal tau și pe mama ta sa ajunga la același sfarșit
Ferruccio tacea. N-avea inima rea defel; dimpotriva, ștrengariile lui veneau mai mult din prea multa vioiciune și din îndrazneala, decat din rautate.
Tatal sau îl rasfațase prea tare, și tocmai pentru ca știa ca are inima buna și ca era capabil de a îndeplini o fapta generoasa la caz de trebuința, îl lasa în voie și aștepta sa se îndrepte singur. Negreșit, era bun, dar îndaratnic; și chiar atunci cand în fundul sufletului se caia, tot îi ieșeau cu greu din gura cuvintele care ne înduioșeaza.
„Da, am greșit, îarta-ma!… Fagaduiesc ca n-o sa mai fac!”
Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lasa sa o dea pe fața.
— Ah! Baiete! urma bunica, vazandu-l ca tace, nu se simte la tine nici o caința? Nu ma vezi în ce stare am ajuns, ca m-ar putea îngropa de vie? Așa inima ai tu, sa nu-ți para rau, cand vezi plangand pe mama mamei tale, pe biata batrana, care e cu un picior în groapa? Sarmana bunica: care te-a iubit totdeauna; care te-a leganat nopți întregi, cand erai mititel; care statea și nemancata, ca sa te duca în brațe; nu le știi tu acestea? Îmi ziceam adesea: baiatul asta o sa fie mangaierea mea! Și tu ma faci sa mor de durere! Aș da bucuroasa putinele zile ce-mi raman, ca sa te vad bun și supus ca mai înainte. Îți aduci aminte, Ferruccio, cand te duceam la biserica? Pe drum tu-mi umpleai buzunarele cu pietricele, cu buruieni și adesea te aduceam în brațe adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! Și acum, cand sunt oloaga și am trebuința de îngrijirea ta ca de aerul ce-l rasuflu, pentru ca nu mai am nimic altceva pe lume, tu ma parasești, sarmana de mine!
Fețruccio, cuprins de înduioșare, era sa se arunce în brațele bunicii, cand i se paru ca aude un mic zgomot, o troznitura de scanduri în odaița de alaturi ce da în gradina. Dar nu înțelese daca acel zgomot era pricinuit de obloanele ferestrelor, zguduite de vant, sau de altceva.
El trase cu urechea.
Ploua cu galeata. Zgomotul se repeta; de asta data îl auzi și bunica.
— Ce-o fi? întreba ea, speriata.
— Nimic, ploaia! zise încetișor baiatul.
— Ia spune-mi Ferruccio, zise batrana, ștergandu-și ochii, îmi fagaduiești ca ai sa fii bun și ca n-o s-o faci sa planga pe sarmana ta bunica?
O noua trosnitura o întrerupse.
— Dar nu e ploaia! zise ea, îngalbenind, du-te de vezi! Pe urma adauga: Nu, nu ramai aici! și-l lua de mana.
Amandoi ramasera nemișcați, ținandu-și rasuflarea; nu se mai auzea decat zgomotul ploii.
Deodata tresarira amandoi, caci și unul și altul auzisera un zgomot de pași în odaița.
— Cine e acolo! striga Ferruccio, tremurand.
Nimeni nu raspunse.
— Cine e acolo! întreba iarași, Ferruccio, înghețat de frica.
Dar abia pronunțase aceste cuvinte și amandoi scoasera un țipat de groaza.
Doi oameni intrasera în odaie. Unul apuca pe baiat și îi astupa gura cu pumnul; celalalt apuca de gat pe batrana.
Cel dintai zise:
— Taci, de nu vrei sa mori!
Al doilea scoase un cuțit. Amandoi purtau cate o masca neagra pe ochi. Cateva minute nu se auzi altceva decat gafaitul celor patru persoane și vuietul ploii.
Batrana gemea și holbase ochii.
Acela care-l apucase pe baiat îi zise la ureche:
— Unde ține tatal tau bani?
Baiatul raspunse cu glasul sfarșit și clanțanind din dinți:
— Dincolo… în dulap.
— Vino cu mine! zise omul și-l tarî în odaie, ținandu-l de gat
Pe jos statea un felinar acoperit.
— În care dulap? întreba hoțul.
Baiatul, înabușit, îl arata cu degetul. Atunci, talharul, ca sa fie sigur de copil, îl arunca dinaintea dulapului și îi stranse capul între genunchi, ca sa-l poata sugruma la cel dintai țipat Scoase din buzunar un carlig de fier pe care-l baga în broasca, îl învarti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise dulapul, rascoli tot, își umplu buzunarele, închise, apoi redeschise ca sa mai caute; pe urma apuca iarași pe copil de gat și-l împinse în odaia cealalta, unde celalalt mișel tot mai ținea înca de gat pe batrana înabușita, avand capul pe spate și cu gura cascata. Acesta întreaba încet
— Ai gasit ceva?
— Am gasit! raspunse tovarașul și adauga: uita-te la ușa!
Acela care ținea pe batrana, alerga la ușa gradinii, ca sa vada daca nu era nimeni și striga cu un glas care parea șuierator:
— Vino!
Cel care ramasese în odaie și tot mai ținea pe Ferruccio, arata cuțitul baiatului și batranei, care abia începea sa des-chida ochii, și le zise:
— Nici o vorba! De unde nu, ma întorc și va omor.
Și se uita rau un minut la amandoi. Deodata se auzira mai multe glasuri cantand pe drum.
Hoțul întoarse repede capul spre ușa și în acea mișcare îi cazu masca. Batrana scoase un strigat:
— Mozzoni!
— Afurisit-o! racni talharul, recunoscut, acum trebuie sa mori!
Și navali cu cuțitul asupra batranei, care leșina. Asasinul înfipse cuțitul; dar printr-o mișcare rapida scoțand un țipat disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul batranei și o aco-perise cu trupușorul sau.
Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se rasturna și se stinse.
Baiatul aluneca încetișor de pe trupul bunicii și ramase în genunchi, înconjurandu-i mijlocul cu brațele, iar capul îi era proptit de pieptul ei.
Trecura cateva minute. Era întuneric bezna în casa. Cantecul țaranilor se departa din ce în ce. Batrana își veni în fire.
— Ferruccio! striga ea, cu glas abia înțeles și clanțanind din dinți.
— Bunico! raspunse baiatul.
Batrana încerca sa-i vorbeasca, dar frica îi paralizase limba.
Tacu înca o bucata de vreme, tremurand ca frunza, apoi a putut sa rosteasca:
— Au plecat?
— Da!
— Nu m-au omorat! zise batrana cu glas înabușit.
— Nu… tu ai scapat! șopti baiatul cu voce stinsa.
— Ești mantuita, draga bunico. Au furat banii; dar tata luase mai tot cu el.
Batrana prinse inima.
— Mama-mare, zise Ferruccio, tot în genunchi și strangand-o de mijloc, draga mama-mare, ma iubești mult, nu e așa?
— Ferruccio! Draguțule! raspunse ea, punandu-i mana pe cap, ce frica trebuie sa-ți fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule!
Aprinde nițel lampa. Ba nu, ramanem mai bine în întuneric, tot mai mi-e frica.
— Bunico draga, raspunse baiatul, mult te-am suparat!
— Nu, draga copile, nu vorbi așa; am și uitat; te iubesc foarte mult!
— Te-am suparat mereu, urma Ferruccio, vorbind încet și cu vocea tremuranda, dar te-am iubit întotdeauna mult; ma ierți? Iarta-ma, bunico draga!
— Da, copile, te iert din toata inima. Cum sa nu te iert! Scoala-te, n-o sa te mai cert niciodata! Ești bun, știu ca ești bun! Hai sa aprindem lumanarea, sa ne mai vina inima la loc. Scoala-te!
— Mulțumesc, bunico! zise copilul, cu glasul tot mai slab, acum… sunt mulțumit, o sa-ți aduci aminte de mine, nu e așa… de bietul Ferrruccio al dumitale.
— Ferruccio! striga batrana înspaimantata și îngrijorata, punandu-i mana pe umar și plecand capul, ca sa se uite la el.
— Adu-ți aminte de mine, șopti baiatul, cu vocea sfarșita. Saruta pe mama, pe tata… pe Lizica…. adio… bunico!
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? striga bunica, pipaind cu spaima capul baiatului, care cazuse pe genunchii ei.
Apoi îl chema cu disperare:
— Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul meu! Ajuta-ma, Doamne!
Dar Ferruccio nu mai raspunse. Micul erou, mantuitorul bunicii sale, izbit cu cuțitul în spate, își daduse lui Dumnezeu sufletul sau plin de iubire și de curaj.