Limbile vremii alunecasera de pe taişul lustruit al baltagelor de piatra pe luciul paloşelor de bronz. Omul intra în era cu tot alaiul de animale îmblanzite dupa el.
Într-un amurg salbatic de iarna, el se întorcea necajit de la padure. Carul primitiv, cu roata otova, se fransese într-un praguş şi omul, ca sa-1 urneasca, trebui sa osteneasca o jumatate de zi.
Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi-i ajuta sa dejuge. Apoi oamenii se mistuira în hruba. Dobitoacele ramasera afara singure, aparate de cainii lihniţi.
Crivaţul se zburli. Împinse de frica, de foame şi de frig, animalele se înghesuira una în alta, la un loc. Toate asuprite, toate razvratite împotriva omului. Tirania lui le scosese din rabdari.
– Azi a fost mai crunt ca niciodata, spuse taurul negru, pe cand celalalt soţ îi lingea milos grumazul.
– Ar trebui sa-1 iei în coarne, zise bivolul ceacar, sfredelindu-şi cu limba narile.
– De ce n-o faci tu? i-o întoarse taurul.
– Eu, vezi, am coarnele teşite.
– Atunci calca-1 în picioare şi fa-1 zob, cum zobeai odinioara în sihla tigrii.
– Eu singur? Acolo umblajm în turme. Tuna pamantul sub noi cand porneam navala.
– Numai cainii pot sa-1 sfaşie, îşi dete cu parerea berbecul. Cand rataciţi departe dupa vanat, sariţi, voi pe el, zavorand fiara cea mai apriga. Eu, sa am colţi şi gheare…
-Zadarnic mestecaţi voi în gura vorbe zadarnice ca paiele. Cum sa te atingi de el? Ştiţi ce putere are?
– Ce? întrebara toate.
– La vanat, el apuca vulturul din nori şi-1 darama jos. Ţinteşte de departe iepurele şi biata vietate ramane acolo încremenita şi aşteapta sa vina s-o culeaga, Nu alearga ca mine sa-i iasa sufletul dupa vanat.
– Cum? îşi lungeşte mana într-atat de sus, pana la pasarile cerului? întreaba o oaie rumegand cuvintele.
– Nu. Dar face ceva şi mai neînchipuit. Cand vrea, îşi dezlipeşte un deget de la maini pe care îl încordeaza în chip ciudat. Şi degetul, cu o unghie ascuţita de fier în varf, zboara cat ai clipi şi apuca pasarea pe care i-o aduce jos.
-Am vazut şi noi degetele acelea vrajite, lungi şi cu cange în varf. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasarea din zbor.
– Dar braţul? se jelui taurul. Aţi vazut cum şi-1 lungeşte, de te ajunge la zece stanjeni departare. Vai de carnea ta daca pumnul braţului de adaos are piatra în el! Şi dupa ce te-a lovit, ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.
– Asta e puterea lui, urma cainele. El nu e ca noi, se schimba şi se mladiaza dupa nevoi. L-am vazut odata, cand era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Se racorea în apa cu toata Carnea de sub piele şi par afara, nu aşa cum scosesem eu numai limba.
Mieii, taurii, bivolii holbara ochii, minunaţi de povestirile lui, şi cainele, îngamfat, urma:
– Odata am fost de faţa cand şi-a scos copitele.
– Copitele? Cum se poate? zise un manz naiv.
– Da, copitele de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricica. Pe urma şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepadase. Cand a fost sa treceam o apa, şi-a dezghiocat piciorele mai jos de genunchi, a pus pielea şi carnea pe umar, ca pe nişte pastai. Iar dincolo, pe mal, s-a alcatuit la loc.
– Magie şi vrajitorie, gemu dulce vaca. Uitaţi-va! Mana femeii îmi ţine loc de viţel. Cand ugerul împovarat de lapte ma apasa, chem prelung. Şi ea vine. închid ochii şi-s fericita, închipuindu-mi puiul sub mine.
Deodata usa de barna se deschide si în cisla dobitoacelor razvratite cazu pisica. Pe urmele ei curgeau ocarile femeii. îşi şterse grijulie mustaţile şi blana manjita de smantana.
– Ăştia sunt oamenii, spuse pisica.
– Ai cazut tocmai bine, mugi taurul. Învaţa-ne cum sa scapam de om.
– Navaliţi asupra lui. Unul singur e de ajuns ca sa-1 faca praf!
– Lesne de spus. Cum sa-1 faci cand este cat un munte şi pe deasupra şi vrajitor? Şi cine poate sa se uite în ochii lui fara sa-i plece pe ai sai? Are privirile totdeauna biruitoare.
– Va înşelaţi, îi mangaie pisica. E mai plapand ca un viţel. Vi-1 dau în labe, gol şi fara aparare, chiar acum.
Îi duse îndaratul bordeiului unde şoarecii facusera cateva gauri în perete. Privira, cu toţii, pe rand. Cainele, dupa ce privi cu ochii lui duioşi de copil orfan, puse şi bumbul umed al nasului şi, la mirosul cunoscut al stapanului, coada începu sa i se mişte bucuroasa.
Omul se dezbraca pentru somn, aruncandu-şi una cate una vrajile. Capul rotund şi mic se rasucea pe un gat fara vlaga. Grumazul taurului pe langa el era un trunchi de gorun pe langa o trestie.
Dobitoacele priveau aprinse. Cozile bateau pantecele flamande şi ochii se înflacarau de ura.
– Haideţi, curaj! porunci pisica.
Deodata cainele, aşezandu-şi a doua oara ochiul la spartura se trase înapoi speriat şi o rupse la fuga. Celelalte dobitoace privira din nou şi, îngrozite, o luara la sanatoasa, ascunzandu-se.
Omul izbise doua pietre şi ţaşni flacara unui fulger care înspaimanta animalele. Deasupra, tavanul se facuse straveziu şi o frantura din soare veghea liniştita la capataiul omului.
