Pe la ora zece, tata îl vazu de la fereastra pe Coretti și tatal sau, care ma așteptau în strada, și-mi zise:
— Iata-i, Enrico! Du-te de vezi pe regele tau!
Coborai repede ca glonțul. Tatal și fiul erau și mai veseli ca de obicei. Niciodata nu bagasem de seama așa de bine ce mult seamana unul cu altul.
Tatal își prinse pe piept medalia de virtute militara și alte doua medalii comemorative.
Ne îndreptaram îndata catre gara, unde regele urma sa soseasca la ora zece și jumatate.
Tatal lui Coretti tragea din lulea și își freca mainile.
— Știți ca nu l-am mai vazut de la razboiul din 1866! Puțin, zau! Cincisprezece ani și șase luni; o viața de om! Am stat mai întai trei ani în Franța, apoi la Mondovi, și aici, unde mi-ar fi fost mai lesne sa-l vad, nu mi s-a întamplat niciodata sa ma aflu în oraș, cand a venit la Turin. Ce va sa zica întamplarea!
El vorbea despre rege, zicandu-i Umberto, pe nume, ca și cum ar fi vorbit de un tovaraș.
Umberto comanda diviziunea a XVI-a, Umberto era de 22 de ani și atatea zile. Umberto calarea pe un cal așa și așa.
— Cincisprezece ani! striga el, iuțind mersul. Mi-e dor sa-l vad. L-am lasat prinț și-l vad rege! Dar eu nu m-am schimbat oare? Din soldat m-am facut negustor de lemne, și radea.
Fiul sau îl întreba:
— Tata, daca te-ar vedea, crezi ca te-ar recunoaște?
Începu iar sa rada.
— Ești nebun! raspunse. Atat ar mai lipsi! El, Umberto, era unul; iar noi eram ca muștele. Crezi ca se uita în parte la fiecare din noi?
Ajunseram pe bulevardul Victor Emanuel. Multa lume se ducea spre gara.
Trecu o companie de alpiniști cu trambițe.
Trecura jandarmi în goana cailor.
Timpul era frumos și soarele atat de stralucitor, încat îți lua ochii.
— Da! striga batranul Coretti, însuflețindu-se: nici nu pot sa spun cat sunt de fericit, ca o sa-mi vad pe generalul meu de divizie. Ce repede am îmbatranit! Mi se pare ca a fost ieri, cand purtam ranița în spinare și pușca la umar, în mijlocul acelei fierberi, în dimineața de 24 iunie, gata sa începem lupta. Pe cand tunurile bubuiau în departare, Umberto se ducea și venea cu aghiotanții sai, iar noi toți ne uitam la dansul și ziceam: numai sa nu fie vreo ghiulea și pentru el! Nici nu-mi trecea prin gand ca puțin dupa aceea era sa fiu așa de aproape de el, în fața baionetelor austriece, da, numai la patru pași unul de altul, știți baieți! Cerul era tot așa de limpede ca și azi, dar ce caldura, Doamne! Ia sa vedem, putem patrunde?
Ajunseram la gara Dumnezeule, ce gloata era acolo: tra-suri, gardiști, jandarmi, societați cu steagurile! Muzica regi-mentului canta.
Batranul Coretti încerca sa intre într-o galerie deschisa, dar nu-l lasara. Atunci se gandi sa se furișeze în randul cel dintai prin mulțimea ce facea coada la ieșire, și deschizandu-și drum cu coatele, izbuti sa ne împinga înainte și pe noi. Mulțimea, onduland, ne împingea: cand încoace, cand încolo.
Neguțatorul de lemne ochise cel dintai stalp al galeriei, unde gardiștii nu lasau pe nimeni sa ajunga.
— Veniți dupa mine! zise el, deodata, și apucandu-ne de mana, în doi pași strabatu pana acolo, și se rezema de zid.
Veni îndata un jandarm și striga:
— Aici nu e voie sa stea nimeni!
— Sunt din batalionul 49, raspunse Coretti, aratandu-și medaliile.
Jandarmul se uita la el și îi zise:
— Ramai!
— Nu va spuneam eu! striga Coretti, vesel, e cuvant magic acela de batalionul 49! Ce, n-am eu oare dreptul sa-mi vad de aproape pe generalul meu! N-am fost eu în divizia lui? Daca l-am vazut atunci de aproape, mi se pare ca e drept sa-l vad și acum. Zic general, dar mi-a fost comandant timp de o ju-matate de ceas, caci în fierberea aceea, el a comandat bata-lionul, stand în mijlocul nostru, iar nu maiorul Ubrich.
În vremea aceea, în salonul de primire și pe afara, se ve-dea o mare mulțime de domni, de ofițeri și înaintea scarii se înșirau trasurile cu livrele roșii.
Coretti întreba pe tatal sau, daca prințul Umberto ținea sabia în mana, cand comanda divizia.
— Negreșit ca o fi avut-o, ca sa se apere de vreo lovitura de baioneta, care ar fi putut sa-l atinga pe el ca și pe altul. Ah!
Parca-i vad pe acei dragi împielițați! Navalisera asupra noas-tra ca mania lui Dumnezeu! Se învarteau printre companii, regimente, tunuri: parca ar fi fost împinși de o vijelie, doborand totul în calea lor. Era o învalmașeala de fantasini din Alexandria, de lancieri din Foggia, de pedestrași, de cala-rași, de vanatori; un iad în care nu mai vedeai nimic.
Deodata auzii strigand:
— Maria Ta! Maria Ta!
Și vazui sosind baionete îndreptate spre noi.
Descarcaram puștile; un nor de fum ascunse totul. Dupa aceea, fumul se împraștie… Pamantul ramase acoperit de cai și de soldați morți și raniți.
Ma uitai îndarat și vazui în mijlocul nostru pe Umberto calare, uitandu-se liniștit în jurul sau; parea ca întreaba:
„Nu e ranit nici unul din baieții mei?” Noi îi strigaram în fața, ca niște nebuni:
— Sa traiești, Maria Ta! Sfinte Doamne!
Ce moment mai fu și acela!… Iata, sosește trenul!
Muzica începu sa cante, ofițerii se înșirara, mulțimea se ridica în varful picioarelor.
— Stați fraților! striga un polițist, nu iese îndata; o sa țina o cuvantare.
Batranul Coretti nu-și mai gasea astampar.
— Cand ma gandesc, zise el, parca-l vad tot acolo. Nu e vorba, îți trebuie multa inima, ca sa mergi prin spitalele molipsite de holera și prin orașele bantuite de cutremur, dar îl am totdeauna în minte, cum l-am vazut atunci între noi, în focul luptei cu fața atat de liniștita! Sunt sigur ca și el își aduce aminte de batalionul 49, chiar acum cand e rege, și ca i-ar face placere sa ne aiba la masa pe toți laolalta, pe aceia pe care i-a vazut în acele momente langa dansul.
Acum e înconjurat de soldați și de domni; atunci nu eram decat niște bieți soldați!
Daca aș putea sa-i spun numai vreo doua vorbe între patru ochi! Generalul nostru de 22 de ani, prințul nostru încredințat baionetelor noastre… Cincisprezece ani de cand nu l-am vazut pe Umberto al nostru!
Muzica asta, zau, îmi rascolește sangele!
O izbucnire de strigate îl întrerupse. Mii de palarii se ridicara în aer. Patru domni îmbracați în negru se urcara în cea dintai trasura.
— El e! striga Coretti, și ramase fermecat Apoi zise încetinel: Doamne! Cum a încarunțit!
Cateșitrei ne scoaseram palariile.
Trasura înainta încet prin mulțimea care striga și ridica palariile în sus.
Eu ma uitam la batranul Coretti. Mi se parea ca e altul; parea mai înalt, mai serios; puțin cam palid; statea drept, lipit de stalp.
Trasura ajunse în dreptul nostru, la un pas de stalp.
— Ura! strigara mii de glasuri.
— Ura! striga Coretti, în urma celorlalți.
Regele se uita la el și își opri o clipa privirea asupra me-daliilor sale.
Atunci, Coretti își pierdu cumpatul și striga:
— Batalionul 49!
Regele care se uita acum în alta parte, se întoarse iar spre el și privindu-l în ochi îi întinse mana. Coretti sari și i-o stranse. Trasura trecu, mulțimea se risipi. Pierduram din ve-dere pe batranul Coretti; dar numai un minut. Îl regasiram emoționat, cu ochii plini de lacrimi. Striga pe fiul sau, ținand mana în sus. Copilul se apropie și el îi zise:
— Vino încoace, baiete; mi-e mana calda înca de strange-rea ce am primit! Și mangaindu-i obrazul, îi zise:
— Asta e o mangaiere de rege!
Ramase acolo: buimacit, cu ochii ațintiți spre trasura care se departa, zambind, cu luleaua în mana, în mijlocul catorva persoane, care se uitau curioase la el și ziceau: este unul din batalionul 49. E un soldat care-l, recunoaște pe rege. Chiar regele l-a recunoscut! I-a întins mana!
Unul striga tare:
— A dat o petiție regelui!…
— Nu! raspunse Coretti, întorcandu-se repede; nu i-am dat nici o petiție, dar știu eu ce i-aș da, daca mi-ar cere…
Toți se uitara la el cu mirare, iar el adauga ca și cum ar fi spus lucrul cel mai simplu: Sangele meu!