Într-o seara de vara ma odihneam în gradina la umbra unui dud mare. Erau cu mine nepoţii mei, Niculiţa şi Danuţ. Dudele erau coapţe şi cadeau una cate una în iarba. Copiilor le placeau dudele dulci şi, îndata ce cadea una, alergau şi o culegeau. Rareori ajungea Danuţ sa ridice vreuna, Niculiţa, mai marişor şi mai sprinten, ajungea primul. Danuţ ramanea întristat. În zadar i-am spus de cateva ori lui Niculiţa ca nu e bine ceea ce face; nu m-a ascultat şi cum cadea o duda, o şi apuca. Dar iata ce s-a întamplat:
Din gradina vecinului a aparut mai întai un botişor ascuţit, apoi un cap mic, care semana cu al unui purcel, însa mult mai mic. Doi ochi ca doua margele priveau în toate parţile. Era un arici. A stat nemişcat o buna bucata de vreme, pandind daca nu cumva o fi prin apropiere vreo primejdie. Apoi a ieşit, mic, ghebos, îmbracat în spate cu haina numai ţepi. Abia i se vedeau picioruşele.
S-a oprit, a dat glas încet, ca un grohait abia auzit. Îndata au ieşit de sub frunze patru pui de arici. Adica era o aricioaica ce îşi ducea puii cu ea. Tare marunţei erau puii, numai cat oul de gaina, însa şi ei aveau deja hainuţe de ţepi, care sa-i apere de duşmani. Puii s-au înşirat frumos, la spatele mamei, în linie, unul dupa altul şi, conduşi de aceasta s-au apropiat de împrejmuirea de sarma. Parca era un tren cu locomotiva în faţa, cu patru vagoane legate de ea. Unul dintre pui era cu mult mai mic decat ceilalţi. Venea în coada şirului şi, oricat se zorea, ramanea în urma. Se oprea şirul şi îl aştepta, apoi pornea mai departe.
Convoiul, ca cel al unui tren, aricioaica în faţa, cei patru pui unul în coada celuilalt, fara sa ne observe pe noi, au ajuns sub dudul nostru. Ştia batrana unde-i duce; cunoştea dudul din care plouau fructe coapte, atat de placute şi aricilor. Pic! A cazut o boaba. Îndata s-au repezit puii şi unul dintre ei a cules-o şi a mancat-o cu cea mai mare placere. La alta a ajuns mai degraba alt pui, la cealalta altul. Numai prichindelul nu se putea înfrupta. Pe cand ajungea şi el împleticindu-se în iarba, la locul unde cazuse duda, altu mai mare şi mai isteţ i-o lua de sub nas. A tot încercat ba la una, ba la alta, a obosit. S-a tras la o parte şi privea de acolo cum se ospateaza fraţii lui, şi era foarte trist.
Atunci s-a întamplat ceva neaşteptat: a cazut o duda mare, coapta. Repede, repede, au alergat cei trei pui, ca s-o apuce. Au ajuns toţi trei deodata şi a fost oleaca de bataie pentru ea. Unul dintre ei a izbutit sa ia duda, însa, în loc sa o manance i-a dus-o fratelui lui micuţ şi flamand. I-a pus-o în faţa şi a stat langa el pana a ronţait-o, apoi s-a grabit la bunataţile care urmau sa cada din copac. A venit sfios şi micuţul, şi parca s-a mirat ca atunci cand a cazut în apropiere o boaba, fraţii lui nu s-au mai repezit sa i-o rapeasca, ci i-au lasat-o lui. Şi alta, şi alta, a putut culege cel mic, fara sa-l întreaca fraţii lui mai zdraveni. Aceştia se întreceau în isteţime între ei, lui însa îi dadeau pace sa vina încet, aşa cum putea, şi sa-şi ridice boaba.
S-au saturat cu toţii de dude, apoi s-au înşirat iaraşi la spatele mamei, cap langa coada, şi au plecat, s-au pierdut în frunzişul bogat al stratului de cartofi.