Ieri seara, dupa ce am ieșit de la școala, m-am dus sa vad pe profesorul meu, care e bolnav. S-a îmbolnavit de prea multa munca. Cinci ceasuri de lecții pe zi, o ora de lecții de gimnastica și înca doua ceasuri de lecții seara la mește-șugari; asta înseamna sa dormi puțin, sa mananci pe apucate și sa te framanți de dimineața pana seara! Și-a prapadit sana-tatea. Bine zice mama.
Mama ma aștepta în gang: eu urcai scarile singur și întalnii pe profesorul cu barba neagra, Coatti, cel care spe-rie pe toți și nu pedepsește pe nimeni; el se uita la mine cu ochi mari și se repezea ca un leu, în gluma, dar fara sa rada; eu însa mai radeam înca pe cand sunam clopoțelul, la al pa-trulea etaj; dar îmi trecu pofta de ras, cand servitoarea ma introduse într-o odaie saracacioasa, întunecoasa, unde zacea profesorul meu. Statea într-un patuț de fier; îi crescuse barba. Își puse mana la frunte, ca sa vada mai bine și zise cu glasul lui cel bland:
— Tu ești, Enrico?
Eu ma apropiai de pat, el îmi puse mana pe umar și-mi zise:
— Bravo, baiete! Bine ai facut ca ai venit sa vezi pe bietul tau profesor. Uite în ce stare am ajuns! Dar cum mergi cu școala? Ce fac camarazi tai? Ia spune-mi, nu e așa ca toate merg bine și fara de mine? Nu simți lipsa mea deloc, ori ați și uitat pe batranul vostru profesor?
Eu voiam sa-i raspund:
— Nu, dar el ma opri, zicandu-mi:
— Lasa, draguțule, știu eu ca voi ma iubiți! și suspina.
Ma uitai la niște fotografii, ce erau atarnate pe perete.
— Vezi! îmi zise, sunt portretele elevilor mei de douazeci de ani încoace. Acești buni baieți sunt singura mea man-gaiere. Cand voi muri, lor am sa le dau cea din urma privire a mea; lor, caci cu ei mi-am petrecut viața. O sa-mi dai și tu portretul, cand vei sfarși clasele, nu e așa?
Apoi, luand o por-tocala de pe mascioara, mi-o dete, zicandu-mi:
— E un dar de bolnav.
Ma uitam la el și simțeam ca mi se strange inima; n-aș putea sa spun de ce.
— Baga de seama, Enrico! relua el, cred ca o sa scap, dar daca voi muri, te sfatuiesc sa înveți cu luare-aminte aritme-tica, fiindca ești cam slabuț la aceasta materie; silește-te, casnește-te puțin; totul este sa biruiești cele dintai greutați; ade-seori nu este lipsa de aplicare, e mai mult o închipuire, o idee fixa; ți se pare ca nu poți. Te înșeli; omul poate multe, cand voiește. Se opri obosit de atata vorba.
M-au prins frigurile, șopti el, încetinel, sunt aproape dus pe jumatate, știi! Adu-ți aminte de aritmetica, silește-te; de nu reușești întaia data, încearca iarași, și astfel mereu. Încetul cu încetul, cu rabdare și fara sa-ți framanți capul, înainte cu barbație și vei izbuti; ți-o spun eu. Acum du-te, draguțule! Saluta pe mama. Cu voia lui Dumnezeu ne vom revedea la școala, și de nu, adu-ți aminte cateodata de profesorul tau din clasa a III-a.
La aceste cuvinte îmi veni sa plang.
— Apleaca-ți capul! îmi zise.
Ma aplecai pe capataiul lui; el ma saruta pe frunte și adauga:
— Du-te fiul meu, și Dumnezeu sa te țina!
Dupa aceea se întoarse cu fața spre perete; iar eu, înecat de emoție, ma repezii jos, pe scari, caci simțeam nevoia de a o îmbrațișa pe mama mea.
Profesorul bolnav
