Profesoara mea s-a ținut de cuvant; a venit azi pe la noi, tocmai cand era sa ies cu mama, sa ducem ceva rufe unei femei sarace, recomandata într-un ziar milostivirii publice.
Profesoara mea nu venise de un an pe la noi; deci o primiram toți cu multa bucurie. Este tot așa de slaba și e tot cu valul ei verde la palarie, îmbracata foarte simplu și piep-tanata rau, caci n-are vreme, saracuța, sa se dichiseasca. Pa-re a fi și mai șubreda decat în anul trecut și are vreo cateva fire de par alb, tușește mereu.
Mama o întreaba:
— Cum o duci cu sanatatea? Mi se pare ca nu prea te îngrijești!
— Ași, și ce face asta, raspunse ea zambind, dar cu ochii triști.
— Poate ca prea vorbești tare! adaugase mama, ca te oste-nești prea mult cu copiii? Așa și e; glasul ei se aude întruna, și îmi aduc aminte de cand eram în clasa ei, ca vorbește tot mereu; vorbește ca sa țina copiii atenți și nu șade o clipa jos.
Eram sigur ca o sa vina pe la noi, ea nu-și uita niciodata elevii; ține cu anii minte numele tuturor.
În timpul examenelor de sfarșitul lunii alearga la director, ca sa-l întrebe ce note au luat copiii; îi așteapta la ușa și le cere caietele de compoziții, ca sa vada daca au facut progrese.
Mulți, care sunt acum în gimnaziu, care poarta pantaloni lungi și au ceasornice, merg la dansa s-o vada.
Azi venise la noi obosita, caci se întorcea de la o expoziție de tablouri unde-și dusese elevii, ca și în anii trecuți, cand mergea cu ei în fiecare joi pe la muzee, ca sa le explice și sa le arate toate lucrurile.
Biata profesoara! E și mai prapadita, dar tot vesela; cand vorbește de școala îi crește inima. Ea ceru sa vada patul (care acum este al fratelui meu) în care zacusem așa de greu acum doi ani; se uita lung la el fara ca sa vorbeasca.
Ramase puțin la noi, caci avea de gand sa mearga la un elev al ei, bolnav de pojar. Luase cu ea un pachet de caiete de corectat. Munca pentru toata seara! Ba înca, înainte de a înnopta, trebuia sa mai dea și o lecție de aritmetica unei pravaliașe.
— Asculta, Enrico, zise ea, la plecare, mai iubești tu pe profesoara ta, acum cand dezlegi probleme grele și faci compoziții lungi? Dupa aceea ma saruta, pleca și striga înca din capul de jos al scarii: Sa nu ma uiți, știi! Enrico!
— Nu, buna mea profesoara, nu! N-o sa te uit niciodata! Chiar cand m-oi face mare, o sa-mi aduc aminte de tine și o sa vin sa te vad în mijlocul elevilor tai.
De cate ori voi trece pe dinaintea unei școli și voi auzi gla-sul unei profesoare, o sa mi se para ca te aud pe tine și o sa ma gandesc la cei doi ani petrecuți în clasa ta, unde am învațat atatea lucruri, unde te-am vazut de atatea ori bolnava și ostenita, dar totdeauna sarguincioasa, totdeauna buna; mahnita, cand unul din noi lua o apucatura rea în ținerea condeiului; tremurand de frica, cand ne întrebau inspectorii școlari; vesela, cand raspundeam bine; totdeauna blanda și dragastoasa ca o mama.
Nu, n-o sa te uit niciodata, buna mea profesoara!
Profesoara mea din clasa I superioara
