A fost odata ca niciodata, a fost un împarat care avea mai multe fete și toate erau frumoase ca niște zane. Dar cea mai mica era atat de frumoasa, ca pana și soarele, care vazuse atatea, se oprea în loc, uitandu-se la dansa și minunandu-se de atata frumusețe.
La o mica departare de palatul împaratesc se întindea o padure adanca și întunecoasa, iar în padure, la umbra unui tei batran, se putea vedea o fantana. În zilele cu prea mare zaduf, cea mai mica dintre fetele împaratului se ducea în padure și se așeza pe ghizdurile fantanii racoroase. Statea așa fara sa faca nimic și cand o prindea uratul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în caușul palmelor și-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.
S-a întamplat însa odata ca mingea sa-i scape din palme și cazand pe pamant sa se duca de-a rostogolul de-a dreptul în fantana. Fata de împarat o urmari cu privirea, dar mingea pieri de parca n-ar fi fost și fantana era tare adanca, atat de adanca, de nu-i putea zari fundul! Se porni atunci domnița pe plans și planse în hohote, neputand în nici un chip sa-și ostoiasca amaraciunea. Și cum se jelea ea, numai ce aude ca-i striga cineva din apropiere:
– Ce ți s-a întamplat, domnița, de ce te bocești așa? Plangi ca s-ar muia și pietrele de mila ta!
Fata cata în jur, sa afle cine anume îi vorbește, și vazu un broscoi ce taman atunci scosese din apa capul latareț și buburos și privea la ea cu niște ochi cat cepele!
– Ah, tu erai, moș Balacila! se mira ea. Iaca, plang ca mi-a cazut mingea de aur în fantana.
– Șterge-ți lacrimile și nu mai plange, o mangaie broscoiul, ca-mi sta în putința sa te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai tu daca-ți aduc din apa jucaria?
– Orice dorești, dragul meu broscoi; rochiile mele, pietrele nestemate, margaritarele, chiar și coroana de aur, pe care o port pe cap, de-o poftești cumva!
Broscoiul o asculta pe ganduri, apoi grai:
– Nu-mi trebuie nici rochiile, nici margaritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar daca ai începe sa ma iubești, daca ai îngadui sa-ți fiu prieten și tovaraș de joaca, sa stau langa tine, la masuța ta, sa mananc din talerul tau de aur, sa beau din cupa ta și sa dorm în patuceanul tau, daca-mi fagaduiești toate astea, acu ma cobor în fantana și-ți aduc mingea.
– Îți fagaduiesc, îți fagaduiesc tot ce vrei, numai sa-mi aduci mingea!
Dar în aceeași vreme, fata își zicea în sinea ei: „Ce tot îndruga nerodul asta de broscoi! Ca doar i-e sortit sa se balaceasca în apa cu cei de-o ființa cu el și sa oracaie într-una; cum poate unul ca el sa lege prietenie cu oamenii?!”
Cum o auzi pe domnița fagaduindu-i tot ce dorea, broscoiul se dadu afund în fantana și, cat ai bate din palme, ieși iar deasupra apei, cu mingea de aur în gura, și-o zvarli în iarba. Fata de împarat sa sara în sus de bucurie, nu altceva, cand își revazu jucaria ei draga. O ridica și, fara sai spuna broscoiului un singur cuvant, o lua la fuga.
– Stai, stai, nu fugi! striga în urma ei broscoiul. Ia-ma și pe mine, ca nu pot s-alerg atat de repede!
Dar în zadar oracaia broscoiul cat îl țineau puterile, ca fata de împarat nu se sinchisea de el și, cu cat se apropia mai mult de casa, cu atat fugea mai tare. Își uitase cu desavarșire de bietul moș Balacila, iar acesta, neavand încotro, se înapoie și se lasa din nou sa cada în fundul fantanii.
A doua zi, domnița nici nu apucase bine sa se așeze la masa împreuna cu împaratul și cu toți curtenii și nici nu începuse sa ia o bucatura din talerul ei de aur, ca și auzi deodata niște pași, lipaind afara, pe scara de marmura… Și pașii faceau: „plici-pleosc, plici-pleosc!” Asculta ea un rastimp și numai ce se pomeni c-o bataie în ușa și desluși un glas strigand:
– Fata de împarat, tu cea mai mica dintre domnițe, vino de-mi deschide ușa!
Domnița alerga într-un suflet la ușa sa vada cine era și, cand o întredeschise, se și trezi cu broscoiul în fața ei. Tranti repede ușa și, luand-o la fuga înapoi, se așeza din nou la masa, tremurand toata de spaima. Împaratul baga de seama ca fetei îi batea tare inima, mai-mai sa-i sparga coșul pieptului, și-o întreba:
– De ce te-ai îngrozit așa, copila draga? Au nu cumva ai zarit la ușa un zmeu, care a venit sa te rapeasca?
– Da de unde, tata, n-am vazut nici un zmeu, raspunse fata, cu sila în glas. La ușa e un broscoi buburos!
– Un broscoi? Și ce vrea broscoiul asta de la tine?
– Nu îndraznesc, tata, a-ți spune cum a fost! Ieri, pe cand ma jucam langa fantana din padure, mia cazut mingea de aur în apa. Și fiindca plangeam dupa ea de nu mai puteam, a ieșit din fantana un broscoi și pocitania asta, cum a facut, cum n-a facut, mi-a scos mingea tocmai de la fund. Iar mai înainte îmi ceruse sa-i fagaduiesc ca daca mi-o aduce mingea o sa legam prietenie și o sa fim tovarași de joaca. Atata m-a batut la cap, ca i-am fagaduit, ce era sa fac! Dar nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca broscoiul și-ar putea face veacul și altundeva decat în apa! Și-acum sta proțap afara și ține morțiș sa vina la mine!
În timpul asta, broscoiul batea cu înverșunare la ușa și striga:
– Hai, deschide ușa,
– Fata de-mparat!
– Ai uitat cuvantul
– Care mi l-ai dat
– Ieri, cand la fantana
– Mi te-am ajutat?
– Hai, deschide ușa, fata de-mparat!
Auzind acestea, împaratul grai:
– Acu, dac-ai apucat sa fagaduiești, ține-ți fagaduiala. Du-te de-i deschide!
Fata se duse sa-i deschida ușa și broscoiul sari pe data pragul în sala împarateasca; și se ținu scai dupa domnița pana ce ajunse în dreapta scaunului ei. Acolo se opri și, cand fata dadu sa se-așeze, glasul broscoiului se-auzi poruncitor:
– Da pe mine cui ma lași? Ia-ma langa tine!
Se codi ea ce se codi, se facu a nu fi auzit, dar împaratul îi porunci sa îndeplineasca voia broscoiului. Cum se vazu broscoiul pe scaun, gata ceru sa-l urce și pe masa… Și dintr-o saritura se pofti singur între blide. Și ceru de-acolo:
– Ia trage talerul mai aproape, sa mancam amandoi din el!
Biata copila se vazu silita sa faca așa cum îi poruncea broscoiul, cu toate ca îi era scarba și n-avea nici o tragere de inima. Broscoiul manca cu mare pofta, dar fetei de împarat i se opreau bucaturile în gat și nu se atinse aproape de nimic. La urma, broscoiul zise:
– M-am ospatat cum se cuvine, dar ma simt ostenit, rau. Du-ma în odaița ta și vezi de înfașa patuceanul cu așternuturi de matase, ca sa ne culcam.
Domnița începu sa planga: tare se mai temea de broscoi! De frica și de sila, nu-i venea nici sa-l atinga, c-avea o piele umeda și rece ca gheața…
Și gand te gandești ca de-aici înainte trebuia sa doarma cu el în patuceanul ei curat și frumos… Parca ar fi vrut sa se împotriveasca, dar împaratul se manie și-i spuse:
– Cand te-ai aflat la ananghie, ți-a placut sa te bucuri de ajutorul broscoiului! Iar acum crezi ca se cade sa-l disprețuiești, nu-i așa?! Nu-ți mai face placere tovarașia lui!
Nemaiavand încotro, domnița apuca broscoiul cu doua degete și, ducandu-l cu ea sus, îl zvarli într-un ungher al iatacului. Dar cand dadu sa se întinda și ea în pat, broscoiul țopai pana aproape de marginea patului și-i striga de-acolo:
– N-ai auzit ca-s ostenit rau? Vreau sa dorm și eu la fel de bine ca și tine; ia-ma sus în pat ca, de nu, te spun împaratului!
Domnița se facu foc și para cand îl auzi cum o amenința; îl ridica de jos, de unde se oțara la ea, și, izbindu-l cu toata puterea de perete, striga:
– Na ce ți-a trebuit, broscoi buburos! Acu ai și tu liniște, am și eu…
Și ce sa vezi? De îndata ce cazu jos, broscoiul se prefacu într-un fecior de împarat, ca ți-era mai mare dragul sa te uiți la el: chipeș la înfațișare, cu privirea ochilor blanda și c-un farmec în ei cum nu se mai poate…
Împaratul își dadu cu mare bucurie încuviințarea ca tanarul crai s-o ia de nevasta pe fiica-sa. Iar acesta îi povesti domniței cum fusese blestemat de o vrajitoare rea sa se prefaca în broasca și ca nimanui, în afara de dansa, nu i-ar fi stat în putința sa-l scape de sub povara cea grea a blestemului.
Apoi luara hotararea ca a doua zi sa porneasca împreuna spre împarația feciorului de împarat. Mai povestira ei ce mai povestira și-apoi se culcara. Cand se trezira din somn, în revarsatul zorilor, bagara de seama ca la poarta îi aștepta o caleașca trasa de opt cai albi, împodobiți cu panașe albe de struți și avand hamuri cu totul și cu totul de aur. Iar în spatele caleștii ședea Heinrich, sluga credincioasa a feciorului de împarat. Într-atat se întristase sluga asta credincioasa ca stapanul sau fusese prefacut în broasca, încat umblase nauc catava vreme și de teama ca nu cumva sa-i plesneasca inima de durere și-o stransese în cercuri de fier.
Caleașca aștepta la scara palatului sa-i duca pe tanarul crai și pe aleasa inimii lui în împarația parinteasca. Heinrich cel credincios, care pregatise totul dupa cum cerea cuviința, îi ajuta pe amandoi sa urce în caleașca, iar dupa aceea se sui și el în locul din spate. Și inima-i tresalta de bucurie ca-i fusese dat sa-și revada stapanul. Mersera ei o bucata buna de drum și numai ce auzi feciorul de împarat o trosnitura înapoia lui de parca s-ar fi rupt ceva. Și cum nu-și putu da seama ce poate fi, îi striga slujitorului sau:
– Heinrich, auzi trosnitura?
– Nu cumva s-a rupt trasura?
Iar Heinrich se grabi sa raspunda:
– Fii, stapane, liniștit,
– Ia, un cerc, ici, a plesnit,
– Ce-mi ținea inima strans
– Sa nu mor de-atata plans;
– Ca un biet broscoi erai
– Și sub vraja grea zaceai…
– Și se auzi trosnind înca o data, și apoi iar o data… Iar feciorul de împarat din nou crezu ca trosnește caleașca și ca-i gata sa se rupa. Dar nu caleașca se rupea, ci cele doua cercuri de fier care se desprindeau din jurul inimii lui Heinrich cel credincios, care nu mai putea de bucurie ca stapanul sau scapase de sub urgia blestemului și ca era acum fericit cu aleasa inimii lui.
