Sus, pe o columna înalta, statea, privind peste cetate, statuia Prinţului Fericit. Era acoperita de foiţe de aur, ochii erau doua sare luminoase, iar în manerul spadei avea un rubin.
Un Randunel, ce zbura spre calda Ţara a Egiptului, îşi facuse culcuş de odihna la picioarele statuii. Într-o seara, pe cand se pregatea de culcare, Randunelul a simţit doua picaturi de apa stropindu-i trupuşorul. Ochii Prinţului înotau înlacrimi.
– De ce plangi?
– Pe vremea cand eram în viaţa şi aveam inima de om nu plangeam. Stateam închis în palat şi nu ştiam ce este dincolo de ziduri. Acum vad toata hidoşenia şi amaraciunea din cetate. Într-o casuţa vad o femeie cu un copil bolnav. Randunelule, du-i femeii rubinul meu!
Şi Randunelul a dus rubinul.
– Ai facut o fapta buna, Randunelule! Acum te rog sa duci unuldin ochii mei de sar studentului pe care-l vad în mansarda lui, chinuit de foame şi de frig!
Şi Randunelul a dus sarul.
– În piaţǎ vǎd o fetiţǎ care vinde chibrituri. Le-a scǎpat în noroi şiacum plange. Taicǎ-sau o va bate daca nu duce bani acasa. Mergi şi da-i celǎlalt ochi al meu
.- Eşti orb acum, Prinţule! O sǎ rǎman cu tine mereu. Nu mai plec!
Prinţul i-a mai cerut apoi sǎ ducǎ foiţele de aur care-l înveleauoamenilor sǎraci. Iar prietenul lui, Randunelul, aşa a fǎcut.
Apoi a venit zǎpada şi dupǎ zǎpadǎ îngheţul. Bietul Randunel abia mai avu putere sǎ zboare încǎ o datǎ sus, pe umǎrul Prinţului. L-a sǎrutat pe obrajii lipsiţi acum de strǎlucirea sarelor din ochi şi s-a prǎbuşit mort la picioarele lui.
Cat despre Prinţ, cand primarul şi consilierii au vǎzut cǎ statuia nu mai era frumoasǎ, au hotǎrat sǎ o dǎrame.