CAPITOLUL I
NAŞTEREA PRINŢULUI ŞI NAŞTEREA SĂRACULUI
În vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamna din cel de al doilea sfert al secolului al şaisprezecelea, un copil pe care nimeni nu-1 dorea, se nascu într-o familie saraca, ce avea numele de Canty. în aceeaşi zi, un alt copil englez se naştea într-o bogata familie cu numele de Tudor, care, îl dorea, însa. Toata Anglia, îl dorea, de asemenea. Anglia îl aşteptase atata vreme, îl sperase, atata timp rugase pe Dumnezeu sa i-1 daruiasca, încat, acum, cand sosise, poporul era aproape nebun de bucurie. Oameni care abia se cunoscusera, se aruncau unii în braţele altora, se sarutau şi chiuiau de bucurie. Toata lumea era în sarbatoare: mari şi mici, bogaţi şi saraci, sarbatoreau, dansau, cantau, se înduioşau, şi acestea, de zile şi nopţi întregi. Ziua, Londra era feerica la vedere cu drapelele ei sclipitoare, falfaind la toate balcoanele şi pe varful caselor; iar, în plus, cu minunatele sale cortegii.
Noaptea, spectacolul nu era mai puţin frumos, cu focurile aprinse pe strazi, în jurul carora oamenii jucau plini de veselie, în toata Anglia nu era vorba decat de noul nascut, Eduard Tudor, Prinţ de Galles, care se odihnea învelit în satin şi matase, fara cunoştinţa de întreg tapajul acesta; fara sa ştie ca nobili seniori şi doamne îl vegheau şi aveau, sau nu aveau, grija de el. Dar de cela
lalt copil, Tom Canty, înfaşat în scutece sarace, nicaieri nu era vorba, decat în familia de mizerie în care, prezenţa lui nu aducea decat încurcatura.
CAPITOLUL II
COPILĂRIA LUI TOM
Au trecut caţiva ani. Londra data atunci de cincisprezece secole. Era un oraş mare pentru aceasta epoca. Numara o suta de mii de locuitori, alţii spun îndoit. Strazile erau foarte stramte, întortocheate şi murdare, mai ales în cartierul unde locuia Tom Canty, nu departe de Podul Londrei. Casele erau de lemn, etajul al doilea atarnand peste primul, pe cand al treilea îşi proiecta unghiurile pe deasupra celui de al doilea. Cu cat casele caştigau în înalţime cu atat se întindeau catre temelie, pe suprafaţa mai mare.
Scheletele lor erau construite din barne puternice în cruce între care se îngramadeau materiale solide, tencuiala de ipsos.
Barnele erau vopsite cu roşu, cu albastru sau cu negru, dupa gustul proprietarului, ceea ce dadea caselor un aspect foarte pitoresc. Ferestrele erau joase, desparţite în mici patraţele taiate pieziş şi se deschideau în afara, pe ţaţani, ca uşile.
Casa unde locuia tatal lui Tom se gasea într-un adanc de fundatura numita Offal Court, langa Pudding Lane. Era mica, darapanata, rahitica şi suprapopulata de sarmane familii mizere
Tribul Canty-lor ocupa o camera la al treilea etaj. Mama şi tata aveau acolo, într-un colţ, o laviţa, un fel de pat de lemn; dar Tom, bunica lui şi cele doua surori, Bet şi Nan, nu aveau loc stabilit: toata duşumeaua era la dispoziţia lor şi puteau sa se culce unde voiau. Erau şi oarecare zdrenţe de cuvertura şi cateva maldare de paie vechi, murdare; dar cuviincios vorbind nu se puteau numi paturi, acelea. Dimineaţa tot ce era acolo era îngramadit la întamplare şi seara fiecare tragea din gramada ce îi placea.
Bet şi Nan, gemenele, aveau cincisprezece ani. Aveau inima buna, erau murdare, îmbracate în zdrenţe şi profund ignorante. Mama lor era ca şi ele. Tatal şi bunica, însa erau doi demoni. Se îmbatau pe cat puteau şi, beti, se bateau între ei sau cu cine le ieşea în cale. Beti sau negustaţi, ei nu încetau sa ocarasca şi sa blesteme. John Canty fura şi mama lui cerşea. Ei silisera pe copii sa cerşeasca; dar nu reuşisera sa faca din ei hoţi. Printre hidoasa mitocanime care locuia casa, fara sa faca parte din ea, se gasea un preot batran pe care regele îl concediase din casa lui cu o pensie de caţiva farthing*.
Adesea, el lua la o parte copiii şi îi învaţa în secret bunele principii morale. Parintele Andrews învaţase între altele pe Tom puţina latina şi de asemenea, sa citeasca şi sa scrie. Ar fi facut el tot astfel şi pentru surorile lui Tom, dar acestea se temeau de batjocura camaradelor, care n-ar fi tolerat un astfel de talent extraordinar, în ele. Tot Offal Court era un cuibar construit dupa modelul locuinţei Canty-lor. Beţia, bataile, certurile erau de regula, în fiecare seara şi aproape toata noaptea. Capetele sparte erau un lucru atat de obişnuit ca şi foamea. Cu toate acestea Tom nu era nenorocit. Viaţa lui era aspra; dar el nu-şi dadea seama. Soarta lui era aceea a tuturor copiilor din Offal Court, astfel ca o gasea naturala şi suportabila. Cand, seara, se întorcea cu mainile goale, ştia ca tatal sau îl va balacari mai întai şi-1 va maltrata apoi, ca groaznica lui bunica va veni la randul ei şi va face mai rau; dar el ştia, de asemenea, ca peste noapte, mama sa, deşi moarta de foame, se va strecura hoţeşte pana la culcuşul lui pacatos, pentru a-i da cateva firimituri mizerabile sau o coaja de paine, sustrase porţiei sale de foamete, şi aceasta cu riscul de a fi stalcita în bataie de catre barbatul ei care nu statea la ganduri cand o surprindea în flagrant delict de asemenea tradare.
Dar viaţa lui Tom Canty era destul de placuta mai ales vara. El cerşea numai atat cat sa-şi faca datoria, caci legile contra cerşetoriei erau riguroase şi penalitaţile severe; iar pe de alta- parte el întrebuinţa o mare parte din timpul sau ascultand istoriile vechi şi încan-jtatoare ale bunului Parinte Andrews; legendele cu uriaşi şi zane, cu pitici şi genii, cu castele fermecate, cu regi şi feti-frumoşi. Capul sau era plin cu aceste poveşti minunate şi adesea, noaptea culcat pe gramada lui de paie incomoda, neputand dormi, obosit, înfometat, amorţit de bataie, el lasa frau liber imaginaţiei, uita repede suferinţele şi greutaţile, închipuindu-şi viaţa delicioasa a unui prinţ încantator într-un palat regal.
Între timp, i se naşte o dorinţa care îl obsedeaza zi şi noapte: sa vada cu ochii lui un prinţ adevarat. Odata chiar, vorbi de aceasta dorinţa unora din camarazii lui din Offal Court; dar aceştia rasera de el şi îl batjocorira atat de fara mila, ca hotarî sa-şi pastreze pe viitor visul sau numai pentru el.
Adesea citea carţile vechi ale preotului şi cerea sa i se explice, încet, încet, fara sa se simta, visurile lui şi lecturile acestea, produsera în el un fel de transformare. Personajele visurilor sale erau aşa de frumoase ca începu sa se dezguste de zdrenţele şi murdaria lui, dorind sa fie curat şi mai bine îmbracat. Totuşi continua sa se joace în noroi şi sa se bucure; dar în loc de a se rostogoli pe malurile Tamisei numai şi numai ca sa se distreze, el profita acum, pentru a se îmbaia şi a se curaţi.
Tom gasea întotdeauna ceva interesant în a-şi delecta privirea în jurul Pomului de Mai, în Cheapside sau în balciuri. Din timp în timp, avea norocul, ca toţi locuitorii Londrei, sa vada o parada militara atunci cand cate un ilustru nenorocit era condus la închisoarea de la Tour, pe uscat sau pe apa. Tot astfel într-o zi de vara el vazu pe sarmana Ana Askew şi trei oameni murind pe rug la Smithfield şi auzi un batran episcop încurajandu-i fara mare convingere.
Da, existenţa lui Tom era, în general, destul de variata şi placuta.
Puţin cate putin, visurile şi lecturile lui Tom despre vieţile prinţilor îl influenţara aşa de puternic încat începu în mod inconştient, sa faca pe prinţul. Manierele sale, vorbele sale, devin extrem de ceremonioase şi distinse, ceea ce facea, deodata, admiraţia şi distracţia celor din jurul lui. în acelaşi timp influenţa lui Tom asupra tinerilor sai camarazi creştea din zi în zi, şi în curand ajunse sa le inspire un fel de respect temut ca şi cand, el, ar fi fost de esenţa superioara. Parea atat de învaţat, putea sa faca şi sa spuna lucruri atat de frumoase şi, mai mult ca orice era atat de serios şi atat de înţelept! Reflecţiile lui Tom, ispravile lui, erau raportate de copii la fraţii lor mai mari şi aceştia, deja, începeau sa discute cu Tom Canty, privindu-1 ca pe o fiinţa excepţional dotata. Oamenii maturi veneau sa-şi destainuiasca grijile, lui Tom şi adesea ramaneau uimiţi de înţelepciunea hotararilor sale. într-un cuvant el devenise un erou pentru toţi cei care îl cunoşteau, cu excepţia parinţilor sai. Aceştia nu vedeau în el nimic demn de remarcat.
La catva timp de atunci, Tom îşi organizeaza, în secret, o curte. El era prinţul; camarazii lui, cei mai buni, devin garzile, şambelanii, aghiotanţii, seniorii şi doamnele de onoare, curtea regala, în fiecare zi, tanarul „prinţ,,, era primit cu ceremonialul împrumutat de Tom din lecturile sale romanţioase; în fiecare zi marile afaceri ale „regatului”, erau discutate în consiliul regal şi în fiecare zi atotputernicia sa, promulga decrete privind armatele sale, vasele sale, viceregatele sale imaginare. Dupa aceea, se ducea, în zdrenţele lui, sa cerşeasca centime, sa-şi manance mizerabila coaja de paine, sa primeasca loviturile, cearta şi tratamentul rau, obişnuite; apoi, întinzandu-se în gramajoara lui de paie infecte, se recufunda în vis, în vanele lui mareţii.
În acelaşi timp dorinţa de a vedea, fie şi numai o singura data, un prinţ adevarat, în carne şi oase, creştea în el din zi în zi, din saptamana în saptamana, astfel ca ea sfarşi prin a absorbi toate celelalte dorinţe ale sale şi deveni singura pasiune a vieţii lui.
Într-o zi de ianuarie, facand cursa lui obişnuita de cerşeala, parcursese disperat cartierul ce lega Mincing Lane şi Little East Cheap, ore şi ore cu picioarele goale, rebegit de frig, uitandu-se la pravaliile birtaşilor şi acoperind cu o privire de pofta enormele pateuri de porc şi alte bucate atragatoare care, lui îi pareau gatite pentru îngeri, caci nu mancase niciodata, nici nu vazuse vreodata asemenea bunataţi. Deodata începu sa cada o ploicica rece; cerul era întunecat, ziua trista. Pe înserat, Tom ajunse acasa. Era aşa de ud, aşa de obosit, aşa de înfometat ca tatal sau şi bunica, de cum îl zarira nu putura sa nu se emoţioneze în felul lor: îi dadura, deci, o chelfaneala buna şi îl trimisera sa se culce. Multa vreme durerea, foamea, înjuraturile şi taraboiul, care se auzeau în toata casa, îl ţinura deştept; dar, în sfarşit, gandurile sale îl dusera departe, în regiuni imaginare şi, adormi în tovaraşia micilor prinţi acoperiţi de pietre preţioase şi de aur, în palate nesfarşite unde servitorii curtenilor zburau sa le execute ordinele. Şi atunci ca de obicei visa ca el însuşi era prinţ. Toata noaptea traia în mareţia situaţiei sale regale, traia în mijlocul marilor seniori şi doamne într-un val de lumina, respirand parfum, ascultand o muzica încantatoare, primind cu un suras şi un salut graţios din cap, omagiile reverenţioase ale lumii stralucitoare care se dadea la o parte pentru a-i face loc sa treaca.
Dar dimineaţa cand se deştepta şi vazu mizeria care îl înconjura, visul sau avu efectul obişnuit: existenţa lui îi paru de o mie de ori mai nenorocita… Resimţi amaraciunea şi cu inima sfaşiata, izbucni în lacrimi.
CAPITOLUL III ÎNTÂLNIREA LUI TOM CU PRINŢUL
Tom se deştepta înfometat şi ieşi din casa cu foamea şi cu gandurile sale înca zapacite de splendoarea visului de noapte.
Rataci încolo şi încoace prin oraş, fara sa priveasca pe unde îl duceau paşii, nici ceea ce se petrecea în jurul lui.
Lumea îl îmbrancea, unii îl înjurau, dar el rapit de himera gandurilor lui nu baga nimic în seama. Astfel ajunse la Temple Bar. Niciodata nu mersese atat de departe în aceasta direcţie. Se opri, se reculese un moment, apoi se lasa din nou prada visului şi, fara sa bage de seama, se gasi în afara de zidurile Londrei. Ştrandul nu mai era un drum vecinal, ci era considerat ca o strada deşi era-rau cladita, fiindca daca avea un numar destul de mare de case pe o parte, pe cealalta nu avea decat cateva edificii mari, palate aparţinand familiilor bogate, cu frumoase parcuri vaste, coborand pana la fluviu; terenuri care sunt astazi acoperite în întregime de uriaşe stabilimente facute din piatra şi caramida. Tom, ajunse atunci la Charing Willage şi se odihni langa frumoasa cruce înalţata acolo de un rege deposedat pe vremuri. Dupa aceea, cascand gura, coborî drumul frumos, trecu prin fata maiestuosului palat al marelui cardinal şi, puţin mai încolo, ajunse în faţa unui palat şi mai mare şi mai frumos. Wesminster. Tom privi cu uimire construcţia enorma, cu aripile larg deschise, ameninţatoare bastioane, foişoarele, portalul larg de piatra cu grilajul lui aurit, împodobit cu lei de granit enormi şi alte semne şi embleme ale regalitaţii engleze. Dorinţa inimii sale, urma ea, în sfarşit, sa fie satisfacuta? Era, oare, cu adevarat, palatul regelui? Nu putea el sa spere daca cerul ar fi vrut-o, sa vada acum un prinţ, un prinţ în carne şi oase?
La fiecare parte a grilajului aurit, şedea cate o statuie vie, adica un soldat înţepenit, imobil, acoperit din cap pana-n picioare de o stralucitoare armura de oţel, Oamenii de la ţara şi chiar de la oraş staţionau la o distanţa respectuoasa, aşteptand ocazia sa zareasca cate ceva din pompa regala. Trasuri superbe cu personaje stralucitoare în interior şi cu lachei ca din poveşti pe scara, intrau şi ieşeau prin mai multe porţi ale curţii. Sarmanul Tom se apropiase încet, timid, pana la santinele, batandu-i inima, cu o licarire de speranţa, cand deodata zari prin grilajul aurit un spectacol care era sa-i scoata un strigat de bucurie. De cealalta parte a grilajului, era un baiat draguţ, parlit de soare, înnegrit de sporturi şi de exerciţii în aer liber. Veşmintele lui de matase şi şaten, erau împodobite cu obiecte scanteietoare; purta la şold o sabioara şi un pumnal, încrustate cu pietre preţioase; era încalţat cu ghete cu tocul roşu; pe cap avea o caciulita eleganta, stacojie, împodobita cu pene ce atarnau în jos, prinse într-o piatra mare de preţ. Mai mulţi curteni, ameţitori prin ţinuta lor, probabil oamenii lui personali, şedeau în jurul sau. O! Era un prinţ,, un prinţ adevarat, un prinţ viu, fara nici o îndoiala, aşa ca rugaciunea sarmanului copiL fusese, în sfarşit, ascultata.
De emoţie, suflarea lui Tom devenise rapida şi scurta, iar ochii i se marita de uimire şi de bucurie, îndata, în el, se nascu dorinţa de a fi cu totul aproape de prinţ, de a putea sa-1 priveasca bine în faţa. Fara sa ştie cum se facu, faţa lui se gasi lipita de grilaj, în momentul acela, chiar, un soldat îl înlatura cu bruscheţe şi îl azvarli în mijlocul mulţimii aiurite de ţarani şi de trandavi ai Londrei strigand:
— Cara-te, caraghiosule!
Mulţimea aplaudase şi izbucnise în ras; dar tanarul prinţ izbucni de manie. Cu sangele la cap, cu ochii stralucitori de indignare, striga:
— Cum îndrazneşti sa maltratezi, astfel, în prezenţa mea, pe acest micuţ sarman! Cum îndrazneşti sa ridici mana asupra unui supus al Regelui, tatal meu, fie acela cat de mic? Sa se deschida poarta şi sa intre.
Atunci se vazu cat de nestatornica e mulţimea. •Palarii şi şepci, zburara în aer… Din toate piepturile izbucni strigatul: „Traiasca Prinţul de Galles!”
Santinelele prezentara armele, porţile se întoarsera în ţaţani. Micul principe — parodie — din Offal Court, se repezi, cu zdrenţele în vant, spre adevaratul prinţ de Westminster, caruia îi întinse mana.
— Pari obosit şi înfometat, îi zise Eduard Tudor. Ţi-au facut rau. Vino cu mine.
O jumatate duzina de oameni de serviciu se repezi sa faca nu ştiu ce, dar, evident, numai pentru a se amesteca unde nu-i fierbea oala. Un gest, cu adevarat regal, îi puse la locul lor, oprindu-i pironiţi pe loc, ca nişte statui. Eduard, conduse pe Tom într-o încapere somptuoasa, care, i se paruse ca e cabinetul lui de lucru. Porunci, apoi, sa se aduca un pranz atat de copios cum nu mai vazuse niciodata Tom, decat, poate în carti. Prinţul, cu toata delicateţea care sta bine rangului şi educaţiei sale, concedie pe servitori pentru a nu mari încurcatura umilului sau oaspete, expunandu-1 la cuvintele lor rautacioase cand va ieşi, apoi se aşeza langa el şi începu sa-1 întrebe în timp ce Tom manca:
— Cum te numeşti, micuţule?
— Tom Canty, va rog, Alteţa.
— Curios nume! Unde locuieşti?
— În oraş, Alteţa, în Offal Court, la capatul lui Pudding Lane.
Offal Court? Caraghios nume şi asta! Ai parinţi?
Parinţi? Da, Alteţa, am tata şi mama; apoi am şi bunica; dar n-o iubesc, Dumnezeu sa ma ierte, pe urma, am doua surori gemene, Bet şi Nan.
Nu o iubeşti pe bunica ta? Nu e buna cu tine, cum vad.
Nici cu mine, Alteţa, nici cu altii. Are inima rea şi face rau la toata lumea, cat e ziua de mare.
Se poarta rau cu tine?
Cateodata înceteaza, atunci cand doarme sau cand nu mai poate de beata; dar îndata ce se trezeşte, îmi cere socoteala banilor cerşiţi şi, atunci nu sta cu mainile în san.
O strafulgerare trecu prin ochii micuţului prinţ:
— Şi, te bate, spui? întreba el. — O! Da, Alteţa!
Sa te bata pe tine, aşa de delicat şi mic, cum eşti… Asculta: înainte de a se lasa noaptea, bunica ta va fi închisa la Tour. Regele, tatal meu…
Uitati, Alteţa, ca suntem nişte saracii şi ca în chisoarea Tour nu e decat pentru marii regatului.
Este adevarat. Nu m-am gandit. Voi vedea ce e de facut pentru a o pedepsi. Şi, tatal tau e bun cu tine?
Ca şi bunica, Alteţa.
Toti parinţii se aseamana, pare-se. Al meu n-are nici el atitudine prea tandra. Are mana grea cand loveste; dar pe mine nu ma bate. E adevarat ca ma ţine, în vorbe aspre. Dar mama ta?
Mama mea este foarte buna Alteţa; ea nu-mi face nici necazuri nici rau. Iar Nan şi Bet, de asemenea sunt bune.
Ce varsta au ele?
Cincisprezece, Alteţa.
Lady Elisabeth, sora mea, are patrusprezece şi Lady Grey, verişoara mea, are varsta mea; şi ea e foar te draguţa şi amabila; dar sora mea Lady Mary cu mi mica ei totdeauna posomorata şi… Spune-mi, surorile tale opresc pe subretele lor de a surade pentru ca e un pacat care ar cauza pierderea sufletelor lor?
Subretele lor? Oh! Alteţa, credeţi ca ele au su brete?
Principele contempla grav pe mica saracie, apoi zise:
Şi de ce nu? Cine le dezbraca atunci cand se cul ca? Cine le îmbraca atunci cand se scoala?
Nimeni, Alteţa. Vreţi sa-şi scoata rochiile şi sa se culce goale, ca animalele?
Sa scoata rochiile! N-au decat cate una?
Ah! Bunul meu senior, ce ar face cu cate doua? Ele n-au decat doua trupuri.
Toata afacerea asta este foarte caraghioasa, foar te surprinzatoare. Iarta-ma, n-am vrut sa-mi bat joc de tine. Bunele tale surori, Nan şi Bet, vor avea rochii şi subrete, cat mai repede. Casierul meu se va îngriji de aceasta. Vorbeşti bine, sinceritatea ta îmi place. Eşti instruit?
—Nu ştiu, Alteţa. Un preot cumsecade, care se numeşte Parintele Andrews, m-a lasat sa citesc carţile sale.
Cunoşti latina?
Puţin, Alteţa; nu prea bine, abia încep.
Continua s-o înveţi, micule, nu sunt grele decat primele reguli. Greaca da mai multa bataie de cap. Pen tru Lady Elisabeth şi verişoara mea, aceste doua limbi şi celelalte nu sunt decat un joc. Daca le-ai auzi!… Dar vorbeşte-mi de Offal Court, se petrece acolo?
Oh! Da, bine de tot cand nu îţi este foame. E teatru de papuşi şi pe urma sunt maimuţele: sunt aşa de caraghioase şi bine dresate! Apoi se joaca piese în care se trag focuri de arma: se bat şi toata lumea este omorata. Sa vezi ce frumos este şi toate acestea nu costa decat o para, dar n-ai întotdeauna o para, caci e greu de caştigat bunul meu senior.
Şi apoi?
La Offal Court în joaca noastra noi ne luptam cu bastoanele cum fac cei ce se exercita.
Prinţul deschisese ochii mari.
E adevarat, asta trebuie sa fie tare distractiv. Şi pe urma?
Şi pe urma, sunt alergarile pentru a vedea care soseşte primul.
O! Cat mi-ar placea şi mie! Şi apoi?
Şi apoi, Alteţa, vara intram în apa, înotam în canale şi în Tamisa; apoi scufundam pe alţii în apa, aruncam apa pe ei, în plina faţa, strigam, sarim, ne dam peste cap şi pe urma…
O! Aş da regatul tatalui meu pentru a vedea aceasta macar o data. Şi pe urma?
Jucam, cantam în jurul Pomului de Mai, în Cheapside. Ne jucam în nisip. Facem gramezi mari şi ne îngropam. Şi dupa aceea sunt placintele de noroi. O! Noroiul, nu e nimic mai placut; ne balacim şi ne tavalim prin noroi.
Taci, odata, ma faci sa-mi lase gura apa. Daca aş putea! O! Dar macar numai o data, o singura data, sa ma îmbrac ca tine, sa alerg cu picioarele goale, sa tro pai, sa ma rostogolesc în noroi, fara ca nimeni sa ma împiedice, fara ca nimeni sa-mi zica ceva, mi se pare ca aş sacrifica coroana.
Şi eu, vai! Daca aş putea macar o singura data, numai o singura data sa fiu frumos ca dumneavoastra, sa fiu…
Ai vrea?… S-a facut… Scoate-ti zdrenţele şi îm- braca-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decat o bu curie de moment; dar eu voi fi atat de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru şi vom face schimbul înainte de a veni cineva.
Cateva minute dupa aceea micul prinţ de Galles îmbracase straiele peticite ale lui Tom şi micul prinţ al saracilor era gatit cu splendidul costum regal.
Unul langa altul, se privira amandoi în faţa unei oglinzi mari şi, o! Miracol: s-ar fi putut spune ca nici o schimbare n-avusese loc. Se privira unul pe altul, se oglindira unul în celalalt, apoi din nou se privira unul pe altul. La sfarşit, prinţul, încurcat, rupse tacerea.
— Hai? zise el, ce ţi se pare?
Ah! Rog pe Alteţa voastra sa nu ma oblige a raspunde. Un supus umil ca mine n-ar putea raspunde.
— Nu îndrazneşti; ei bine, voi îndrazni eu! Tu ai parul meu, ochii mei, vocea mea, gestul meu, talia mea, înfaţişarea mea, figura mea, trasaturile mele. Daca am fi goi amandoi, nu exista om care ar putea sa spuna ca tu eşti Tom Canty sau daca sunt eu Prinţul de Galles, ori invers. Acum cand am hainele tale mi se pare ca simt loviturile ce ţi-a dat aceasta bruta de soldat. Arata-mi mana, nu este amorţita?
O! Nu e nimic… Alteţa voastra ştie ca sarmanul soldat…
Taci! Este o ruşine, o cruzime! striga micul prinţ batand în parchet cu piciorul sau gol. Daca regele… Nu te urni de aici pana nu ma întorc. Vreau eu.
El puse repede mana şi ascunse un obiect, fara îndoiala, de mare importanţa, care se gasea pe masa, apoi o lua spre poarta şi alerga traversand curţile palatului, în zdrenţe, eu faţa îmbujorata, cu ochii scanteietori. Ajuns la poarta cea mare, el apuca de bare şi încerca sa deschida.
— Deschideţi, deschideţi poarta! Soldatul care maltratase pe Tom se grabi sa se supuna, dar cum prinţul trecea pragul porţii aproape sufocandu-se de o manie regala, soldatul, cu o lovitura puternica aplicata dupa ureche, îl trimise de-a berbeleacul în strada şi zise:
— Na, samanţa de cerşetor, fiindca ai facut sa ma certe Alteţa Sa regala.
Lumea hohoti în ras. Prinţul se scula şi cu mandrie striga la santinela:
— Sunt prinţul de Galles. Persoana mea este sfan ta şi vei fi spanzurat pentru ca ai pus mana pe mine!
Soldatul, prezentand arma cu baioneta striga batjocoritor:
Salut, pe graţioasa Voastra Alteţa Regala! Apoi rautacios:
Ia-o la picior, cerşetor murdar!
Atunci, lumea batjocoritoare înconjura pe sarmanul prinţ şi îl împinse pana în josul strazii sub vuietul şi strigatul: „Faceţi loc, Alteţei Sale Regale! Loc Prinţului de Galles.”
CAPITOLUL IV ZBUCIUMĂRILE PRINŢULUI ÎNCEP
Dupa ore de urmarire neîntrerupta însoţita de vociferari, mulţimea lasa, în sfarşit, pe micul prinţ, cu el însuşi. Atata vreme cat putuse sa-şi manifeste furia faţa de populaţie, s-o ameninţe şi sa-i dea ordine, pe un ton regal care o facea sa hohoteasca de ras, paruse foarte amuzant; dar cand, în sfarşit, epuizarea îl reduse la tacere, persecutorii sai se saturasera repede de el şi cau-tara în alta parte o distracţie. Atunci, prinţul, privi înjur; dar nu recunoscu locul unde se gasea. Ştia, numai, ca era în cetatea Londrei, îşi continua drumul, fara scop şi, în curand, distanţa dintre case deveni mai mare; iar trecatorii mai rari. îşi varî picioarele ranite în paraul care curgea pe locul unde se gaseşte acum strada Tar-rington. Şezu acolo cateva momente, apoi, mergand mai departe, ajunse pe un loc mare unde se gaseau cateva case risipite şi o biserica imensa. Recunoscu biserica în jurul ei se ridicau schele şi numeroşi muncitori lucrau, caci i se faceau reparaţii importante. Prinţul se simţi reconfortat şi se crezu la capatul zbuciumarilor sale.
„E vechea biserica a Fraţilor Gris pe care regele, tatal meu, a luat-o de la calugari şi pe care a transfor-mat-o într-un azil pentru copiii saraci şi parasiţi, care se numeşte acum Biserica lui Christos, îşi zise el. Fara îndoiala, ei ar fi fericiţi sa serveasca pe fiul aceluia care, s-a aratat aşa de generos cu ei, cu atat mai mult cu cat este el însuşi atat de sarac şi nenorocit cat a putut sa fie fiecare din acei care, în prezent, sunt aici, la adapost”.
În curand se gasi în mijlocul unei trupe de baieţi care alergau, sareau, jucau mingea, capriţa şi alte jocuri şi strigau cat îi ţinea gura. Toţi erau îmbracaţi în acelaşi fel, ca oamenii de serviciu de pe atunci şi ca ucenicii. Purtau pe varful capului tichie de postav negru cam de marimea unei farfurioare care, avand în vedere dimensiunile ei, nu era nici podoaba, nici palarie şi de sub care ieşea parul cazand fara carare pana pe mijlocul frunţii, taiat scurt în jurul capului. Aveau la gat un guler deschis, o bluza albastra, stramta pana la genunchi sau puţin mai jos, aveau maneci largi, o cingatoare lata, roşie, ciorapii galben deschis, legaţi deasupra genunchiului cu o jartiera şi ghete fara tocuri cu catarame mari de metal. Era o îmbracaminte cu desavarşire urata.
Baieţii, suspendand jocurile, se adunara în jurul prinţului. Acesta, cu demnitatea lui naturala, li se adresa:
— Dragi copii, mergeţi şi spune-i stapanului vostru ca Eduard, Principele de Galles, doreşte sa-i vorbeasca.
Un mare hohot de ras primi aceste vorbe şi un baiat grosolan îi raspunse:
— Într-adevar, sa fi, tu, trimisul Majestaţii Sale, cerşetorule?
Faţa prinţului se împurpura de manie şi mana lui prompta se duse la şold; dar nu gasi nimic Aceasta dete naştere la o furtuna de rasete… Un alt baiat striga:
— Aţi vazut? îşi închipuie ca are sabie, ca şi cand ar fi cu adevarat prinţul.
Rasetele se îndoira. Sarmanul Eduard se îndrepta mandru şi zise:
— Eu sunt Prinţul şi, e nedemn din partea voastra care traiţi din mila Regelui, tatal meu, sa va purtaţi ast fel cu mine … Era excesiv de ridicol, dupa cum o mar turisira rasetele… Baiatul care vorbise primul, striga ca marazilor sai:
Haideţi, porcilor, sclavilor, pensionari ai tatalui acestui graţios prinţ, ce maniere sunt acestea? Toţi în . genunchi şi onoraţi ţinuta lui regala şi regalele lui zdrenţe…
Cu o veselie batjocoritoare, toţi se aşezara în genunchi şi adusera un omagiu caraghios parazii lor. Principele împinse cu piciorul pe cel mai aproape de el şi îi zise mandru:
— Na, şi aşteapta ca maine sa-ţi ridic o spanzura toare.
Ah! Aceasta nu mai însemna un joc şi depaşea masura. Rasetele încetara cat ai clipi din ochi şi facura loc furiei. O duzina de voci urla: „Ridicaţi-1! La adapatoare! Unde sunt cainii? Haideţi, aici: Leul! Pe el Fangs!”
Atunci se întampla un lucru pe care Anglia nu-1 vazuse niciodata. Persoana sfinţita a moştenitorului tronului, palmuita de maini plebeiene, harţuita şi rupta de caini. La caderea nopţii, prinţul se gasea în fundul parţii cladite a cartierului. Avea corpul zdrobit, mainile însangerate, zdrenţele de pe el erau pline de noroi. Ratacea de colo pana colo, pierzandu-se din ce în ce şi era atat de obosit, atat de prapadit ca nu putea sa puna un picior înaintea altuia, încetase de a întreba, ştiind acuma ca nu va primi de la fiecare decat injurii în chip de informaţii. Şi, îşi repeta: „Numele este: Offal Court. Daca îl gasesc înainte ca puterile sa ma fi parasit complet, sunt salvat, caci lumea de acolo ma va reconduce la palat şi va fi marturie ca nu sunt unul din ai lor, ci adevaratul prinţ. Astfel voi redobandi ceea ce îmi aparţine”.
La moment, gandurile sale îl dusera la purtarea acestor baieţi de la spitalul lui Christos şi îşi zise: „Cand voi fi rege, ei nu vor mai avea numai painea şi adapostul, ci, vor avea, de asemenea, lecţii şi carţi. Caci este de mica importanţa daca burta e plina cand spiritele şi inima, sunt goale. Vreau sa pastrez aceasta cu îngrijire în memoria mea. Lecţia de azi sa nu fie pierduta pentru mine, poporul meu va profita, caci instrucţiunea îmblanzeşte inima şi da naştere bunataţii şi milei.
Luminile se stingeau una dupa alta; începu sa ploua; vantul creştea: o noapte aspra şi furtunoasa se pregatea. Prinţul fara azil, moştenitorul tronului Angliei, fara adapost, mergea, înca, înfundandu-se, din ce în ce, în labirintul straduţelor mizerabile, unde se îngramadeau personajele mişunatoare ale saraciei şi ale mizeriei.
Deodata, un chefliu, beat, apucandu-1 de guler îi striga:
— Pe drum, la aceasta ora de noapte şi n-ai adus o para în casa, sunt sigur! Daca este aşa, şi daca eu nu-ţi voi sparge, înca toate oasele din harca, nu mai sunt eu John Canty
Prinţul se desprinse din stransoare cu un gest maşinal, îşi scutura umarul sau profanat şi striga tare:
O! Eşti tu, cu adevarat, tatal sau? în acest caz, Cerul fie laudat, caci tu vei merge sa-1 cauti şi sa ma con duci.
Tatal-sau? Nu ştiu ce povesteşti, tu, dar ştiu ca eu sunt tata-tau şi ai s-o vezi îndata…
— O! Nu glumi, nu mai discuta, nu întarzia! Eu sunt extenuat, sunt ranit şi nu ma mai pot tine pe picioare. Condu-ma la Regele, tatal meu şi te va face bogat, mai mult de tot decat ceea ce ai putut, tu, sa visezi. Crede-ma, omule, crede-ma… Eu nu mint, ci spun adevarul pur. Da-mi mana şi salveaza-ma! Eu sunt Prinţul de Galles!
Omul, naucit, examina copilul, apoi dadu din cap şi bombani:
„E mai nebun decat orice pensionar de la Bedlam!” Şi luandu-1 din nou de guleraş, adauga cu un ras hidos însoţit de o înjuratura:
„Dar nebun sau nu, eu şi bunica vom gasi noi unde sunt locurile cele mai dulci între oasele tale, sau eu nu mai sunt om!
Spunand acestea, el înhaţa pe prinţ care se zbatea furios, şi disparura într-o curte, urmariţi de un manunchi de vermina umana amuzata şi zgomotoasa.
CAPITOLUL V TOM AJUNGE LA ONORURI
Ramas singur în cabinetul prinţului, Tom Canty profita de ocazie. Se împauna în faţa oglinzii celei mari, admirandu-şi frumoasele gateli; apoi se plimba prin camera, imitand ţinuta eleganta a prinţului; dupa aceea, scoase frumoasa lui sabie, o încovoie, îi saruta lama, o puse cu manerul în piept şi cu varful înainte, aşa cum vazuse el facand, cinci sau şase saptamani în urma, un gentilom pentru a saluta pe locotenentul de la Tour dupa ce îi daduse în primire pe marii lorzi de Norfolk şi Surrey duşi la închisoare.
Tom se juca apoi cu pumnalul împodobit de pietre, care îi atarna pe coapsa; examina mobilierul luxos şi elegant al camerei; încerca fiecare din fotoliile bogate şi visa cat ar fi el de mandru daca populaţia din Offal Court ar putea sa arunce numai o privire aici şi sa-1 vada în toata mareţia lui.
Se întreba daca cei de acolo vor putea crede minunata istorie pe care le va povesti-o la întoarcerea acasa sau daca vor clatina din cap şi vor spune ca extravaganţele imaginaţiei lui 1-au facut sa-şi piarda mintea. Dupa o jumatate de ora îşi dadu seama ca prinţul lipsea de multa vreme. Atunci începu sa se simta rau, singur. Se hotarî sa asculte şi sa aştepte, încetand sa se mai joace cu frumoasele lucruri care îl înconjurau. Apoi deveni nerabdator şi, în fine, se alarma. Daca intra, oare, cineva şi îl surprindea în hainele prinţului, iar prinţul nu era acolo ca sa explice lucrurile? Nu 1-ar fi spanzurat imediat, fara sa se faca pentru acest caz decat o simpla ancheta? El auzise spunandu-se ca cei mari sunt foarte punctuali cand e vorba de cei mici. Temerile sale creşteau. Tremurand, deschise, uşor, uşa anticamerei, decis sa-1 fuga sa caute pe prinţ, pentru a obţine de la el protecţia şi libertatea. Şase ofiţeri de serviciu stralucitori şi doi tineri paji de viţa înalta, îmbracaţi ca nişte fluturi îşi luara poziţia şi se înclinara foarte adanc în fata lui. El se dadu repede înapoi şi închise uşa: „Oamenii aştia îşi bat joc de mine! îşi zise el. Ei vor alerga sa dea de veste. O! Pentru ce am venit eu aici ca sa-mi pierd viaţa?”
Începu sa mearga în lungul şi în latul încaperii, chinuit de o frica fara margini, tragand cu urechea şi oprindu-se la cel mai mic zgomot. Deodata uşa se deschise şi un paj îmbracat în matase, anunţa:
— Lady Jane Grey.
Uşa se deschise şi o fata încantatoare, îmbracata bogat, se repezi spre el. Dar, deodata, se opri şi cu voce înspaimantata, zise:
— O! Dar ce aveţi Milord?
Tom, era gata sa leşine; dar, cu un efort îngana:
— Ah! Fiţi înduratoare! Nu sunt lord, ci sunt sar manul Tom Canty, din Offal Court, cartier în Londra. Va rog, ajutaţi-ma sa vad pe prinţ, care, prin bunatatea sa, îmi va restitui zdrenţele şi ma va lasa sa plec sana tos şi teafar. Oh! Fiţi înduratoare şi salvaţi-ma!
în timp ce vorbea, baieţaşul cazu în genunchi rugand-o cu ochii şi cu mainile întinse, implorand-o cu vorbele. Tanara fata paru îngrozita. Striga:
— O! Milord, dumneavoastra în genunchi? Şi în faţa mea!? Apoi, fugi înspaimantata şi, Tom, sfarşit de disperare, se prabuşi murmurand: „Nu exista nici ajutor nici speranţa. Acum vor veni şi ma vor ridica”.
în timp ce el era acolo, înnebunit de groaza, zgomote sinistre se raspandeau în palat. Un şuşotit — caci nimeni nu facea altceva decat sa vorbeasca în şoapta — zbura de la servitor la servitor, de la lord la lady, peste lungimea coridoarelor, de la etaj la etaj şi din salon în salon: „Prinţul a înnebunit! Prinţul a înnebunit!”
În curand, în toate saloanele, în toate galeriile de marmura, se stransera grupuri de lorzi, de lady şi alte stralucite personaje de rang mai mic, care cu figurile descompuse, îşi vorbeau cu gravitate la ureche. Dar puţin dupa aceea, un ofiţer impunator, înainta printre aceste grupuri şi, în mod solemn, facu aceasta proclamaţie:
„În numele Regelui! Nimeni, sub pedeapsa cu moartea, sa nu plece urechea la aceste zgomote false şi fara sens, nici sa nu le discute, nici sa nu le raspandeasca în numele Regelui!”
Şuşotelile încetara aşa de subit, de parca toţi ar fi amuţit.
Puţin dupa aceea, se auzi de-a lungul culoarului un freamat. „Prinţul! Uite Prinţul!”
Sarmanul Tom, înaintand uşor, trecu prin faţa grupurilor închinate adanc, încercand sa salute, la randul sau şi privind timid strainul sau anturaj, cu ochii neliniştiţi, care fac mila.
Ca sa-şi susţina paşii el se sprijinea pe cei doi demnitari care mergeau de o parte şi de alta a lui. în urma, veneau medicii curţii şi caţiva seniori.
Tom fu astfel condus într-o încapere vasta a palatului şi auzi uşa închizandu-se în urma lui. Acei care îl însoţisera, se aşezara în dreapta şi în stanga, în faţa lui, la o mica distanţa, era culcat un om foarte voinic, cu figura mare şi umflata, cu expresia severa.
Capul sau enorm, era cu desavarşire alb, ca şi barba care îi încadra faţa. Veşmintele sale* erau facute din-tr-o ţesatura bogata. Unul din picioarele sale umflate, era înfaşurat în bandaj şi se sprijinea pe o perniţa. Se facuse o linişte mare şi toate capetele erau înclinate într-un salut profund, în afara de capul acestui om.
Acest bolnav, cu înfaţişarea severa, era teribilul Hernie VIII. Figura lui se îmblanzi cand, luand cuvantul, zise:
— Ei bine, Milord Eduard, prinţul meu! îţi vei fi închipuit sa mistifici cu aceasta gluma trista, pe bunul rege, tatal tau, care te iubeşte, şi care e atat de bun cu tine?
Sarmanul Tom asculta, atat cat facultaţile sale, muncite, îi permiteau, începutul acestui discurs; dar cand vorbele „bunul rege” îi izbira urechea, el se îngalbeni şi cazu brusc în genunchi, ca şi cum ar fi primit un glonte în inima. Ridicand mainile, exclama:
— Sunteţi Regele? Atunci sunt pierdut!
Aceste cuvinte parura a copleşi pe suveran. Ochii sai parcursera, vag, toate figurile, apoi se oprira îngrijoraţi asupra copilului prabuşit în faţa lui. Arunci, cu un accent de profunda decepţie, zise:
— Vai! Crezusem exagerate zvonurile; dar ma tem sa nu fie îndreptaţite.
Suspinand din greu, relua cu o voce blanda:
— Vino langa tatal tau, copile; tu nu te simţi bine!…
Tom fu ajutat sa se ridice şi, tremurand, se apropie de regele Angliei. Regele, lua, între mainile sale, sarmana faţa înspaimantata şi, o fixa îndelung, grav şi tandru, ca pentru a descoperi oarecare semne de întoarcere la raţiune, apoi, tragand la pieptul sau capul buclat şi strangandu-1 cu dragoste, zise:
— Nu recunoşti, tu, copile, pe tatal tau? Nu-mi sfaşia inima, spune ca ma recunoşti. Trebuie sa ma re cunoşti, nu e aşa?
— Da; dumneavoastra sunteţi, seniorul meu temut, Regele, pe care Dumnezeu sa-1 ţina!
Da, da, foarte bine. Linişteşte-te, nu tremura astfel, nimeni de aici nu-ţi vrea raul; toata lumea de aici te iubeşte. Uite ca îţi este mai bine; visul tau urat a tre cut, nu e aşa? Nu te mai dai drept altul cum se spune, ca o facuşi acum o clipa?
Va implor graţia de a ma crede; n-am spus decat adevarul, temute senior! Caci eu sunt cel mai umil din tre supuşii voştri, fiind nascut sarac; şi numai printr-un trist nenoroc şi o trista întamplare ma gasesc aici, cu toate ca nu sunt vinovat de aceasta.
Sunt prea tanar ca sa mor şi un cuvant al dumneavoastra, poate sa ma salveze. Oh, spune-1 Sire!
— Sa mori? Nu vorbi astfel, dragul meu prinţ; li- nişteşte-ti inima tulburata: nu vei muri, nu!
Tom cazu în genunchi cu un strigat de bucurie:
— Dumnezeu sa va ajute, o, Rege, şi sa va tina multi ani pentru fericirea poporului vostru!
Atunci, ridicandu-se, el întoarse o faţa vesela catre cei doi demnitari care îl însoţeau şi striga:
Aţi auzit! Nu voi muri: Regele a spus-o!
Nimeni nu mişca, decat spre a se înclina cu o deferenta adanca şi nimeni nu vorbea. Tom ezita, puţin confuz, apoi întorcandu-se timid catre rege, întreba:
Pot sa plec, acum?
Sa pleci? Desigur, daca doreşti. Dar de ce sa nu mai ramai puţin? Unde vrei sa te duci?
Tom lasa ochii în jos şi raspunse umil:
— Aventura mea e o greşeala; ma credeam liber şi ma grabeam sa ma întorc la parau unde m-am nascut, unde traiesc în mizerie; dar unde îmi voi regasi mama şi surorile, acolo unde sunt la mine, pe cand aici nu ma pot obişnui cu aceste splendori. Oh, va rog Sire, lasaţi-ma sa plec!
Regele ramase un moment liniştit şi ganditor; faţa lui exprima o nelinişte adanca, dureroasa, mereu crescanda, în sfarşit, zise, cu o voce în care se întrezarea o raza de speranţa:
— Poate ca demenţa lui nu priveşte decat un anu mit fapt şi ca spiritului sau i-a ramas luciditatea pentru toate celelalte lucruri. Sa dea Dumnezeu sa fie aşa! la sa vedem…
Atunci Regele adresa lui Tom o întrebare în latineşte şi Tom raspunse, cu greutate, dar în chiar aceasta limba. Regele era încantat şi lasa sa se vada aceasta. Lorzii şi medicii îşi manifestara, de asemenea, mulţumirea. Regele zise:
— N-a raspuns aşa exact pe cat îi permit studiile şi cunoştinţele sale; dar cat a raspuns e de ajuns ca sa pro-
beze ca spiritul sau nu e complet distrus, ci, numai, bolnav… Ce parere aveţi dumneavoastra, domnilor?
Medicul întrebat se înclina şi raspunse:
— Sunt convins, Sire, ca ati pus un diagnostic exact. Regele paru fericit de aceste vorbe spuse de o
persoana atat de competenta şi continua cu mai multa graba:
— Urmariţi-ma bine: vom continua examenul.
El puse lui Tom o întrebare în franţuzeşte. Tom ramase un moment fara sa raspunda, stingherit de ataţia ochi fixati asupra lui, apoi, timid:
— Nu cunosc aceasta limba, va rog,Majestate!
Regele se lasa sa cada în pernele sale. Medicii alergara în ajutor; dar el îi înlatura şi relua:
— Lasaţi… nu e decat o ameţeala. Ridicati-ma. Aşa, e bine… Vino aici, copilul meu; aici.
Sprijina-ţi sarmanul cap bolnav pe inima tatalui tau şi fii fara grija, în curand vei fi mai bine. N-ai teama; vei fi cat de curand vindecat.
Apoi, se întoarse catre asistenţa şi, acum fara blandeţe, cu luciii sinistre în ochi, relua:
Dumneavoastra ascultaţi cu toţii! Iata pe fiul meu, nebun; dar asta va trece. Excesul de studii este cauza nenorocirii şi de asemenea prea multa supuşenie. Supravegheaţi lucrul acesta. Distraţi-1 prin sport şi prin diferite mijloace, pana ce îşi va recuceri sanatatea. Se îndrepta în pat şi striga cu putere.
El e nebun; dar e fiul meu şi moştenitorul tro nului Angliei; nebun sau nu, el va domni! Ascultaţi, înca, şi proclamaţi aceasta: oricine va vorbi de aceasta boala, se va face vinovat de acţiune contra pacii şi or dinii statului şi va merge la spanzuratoare. Sa mi se dea de baut ca ard; aceasta durere mi-a istovit forţele. Lu aţi cupa aceea de acolo. Susţineţi-ma… Aşa; Bine… E nebun? Poate sa fie de o mie de ori mai nebun, nu e mai puţin Prinţ de Galles şi eu Regele, voi arata ca e aşa.
în chiar aceasta dimineaţa el va fi pus în posesiunea demnitaţii sale de prinţ, în acest scop, Milord Her-ford!
Unul din seniori îngenunche în faţa patului regal şi zise:
— Majestatea Voastra ştie ca marele mareşal ere ditar al Angliei, declarat vinovat, este închis la Tour. N-ar fi convenabil ca cineva declarat vinovat…
Tacere! Nu-mi ofensa urechile cu acest nume blestemat. Acest om va trai la infinit? Trebuie sa vad mereu ca mi se batjocoreşte voinţa? Prinţul nu poate fi pus în posesia demnitaţii sale, pentru ca, spre a-1 in vesti nu se va gasi în regat un mare mareşal care n-a tradat?
Nu, în numele lui Dumnezeu, nu! înştiinţaţi Parlamentul ca aştept de la el, înainte de apusul soarelui, judecarea lui Norkford; iar de nu, îl voi trage la raspundere cu severitate.
— Voinţa regelui este lege, raspunse lord Hertford şi se ridica reluandu-şi locul.
Încet, încet, mania disparu din faţa batranului rege. -Saruta-ma, prinţul meii, zise el. Aşa… De ce ţi-e aşa frica? Nu sunt eu tatal tau iubit?
Bunatatea voastra pentru mine, nu egaleaza decat nedemnitatea mea, o puternice Senior; iata ade varul. Dar… dar… mi-e greu sa gandesc ca cineva tre buie sa moara şi…
Ah! Ce bine, ce bine! Vad ca mintea ta a ramas aceeaşi, chiar daca spiritul tau e bolnav, caci tu ai fost întotdeauna generos.
Dar acest duce s-a ridicat contra ta şi a privilegiilor tale. Voi avea un altul în locul lui, unul care nu va trada niciodata datoriile înaltei sale însarcinari.
Linişteşte-te, principe: nu-ti obosi sarmanul cap cu asemenea lucruri.
— Dar, nu sunt eu cauza morţii sale, Seniore? Fara mine, cata vreme ar mai fi putut trai?
— Nu te îngriji deloc de el, principe; nu e demn de aşa ceva. Saruta-ma înca o data şi du-te la jocurile şi distracţiile tale; caci boala mea ma face sa sufar! Sunt obosit şi aş vrea sa dorm. Du-te cu unchiul tau Hertford şi cu oamenii tai şi întoarce-te dupa ce ma voi fi odihnit.
Tom se lasa dus cu inima grea, caci aceste ultime cuvinte erau o lovitura de moarte data speranţei de care se agaţase, de a fi în curand liber. Auzi din nou freamatul de voci discrete care repetau: „Prinţul. Uite Prinţul!”
Curajul îl parasea din ce în ce în timpul cand trecea printre randurile stralucitoare de curteni înclinaţi, caci îşi dadea seama ca, acum, era, cu adevarat prizonier şi închis pentru totdeauna în aceasta pivniţa urata; prinţ parasit şi fara prieteni în afara daca Dumnezeu, în bunatatea lui, nu l-o avea în grija şi nu-i va reda libertatea.
Şi, în orice parte se întorcea i se parea ca Vede plutind în aer capul sever şi faţa, pe care le zarise odata, ale mareşalului de Norfolk, cu ochii plini de reproşuri, fixaţi asupra lui.
Visurile lui de alta data erau foarte placute; realitatea era aşa de trista!
CAPITOLUL VI TOM SE INSTRUIEŞTE
Tom fu condus într-un mare apartament unde fu rugat sa se aşeze, lucru pe care refuza sa-1 faca atata timp cat oameni în varsta şi de rang înalt, şedeau în picioare. Ba, îi ruga şi el, de asemenea, sa se aşeze, dar ei se marginira sa murmure mulţumiri şi ramasera în picioare. Ar fi vrut sa insiste; dar „unchiul” sau, Contele Hertford, îi şopti la ureche:
— Va rog, nu insistaţi, principe; nu e admis ca ei sa stea jos, în prezenţa Voastra.
Lordul St. John fu anunţat şi dupa ce saluta pe Tom, îi zise:
— Vin din partea regelui într-o chestiune care cere o convorbire secreta. Ar binevoi Alteţa Voastra Regala sa concedieze pe toata lumea, în afara de Milord, Con tele Hertford?
Vazand ca Tom nu parea sa ştie cum se poate face acest lucru, Hertord îi şopti sa faca un semn cu mana, fara sa-şi dea osteneala de a vorbi, îndata ce nobilii din suita se îndepartara, lordul St. John relua:
— Majestatea Sa ordona ca, pentru înalte şi legiti me relaţii de Stat, prinţul sa binevoiasca a-şi ascunde infirmitatea, prin toate mijloacele ce-i stau în putinţa, pana ce se va însanatoşi, revenind la starea normala. Adica, principele nu va dezminţi pe nimeni ca el este adevaratul prinţ şi moştenitor al coroanei Angliei; sa-şi menţina demnitatea princiara şi sa primeasca fara nici un cuvant sau semn de protestare, reverenţele şi omagi ile ce i se datoreaza de drept, dupa protocol; sa înceteze de a vorbi, cu oricine, de acea origina joasa şi de acea existenţa josnica pe care boala le-a sugerat imaginaţiei lui tulburate; sa faca sforţari cu staruinţa de a-şi aminti faptele pe care era în masura sa le cunoasca şi daca le-a uitat, sa nu spuna nimic, sa nu tradeze nici prin vreun fel de surpriza, nici printr-un alt fel de semn, ca nu şi le aminteşte, în ceremonii, de fiecare data cand ceva 1-ar pune în încurcatura asupra celor ce ar avea de spus ori de facut, nu va lasa sa se vada nici un fel de nelinişte curioşilor care îl privesc. Va lua însa, avizul Lordului Hertford sau al umilei mele persoane, pe care Regele a însarcinat-o de a fi în serviciile sale şi la dispoziţia sa, pana ce acest ordin va fi revocat. Aşa este voinţa Ma- j e staţii Sale Regelui, care adreseaza salutarile sale Al teţei Voastre Regale şi roaga pe Dumnezeu sa se în dure, în bunatatea lui, sa va trimita, cat mai grabnic, însanatoşirea şi sa fiţi acum şi pururea în sfanta lui paza.
Lordul St. John, Facu o reverenţa şi se dadu la o parte. Tom raspunse, cu resemnare:
— Regele a vorbit! Nimeni nu trebuie sa întoarca ordinele Regelui; iar daca ele nu convin, trebuiesc
totuşi, acomodate prin artificii subtile. Regele va fi ascultat.
Lord Herford remarca:
— Date fiind ordinele Majestaţii Sale Regelui cu privire la carti şi tot felul de lucruri serioase, poate ca ar placea Alteţei Voastre sa-şi petreaca timpul cu oareca re divertismente vesele, cel putin ca ea sa nu fie obosita de banchet şi, în consecinţa, sa nu se resimta, dupa…
Figura lui Tom exprima o surpriza îngrijorata şi se roşi cand observa privirile lordului St. John, trist fixate asupra lui. Acesta, lua cuvantul.
Memoria nu va serveşte înca şi aţi întalnit cate va surprize. Dar aceasta, sa nu va tulbure, fiindca e o stare ce nu va dura, o stare care va dispare cand va veni convalescenţa. Lordul Hertford, vorbea de banchetul Cetaţii, la care Majestatea Sa regele, a promis, înca de acum doua luni, ca Alteţa Voastra va asista.
Trebuie sa marturisesc ca aceasta mi-a scapat, zise Tom cu vocea nehotarata, înroşindu-se din nou. în acest moment se anunţa Lady Elisabeth şi Lady Jeane Grey. Cei doi lorzi schimbara o privire de înţelegere şi Hertford se îndrepta repede spre uşa.
Cum tinerele fete treceau prin faţa lui, le zise aproape în şoapta:
— Va rog prinţese, a nu parea ca remarcaţi biza reriile sale şi nici sa arataţi surpriza, daca memoria îi lipseşte. Veţi avea mahnirea sa vedeţi cum ea îl para seşte la fiece ocazie.
în acelaşi timp, lordul St. John, spunea la urechea lui Tom:
— Va rog, Milord, pastraţi cu limpezime memoria dorinţelor Majestaţii Sale. Aduceţi-va aminte pe cat puteţi şi prefaceţi-va a va aminti tot.
Ele nu trebuie sa bage de seama ca v-aţi schimbat mult, caci ştiţi cat va iubesc tovaraşele Voastre de jocuri şi cat s-ar întrista. Alteţa Voastra doreşte sa raman? Sau unchiul Vostru?
Tom facu un gest de consimţire şi murmura un cuvant, caci deja în inima lui simpla, hotarase a lucra cat mai bine pentru a se conforma ordinelor regelui. Cu toate precauţiile, conversaţia între cei trei tineri, deveni la moment, încurcata. E drept ca nu o data Tom fii gata sa se prosterneze şi sa dea pe faţa rolul sau atroce; dar tactul prinţesei Elisabeth îl scapa, tot aşa cum un cuvant, al unuia sau al celuilalt din nobilii vigilenţi, aruncat ca din întamplare, avu acelaşi efect fericit.
Odata, micuţa Lady Jeane, adresandu-se lui Tom îl încurca prin aceasta întrebare:
— Ati prezentat respectele Voastre, Majestaţii Sale Regina, astazi, Milord?
Tom ezita, paru nenorocit şi vru sa îngane ceva la întamplare, cand Lord St. John lua cuvantul şi raspunse pentru el cu graţia uşoara a unui curtean obişnuit sa întalneasca unele cazuri spinoase, totdeauna în masura sa le pareze.
— Desigur, Prinţesa, şi ea a fost foarte sensibila şi mişcata în acelaşi timp de starea M.S. Regelui; nu e aşa Alteţa?
Tom murmura ceva, ce putea fi luat ca o afirmaţie dar se simţea alunecand pe un teren periculos, în clipa urmatoare, se puse chestiunea ca Tom nu va mai studia pentru moment, la care mica prinţesa striga:
—E pacat, e, cu drept cuvant, pacat! Ari fi facut progrese. Dar aveti rabdare. Aceasta nu va fi pentru multa vreme. Veţi avea înca posibilitatea sa deveniţi un savant ca tatal Vostru şi sa treceţi drept un maestru în limba Voastra ca şi în multe altele, bunul meu principe.
— Tatal meu! striga Tom, uitand de sine. Jur ca vorbeşte limba lui cum o vorbeşte un porc care zace în cocina, iar cat despre ştiinţa, cat de puţin…
Ridica fruntea şi întalni un avertisment solemn în ochii lordului St. John. Se opri, se înroşi, apoi continua trist, cu vocea stinsa:
Ah! Boala mea ma chinuie din nou şi spiritul meu se rataceşte. N-am avut intenţia de a fi nereverentios faţa de graţiosul meu suveran.
O ştim seniore, zise Prinţesa Elisabeth, luand mana „fratelui sau” în ale sale şi strangand-o cu res pect. Nu va necajiţi pentru aceasta. Nu e greşeala Voas tra ci a bolii.
Sunteti o consolatrice? Amabila, scumpa lady, zise Tom recunoscator, şi inima mea ma îndeamna sa va mulţumesc daca aş avea îndrazneala.
La un moment dat, maliţioasa micuţa Lady Jeane, arunca lui Tom o fraza în limba elena.
Principesa Elisabeth vazu îndata, dupa albul senin ce se aşternu pe faţa prinţului, ca sageata îşi depaşise scopul şi, foarte calina ea o înapoie luand, în greceşte, apararea lui Tom. Apoi, convorbirea se urma asupra altui subiect.
în general, timpul trecea placut şi fara multe încurcaturi. Şirurile de stanci de la suprafaţa marii şi bancurile de nisip, deveneau din ce în ce mai puţin numeroase iar Tom se simţea din ce în ce mai în voie, vazand ca toţi puneau atata bunatate în a-1 ajuta şi a nu-i observa greşelile. Cand fu vorba ca tinerele lady sa-1 însoţeasca la banchetul lordului-primar, la serata, inima lui sari din loc de bucurie şi de iuţeala batailor. Simţea acum, ca nu va fi fara prieteni, în mijlocul acelei lumi de straini, pe cand cu o ora mai devreme ideea de a fi însoţit de ele ar fi fost pentru el un chin insuportabil.
îngerii pazitori ai lui Tom: cei doi lorzi, fusesera mai puţin satisfacuţi de convorbire decat ceilalţi interlocutori.
Ei aveau impresia ca piloteaza o corabie mare prinrr-o trecatoare periculoasa; erau în mod permanent în alarma şi gaseau ca sarcina lor nu era un joc de copii aşa ca, în momentul cand vizita prinţesei atinse sfarşitul şi cand se anunţa lordul Guilford Dudley, nu numai ca simţira în ce masura fusesera puşi la contribuţie deocamdata, ci ca, înca nu erau în condiţiile cele mai bune pentru a-şi relua vasul şi a reîncepe acest periculos voiaj.
Aşa ca ei sfatuira, respectuos, pe Tom sa se scuze, aceea ce el era foarte fericit sa faca în ciuda umbrei uşoare de dezamagire ce aparu pe faţa Lady-ei Jeane cand auzi pe frumosul adolescent refuzand audienţa.
Se produse atunci, un fel de tacere a aşteptarii din care Tom nu putea înţelege nimic.
Arunca o privire spre lordul Hertford, care, însa, îi facu semn ca nici el nu înţelege mai mult.
Diligenta Elizabeth îi veni în ajutor cu obişnuita ei graţie. Facu o reverenţa şi zise:
— Graţiosul principe, fratele meu, ne da voie sa ne retragem?
Tom raspunse:
— într-adevar, senioriile voastre vor avea de la mine tot ce vor cere şi aş dori sa le dau mai mult decat sta în modestele mele puteri, pentru a nu fi lipsit de bucuria ce-mi da prezenţa lor. Petrecere buna şi Dumnezeu cu voi!
Apoi, surase în sine la acest gand:
„N-a fost zadarnica viaţa mea cu prinţii, în lecturile mele. Am învaţat cateva fraze frumoase din limbajul lor elegant şi înflorat!”
Cand ilustrele prinţese plecara, Tom se întoarse cu laşitudine catre mentorii sai.
— E cu voia senioriilor voastre şi îmi permiteţi sa merg sa ma odihnesc într-un colţ? zise el.
Lordul Hertford raspunse:
— Dorinţa alteţei Voastre este pentru noi un or din; n-aveam decat sa ne supunem. Ca vreţi sa va odih niţi, este cu drept cuvant un lucru necesar, pentru ca în curand va trebui sa mergeţi în oraş.
Lordul atinse un clopot şi un paj aparu. I se dete ordin sa cheme pe Sir Herbert.
Nobilul sosi îndata şi conduse pe Tom în apartamentul sau particular. Prima mişcare a lui Tom fu sa ia o cana de apa; dar un servitor, îmbracat de sus şi pana jos în matase, îl simţi, puse un genunchi la pamant şi îi prezenta paharul pe o tava de argint aurit.
Dupa aceea, captivul obosit, se aşeza şi vrand sa-şi scoata ghetele, ceru timid, autorizaţia cu privirea. Dar un alt servitor, în matase şi catifea, se îngenunche în faţa lui şi facu el acest lucru. Tom, mai facu doua sau trei alte încercari ca sa se serveasca singur, dar, de fiecare data i se lua înainte şi, la sfarşit renunţa. Cu un suspin de resemnare, murmura, însa: „Blestemat sa fiu!; Dar ma nur ca nu vor sa şi respire pentru mine!”
în fine, cand fu încalţat şi îmbracat într-un halat bogat, fu lasat sa se odihneasca. Dar, nu sa doarma caci capul sau era plin de ganduri şi camera prea plina de oameni. Nu putea sa izgoneasca pe primele, aşa ca ele ramaneau pe loc; nu ştia cum sa se scape nici de ceilalţi, aşa ca ramaneau şi ei pe loc, spre regretul lui şi al lor.
Plecarea lui Tom, dadu libertatea celor doi nobili gardieni ai sai. Un moment, ei ramasera visatori, dand din cap şi masurand în lung şi în lat încaperea, în fine, lordul St. John, lua cuvantul:
Sincer vorbind, ce gandiţi dumneavoastra, zise el.
Sincer, hm, hm! Regele nu mai are mult de trait, nepotul meu e nebun şi… nebun se va urca pe tron şi nebun va domni. Dumnezeu sa apere Anglia; are mare nevoie!
Da, ne aşteapta numai bine. Dar… nu faceţi o eroare în privinţa… cand e vorba de…
Ezita şi, în sfarşit tacu fara sa termine. Fara îndoiala, simţea ca îi fuge pamantul de sub picioare. Lord Hertford se opri în faţa lui şi, privindu-1 bine în ochi, clar şi sincer îi zise:
Vorbiţi… nimeni în afara de mine, nu va aude. O eroare… relativ la ce?
N-aş putea vorbi cu placere de aceasta ches tiune, care atinge îndeaproape sangele dumneavoastra, seniore. Dar, iartaţi-ma daca va ofensez: nu vi se pare straniu ca boala a putut sa schimbe în aşa masura în faţişarea şi manierele sale? Nu spun ca ele nu sunt tot princiare; dar sunt altele, în oarecare amanunte, decat cele pe care eram obişnuiţi sa le vedem la el. Nu vi se pare straniu ca nebunia sa a izgonit din biata-i memorie pana şi figura tatalui sau; respectul şi omagiile ce îi sunt datorate de anturajul sau; ca îşi reaminteşte limba latina, în timp ce nu-şi aduce aminte nici de greaca nici de franceza? Milord, sa nu va simţiţi ofensat, dar uşuraţi spiritul meu de îngrijorare şi primiţi viile mele mulţumiri. Nu mi-a spus el ca nu este el prinţul şi ca…
— Destul, Milord. Dumneavoastra comiteţi o înal ta tradare! Aţi uitat ordinul Regelui? Amintiţi-va ca nu mai daca va ascult devin complicele dumneavoastra.
St. John pali şi relua grabit:
Am greşit, o marturisesc. Nu ma tradaţi; sa ma ierte generozitatea voastra şi niciodata nu voi mai gan di şi nici nu voi mai vorbi de aşa ceva. Nu procedaţi drastic, cu mine, Milord, caci sunt pierdut.
Bine, Milord. Fiindca promiteţi sa nu mai ofen saţi cu asemenea cuvinte nici urechile mele nici pe ale altora, admitem ca n-ati spus nimic. Dar nu trebuie sa mai aveţi asemenea presupuneri. E fiul sorei mele; nu e vocea ei, figura ei, talia ei, care-mi sunt cunoscute de la naşterea ei? Nebunia poate sa dea ocazie la cele mai extraordinare contradicţii pe care le observaţi la el şi chiar mai mult. Nu va amintiţi ca batranul baron Mar- ley, fiind nebun, uita amintirea propriei lui existenţe, cu toate ca avea peste şaizeci de ani, ca se da drept un altul, ca îşi spunea chiar, fiul Mariei Magdalena, afirma ca îi este capul facut din sticla de Spania, fapt pentru care nu permitea nimanui sa-1 atinga, temandu-se ca vreun neîndemanatic, dintr-o întamplare nenorocita sa nu i-1 sparga?
Izgoniţi, deci, aceste presupuneri, Milord. Este adevaratul prinţ, îl cunosc bine şi va fi Rege. E bine pentru dumneavoastra sa va bagaţi aceasta în cap.
Dupa cateva cuvinte în care lordul St. John îşi închidea eroarea pe cat era posibil, pierzandu-se în proteste şi afirmaţii ca, acum, credinţa lui era solid stabilita şi nu mai putea fi distrusa de nici o îndoiala, lordul Hertford, concedie pe însoţitorul sau de paza şi se aşeza sa vegheze singur, în curand el era adancit în meditaţii şi, neaparat, cu cat gandea, cu atat era mai îngrijorat, începu sa mearga prin camera, murmurand:
„Haida, de! Este prinţul! Pamantul, putea el sa dea doua fiinţe de sange şi naşteri diferite atat de minunat asemanatoare?
Şi, chiar daca ar fi fost astfel, ar fi fost un miracol straniu ca întamplarea sa fi pus pe unul în locul celuilalt. Nu. E absurd, absurd, absurd!” Apoi, continua: „Ca un impostor sa faca sa treaca drept prinţ, asta, la rigoare, ar parea natural; e de admis, e de înţeles. Dar s-a vazut vreodata un impostor care, tratat ca prinţ de rege, de curte, de toţi, sa nege aceasta calitate şi sa protesteze contra ridicarii sale? Nu! Pe sufletul Sfantului Swithin, nu! E adevaratul prinţ, înnebunit!”
CAPITOLUL VII ÎNTÂIUL PRÂNZ REGAL AL LUI TOM
Catre ora unu dupa-amiaza, Tom se supuse cu resemnare, încercarilor de costume pentru pranz. Se vazu îmbracat tot atat de somptuos ca înainte, dar deosebit, de la cap pana la picioare, altfel. Fu condus, atunci, cu mare ceremonie, într-o sala mare şi luxoasa, unde era aşezata o masa pentru o singura persoana.
Vasararia de aur masiv, împodobita cu desene cizelate abil, care le dadea o valoare nepreţuita, cu atat mai mult cu cat erau opera lui Benvenuto.
Odaia era ocupata pe jumatate de slujitori nobili. Duhovnicul prinţului, spuse rugaciunea de masa. Tom a carui foame fusese multa vreme fugita din structura lui, se repezi asupra alimentelor, dar fu împiedicat de contele de Berkeley care îi prinse un şervet la gat. înaltul privilegiu era ereditar în aceasta nobila familie. Nobilul paharnic era prezent şi exprima la fiecare moment, cu anticipaţie, dorinţa prinţului de a i se da vin Gustatorul Alteţei Sale Prinţul de Galles, era, de asemenea aici, gata sa guste, la ordinele sale, bucatele suspecte, cu riscul de a fi otravit. La acea epoca, gustatorul nu avea decat o sarcina onorifica, fiind chemat rar de tot s-o exercite; dar fusese o vreme, puţin îndepartata, cand funcţia de gustator nu era fara pericol şi nu era o cinste de invidiat.
S-ar parea straniu ca nu se întrebuinţa pentru aceasta funcţie un caine sau un raufacator, dar, toate acţiunile regilor sunt stranii. Mai era lordul dArcy, primul nobil al camerei, care facea nu se ştie ce; dar era prezent şi asta era destul; apoi primul lord chelar, care şedea la spatele scaunului lui Tom, pentru a veghea la ceremonial, sub ordinele marelui maestru şi ale primului nobil al bucatariei. Tom avea trei sute optzeci şi patru de servitori ataşaţi la persoana sa; dar, desigur, nu erau toţi în aceasta sala, nu era macar un sfert şi Tom nu presupunea înca existenţa celorlalţi.
Toate personajele prezente fusesera instruite ca sa-şi aduca aminte ca prinţul îşi pierduse, pentru un moment raţiunea şi sa nu lase a se vedea nici o surpriza a capriciilor sale.
Aceste „capricii” li se aratara în curand, dar ele nu rascolira decat compatimirea şi durerea lor, în nici un caz veselia şi rasul. Era o mare întristare pentru ei sa-şi vada prinţul iubit, aşa de copleşit. Mai ales, sarmanul Tom, manca numai cu degetele, dar nimeni nu suradea, nici nu parea chiar sa bage de seama. Examinand cu seriozitate şervetul sau, care era de o fabricaţie foarte rara, el zise cu simplicitate:
— Va rog, luati-1 de aici, în stangacia mea, 1-aş putea murdari.
Nobilul ereditar al lenjeriei, îl scoase fara sa zica nici O vorba.
Viu interesat de napi şi laptuci, Tom întreba ce erau şi daca şi aici se mananca, fiindca el nu avusese multa vreme decat aceste vegetale, înainte vreme importate din Olanda ca lucruri rare, ajunse mai pe urma sa fie introduse în Anglia. I se raspunse la întrebare cu un mare respect fara a se manifesta nici cea mai mica mirare. Cand sfarşise desertul, îşi umplu buzunarele cu alune şi nimeni nu-1 opri, ba nici nu paru sa bage de seama. Dar, un moment dupa aceea, remarca el însuşi şi se arata amarat, caci era primul gest pe care-şi permisese sa-1 faca din proprie iniţiativa în tot timpul dejunului şi simţi ca era în el ceva impropriu, nedemn de un prinţ, în acest moment muşchii nasului sau începura a se harţui şi extremitatea acestui organ începu a-1 manca! Aceasta prelungindu-se, Tom simti o tulburare crescanda.
Privii cu durere pe toţi nobilii, unul dupa altul şi lacrimi îi aparura în ochi. Ei se grabira sa alerge spre el, cu figurile consternate şi sa-1 întrebe de cauza supararii sale. Tom le raspunse cu o nelinişte nevinovata:
— Implor indulgenţa Voastra: nasul meu, ma ma nanca, teribil. Care este obiceiul şi ce se face în aseme nea caz? Şi, va rog grabiţi-va caci, uite, chiar acum n-o sa mai pot suporta.
Nimeni nu surase; toţi ramasera înlemniţi şi se priveau unul pe altul cerşindu-şi un sfat. Ce sa hotarasca? Era un loc gol, un obstacol şi nimic în istoria Angliei nu arata cum trebuie trecut. Maestrul de ceremonii nu era acolo: nu era nimeni care sa îndrazneasca a se aventura pe aceasta mare periculoasa, ori care sa rişte încercarea de a rezolva aceasta importanta problema. Vai! Nu exista Scarpinator Ereditar, în timpul acesta, lacrimile trecusera peste malurile lor şi începura a curge pe obrajii lui Tom.
Nasul sau, gadilat, cerea mai imperios ca oricand, ajutor, în sfarşit, natura rasturna barierele etichetei: Tom ceru în sine scuza de raul pe care îl va face şi uşura inimile încarcate ale curtenilor sai, scarpinandu-şi singur, nasul.
Masa era terminata. Un nobil vine şi îi pune în faţa un ibric de aur, conţinand apa de trandafir pentru a-şi spala gura şi degetele, şi nobilul ereditar pentru lenjerie vine şi se aşeaza langa el cu un şervet. Tom încurcat, priveşte ibricul un minut sau doua, apoi ducan-du-1 la buze, bau, grav, o gura. Şi, întorcandu-se catre nobilul care aştepta, îi zise:
— Nu, asta nu-mi place, Milord, mirosul e destul de placut, dar e prea fad.
Aceasta noua excentricitate a prinţului rupse toate inimile, caci tristul spectacol, cum ar fi putut provoca ceva îmbucurator? Alta boroboaţa a lui Tom, fu aceea de a se ridica şi a pleca de la masa în momentul cand capelanul se aşezase în spartele scaunului sau şi cu mainile deasupra capului, cu ochii ridicaţi spre cer, începea rugaciunea de binecuvantare.
Nici de aceasta data nimeni nu paru a observa ca prinţul facea ceva nemaiauzit.
La cererea sa, micul nostru prieten, fu recondus în apartamentul sau particular şi lasat singur cu propriile sale preocupari. Pe captuşeala de stejar a pereţilor erau suspendate, pe carlige, diferite piese ale unei armuri stralucitoare de oţel, damaschinate, încrustate cu aur.
Aceasta panoplie razboinica, aparţinand adevaratului prinţ, era un cadou de la doamna Parr, regina. Tom puse zalele, manuşile de oţel, coiful împodobit cu pene şi toate piesele pe care putut sa le îmbrace ca sa puna şi restul; dar îşi aduse aminte de alunele pe care le luase şi la bucuria ce ar avea sa le manance, aici, fara nici un ochi care 1-ar privi, fara nobilii ereditari care sa-1 copleşeasca tot timpul cu serviciile lor. Arunci, puse la loc toate lucrurile frumoase şi începu sa sparga alune, simţindu-se fericit pentru prima data de cand Dumnezeu îl facuse prinţ, pentru pacatele lui. Cand nu mai avu alune, zari într-un cabinet cateva carţi, printre care una conţinea protocolul la Curtea Angliei. Era un chilipir neaşteptat, o pleaşca.
Se culca pe un divan moale şi începu sa se instruiasca cu un zel demn de toata lauda. Sa-1 lasam cii aceasta ocupaţie.
CAPITOLUL VIII
CHESTIUNEA SIGILIULUI
Catre orele cinci, Hernie VIII, se deştepta dintr-un somn agitat şi murmura:
„Vise sinistre, vise sinistre! Sfarşitul meu este aproape: iata ce spun aceste presentimente şi pulsul meu slabit confirma.”
Deodata o flacara de manie i se aprinse în ochi:
„Şi, totuşi, nu vreau sa mor atata timp cat el traieşte”, pronunţa Regele. Vazandu-1 deşteptat, unul din ofiţerii sai, îl întreba care este dorinţa lui în privinţa lordului cancelar, care aşteapta în camera vecina.
— Introdu-1; sa-1 introduca! Exclama cu vioiciune Regele.
Lordul Cancelar intra, cazu în genunchi langa parul regal şi zise:
Urmand voinţa Majestaţii Sale, pairii regatului, îmbracaţi în robele lor, sunt în acest moment la bara Parlamentului, unde, confirmand condamnarea ducelui de Norfolk, aşteapta cu umilinţa aceea ce Majestatea Voastra va binevoi sa decida. O raza de bucurie luci pe faţa regelui.
Scoala-ma! zise el. Vreau sa ma duc în persoa na la Parlament, şi cu mana mea sa sigilez ordinul de execuţie care ma va scapa…
Vocea lui se strangula, o paloare mortala îi trase viaţa din obraji. Nobilii îl reaşezara pe perna şi se grabira sa-1 reconforteze cu un întaritor, în curand, el se exprima cu tristeţe:
— Vai! Aşteptam atat de nerabdator aceasta ora binecuvantata! Şi iata ca vine prea tarziu. Sunt amagit în aceasta speranţa atat de mangaietoare. Dar grabi ţi-va, grabiţi-va! Sa se însarcineze alţii cu acest oficiu care mie îmi este refuzat.
Trimit sigiliul meu cel mare unei Comisii: alegeţi nobilii care o vor compune şi aşezaţi-va la lucru. Gra-biţi-va! înainte ca soarele sa-şi fi ispravit cursa, adu-ceţi-mi capul Im ca sa-1 pot vedea!
Totul va fi facut conform ordinului Regelui. N-ar dori Majestatea Voastra sa ordone ca sigiliul sa-mi fie remis, astfel ca sa-mi pot îndeplini însarcinarea?
-Sigiliul? Cine ţine sigiliul daca nu Dumnea voastra?
Sa nu se supere Majestatea Voastra; mi 1-aţi luat acum doua zile, spunand ca nu se va întrebuinţa pana cand mana voastra regala nu-1 va fi pus pe sen tinţa de condamnare a ducelui de Norfolk.
— Perfect, îmi aduc aminte. Dar, ce 1-am facut? Sunt foarte slabit. Adesea, în ultimele zile memoria ma paraseşte cu desavarşire. E straniu…
Regele lasa sa-i scape cateva vorbe neînţelese; din cand în cand, el clatina moale capul lui alb şi cu sforţari, încerca sa-şi aduca aminte ce facuse cu sigiliul, în fine, Hertford se aşeza în genunchi şi hazarda o parere.
Sire, daca pot îndrazni sa-mi permit, mai mulţi din cei de faţa îşi amintesc, ca şi mine, ca aţi încredinţat marele sigiliu, Alteţei Sale Prinţului de Galles ca el sa-1 ţina pana în ziua… E adevarat, absolut adevarat! întrerupse regele.
— Duceri-va şi-1 chemari. Duceri-va î Timpul trece! Lordul Hertford alerga la Tom. în curand reveni la rege, tulburat şi cu mainile goale:
— Cu mare durere, regele meu, zise el, va aduc asemenea penibile şi inoportune noutaţi; dar este voia lui Dumnezeu ca întristarea prinţului sa se prelungeas ca înca şi sa nu-şi poata aduce aminte ca a primit sigi liul. Aşa ca, am venit în graba sa va previn, gandind ca ar fi o pierdere inutila de timp preţios sa caut în toate camerele şi saloanele apartamentului Alteţei Sale Re gale.
Un geamat al Regelui îl întrerupse. Dar, dupa o scurta pauza, Regele pronunţa cu o voce adanc întristata:
— Acest sarman copil sa fie lasat în pace. Mana lui Dumnezeu s-a apasat prea tare pe el. Inima mea se rupe de compatimire pentru el şi sunt îndurerat ca nu pot duce eu povara lui pe umerii mei batrani şi copleşiţi, ca astfel sa-1 lasam în voia lui.
închise ochii, murmura cateva cuvinte, apoi, ramase liniştit. Un moment dupa aceea îi redeschise, îi îndrepta vag, plimbandu-şi privirea în jur, pana ce întalni pe lordul-cancelar, îngenuncheat. Deodata, faţa lui se împurpura de manie:
— Ce! înca aici! Striga el. Pentru numele lui Dum nezeu, daca nu pleci cat mai repede pentru a sfarşi cu tradatorul, coroana ta va putea sa se odihneasca maine de a mai încercui un cap, de asemenea, condamnat!
Cancelarul, tremurand, raspunse:
Rog pe Majestatea Voastra sa ma ierte! Aştep tam sigiliul.
Ti-ai pierdut minţile? Sigiliul cel mic, pe care îl purtam, alta data cu mine, se afla acum în vistieria mea. Şi daca sigiliul cel mare s-a pierdut, cel mic nu e de ajuns? Du-te!
Şi aminteşte-ti ca nu trebuie sa te reîntorci fara sa-mi aduci capul lui.
Sarmanul Cancelar, parasi în graba acest loc periculos. Tot astfel, comisia nu-şi pierdu timpul şi dadu Parlamentului servil asentimentul regal, care fixa pe a doua zi execuţia capitala a primului pair al Angliei, nefericitul duce de Norfolk.
CAPITOLUL IX
SERBAREA NAUTICĂ
La orele noua seara, imensa faţada a palatului care da spre fluviu scanteia de lumini.
Fluviul chiar, atat pe cat vederea putea cuprinde în direcţia oraşului, era acoperit de vase de placere, toate împodobite cu lanterne şi culori, leganate vesel de talazuri, ceea ce îl facea sa se asemene cu o imensa gradina luminoasa de flori, tulburata, bland, de briza estivala. Peronul cel mare, de piatra, ale carui trepte coborau pana la nivelul apei, atat de larg cat sa înghesui pe el toata armata unui principat german, prezenta un tablou demn de vazut cu şiragurile sale de halebardieri regali în armura stralucitoare şi nenumaraţi servitori în costume sclipitoare care se duceau şi veneau, urcau şi coborau în graba preparativelor.
Deodata, la un ordin, toate creaturile vii disparura de pe trepte, aerul deveni greu de tacerea aşteptarii.
Atat cat ochiul putea strabate, se vedeau miile de oameni, care, în picioare, pe vase, adapostind ochii de lumina lanternelor şi a torţelor, priveau fix spre palat.
Un şir de patruzeci-cincizeci de barci de gala, alunecau spre peron. Aproape în întregime aurite, prorele şi pupele lor erau sculptate cu multa arta. Unele erau împodobite cu steaguri şi flamuri, altele cu postav de fir de aur şi cu tapiserii pe care erau brodate armorii; altele cu drapele garnisite cu numeroşi clopoţei de argint care înganau o muzica vesela cand briza îi mişca; altele şi mai mareţe, aparţinand seniorilor suitei prinţului, erau garnisite în parti în mod pitoresc, cu scuturi bla-zonate, armele proprietarilor lor.
Fiecare barca de gala, era remorcata de o.alta barca, ce, în afara de vaslaşi, purta un mare numar de soldaţi cu caşti stralucitoare şi o companie de muzicanţi.
Avangarda cortegiului, o trupa de halebardieri, se arata acum în poarta cea mare. Aceştia erau îmbracaţi în mare-ţinuta, cu pantaloni vargaţi cu negru şi brun, cu tunici scurte de postav roşu închis şi albastru, pe care în faţa şi în spate, era brodat blazonul prinţului: trei pene. Pe cap, purtau toce de catifea cu un trandafir de argint la o parte. Codaşii halebarzilor, erau bagaţi, parca în cutii de catifea caramizie fixata în cuie aurite şi împodobita cu ciucuri de aur.
Halebardierii se aranjara pe doua randuri lungi, la dreapta şi la stanga, începand de la poarta palatului şi sfarşindu-se în marginea apei. Un covor gros; jumatate postav, jumatate catifea, fu desfaşurat şi întins între ei de servitorii care purtau livreaua prinţului.
Cand fura gata cu totul, o sonerie de trompete rasuna în interiorul palatului. Muzicanţii de pe fluviu, raspunsera şi doi aprozi ţinand o bagheta alba, ieşira cu pas lent şi majestuos. Erau.urmaţi de un ofiţer, care ducea masa cetaţeneasca. Dupa el venea purtatorul sabiei oraşului, sergenţii de garda în uniforma lor completa, cu insigne pe maneci; apoi primul crainic de arme în camaşa de zale, mai mulţi cavaleri ai ordinului Bain, cu manecile lor împodobite în dantele albe, aghio-tantii lor, judecatorii în robe de materie stacojie, cu coafura lor speciala; lordul Mare Cancelar al Angliei în roba de stofa stacojie, deschisa în faţa şi marginita de petit-gris; o deputaţiune de consilieri municipali în mantale stacojii; somitaţile diferitelor corpuri ale cetaţii în costumele lor de gala. Veneau apoi, doisprezece nobili francezi îmbracaţi admirabil în tunici de damasc alb brodat cu aur, în manteluţe de catifea caramizie dublata cu tafta violeta şi cu pantaloni scurţi de culoare roz-alba. Ei, luara loc în partea de jos a peronului. Faceau parte din suita ambasadorului Franţei. Doisprezece cavaleri din suita ambasadorului Spaniei, îmbracaţi în catifea neagra, fara nici o podoaba, îi urmau.
Dupa ei, veneau mai mulţi membri ai înaltei no-bleţi engleze, cu oamenii lor.
O noua sonerie de trompete rasuna în interior şi, în uşa, aparu unchiul prinţului, viitorul duce de Somerset. El purta o jacheta de ţesatura în aur cromat şi un mantou de satin, purpura, împodobit cu flori de aur şi cu arabescuri de fir de argint.
Se întoarse, scoase toca de pene, facu o reverenţa adanca şi începu sa coboare de-a-ndaratelea, înclinan-du-se ia flecare treapta. Trompetele sunara pentru a treia oara şi se auzira cuvintele acestea:
„Loc celui mai mare şi mai puternic Lord, Edu-ard, Prinţ de Galles!” Pe creasta zidurilor palatului, limbi de flacari roşii se aprinsera cu o explozie de tunet. Lumea îngramadita pe fluviu, scoase o zgomotoasa urare de bun-venit şi Tom Canty, cauza şi eroul acestei sarbatori, se opri un moment în vazul tuturor şi înclina uşor capul lui princiar
Era îmbracat, somptuos, într-o tunica de satin alb cu plastron de purpura semanat de diamante şi marginit de hermina. Pe deasupra, purta o manteluţa de brocard alb, garnisita cu trei pene, captuşita cu satin albastru, semanata cu perle şi pietre preţioase şi susţinuta cu o agrafa de briliante.
La gatul lui atarna ordinul „ Jaretierei” şi mai multe ordine straine şi cand lumina cadea pe el, pietrele scan-teiau, focuri orbitoare.
O, Tom Canty! Nascut într-o cocioaba, crescut în baltoacele Londrei, obişnuit cu zdrenţele, cu murdaria, cu mizeria, ce spectacol
CAPITOLUL X
SUFERINŢELE PRINŢULUI
Am lasat pe John Canty la Offal Court, tarand dupa el pe adevaratul prinţ, urmat de o haita galagioasa şi amuzata. O singura voce se ridicase în favoarea captivului; dar nimeni nu-i daduse atenţie. Ba, abia daca fusese auzita, aşa de mare era vacarmul. Prinţul, furios de tratamentul ce-i fusese aplicat, continua sa lupte ca sa scape cu toate ca John Canty, pierzand putina rabdare ce avea, ridica naprasnic, reteveiul deasupra capului prinţului. Atunci persoana care luase apararea nenorocitului copil, opri braţul omului care primi lovitura peste propriul sau pumn.
— A, ha! Tu vrei sa te amesteci? Striga Canty. Ei, bine, iata-ţi osteneala! Şi îl lovi cu reteveiul în cap. Se auzi un tipat şi, o masa informa se prabuşi la pamant, sub picioarele mulţimii care, lasand, la moment, victima singura în întuneric, se ducea mai departe, distracţia ei nefiind tulburata deloc prin acest incident.
In sfarşit, prinţul se pomeni la John Canty, a carui uşa era deschisa pentru curioşi. La lumina slaba a unei lumanari 4e seu, înfipta în gatul unei sticle, el examina în cele mai mici amanunte înspaimantatoarea vizuina şi pe ocupanţii ei.
Doua fete tinere murdare, şi o femeie de varsta mijlocie erau ghemuite langa perete, într-un colţ cu aer de animale obişnuite la cel mai rau tratament, aştep-tandu-1 sau temandu-se de el. într-un alt colt, şedea pe vine o baba înspaimantatoare, cu parul alb în dezordine şi cu rautatea în ochi.
John Canty, i se adresa:
— Nu te mişca! Ai sa vezi o nostimada. Lasa-ne niţel sa radem şi dupa aceea vei putea sa-ţi joci pumnii cum vrei. Vino, încoace, pici obraznic! Ia repeta, înca, invenţia ta, daca n-ai uitat-o. Spune-ti numele. Cine eşti? Mania împurpura obrajii prinţului. Fixand o privire ferma şi dispreţuitoare pe figura individului, raspunse:
— Trebuie sa fie cineva aşa de prost nascut cum eşti tu, ca sa-mi ceara sa vorbesc. Ţi-o spun acum, cum ţi-am mai spus-o înainte: sunt Eduard, Prinţul de Galles.
Surpriza produsa de acest uluitor raspuns ţintui de pardoseala picioarele vrajitoarei şi aproape îi opri respiraţia. Ea privi pe prinţ, cu un aer de nauceala care amuza pe şnapanul ei de fiu şi îl facu sa se strambe de ras. Dar efectul asupra mamei şi surorilor lui Tom, fu altul. Teama lor de un tratament mai rau facuse loc spaimei de ceea ce îl aştepta pe copil. Durerea şi groaza li se citeau pe faţa. Se repezira strigand:
— O! Sarmane Tom, sarmane micuţ!
Mama, cazu în genunchi în faţa prinţului, puse mana pe umerii lui, îşi fixa ochii plini de lacrimi pe figura lui şi gemu:
— O, sarmanul meu copil! Lecturile tale nebune au încheiat prin a-şi face blestemata lor datorie şi ţi-au zapacit minţile. Ah, de ce nu le-ai lasat cand eu cau tam sa te feresc de ele? îmi sfaşii inima, inima mamei tale!
Prinţul o privi în faţa şi gentil, zise:
Fiul tau e sanatos. El nu şi-a pierdut minţile. Linişteşte-te: sa fiu dus la palatul unde este el şi, înda ta, Regele tatal meu, ti-1 va da.
Regele, tatal tau! O! Copilul meu, nu prqnunţa aceste cuvinte care ar putea sa-ţi aduca , moartea şi sa ne dea nenorocire la toţi. Goneşte acest vis înspaimantator. Cheama-ti amintirile ratacite. Uita-te la mine. Nu sunt eu mama ta care te-a crescut şi te-a iubit?
Prinţul clatina din cap şi relua cu un ton ferm:
— Dumnezeu ştie cat sunt de mahnit ca te îndure rez; dar adevarul este ca pana în ziua de azi eu nu ti-am vazut niciodata faţa.
Femeia se prabuşi pe pardoseala şi începu sa planga cu hohote şi gemete care sfaşiau inima.
— Reprezentaţia continua, striga Canty. Hei, Nan! Hei, Bet! Fete fara educaţie. Staţi în picioare în faţa prinţului? în genunchi, samanţa de mizerie şi faceti-i reverenţa!
El însoţi aceste cuvinte de un ras grosolan. Fetele începura sa pledeze, timid, pentru fratele lor.
— Tata, zise Nan, lasa-1 sa se duca la culcare, som nul va vindeca aceasta nebunie. Te rog.
-?- Da, tata, zise Bet, lasa-1, e mai obosit ca în alte zile. Maine va merge sa cerşeasca, cu mai mult curaj şi nu se va întoarce cu mainile goale.
Aceasta observaţie, calma cheful tatalui şi reîntoarse spiritul sau la lucrurile practice.
întorcandu-se catre prinţ, îi zise cu manie:
Maine trebuie sa platim doi pence, auzi tu, bani pentru şase luni de chirie fara de care vom fi daţi afara! Arata-mi cat ai cules cu lenea ta de a cerşi.
Nu ma ofensa cu vorbele tale mizerabile, ras punse prinţul, îti repet: sunt fiul Regelui.
Palma mare a lui Canty se opri într-0 lovitura sonora pe umarul prinţului, care se rostogoli tocmai în braţele bunei femei Canty. Ea îl stranse la piept şi îl proteja contra unei grindini de lovituri şi de ghionturi, pe care le primi ea în locul lui. Fetele, înspaimantate, fugisera în colţul lor. Atunci, mama-mare, ca o furtuna sari în ajutor. Prinţul, sustragandu-se din braţele doam.-nei Canty, striga:
— Nu vreau sa suferi pentru mine, femeie. Lasa pe porcii aceştia sa se dea numai la mine!
Aceste cuvinte înfuriara porcii într-aşa grad, ca se pusera pe treaba fara sa mai piarda timpul. Amandoi, îl burduşira cu schimbul şi le administrara o bataie fetelor şi mamei pentru simpatia pe care i-o aratasera.
— Acum, toata lumea, în pat! Striga Canty. Distrac ţia m-a obosit.
El stinse lumina şi fiecare trecu la locul lui.
îndata ce sforaiturile capului de familie şi ale mamei-mari, marturisira ca ei dormeau, fetele se stre-curara langa stratul unde era culcat prinţul şi, cu duioşie, stransera pe el paie şi zdrenţe, pentru a-1 feri de frig. Apoi, mama se apropie de asemenea, îi mangaie parul şi planse aplecata deasupra lui, şoptindu-i la ureche cuvinte de mila şi de îmbarbatare. Ea pusese deoparte un coltuc de paine ca sa aiba el ce manca; dar durerea facuse sa-i piara copilului orice pofta, mai ales pentru un colţ de paine neagra şi rece. Era mişcat de intervenţia ei curajoasa, de mila ei, şi îi mulţumi în termeni plini de nobleţe şi de distincţie, apoi, o ruga sa se duca la culcare şi sa încerce sa uite greutaţile. Adauga ca Regele, tatal sau, nu va lasa fara recompensa devotamentul ei loial şi bunatatea.
Aceasta întoarcere la „nebunia” lui sfaşie din nou inima femeii. Ea stranse lung copilul la piept, apoi, cu lacrimile rau, se duse şi se arunca pe pat.
în timpul cat şezu acolo, ganditoare şi trista îi veni ideea ca în acest baiat e ceva de nedefinit care nu era în Tom Canty, nebun ori sanatos.
Ce era, ea n-ar fi putut spune, dar instinctul ei ascuţit de mama, îl înţelegea, îl percepea
Daca, într-adevar, baiatul nu era fiul ei? Ce absurditate! Aproape ca surase la aceasta idee care o urmarea, o harţuia, se crampona, refuza sa fuga ori sa se-faca uitata, în sfarşit, îşi dadu seama ca ea nu avea odihna atata vreme cat nu va fi stabilit, cu o dovada indiscutabila ca baiatul era fiul ei. Proba era necesara, pentru a se scapa de aceasta îndoiala apasatoare şi înspaimantatoare. Atunci, îşi puse din nou spiritul la tortura pentru a-şi imagina mijlocul de a stabili aceasta proba…
Dar nu era lucru uşor. Ea cumpani, unul dupa altul toate indiciile posibile, dar nici unul din ele nu parea absolut sigur; ori, o dovada neperfecta nu o putea satisface. Desigur, îşi spargea capul în zadar. Şi vazu ca va trebui sa renunţe la intenţie. Pe cand tragea ea aceasta concluzie descurajatoare, urechea ei prinse respiraţia regulata a copilului… înţelese ca era adormit. Dar, puţin mai pe urma, respiraţia regulata fu taiata de un suspin; de un ţipat uşor ca acela pe care îl scoate cineva cand are un coşmar. Aceasta întamplare îi sugera, deodata, ideea unei experienţe doveditoare. Se ridica, înfrigurata, fara zgomot şi se duse sa aprinda lumanarea.
„Cum n-am facut asta mai repede, îşi zise ea; aş fi ştiut deja. De cand, într-o zi, fiind mic, albindu-i faţa un nor pe praf, i-a intrat în ochi tocmai cand se deştepta din somn, el nu s-a trezit brusc din visele sale, ba nici macar din reverii fara sa duca mana la ochi, exact cum a facut atunci: cu palma în afara şi niciodata cu dosul în afara cum fac alte persoane. L-am observat de sute de ori şi niciodata n-a lipsit gestul acesta, nici nu 1-a facut altfel. Da… Acum voi şti!”
în acest timp ea se tarase pana la baiatul adormit, ţinand lumanarea a carei flacara o ascundea cu mana. Se apleca asupra lui, prudent, înfaşurandu-şi tulburarea şi abia respirand. Deodata, apropie lumina de faţa copilului şi, aproape de urechea lui. Ciocani în scandura cu degetul. Ochii adormitului se deschisera brusc. El arunca în juru-şi o privire vaga, dar nu facu nici un gest particular cu mana. Sarmana femeie, copleşita de surpriza, şi de durere, îşi pierdu cunoştinţa; dar învingan-du-şi emoţia, mangaie baiatul spre a-1 readormi.
Atunci, ea se îndeparta şi cernu în minte durerosul şi jalnicul rezultat al experienţei sale. încerca sa creada ca boala alungase gestul obişnuit al lui Tom, dar nu putea parveni. „Nu, îşi zicea ea, mainile sale nu sunt nebune, ele nu puteau sa se dezvete într-un timp aşa de scurt, de un aşa de vechi obicei. O, ce zi dureroasa pentru mine!”
Totodata, speranţa era, acum, tot aşa de încapaţa-. nata ca îndoiala mai înainte. Nu putea sa se hotarasca a primi verdictul acestei probe şi ar fi vrut sa-1 încerce din nou. Ca gestul obişnuit nu se produsese, era poate, o întamplare.
Ea deştepta copilul din somn, a doua oara, apoi a treia oara; dar, de fiecare data, rezultatul fu acelaşi.
Atunci, se culca din nou şi, penibil, termina prin a adormi, murmurand: „Dar nu-1 pot renega, oK! Nu, nu pot, e copilul meu”.
Experienţele sarmanei mame, încetand şi durerile prinţului cedand în mod treptat cu oboseala, el închise ochii şi cazu într-un somn adanc şi reparator. Orele treceau şi el dormea mereu ca un mort. în timpul somnului, dupa vreo patru-cinei ore, letargia lui începea sa dispara. Deodata, jumatate adormit, jumatate treaz, murmura: „Sir William” şi dupa un moment: „Hei! Şir William Herbert! Apropie-te şi asculta visul straniu care niciodata… Sir William, auzi!? Asculta… devenisem un sarac şi… Hei! Garzilor! Sir William! Cel Nu e nimeni în casa? Asta ar fî teribil dac…”
Ce ai? murmura cineva langa el. Pe cine strigi?
Pe Sir William Herbert. Tu cine eşti?
– Eu? Cine sa fiu, sora te, Nan! Oh, Tom!… Uitasem! Tu eşti înca nebun, sarman baiat, eşti, înca nebun! Aş fi putut sa nu ma deştept ca sa nu mai vad aceasta! Dar, te rog, ţine-ţi gura, daca nu, vom fi batuţi amandoi, pisagiţi ca ipsosul!
Prinţul tremurand se ridica pe jumatate. Amintirea îngrozitoare ce-i dadeau vanataile amorţite îl readuse la realitate şi îl facu sa se lase pe gramada de paie infecte.
— Vai! N-a fost deci un vis! gemu el. îndata, dure rile şi chinurile, pe care somnul le risipise, înviara din nou şi el îşi dadu seama ca nu mai era un prinţ rasfaţat, în palatul sau, adorat de tot poporul, ci un sarman, un paria îmbracat în zdrenţe, prizonier într-o cocioaba murdara, înconjurat de cerşetori şi de hoţi.
Deodata, începu sa simta zgomote confuze şi ţipete care pareau a fi aproape de tot. în momentul urmator, mai multe lovituri violente în poarta se auzira. John Canty se opri din sforait şi întreba:
– Cine bate? Ce vrei?
O voce îi raspunse:
Ştii pe cine ai cotonogit cu maciuca ta, aseara?
Nu. Nu ştiu; dar puţin îmi pasa.
Ai sa schimbi tonul cand o sa ştii. Şi, daca vrei sa-ti salvezi capul, n-ai decat sa fugi. Omul e în agonie. Este Parintele Andrews.
Dumnezeu sa ne ajute! exclama Canty.
îşi deştepta familia şi ordona cu o voce aspra:
— Sus toata lumea şi la drum, daca nu vreţi sa ra- maneti aici şi sa va lasaţi prinşi!
în mai puţin de cinci minute, toata casuţa era în strada. John Canty ţinea pe prinţ de glezna şi îl ţara pe o alee întunecoasa, dandu-i mereu cu vocea stinsa, urmatorul avertisment:
Sa-ti ţii gura, nebun.blestemat şi sa nu spui cum ne cheama. Voi lua un altul la repezeala pentru a înşela cainii legii. Ţine-ţi gura, îţi spun… şi adresandu-se celorlalţi membrii ai familiei:
Daca din întamplare, ne pierdem unul de altul, ne vom gasi la Podul Londrei, primul sosit la pravalia de pe pod va aştepta acolo pe ceilalţi şi astfel vom fugi împreuna pana la Southwark.
în acest timp banda ieşea pe neaşteptate din întuneric la lumina şi nu numai în lumina; dar chiar în mijlocul unei mulţimi care canta, dansa şi striga, îngramadita pe malul fluviului.
O serie de „focuri de bucurie şi petrecerea generala” se întindea atat de departe cat poţi vedea cu ochii în susul şi în josul Tamisei, Podul Londrei era luminat ca şi Podul de la Southwark. întreg fluviul era brazdat de lucirile focurilor de diverse culori, la fiecare clipa, rachetele focurilor de artificii spintecau cerul unde formau o foarte încurcata ţesatura de jerbe splendide şi o ploaie de stele stralucitoare care facea din noapte, zi. Peste tot erau cete de oameni veseli; toata-Londra parea în sarbatoare.
John Canty trase o înjuratura furioasa şi porunci retragerea; dar era prea tarziu.
El şi tribul sau, erau prinşi în aceste talazurFvii şi, separaţi unul de altul, fara speranţa de regasire. Canty, ramase singur cu prinţul pe care îl ţinea, înca, în ghearele lui; dar inima acestuia batea cu putere la speranţa de a scapa, acum.
Un luntraş corpolent, tare ameţit de alcool, fiind îmbrancit de Canty în sforţarile sale, de a se adanci în mulţime, lasa mana lui larga pe umarul acestuia şi îl întreba:
Ei, prietene, eşti grabit aşa tare? Sufletul tau este atat de manjit de ticaloşii ca sa te grabeşti astfel cand toţi cetaţenii oneşti au sarbatoare?
Afacerile mele, sunt afacerile mele şi ma pri vesc personal, raspunse Canty, brutal. la-ţi mana şi lasa-ma sa trec.
A, aşa! Dar nu vei trece pana nu vei bea în sa natatea Prinţului de Galles; ţi-o spun eu! şi barcagiul se aşeza în drumul lui.
Da-mi cupa, în cazul acesta; dar repede!
Gura-casca, erau interesaţi de aceasta discuţie. Ei strigara:
— O cupa, o cupa a prieteniei! Sa goleasca paharul sau daca nu, va fi dat ca hrana peştilor din fluviu.
Atunci se aduse o cupa mare. Luntraşul o lua de una din toarte şi cu mana cealalta se prefacu a-i şterge fundul, apoi o prezenta dupa vechiul obicei, lui Canty, care trebuia s-o ia de cealalta toarta cu o mana şi, cu cealalta, sa ridice capacul. Aceasta îl obliga sa lase o clipa pe prinţ din mana. Fara sa piarda timpul, acesta se afunda în padurea de picioare care îl înconjura şi disparu. Un moment dupa aceea n-ar fi fost mai posibil sa-1 regaseasca în acest ocean uman, decat ar fi fost posibil sa gaseşti o piesa de doua parale în Atlantic.
Prinţului nu-i trebui mult sa-şi dea seama şi, fara sa se mai îngrijeasca de John Canty se ocupa de sine. Nu întarzie sa înţeleaga altceva înca: Un fals prinţ de Galles era sarbatorit de Cetate. El conchise uşor ca sarmanul Tom Canty, profitase de neobişnuita ocazie pentru a-i uzurpa locul.
Nu-i mai ramanea, deci, de facut decat un lucru, sa caute drumul spre Guildhall, sa se faca cunoscut şi sa denunţe pe impostor.
îi veni de asemenea în minte, ideea ca trebuia sa dea lui Tom un timp oarecare pentru datoriile lui creştineşti, dupa care va fi spanzurat, tras pe roata sau sfartecat în patru, confoan legilor în vigoare şi uzului, pentru crimele de înalta tradare.
CAPITOLUL XI
LA GUILDHALL
Corabioara regala, escortata de flotila ei sclipitoare cobora, maiestuoasa, Tamisa, în locul ramas gol între barcile luminate. Sunetul muzicilor umplea aerul; focurile luminau malurile fluviului pe cand în departare, oraşul se culca în lumina slaba şi dulce a acelor mulţi pe care nu-i vedea nimeni.
Pe cer se ridica o mulţime de spirale luminoase încrustate de stele stralucitoare care în departarea lor, pareau lanci înmugurite din pietre preţioase. Pe masura ce cortegiul înainta, el era salutat pe maluri, prin aclamaţii frenetice şi neîncetate salve cfe artilerie.
Pentru Tom Canty, pe jumatate înfaşurat în pernele lui de matase, aceste zgomote şi acest spectacol, era ceva de negrait, sublim şi uimitor.
Pentru micile sale însoţitoare, aşezate în stanga şi în dreapta, principesa Elisabeth şi lady Jeane Grey toate acestea erau banale.
Ajuns la Dougate, flotila fu trasa pe canalul de Walbrok, (umplut de doua secole şi acoperit de construcţii) la Bucklesbury, trecand prin faţa caselor şi pe sub podurile pavazate şi luminate stralucitor. Ea, se opri în sfarşit, într-un bazin, unde este, acum, Barge Yard, în centrul vechii cetaţi a Londrei. Tom coborî pe uscat şi, împreuna cu stralucitorul sau cortegiu, traversa Cheapside şi facu cativa paşi peste Old Jevry şi Bas-inghall Street, pana la Guildhall.
Tom şi micile principese fura primiţi cu ceremonialul obişnuit de Lordul-Primar şi Pairii oraşului, în robele lor stacojii cu tivuri de aur şi conduşi sub baldachinul de onoare la sfarşitul marelui hali, precedaţi de crainici, de purtatorul carjei cu capatul de argint şi de purtatorul de paloş al cetaţii.
Seniorii şi doamnele din suita lui Tom, şi a celor doua tinere prinţese luara loc în spatele curţii şi alţi invitaţi de familie înalta, ca şi demnitarii oraşului. Membrii Camerei Comunelor luara loc la o serie de mese care acopereau aproape tot holul. De pe piedestalul lor înalt, uriaşii Gog şi Magbg vechi pazitori ai cetaţii, priveau spectacolul acesta cu ochi familiarizaţi de generaţii cu asemenea lucruri.
Se auzi un sunet pentru luare-aminte şi proclamaţii, apoi, un chelar voinic aparu în vestibulul încrestat în peretele din stanga, purtand cu o solemnitate impresionanta, o ciosvarta de bou din care ieşeau aburi, gata pentru a fi taiata în bucaţi.
Dupa rugaciune, Tom, prevenit, se ridica, toata lumea facu la fel, şi bau dintr-o cupa mare de aur, cu prinţesa Elisabeth care o trecu lady-ei Jane, apoi cupa facu înconjurul întregii asistenţi.
Banchetul începu. La miezul nopţii, animaţia era în toi. Se vazu atunci unul din acele spectacole pitoreşti atat de admirate în timpurile vechi, a caror descriere se gaseşte în numeroasele cronici ale martorilor oculari.
Pe un loc amenajat, intrara, un baron şi un conte îmbracaţi turceşte cu halate lungi, de matase brodate cu aur şi cu palarii de catifea caramizie, încadrate în colaci auriţi, cu sabii numite iatagane, prinse în eşarfe late de aur. Vine apoi, un alt baron şi un alt conte, amandoi îmbracaţi în robe de satin galben cu verigi albe şi în fiecare varga alba era o banda de satin caramiziu, dupa moda ruseasca. Purtau pe cap şepci de blana şi fiecare ţinea în mana o secure mica. Cizmele lor se terminau printr-o ascuţitura curbata, lunga de un picior. Dupa ei vine un Cavaler, apoi vine lordul Mare-Amiral şi odata cu el, cinci nobili în tunici de catifea caramizie scobite în faţa şi în spate şi şnuruite pe piept cu lanţişoare de argint.
Pe deasupra purtau mantale scurte de satin caramiziu, iar pe cap aveau palarii de dansatori împodobite cu pene de fazan. Aceştia erau îmbracaţi dupa moda prusiana.
Purtatorii de torţe, cam o suta, aveau costume de satin caramiziu şi verde ca maurii; iar faţa lor era neagra. Venea dupa aceea, mascarada.
Cantareţii ambulanţi care erau deghizaţi dansara şi tot astfel facura lorzii şi lady-le ceea ce facea mare placed. Şi în timp ce Tom, pe scaunul lui ridicat, privea cu atenţie acest dans „salbatic” înnebunit, în admiraţie, de aceasta încurcatura de culori ale caleidoscopului care forma figuri savant aranjate; în faţa porţii de la Guildhall, adevaratul prinţ de Galles, în zdrenţe, proclama drepturile sale şi nedreptatea ce suferea, denunţa de impostor şi striga sa fie lasat sa intre.
Lumea petrecea din toata inima pe seama acestui incident, se înghesuia şi gaturile se întindeau sa vada pe micul razvratitor.
Apoi, începu sa-1 insulte şi sa-şi bata joc de el spre a-i mari şi mai mult furia. Lacrimi de ciuda îi curgeau din ochi. Dar el se ţinea bine şi sfida mulţimea cu îndrazneala. Alte înjuraturi urmara, alte batjocuri îl asaltara.
Atunci le striga:
Va spun înca o data, caini grosolani ce sunteţi; eu sunt Prinţul de Galles! Şi oricum sunt de parasit şi de neglijat, fara sa-mi dea cineva o mana de ajutor în nevoie şi fara sa-mi spuna un cuvant de încurajare, îmi voi menţine dreptul şi nu ma voi mişca de aici!
Ca eşti prinţ sau nu, n-are importanţa, eşti un flacau bun şi nu vei ramane fara prieteni! lata-ma langa tine pentru a-ţi dovedi şi ţine minte vorbele mele: Ai putea sa ai un prieten mai rau decat Miles Hendon, desi gur, deci, nu-ţi obosi picioarele sa-1 cauţi. Odihneşte-ţi morişca copile, eu vorbesc limba acestor josnici guz gani de canal ca şi cand aş fi de-al lor.
Acel care vorbea astfel era un fel de don Cezar de Bazan, dupa costum, aspect, alura. Era înalt, bine zidit, musculos. Tunica şi pantalonii erau de o ţesatura bogata, dar ponosita şi jerpelita, cu aurul de pe galoane şters. Gulerul sau era mototolit şi îndoit. Pana de la palaria lui pleoştita era rupta şi spanzura ca vai de lume.
Purta la şold o spada lunga într-o teaca de oţel ruginita! Alura lui fanfaroana amintea pe aceea a moftangiilor în cautare de lucru.
Cuvintele acestui straniu personaj, fura primite de o explozie de glume mitocaneşti şi de rasete:
— E un alt prinţ deghizat! Ţine-ţi gura, prietene, are aerul periculos. Bucuros! Cum se uita! Ce ochi! Lu-aţi-i copilul! La adapatoare, pui de urs! strigara.
Sub impulsul acestei bune idei, o mana apucase pe prinţ; dar tot aşa la timp, strainul trasese sabia din teaca şi cu o lovitura puternica aplicata cu latul, doborî la pamant pe îndrazneţ, îndata un concert de voci izbucni: „Omoraţi cainele! Omoraţi-1! Omoraţi-1!”…
Şi lumea încercui pe soldat, care rezemandu-şi spatele de un zid, începu sa loveasca în toate parţile facand morişca neîncetat, cu sabia lui. Victimele cadeau zbatandu-se încoace şi încolo; dar marea omeneasca se repezea cu violenţa, trecea peste corpurile întinse pe jos şi se izbea de campionul micului prinţ, cu o forţa mereu înnoita.
Pierderea se parea singura cand, deodata, un sunet de trompete se auzi şi o voce striga: „Loc trimisului Regelui!”, în timp ce o trupa de cavalerişti alunga lumea, care se risipea fugind cat o ţineau picioarele.
Curajosul strain ridica pe prinţ în braţe şi în curand, amandoi se gasira în afara de pericol şi în afara de lume.
Sa ne întoarcem la Guildhall. Deodata, stapanind zgomotul tumultuos de bucurie, izbucni chemarea clara a goarnei. Se facu tacere adanca şi o voce se ridica aceea a mesagerului palatului. Toata asistenţa, în picioare, asculta aceste vorbe cuprinzatoare şi scurte, pronunţate cu solemnitate:
— A murit Regele!
Capetele se aplecara pe piepturi şi toţi participanţii ramasera astfel, tacuţi, cateva momente, apoi cazura în genunchi; ridicara mainile catre Tom şi un strigat puternic ce parea ca va darama monumentul ţaşni:
— Traiasca Regele!
Sarmanul Tom privea cu ochii tulburaţi acest spectacol stupefiant, în sfarşit, privirile sale îngrijorate SQ oprira mai întai asupra prinţeselor îngenuncheate langa el, apoi asupra contelui Hertford. O hotarare imediata aparu pe figura lui. Cu voce joasa, şopti la urechea lordului…
Spuneţi-mi sincer, pe credinţa şi onoarea dum neavoastra. Daca dau un ordin pe care numai un rege are dreptul şi prerogativul sa-1 dea, acest ordin va fi el executat şi nu se va ridica nimeni sa zica: nu?
Nimeni, în regatul acesta, seniore. în persoana Voastra, consta majestatea Angliei. Sunteţi regele şi voinţa Voastra singura face lege.
începand de astazi, legea regelui va fi o lege de îndurare şi nu va mai fi niciodata o lege sangeroasa! Sculaţi-va! Alergaţi la Tour şi spuneţi ca, din ordinul regelui, ducele de Norfolk nu va muri.
Aceste vorbe trecute din gura în gura, facura înconjurul salii şi cand Herford se îndeparta, un strigat formidabil ţaşni din nou:
Regimul sangelui a încetat! Traiasca Eduard, Regele Angliei.
CAPITOLUL XII PRINŢUL ŞI SALVATORUL SĂU
îndata ce Miles Hendon şi micul prinţ fura în afara de mulţime, coborara alergand, strazile şi uliţele catre fluviu. Drumul era liber pana aproape de Podul Londrei. Acolo se gasira din nou în mulţime; Hendon ţinand strans, puternic, glezna prinţului, sau mai degraba, a regelui. Noutatea atat de uluitoare se raspandise, şi copilul afla prin mii de voci ca regele era mort, ceea ce îi îngheţa sufletul şi îl facea sa tremure din toate madularele. El simţea marimea acestei pierderi şi era apasat de o greutate amara, caci întunecatul tiran care fusese spaima tuturor, se aratase întotdeauna plin de atenţie cu el.
Lacrimile îi umplusera^ochii şi îi împiedicau” vederea. Un moment, se simţi cea mai parasita, cea mai înstrainata din toate creaturile lui Dumnezeu.
Deodata un alt strigat sparse noaptea ca o lovitura de tunet: „Traiasca Regele Eduard VI”. Atunci, ochii sai stralucira şi tresari de orgoliu: „Ah! gandi el, oricat de mare şi de straniu pare acest lucru, eu sunt Regele!”
Prietenii noştri îşi urmau drumul încet prin lumea care se îngramadise pe pod oprind trecerea.
Podul care data de şase sute de ani şi fusese în toate timpurile o cale umblata şi animata, era cu drept cuvant curios cu aglomeraţiile lui de magazine, de pravalii şi de locuinţe ce-1 margineau de la un mal la celalalt pe o parte şi pe alta.
Podul era un fel de oraş aparte. Avea hanurile lui, debitele lui, brutariile, magazinele lui de manufactura, pieţele lui, fabricile lui şi chiar biserica lui. îşi privea cei doi vecini: Londra şi Southwark, pe care el le lipea unul de altul, aşezari bine ca atare dar fara nimic particular de remarcat. Podul constituia, pentru a spune astfel, o corporaţie închisa, un oraş stramt cu o singura strada lunga de vreo cinci mile.
Populaţia lui era cat populaţia unui sat şi fiecare locuitor ştia tot ce privea viaţa particulara a celorlalţi. Ea îşi avea distracţia ei: vechile familii de macelari, de brutari şi alţii care se aşezasera aici cu cinci sau şase sute de ani în urma şi ai caror descendenţi cunoşteau din scoarţa în scoarţa marea istorie, istoria Podului, cu toate legendele ei stranii.
Nu neglijau niciodata nimic din ce povestea şi gandea Podul şi se conformau tuturor obiceiurilor şi normelor lui. Copiii se naşteau pe Pod, erau crescuţi, îmbatraneau şi, în sfarşit, mureau fara a fi pus vreodata piciorul într-un alt loc în lume.
Aceasta lume, îşi imagina, desigur, ca vijelioasa şi interminabila procesiune care se mişca pe Pod, ziua şi noaptea, cu larma ei confuza de vociferari şi de ţipete, nechezaturile acestea, mugetele, behaiturile şi tropaiturile, erau singurul lucru mare în lume, ai caror proprietari, într-un fel oarecare, erau ei. Şi erau, într-ade-var, caci puteau sa stea la fereastra lor şi sa priveasca; iar cand un rege sau un alt personaj dadea o serbare nautica nu era loc mai bun pentru a vedea cortegiul.
Oamenii nascuţi şi crescuţi pe Pod, gaseau viata insuportabil de stupida şi goala, peste tot în alta parte.
Istoria vorbeşte de unul din aceştia care parasi Podul la şaptezeci şi doi de ani spre a se retrage la ţara. Dar acolo, nu facu decat sa se mişte şi sa se întoarca în pat, unde nu putea dormi din cauza liniştii adanci care îi era penibila.
în sfarşit, ajuns la capatul puterilor sale de rezistenţa, se întoarse la vechea lui locuinţa ca o aratare salbatica şi, sunetele muzicii potolitoare a talazurilor, vacarmul, trosnetul şi vuietul Podului Londrei facura sa-şi recaştige odihna şi visele vesele.
în epoca povestirii noastre, Podul dadea copiilor lecţii asupra istoriei Angliei. Acolo, într-adevar, ei puteau sa vada capetele livide şi sangerande ale oamenilor eminenţi, înfipte în suliţe de fier deasupra uşilor. Dar sa lasam aceste divagaţii.
Hendon locuia într-un han micuţ de pe Pod. îndata ce se apropie de poarta cu micul sau prieten, o voce mitocaneasca exclama:
— Ah! lata-te, în fine! Nu-mi vei mai scapa de data aceasta, te asigur şi daca din sfaramarea oaselor ai fi putut învaţa ceva, nu vei fi pierdut nimic aşteptand!
Şi John Canty întinse braţul pentru a prinde copilul. Miles Hendon intervine:
Nu aşa repede, prietene! Te necajeşti degeaba, cred. Ce ai cu copilul?
Daca n-ai nimic de facut, cel puţin nu te ames teca în treburile altora. E fiul meu.
E o minciuna! Striga cu vioiciune micul rege.
Fara înconjur ai vorbit şi te cred, baiatul meu. Şi chiar daca acest mizerabil este sau nu, tatal tau, puţin importa. El nu te va lua de la mine ca sa te bata şi sa te maltrateze, cum te ameninţa, daca vrei sa ramai cu mine!
O! Da, da: nu-1 cunosc, îl urasc şi aş muri mai degraba decat sa ma duc cu el!
Atunci ne-am înţeles, nu mai avem de ce vorbi.
Vom vedea noi! exclama John Canty, trecand în faţa lui Hendon pentru a pune mana pe baiat. Cu forţa îl…
Daca îl atingi, numai, tu, lepadatura umana, te strapung ca pe o gasca!
Şi Hendon, punandu-i-se în cale, duse mana la manerul sabiei, Canty dadu înapoi.
— Atunci, fii atent, continua Hendon: Am luat acest copil sub protecţia mea, pe cand o mulţime de oameni, aşa ca şi tine voiau sa-1 maltrateze, poate, sa-1 omoare. Crezi tu ca îl voi parasi acum, lasandu-1 în voia unei soarte înca rele?
Caci, fiind tu sau nu, tatal lui, şi la drept vorbind cred ca minţi, o moarte la timp şi cuviincioasa, e mai buna pentru un asemenea copil ca viaţa pe mainile tale brutale. Aşa ca, urmeaza-ţi drumul şi fii liniştit, caci mie nu-mi place sa-mi pierd vorbele. Nu sunt, rabdator din fire.
John Canty se îndeparta înjurand, ameninţand şi blestemand şi se pierdu în mulţime.
Hendon urca trei etaje şi intra în odaie împreuna cu protejatul sau dupa ce comandase o porţie de mancare.
Locuinţa lui era saraca: un pat urat şi cateva mobile vechi şi prapadite. Doua lumanari subţiri luminau. Micul rege se tarî pana la pat şi se întinse, extenuat de foame şi de oboseala. El umblase toata ziua şi o buna parte din noapte, caci acum erau orele doua sau trei dimineaţa şi în tot timpul acesta nu mancase nimic.
— Strigaţi-ma, va rog, cand va fi masa gata, murmura el, pe jumatate adormit şi, în curand, adormi de-a binelea.
Un suras straluci în ochii lui Hendon care îşi zise. „Pe sfanta leturghie, micul cerşetor se încartiereaza şi pune stapanire pe pat cu naturaleţe şi cu o uşurinţa ca şi cand ar fi stapan aici fara sa spuna vreodata: va rog, cu permisiunea dumneavoastra sau, nimic asemanator, în delirul lui bolnavicios, îşi spune prinţ de Galles şi, cu îndrazneala îşi aroga caracterul. Sarman şoricel parasit! Fara îndoiala ca spiritul lui s-a scrantit din cauza regimului. Bun. Voi fi prietenul lui L-am salvat şi asta ma leaga de el.
îl iubesc, deja, pe aceasta pleaşca mica, cu limba spanzurata. Cu ce aer marţial ţinu piept mulţimii obscene şi îi arunca în faţa dezgustul lui profund! Şi ce graţioasa, dulce şi amabila figura are, acum, cand somnul a gonit chinurile şi suferinţele sale! îl voi instrui şi-1 voi îngriji; da, voi fi fratele lui mai mare şi voi avea grija de el şi-1 voi supraveghea şi cine va vrea sa-1 insulte sau sa-i faca rau, va trebui sa-şi faca testamentul, caci, chit ca eu aş putea fi ars pentru aceasta, va avea cu siguranţanevoie!”
Se apleca deasupra copilului, îl privi cu bunatate şi cu mila, batandu-1 afectuos pe obrazul lui mic şi dand la o parte buclele lui amestecate de par, cu mana lui mare înnegrita. O tresarire uşoara trecu pe faţa copilului. Hendon murmura: „Sa vedem, este, oare, uman sa-1 las sa doarma aici, fara plapuma cu riscul de a prinde o aprindere de plamani, mortala? Ce sa fac? Am sa-1 scol şi-1 voi culca în pat, are atata nevoie de somnl”
Cauta peste tot o cuvertura suplimentara, dar nu gasi. Atunci îşi scoase tunica şi îl înveli cu ea, zicand: „Eu sunt învaţat cu aerul înţepator şi cu îmbracaminte sumara; sunt puţine şanse sa racesc. Şi umbland încoace şi-ncolo prin camera pentru a stimula circulaţia sangelui, el continua monologul sau:
. Spiritul lui tulburat îl convinge ca el este Prinţul de Galles. Ar fi bizar sa mai rasara acum un prinţ de Galles cand acel care era nu mai este prinţ, ci rege. Caci, dupa cum se vede, acest nenorocit prinţ ramane în fantezia lui şi nu-şi da socoteala ca în viitor nu trebuie sa-şi mai spuna prinţ, ci rege. Daca tatal meu traia, înca fiindca în cei şapte ani de închisoare în strainatate, n-am avut nici o veste de acasa, ar fi facut o buna primire sarmanului baiat şi i-ar fi dat o generoasa ospitalitate, din dragostea pentru mine.
Fratele meu mai mare, Artur, ar face la fel; celalalt frate al meu, Hugues … dar 1-aş obliga sa cedeze, laşul şi blestematul animal! Da, e ceea ce vom face şi fara întarziere”.
Un servitor intra cu o farfurie din care ieşeau aburi, o puse pe o masuţa de lemn alb, puse scaunele şi ieşi, judecand ca aşa pacatoşi locatari, se pot servi şi singuri. Uşa se tranti în urma lui şi zgomotul deştepta copilul, care se ridica în capul oaselor şi arunca o privire vesela în jurul sau*.
Dar, deodata, tristeţea reaparu pe faţa lui şi murmura cu un oftat adanc: „Vai! Doamne! Nu era decat un vis, nenorocitul de mine!” Observa tunica lui Miles Hendon şi o singura privire îl facu sa înţeleaga sacrificiul ce facuse. Amabil, îi zise:
— Ce bun eşti cu mine; da, eşti tare bun cu mine. Ia-o şi îmbrac-o, nu mai am nevoie.
Se scula şi se îndrepta catre oglinda care era într-un colt al camerei; apoi, auzi:
— Avem acolo, zise Hendon cu o voce bucuroasa, aratand masa, o supa excelenta şi o bucata de pastrama, totul cala, savuros, cu o cupa de vin. Acesta te va re face, te va reconforta, te va încalzi de la cap pana la pi cioare, ai sa vezi.
Copilul nu raspunse. El se mulţumi sa-şi fixeze ochii asupra gigantului care îi vorbea, şi sa-i arunce o privire, mirata, severa, puţin nerabdator. Hendon se simţi tulburat.
îţi lipseşte ceva? Bolborosi el.
Aş vrea sa ma spal, bunul meu.
Numai atata? Pai n-ai nevoie sa ceri permisi unea mea, sarman micuţ. Fa ce-ţi place, dispune de tot ce este aici, dupa cum îţi convine şi dupa felul tau.
Copilul nu se mişcase din loc; dar el lovi de doua sau trei ori duşumeaua cu piciorul.
Hendon începea sa se nedumireasca.
Doamne fereşte, zise el, nu mai înţeleg nimic.
Toarna apa şi nu scoate atatea exclamaţii. Hendon se abţinu cu greutate de la un hohot de ras. „Pe toţi sfinţii, îşi zise el, iata partea cea mai frumoasa”.
înainta respectuos şi facu ceea ce i se ceruse. Apoi, aştepta, stupefiat ca i se dadea un nou ordin.
— Ei, bine! Dar prosopul?
Aceste cuvinte erau spuse cu un ton sec, impunator. Lua prosopul care era sub nasul copilului şi i-1 întinse, fara replica. Apoi, se spala şi el.
In timp ce Miles proceda la aceasta operaţiune, copilul se aşezase şi începu sa manance. Tocmai se aşeza în faţa oaspetelui sau cand acesta striga indignat:
— Opreşte-te! Nu sta nimeni pe scaun în faţa Re gelui! Aceasta apostrofa, aiuri pe Hendon. „Nebunia sarmanului micuţ, revine”, îşi zise el. „Dar ea s-a modi ficat adaptandu-se marelui eveniment care s-a produs şi acum el se crede rege! Farsa e buna. Trebuie sa ma con formez; nu e altceva de facut, într-adevar, daca nu, el ma va trimite la Tour!”
Şi, amuzat de aceasta comedie, retrase scaunul de la masa şi se dadu la spatele regelui, grabindu-se sa-1 serveasca cu toate curtoazia de care era capabil, în timpul cat manca, rigoarea demnitaţii sale regale se odihni puţin. Dupa traiul bun, îi veni pofta de vorba.
Te cheama Miles Hendon, cred, daca am auzit bine?
Da, sire, raspunse Miles, care îşi zise aparte: „Daca vreau sa magulesc mania sarmanului copil, nu
trebuie sa umblu cu jumataţi de masura, nu trebuie sa omit nimic din rolul ce m-am hotarat sa joc. Caci daca îl voi juca rau, nu-mi voi face, cum trebuie, datoria de bunatate şi de mila”.
Regele îşi încalzi inima cu un al doilea pahar de vin şi relua:
—Aş vrea sa cunosc povestea dumitale, spune-mi-o. Ai aerul viteaz şi nobil. Eşti nobil?
—Noi suntem coada nobilimii, cu voia Majestaţii Voastre. Tatal meu e un mic baron, unul din lorzii cu proprietaţi mici, prin dreptul camaşii de zale, sir Richard Hendon din Hendon Hali, langa Nouks Halm în comitatul Kent.
N-am acest nume în memorie… continua.
Istoria mea e puţin interesanta, dar, în lipsa de altceva mai bun, ar putea sa recreeze pe Majestatea Voastra o mica jumatate de ora. Tatal meu, Sir Richard, e foarte bogat şi cu un caracter generos. Mama mea muri cand eu eram copil, înca. Am doi fraţi: Arthur mai mare decat mine, al carui suflet este asemanator cu al tatalui nostru şi Hugues, mai tanar decat mine, natura josnica, pizmaşa, perfida şi vicleana, o reptila. Aşa a fost de cand era în leagan, aşa a fost acum zece ani, cand 1-am vazut ultima data. El avea la acea epoca noua sprezece ani, eu douazeci şi Arthur douazeci şi doi. Alti copii n-am mai fost. Dar la un loc cu noi traia o veri- şoara a noastra, în varsta, atunci, de şaisprezece ani.
Ea era frumoasa, buna, .amabila, fiica unui conte, ultimul din rasa lui, moştenitoare a unei mari averi şi a unui titlu cazut în linie femeiasca: Tatal meu era tutorele ei. O iubeam şi ma iubea; dar ea fusese logodita cu Arthur înca din leagan şi sir Richard nu voia ca promisiunea sa fie retrasa. Arthur iubea o alta fata şi ne sfatuia sa avem curaj, sa speram ca poate cu timpul şi norocul, va fi o zi cand dorinţele noastre, ale tuturor se vor împlini. Hugues, urmarea averea lady-ei Edith, cu toate ca zicea ca pe ea o iubeşte. Era, de altfel, în obiceiul lui sa spuna una şi sa gandeasca alta. Pe tata putea sa-1 înşele; dar în nici un caz pe altcineva. Tata avea încredere în el şi ni-1 prefera noua celorlalţi; pentru ca era cel mai mic din copiii sai şi fiindca ceilalţi îl detestau, condiţii suficiente în toate timpurile pentru a caştiga dragostea parinţilor, în afara de acestea, el poseda o limba dulceaga şi convingatoare şi un dar extraordinar de a minţi — lucruri care ajuta puternic la caştigarea unei afecţiuni oarbe.
Eram înfuriat, aş putea spune, chiar ca eram foarte înfuriat, dar violenţa mea era fara urmari suparatoare şi nu facea rau nimanui decat mie. Ea nu aduse nici ruşine nici paguba nimanui; niciodata nu îmbraca un caracter criminal sau marşav şi nici dezonorant în cel mai mic grad.
în timpul acesta, fratele meu Hugues profita de ocazie. Sanatatea fratelui nostru Arthur, fiind delicata, el spera ca lucrurile se vor întoarce în favoarea lui daca m-ar putea da la o parte din drumul lui. Dar este o istorie lunga, amabilul meu Rege şi puţin demna de atenţia Voastra.
Pe scurt, acest frate ştiu aşa de bine sa exagereze defectele mele ca facu crime; împinse manevrele marşave atat de departe ca gasind în apartamentul meu o scara de matase, pe care el însuşi o depusese, convinse pe tatal meu cu ajutorul servitorilor şi a altor impostori pe care îi cumparase cu bani, ca ma hotarasem sa fur pe Edith şi sa ma însor cu ea numai cu voia mea.
Tatal meu aprecie ca trei ani de exil de acasa şi din Anglia, vor face din mine un soldat şi un om şi îmi vor da caţiva graunţi de înţelepciune. Aşa s-a facut ca mi-am început serviciul pe continent, unde am cunoscut mizeria, privarile, şi unde, nu de umflatura varfului degetului am avut sa ma plang. Caci m ultima mea campanie, am fost facut prizonier şi, şapte ani încheiaţi, un turn mi-a fost adapostul… Cu spiritul şi cu tot curajul, terminai prin a evada şi am ajuns aici fara un ban şi fara îmbracaminte şi, mai sarac înca de informaţii asupra a ceea ce devenise Hendon Hali şi locuitorii lui în aceşti şapte ani teribili. Sa ma ierte Majestatea Voastra, umila mea poveste e terminata.
— Ai fost înşelat în mod nedemn, zise regele cu o privire iritata; dar eu te voi face sa-ţi recapeţi dreptatea. Iţi jur pe cruce. Ai cuvantul regelui!
Povestea nenorocirilor lui Miles, paru sa fi dezlegat limba tanarului suveran. Dintr-o data el îşi povesti propriile lui suferinţe. Terminase de mult caci ascultatorul sau înca îl privea, cu înmarmurire. „Doamne, ce imaginaţie! îşi zicea omul nostru, în fapt, el n-are o inteligenţa ordinara. Nu, un prim venit, nebun sau nu, ar putea sa depene aşa pe nepregatite şi cu caldura, un ghem de aventuri imaginate pentru o piesa de teatru Sarmane cap ţicnit, du-te dracului!”
Nu-i va lipsi nici prieten nici adapost atata timp cat eu mai fac parte din numarul oamenilor vii. El nu ma va mai parasi niciodata; va fi copilul meu rasfaţat
Şi îl voi face sanatos. Şi cand va avea toate simţurile voi face din el un om. Voi fi mandru sa-mi pot spune: îmi datoreaza totul. L-am adunat dupa strada, pe cand nu era decat un biet golanaş, fara paine, fara acoperiş; dar eu am vazut stofa ce avea în el şi mi-am zis ca într-o zi, se va auzi vorbindu-se despre el şi, acum, uite-1, priviţi-1, aveam dreptate?
Dupa o pauza de linişte, regele cu un aer ganditor şi cu un accent masurat relua:
— Tu m-ai scapat de ocara mulţimii şi de marşavie, poate ca mi-ai salvat chiar viaţa, salvand de asemenea coroana. Aceste servicii excepţionale au dreptul la o înalta şi liberala recompensa.
Vorbeşte: ce vrei tu? Ceea ce este în puterea mea regala sa-ţi promit, şi se va da.
Aceasta oferta fantastica scoase dintr-o data pe Hendon din visare. El fu pe punctul de a mulţumi, scurt, regelui şi de a rupe convorbirea spunand ca nu-şi facuse decat datoria şi nu aşteapta în nici un caz rasplata; dar, la moment, îi veni alta idee şi ceru permisiunea de a se reculege.
Regele îl aproba grav, dandu-i sa înţeleaga ca nu trebuia sa procedeze cu uşurinţa, într-o afacere atat de importanta.
Miles, paru a se absorbi în reflecţiile sale.
„Da, îşi zise el, iata ceea ce ar fi de facut. Nu e alta portiţa de ieşire şi, desigur, experienţa mi-a dovedit ca ar fi pericol pentru sarmana lui minte daca nu mi-aş juca rolul pana la sfarşit. Sunt fericit ca mi-am lasat aceasta uşa deschisa.
El puse un genunchi la pamant şi zise:
— Micul serviciu pe care 1-am putut face Majes-taţii Voasti c nu depaşeşte deloc marginile datoriei unui simplu supus şi n-am prin urmare, nici un merit; dar, daca dorinţa Majestaţii Voastre este de a ma aprecia ca demn de o recompensa oarecare, îndraznesc sa-i prezint o jalba în acest sens. Majestatea Voastra nu uita ca sunt aproape patru sute de ani de la vrajmaşia care izbucni între regele Jean al Angliei şi regele Franţei. S-a hotarat ca doi campioni sa iasa pe teren şi vor rezolva conflictul printr-o lupta numita „Judecata lui Dumnezeu”. Cei doi Regi şi regele Spaniei, reunin-du-se pentru a fi martorii şi judecatorii acestei probe, campionul francez se prezenta; dar era atat de grozav încat cavalerii noştri englezi refuzara sa se masoare cu el. Astfel ca afacerea care era de o mare gravitate, ameninţa sa se întoarca contra Regelui Angliei, care nu daduse satisfacţie cauzei. Or, la acea epoca printre prizonierii închişi la Tour, se gasea nobilul Courcy, care era cel mai viteaz lancier din Anglia şi care dupa ce fusese despuiat de onoruri şi de bunurile sale, fusese condamnat la o aspra şi lunga închisoare. Se facu apel la curajul sau. El consimţi sa ridice manuşa campionului inamic şi coborî înarmat pana în dinti în arena. De-abia vazu nobilul francez statura înalta a adversarului sau, abia îl auzi pronunţandu-şi numele sau faimos şi o lua la fuga. Cauza regelui Franţei era pierduta. Regele Jean, înapoie nobilului Courcy toate titlurile şi toate domeniile sale şi zise: „Tot ce doreşti şi ne ceri, îţi acordam dinainte, chiar daca ar trebui sa sacrificam jumatate din regatul nostru”. Arunci de Courcy, îngenunche cum fac eu în momentul acesta, Sire, şi vorbi astfel: „Iata ce sper şi rog pe înaltul şi puternicul suveran sa ştie, ca eu şi succesorii mei vom avea în viitor privilegiul de a sta acoperiţi în prezenţa Regelui Angliei şi aceasta acum şi în viitor, atat cat tronul Angliei va fi în picioare”. Aceasta favoare i-a fost acordata. Majestatea Voastra n-a uitat.
De patru sute de ani n-a fost moştenitor din aceasta descendenţa care pana în zilele noastre sa nu fi avut dreptul sa poarte coiful, casca, palaria sau orice fel de acoperamant în faţa Majestaţii Sale regelui. Aceasta, fara ca cineva sa mai poata face la fel. Sire, invocand acest precedent în sprijinul cererii mele, îndraznesc sa rog pe Majestatea Voastra sa-mi acorde ea singura graţie, unic privilegiu şi suficienta recompensa, sa ştiu: Ca eu şi moştenitorii mei de totdeauna vor avea dreptul sa stea jos în prezenţa Majestaţii Sale regelui Angliei.
— Ridicati-va, sir Miles Hendon, cavalere, zise regele luand grav, spada protectorului sau şi îmbraţişan-du-1; ridicaţi-va şi aşezati-va!
Cererea Dumneavoastra s-a aprobat. Atata timp cat va exista Anglia şi va dainui coroana acest privilegiu nu va cadea de drept sau prin anulare, în afara de cazul lipsei beneficiarilor.
Regele se îndeparta şi, visator, începu sa umble. Hendon care şezuse pe un scaun langa masa, îşi zise: „Am avut o idee buna. Ea m-a scos dintr-o situaţie pacatoasa; picioarele mele nu mai putea sa ma ţina. Daca nu-mi trecea asta prin cap, ar fi trebuit sa stau în picioare saptamani de zile, pana cand sarmanul baiat şi-ar fi recucerit sanatatea.”
Puţin dupa aceea, urma: „Şi astfel, iata-ma: Cavaler al regatului Viselor şi Umbrelor!
Curioasa şi stranie poziţie, într-adevar pentru unii aşa terre-f-terre ca mine. Dar, Dumnezeu ma ţine de nu rad, caci este de asemenea, real pentru el ce este ireal pentru mine.
Şi, pentru mine de asemenea, într-un sens oarecare, nu e o himera. Este reflexul adevarat al bunataţii şi generozitaţii inimii sale”. Dupa o pauza: „Ah! Dar daca el ma va striga pe titlu şi nu pe nume în fata lumii… ar fi un contrast vesel între demnitatea ce port şi îmbracamintea mea.
Dar, ce importa? Sa ma strige cum o vrea, cum îi va placea; voi fi mulţumit”.
CAPITOLUL XIII
DISPARIŢIA PRINŢULUI
Un somn de neînvins se lasa peste cei doi tovaraşi. Regele, aratandu-şi veşmintele, zise:
— Scoate-mi aceste zdrenţe.
Hendon dezbraca copilul fara sa raspunda şi fara sa stea pe ganduri, îl întinse pe patul sau, apoi îşi arunca ochii prin camera zicandu-şi cu tristeţe: „Iar mi-a luat patul. Ce ma voi face, saracul de mine?!”
Micul rege observa încurcatura lui Hendon, şi pe jumatate adormit, o risipi cu un singur cuvant:
— Tu te vei culca langa pragul uşii ca s-o pazeşti. Un moment dupa aceea, un somn adanc îl scapa se de griji.
— Sarmana inima! Ar fi trebuit sa se nasca rege, murmura Hendon, admirandu-1; el joaca admirabil rolul acesta.
Se lungi langa uşa pe scandura, gandind înveselit. „Am fost mai rau gazduit timp de şapte ani; ar însemna sa ma arat nerecunoscator faţa de Cel de Sus, daca m-aş plange acum”.
Cand aparura zorile, înca dormea.
Catre amiaza, se scula, descoperi pupila lui adormita, dezveli o parte a corpului, apoi alta, şi, o masura cu o sfoara. Regele se deştepta, tocmai cand el termina aceasta treaba, se planse de frig şi-1 întreba ce face.
— Am ispravit, seniore, raspunse Hendon. Am mici curse de facut, dar voi fi în curand înapoi.
Dormiţi înca, aveti nevoie. Aşa, lasati-ma sa va învelesc şi la cap, va veti încalzi, astfel, mai repede.
Regele se adancise din nou în regatul viselor sale, înainte ca Hendon sa fi terminat vorba.
Miles ieşi încet şi reintra pe nesimţite dupa treizeci sau patruzeci de minute, aducand un costum complet de copil, cumparat de ocazie; ţesatura ieftina prezenta urme de uzura; dar era curat şi era de sezon. Hendon şezu şi începu sa examineze cumparatura zicandu-şi:
„Cu mai mulţi bani aş fi gasit ceva mai bun, dar cand n-ai punga mare trebuie sa te mulţumeşti…
Era o femeie în oraşul nostru
în urbea noastra locuia…
Na! A mişcat mi se pare. Sa cantam mai încet; nu e bine sa-i stric somnul, mai ales faţa cu drumul ce-1 aşteapta. Şi e deja extenuat, sarmanul copil…
Haina aceasta nu este rea. O revizie pe ici pe colo şi va fi totul în regula. Pantalonul e şi mai bun, deşi o revizie sau doua n-ar fi prea mult.
Iata însa ca sunt foarte buni şi solizi pantalonii care îi vor ţine picioarele calde şi uscate. Asta va fi ceva nou pentru el, care, fara nici o îndoiala, e obişnuit sa mearga în picioarele goale, vara şi iarna.
Ah! Daca ai avea atata paine cata aţa se da de o para! Şi, unde mai pui şi acul nou şi mare pe care ţi-1 da pe deasupra! Acu, doar, voi avea eu destula îndemanare ca sa bag aţa în ac?” Şi avu destula. El facu ceea ce oamenii au facut întotdeauna şi vor face probabil, întotdeauna, pana la sfarşitul timpului.
El ţinu acul nemişcat şi cauta sa treaca aţa prin urechile acului, ceea ce e cu totul pe dos de cum face o femeie.
în multe randuri firul greşea gaurica, trecea cand pe dreapta cand pe stanga, uneori împiedicandu-se, în-doindu-se; sucindu-se; dar el avea rabdare, deoarece mai trecuse prin asemenea experienţe cand era soldat. In sfarşit, reuşi, lua haina qare aştepta acolo, îşi încrucişa picioarele şi se apuca de lucru.
„Chiria e platita ca şi dejunul ce mi se va aduce şi îmi ajunge din ce sa cumpar doi magari. Cat despre mancare, ne va trebui puţin pentru cele doua sau trei zile cat ne trebuie ca sa ajungem la Hendon Hali, unde vom gasi belşugul.
Ea iubea pe barb…
Aoleo! Mi-am înfipt acul sub unghie! Dar nu e grav, şi nici nu e prima data. Nu e nici placut, dar… Vom fi fericiţi acolo, sarmane micuţ, sa nu te îndoieşti de asta. Nenorocirile tale vor disparea, acolo, şi tot aşa şi chinurile tale…
Ea îşi iubea barbatul cu pasiune
Dar un alt barbat…
Iata ce frumoasa şi mare reparaţie! Ridica hainele şi le privi cu admiraţie.
Au o mareţie şi o ţinuta pe care n-o au deloc car-piturile unui croitor, cu înfaţişarea lor mizerabila şi saracacioasa.
Ea îşi iubea barbatul cu pasiune
Dar un alt barbat o iubea pe ea
Ce fericire ca s-a terminat. Ln lucru bun şi facut repede. Acum, ma duc sa-1 scol, sa-1 îmbrac, sa-1 spal, sa-i dau sa manance, dupa care ne vom duce repede la piaţa la hanul lui Tabard, la Southwark şi…
— Rog pe Majestatea Voastra sa se scoale! El nu raspunde.
„Ce! Doamne! într-adevar, trebuie sa profanez persoana lui sfanta, punand mana pe el, daca somnul lui, lin, e prea adanc?
Ei, asta e!
Dadu paturile în laturi… Copilul nu era în pat! Uimirea îi lua pentru moment, graiul. Abia acum vazu ca zdrenţele sale disparusera, de asemenea. Atunci intra într-o manie violenta şi înnebunit, chema pe hangiu, în clipa aceea un servitor intra aducand dejunul.
— Explica-mi om afurisit explica-mi unde e co pilul; daca nu, ti-a sosit sfarşit! striga Miles Hendon şi facu o aşa saritura de salbatic catre baiat ca acesta de groaza şi surpriza, amuţi şi nu raspunse.
In sfarşit, gangavindu-se şi tremurand, dadu explicaţia ceruta:
— Abia aţi plecat; cucoane, cand un tanar sosi aler gand şi spuse ca înalţimea Voastra, poruncise sa vina
copilul fara întarziere, la intrarea pe pod înspre South-wark. L-am condus aici. El a deşteptat copilul şi i-a transmis mesajul. Copilul mormai puţin ca era trezit „atat de dimineaţa”; dar în acelaşi timp îşi îmbraca zdrenţele şi pleca împreuna cu tanarul spunand ca ar fi fost mai convenabil ca înalţimea Voastra sa-1 ia, în loc sa trimita un strain… şi atunci…
— Şi atunci eşti un imbecil! Un imbecil care se la sa aşa de uşor luat în ras. Fi-ti-ar neamul blestemat! Poa te sa nu fie înca pierdut. Poate ca nu i s-a facut nici un rau pana acum.
Alerg sa-1 caut. Ţine masa gata. Aşteapta! Paturile patului erau aranjate ca şi cand cineva ar fi fost culcat înauntru. Sa fi fost aceasta din întamplare?
Nu ştiu, stimate domnule. Am vazut pe tanarul acela umbland cu ele.
O, chinuri! Asta ca sa-mi faca iluzii spre a caştiga timp. Vorbeşte! Tanarul era singur!
Cu desavarşire singur, Luminaţia Voastra.
Eşti sigur?
Sunt sigur.
— Cheama-ţi amintirea, gandeşte-te, nu te grabi… Servitorul paru a se reculege un moment şi zise:
Cand a venit, nu era nimeni cu el, dar, acum îmi aduc aminte ca în momentul cand amandoi intram în mulţime, pe Pod un om, un fel de cerşetor veni din îm prejurimi şi tocmai cand îl întalni…
Pe cine îi? Unde era asta? întrerupse tunand neliniştitul Hendon.
Tocmai în acel moment lumea îl prinse în mij locul ei şi îi înghiţi. N-am mai vazut nimic, fiin(|ca pa-
tronul care era necajit .pentru o bucata de carne pe care notarul o comandase, şi care «ra pierduta, ma chema, în asemenea împrejurari, iau” de martori pe toţi sfinţii ca nu eram mai vinovat de aceasta pierdere decat un prunc nounasput, fiindca…
înapoi, imbecilule! Flecareala ta ma îmbolna veşte! Aşteapta! Unde fugi? Nu poţi sa stai pe loc, un moment? Au luat direcţia Southwark?
Exact, înalţimea Voastra, caci, aşa cum v-am spus, pentru aceasta nenorocita de bucata de carne, un nou nascut nu e mai vinovat ca…
Eşti înca aici! Şi flecareşti înca? Dispari sau te stang de gat!
Servitorul fugi. Hendon alerga în urma lui, îl întrecu şi coborî scara din patru în patru trepte, zican-du-şi:
„E puşlamaua aceea blestemata care pretinde ca îi e tata. Am pierdut pe sarmanul meu stapan mic şi nebun; gand dureros, caci începusem sa-1 iubesc mult! Nu! Pe sfanta scriptura şi pe cruce, nu, nu 1-am pierdut! Voi parcurge ţara în lung şi în lat pana ce îl voi gasi. Sarman copil! îl aşteapta dejunul, ca şi pe mine; dar nu mai mi-e foame acum. Sa se ospateze şoarecii!”
Repede, repede! Tot croindu-şi-drum prin mulţimea compacta a Podului, îşi repeta, rumegand acest gand, ca şi cand ar fi fost cu totul placut: A mormait, dar a plecat pentru ca a crezut ca Miles Hendon îl chema. Draguţul de el! N-ar fi facut aceasta pentru nimeni altul. O ştiu bine.
CAPITOLUL XIV A MURIT REGELE! TRĂIASCĂ REGELE!
în zorii aceleiaşi zile, Tom Canty se deştepta din-tr-un somn adanc şi deschise ochii în întuneric. Ramase tacut cateva clipe, încercand sa-şi analizeze gandurile şi impresiile şi sa-şi dea socoteala de tot ce i se întamplase, cand deodata, striga cu voce încantata dar conţinuta.
— Vad ce este, vad! Acum, domnul fie laudat. Sunt în fine treaz. Vino, veselie! Dispari, durere! Hei, Nan! Bet! Strangeti-va gramada de paie şi veniţi sa va întin- deţi langa mine, sa va strecor în urechile credule visu lui cel mai extraordinar de nebun, pe care spiritele nop ţii 1-au facut sa se nasca pentru a uimi o fiinţa umana. Hei! Nan! Bet!
O forma nelamurita aparu langa el şi o voce pronunţa:
Binevoiţi sa-mi dari ordine?
Ordine, eu? O, nenorocitul de mjne, va cunosc vocea! Vorbiri…cine sunt eu?
— Cine sunteţi? într-adevar ieri eraţi prinţul de Galles; iar astazi sunteţi graţiosul meu suveran, Eduard Regele Angliei.
Torn, cu capul între urechi, murmura tanguitor:
— Vai! N-a fost un vis! Pleaca draga, domnule, lasa-ma cu durerile mele.
Tom readormi şi în curand avu un vis placut. Era vara şi el se juca singur în livada numita „Campul oamenilor de treaba”, cand un pitic înalt de un picior, cu favoriţi roşii, lungi şi o cocoaşa în spate, îi aparu deodata şi-i zise;
„Scobeşte la radacina acestui trunchi”. Scobi şi gasi doisprezece penni* stralucitori, absolut noi, o adevarata comoara! Dar asta nu era tot: piticul relua:
Moneda engleza valorand zece centime (n t.)
„Te cunosc. Eşti un baiat de treaba şi demn. Neplacerile tale s-au ispravit şi rasplata se apropie. Scobeşte aici la fiecare a şaptea zi şi vei gasi întotdeauna, aceeaşi comoara, doisprezece penni, stralucitori, absolut noi. Nu spune la nimeni; pastreaza secretul. „
Piticul disparu şi Tom alerga la Offal Court cu pleaşca ce-i cazuse, zicandu-şi: „în fiecare seara voi da tatalui meu un penni. El va crede ca îl am din cerşit şi acest lucru îi va înveseli inima şi nu ma va mai bate. Un penni pe saptamana îl voi da bunului preot care m-a învaţat carte; mama mea, Bet şi Nan vor avea fiecare cate unul.
Cu acestea am sgapat de foame şi de zdrenţe, de frica bataii şi a tratamentului salbatic”.
în visul lui îşi regasi mizerabila sa locuinţa, cu sufletul la gura; dar cu ochii stralucitori de un entuziasm recunoscator şi arunca patru din cei doisprezece penni, în şorţul mamei lui strigand: aştia sunt ai tai. Pentru tine, pentru Nan şi Bet, bani cinstiţi pe care nici nu i-am cerşit, nici nu i-am furat!”
Mama lui fericita şi mirata, îl stranse în braţe şi zise:
— E tarziu. Doreşte Majestatea Voastra sa se scoale?
Ah! Nu era acesta raspunsul pe care îl aştepta. Visul nu se risipise. Tom se deşteptase. Deschise ochii.
Primul nobil al Camerei, în costum, splendid, era îngenuncheat langa patul sau. Veselia visului spulberat disparu, de asemenea, la moment. Sarmanul copil înţelese ca era, înca prizonier şi rege. Camera era plina de
curteni îmbracaţi în purpura, culoarea doliului, şi nobilii ataşaţi la persoana monarhului.
Tom se ridica şi ieşind de sub patura de matase, aparu vederii acestei nobile asistenţe. Marea ceremonie a scularii începu. Curtenii unul dupa altul, pusera un genunchi pe pamant şi adusera micului prinţ omagiile şi condoleanţele pentru doliul crud ce încerca, în timp ce i se facea toaleta.
Mai întai primul nobil scutier de serviciu, lua o camaşa pe care o dadu primului lord al Vanatrii, care o trecu celui de al doilea nobil al Camerei ca aceasta s-o treaca primului guard al padurii Windsor care o trecu cancelarului nobil al Robei, de la care fu luata în primire de cancelarul regal al Ducatului de Lancaster, apoi acesta o trecu maestrului Garderobei, pentru ca de aici sa treaca la pristavul armelor coroanei, de la acesta la generalismul de la Tour, de aici la supraintendentul general Casei regelui la lordul ereditar al Lenjeriei, la lordul mare amiral al Angliei, la mitropolitul de Canterbury, la primul nobil al Camerei, care în sfarşit o lua şi o dadu lui Tom.
Acesta aminti sarmanului baieţaş lanţul galeţilor în timpul stingerii incendiilor. Fiecare piesa din îmbracamintea lui urma la randul ei, aceasta procesiune înceata şi solemna, cu toate ca Tom era obosit de ceremonie, atat de obosit încat puţin lipsi sa scoata un oftat de uşurare cand îşi vazu pantalonii lungi de matase începand calatoria la capatul celalalt, înţelese, în fine, ca s-a sfarşit. Dar el se înveselea prea repede. Primul nobil al Camerei primii pantalonii şi porni sa-i puna la picioarele prinţului cand o roşcata subita îi acoperi faţa.
înapoie pantalonii în mainile Mitropolitului de Canterbury, cu o privire mirata, şoptind: „Vedeţi Milord!” Mitropolitul pali apoi se roşi şi trecu pantalonii lordului mare amiral, şoptind: „Vedeţi Milord!” Amiralul trecu pantalonii lordului ereditar al Lenjeriei, care avu tocmai atata respiraţie pentru a putea îngana: „Vedeţi Milord!” Pantalonii parcursera drumul înapoi prin întreg şiragul. Marele supraintendent, general al Casei Regelui, Generalismul de la Tour, al treilea crainic de arme al Coroanei, maestrul Garderobei, Cancelarul regal al ducatului de Lancaster, cel de al treilea nobil al Robei, primul guard al padurii Windsor, cel de al doilea gentilom al Camerei, primul lord al Vanatorii, pe la toţi trecura pantalonii, însoţiţi la fiecare schimbare de mana de: „Vedeţi, Milord!” spus cu groaza şi surprindere.
Cand, m sfarşit, obiectul ajunse la primul Scutier de serviciu, el primi cu faţa palida, cauza acestei boroboaţe, apoi murmura cu o voce strangulata: „O, viaţa! Capataiul metalic al şnurului de la un cerculeţ lipseşte!
Sa fie închis la Tour primul îngrijitor al pantalonilor Regelui!” Dupa aceasta el se sprijini pe umarul primului lord al Vanatorii şi nu-şi recapata puterile risipite, decat dupa ce i se adusera pantalonii la care nu mai lipsea nimic.
Dar cum toate lucrurile au un sfarşit, vine şi momentul cand Tom Canty se afla în stare sa se dea jos din pat. Nobilul care avea privilegiul apei, nobilul însarcinat cu spalatul, nobilul însarcinat cu ţinerea prosopului, procedara în diferite etape la spalarea lui Tom, care fu gata atunci pentru serviciile coaforului Majes-
taţii Sale. Cand, în sfarşit, ieşi din mana acestuia era frumos ca o fata, cu mantoul şi pantalonii lui de satin purpuriu şi cu şapca împodobita cu pene de aceeaşi culoare.
Se duse cu pompa în sala de mancare trecand printre doua randuri de curteni, care pe masura ce el înainta, îi faceau loc şi puneau un genunchi la pamant. Dupa dejun, se duse, tot escortat de marii sai ofiţeri şi de garda lui formata din cincizeci de nobili pensionari, purtand securi de lupta, în sala Tronului, unde trebuia sa ia cunoştinţa de treburile Starului.
„Unchiul” sau, lordul Hertford, ramase în picioare langa tron, pentru a sprijini cu sfaturile sale înţelepte, inteligenţa regala.
Consiliul ilustrelor personaje, numite de raposatul rege ca executorii sai testamentari se prezenta spre a cere lui Tom aprobarea pentru unele din actele lor. Nu era de obicei, decat o formalitate, dar în cazul de faţa era ceva mai mult, deoarece nu avea, înca un protector. Mitropolitul de Canterbury facu raport asupra decretului Consiliului cu privire la înmormantarea Foarte Ilustrei Majestaţi decedate şi termina prin citirea semnaturilor executorilor care erau: Mitropolitul de Canterbury, lordul Cancelar al Angliei, Lord William St. John, Lord John Russell, Eduard Conte Hertford; John viconte de Lisle; Cuthbert, episcop de Durham.
Tom nu mai asculta, o ultima clauza a acestui document îl privea, în acel moment se întoarse şi şopti lordului Hertford:
Pentru cand a fost fixata înmormantarea?
Pentru ziua de 16 luna aceasta, Seniore.
— Stranie idee! Va ţine pana atunci?
Sarmanul copil! Era înca nepriceput şi necunoscator în ce priveşte obiceiurile regale. La Offal Court, nu se pastrau morţii aşa de multa vreme. Dar lordul Hertford îl asigura…
Un secretar de stat prezenta un ordin al Consiliului care fixa pentru a doua zi la orele unsprezece, recepţia ambasadorilor straini şi cerea asentimentul regelui. Tom întoarse o privire nedumerita catre Hertforf care şopti:
— Majestatea Voastra, trebuie sa consimta. Ei vin sa marturiseasca durerea ce încearca suveranii lor pen tru nenorocirea care v-a lovit şi a lovit regatul Angliei.
Tom consimţi, aşa cum fu sfatuit.
Un alt secretar, începu sa citeasca un expozeu privind cheltuielile casei raposatului rege care se ridicau la 28000 de livre pentru ultimele şase luni precedente, suma atat de considerabila, ca Tom ramase cu gura cascata. O deschise şi mai mult înca, îndata ce i se spuse ca din acest total 20.000 de livre sunt datorie, ca, vis-teria Regelui era aproape goala şi ca cei o mie doua sute de nobili ai Casei Regelui, erau în mare încurcatura, pentru ca nu-şi primisera salariile, care le erau alocate, ce e drept, dar nu fusesera platite…
Fu un moment cand Tom nemaiputandu-se stapani striga în culmea emoţiei:
— Dar luam drumul spitalului, prieteni! Ar trebui schimbat totul şi degraba, sa se ia o casa mai mica, fi- indc.a eu n-am deloc nevoie de aceasta mare hala pe care o vedeţi; va trebui de asemeni sa ma scap de toata aceasta lume care nu face nimic şi nu serveşte decat la
a tarî lucrurile în lungime, sa-mi oboseasca spiritul şi mintea cu slugarnicii care fac din mine o adevarata papuşa fara cap şi fara inima, şi care ma crede incapabil sa fac ceva, astazi, chiar, pe toţi aceşti oameni de care ma împiedic şi care astupa drumul degeaba.
Cat despre casa, am vazut una micuţa care îmi e de ajuns, în faţa pieţii de peşte, langa Billingsgate.
Tom urma sa continue, cand simţi o mana exercitand o presiune puternica pe braţul lui.
Se roşi şi tacu;-nimeni, însa, în asistenţa nu trada printr-o cuta a figurii, strani-a şi penibila impresie produsa de aceasta divagaţie.
Un al treilea secretar citi un document conceput astfel:
„Avand în vedere ca raposatul rege a aratat în testamentul sau intenţia de a conferi titlul de duce contelui Hertford şi de a ridica pe fratele zisului lord, şir Thomas Seymour, la demnitatea de pair şi în acelaşi timp de a conferi titlul de conte fiului zisului lord şi de a ridica la ranguri respectiv mai ridicate pe alţi mari lorzi ai Coroanei: Consiliul a hotarat sa ţina şedinţa la 16 februarie pentru a delibera şi confirma acordarea acestor titluri.
Avand în vedere ca raposatul rege n-a acordat în scris veniturile şi domeniile legate de aceste demnitaţi: Consiliul interpretand gandul, intenţia, suveranului decedat, din acest punct de vedere, a gasit drept şi echitabil sa aloce lordului Seymour 500 livre de pamant şi fiului lordului Hertford 800 livre de pamant episcopal, care va deveni liber. Totul în afara de încuviinţarea Regelui în prezent domnitor.”
Tom era sa strige ca ar fi fost mai convenabil sa se plateasca datoriile raposatului rege înainte de a risipi toţi aceşti bani; dar o noua presiune a mainii exercitata la timp pe braţul sau de prevazatorul Hertford îl împiedica sa comita aceasta noua boroboaţa. Astfel îşi dadu consimţamantul regal fara sa zica un cuvant, dar nu fara a se simti foarte lezat de a vedea regatul sau ducan-du-se astfel pe apa sambetei.
în timp ce extazia de uşurinţa cu care îndeplinea atatea fapte uimitoare: sa guverneze o ţara, sa numeasr ca înalţii demnitari, sa cheltuiasca sume nebune, sa-şi faca socotelile fara sa deschida punga, sa faca gauri spre a astupa altele; îi veni deodata o fericita şi generoasa idee: de ce n-ar face din mama lui o ducesa de Offal Court dandu-i tot cartierul unde locuia pentru venituri? Dar deodata îi veni aceasta idee penibila: ca el nu era rege decat cu numele, ca aceste personaje grave sunt stapanii lui, ca pentru ei mama lui nu exista decat în imaginaţia lui bolnava, ca îi vor asculta cuvintele, vor primi proiectele fara sa faca nimic şi vor profita pentru a chema medicul.
în vremea aceasta, marii demnitari munceau cu harnicie. Numai lectura de petiţii, proclamaţii, decrete, hartii cu conţinut lung, plictisitoare, în care aceleaşi cuvinte reveneau fara încetare ţoale cu privire la afacerile publice.
în sfarşit, Tom, oftand din greu îşi zicea: „Cu ce am pacatuit eu, ca bunul Dumnezeu m-a smuls campiilor cu aer curat şi cu lumina d& soare pentru a ma închide aici, sa ma faca rege şi sa-mi pedepseasca soarta?”
Atunci, sarmanul sau cap, obosit peste masura, se clatina un moment, apoi cazu pe umar şi afacerile statului fura suspendate din lipsa factorului principal, puterea suverana.
Se facu linişte în jurul copilului adormit şi înţelepţii regatului întrerupsera deliberaţiunile.
Dupa masa, Tom avu o ora de recreaţie, cu permisiunea mentorilor sai Hertford şi St. John, în tovaraşia Lady-ei Elisabeth şi micuţei lady Jean Grey. Dar spiritul principeselor era foarte abatut din cauza formidabilei lovituri care izbise casa regala. La sfarşitul vizitei lor, „sora mai mare”, aceea pe care istoria o numi mai tarziu „Maria sangeroasa”, îl îngheţa printr-o dojana solemna, care n-avu decat meritul de a fi scurta.
îi mai ramasese cateva minute libere, apoi un baiat zvelt cam de doispiezece ani, fu introdus. Costumul sau nou, în afara de gulerul alb şi de dantelele din jurul încheieturilor de la mana, era negru: tunica, pantaloni etc. Nu purta, în semn de doliu decat un nod de panglica purpurie pe umar.
înainta timid, cu capul descoperit, plecat şi puse un genunchi la pamant în faţa lui. Tom statea jos şi îl examina un moment cu indiferenţa, apoi îi zise:
— Scoala-te, micuţule. Cine eşti şi ce doreşti? Baiatul se scula, lua o poza graţioasa, dar faţa lui
avea o expresie de îngrijorare. Raspunse: –
Desigur, Majestatea Voastra nu m-a uitat. Eu sunt copilul Vostru de bataie.
Copilul meu de bataie?
Da, sire. Eu sunt Humphrey, Humphrey Mar- low.
Tom înţelese ca unul din mentorii sai- punea pe langa el pe cineva şi gasisera pe acest copil.
Situaţia era delicata. Ce trebuia sa faca? Sa pretinda ca îl cunoaşte pe baiat sau sa lase sa se vada la fiecare din vorbele lui ca nu auzise niciodata vorbin-du-se de el, macar? Nu, aceasta nu e posibil.
îi veni o idee: fapte de genul acesta nu vor lipsi sa se produca des acum, cand afaceri urgente îndepartara deodata de langa el pe Hertford şi St. John, membri ai Consiliului Executiv. Ar fi deci, mai bine, poate, de a organiza un plan pentru a se pune la adapost de asemenea eventualitaţi.
Da, asta ar fi o hotarare înţeleapta cu acest copil şi sa vada pe ce succes ar putea conta, îşi încrunta sprancenele, se gandi cateva clipe şi zise:
—Acum, mi se pare ca te recunosc, dar vederea îmi este tulburata şi slabita de boala.
Vai, bunul meu stapan! Exclama copilul de ba taie cu emoţie, adaugand pentru sine: „într-adevar, au dreptate cei ce spun ca spiritul lui e absent, vai, sarman suflet! Dar nenorocirea lui ma tulbura şi face sa-mi uit interesele! S-a dispus ca nimeni sa nu remarce ca în el e ceva anormal.
E straniu cum m-a parasit memoria de cateva zile, relua Tom. Dar, nu lua în seama, încep a fi mai bine, adesea un lucru de nimic ajunge ca sa-mi aminteasca faptele şi numele care îmi scapa. (Şi, chiar, nu numai ceea ce am uitat; ci şi ceea ce n-am ştiut niciodata, cum o s-o vada acest baiat!) Ce aveai sa-mi spui?
Nimica toata, seniore, dar daca Majestatea Voas tra doreşte sa ma auda, iata: acum doua zile, cand Ma-
jestatea Voastra a facut trei greşeli de greaca în,lecţia de dimineaţa… Va aduceţi aminte?…
Da, îmi aduc… (Nu e o minciuna mare şi daca ma amestecam în limba greaca, nu trei greşeli, ci patru zeci aş fi facut). Da, îmi amintesc. Continua.
Profesorul indignat de ceea ce el numea o mun ca urata şi stupida, va promisese ca o sa fiu serios bi ciuit, daca…
Biciuit, tu!? Zise Tom mirat, pana la punctul de a-şi uita rolul. De ce voia sa te biciuiasca pentru greşelile mele?
Ah! Majestatea Voastra uita înca. Ma biciuieşte întotdeauna cand comiteţi erori în lecţiile Voastre.
E adevarat, e adevarat. Uitasem. Tu îmi dai lec ţii mai întai şi daca atunci cand sunt ascultat fac greşeli, profesorul pretinde ca tu nu ţi-ai facut datoria cum tre buie şi…
O! Sire, ce spuneţi? Eu cel mai umil dintre ser vitorii Voştrii, sa am pretenţia de a va instrui?
Atunci, în ce consta greşeala ta? Ce înseamna aceasta? Sunt eu cu adevarat nebun sau eşti tu? Expli- ca-te. Vorbeşte.
Dar, Majestatea Voastra ştie, ca e lucru simplu. Nimeni n-are dreptul sa puna mana pe persoana sfanta a Prinţului de Galles; iar daca se întampla ca el sa faca o greşeala, eram eu cel care era pedepsit, lucru foarte natural şi echitabil cand în aceasta consta însarcinarea mea şi painea de toate zilele.
Tom privea cu mirare copilul, foarte calm şi gandea:
„Ce lucru straniu şi ce obicei mai straniu! Ma mir ca nu e un baiat sa îmbrace hainele mele în locul meu, sa dea Dumnezeu! Aş consimţi sa primesc eu personal, corecţiile ce merit, mulţumind lui Dumnezeu pentru schimbare” … Apoi, cu voce tare zise.
Şi ai fost batut, sarman baiat, cum ţi s-a faga duit?
Nu, Majestate, pedeapsa mea era fixata pentru azi şi poate se va anula, din cauza doliului ce a surve nit. Nu ştiu. Iata de ce am îndraznit sa vin aici sa amin tesc Majestaţii Voastre binevoitoare promisiune de a interveni pentru mine.
Pe langa profesor? Ca sa te scuteasca de bici?
Ah! Vad ca va amintiţi.
Memoria îmi revine, vezi. Fii fara frica, spatele tau nu va fi atins. Voi veghea.
Oh, mulţumesc bunul meu senior! striga copi lul, cazand în genunchi, din nou. Dar poate ca am mers prea departe şi înca…
Vazand ca Humphrey ezita, Tom îl încuraja spu-nandu-i ca e în buna dispoziţie.
— Atunci voi spune tot, caci ma apasa pe inima. Acum cand nu mai sunteţi Prinţ de Galles, puteţi ordo na tot ce doriţi, fara ca cineva sa poata obiecta ceva. De asemenea nu mai este nici o raţiune ca sa va con strangeţi la studiile grele şi, fara îndoiala ca preferaţi sa ardeţi carţile şi sa va ocupaţi spiritul cu lucruri mai puţin plictisitoare. Dar atunci eu sunt ruinat şi odata cu mine, surorile mele orfane.
– Ruinat9 Cum?
— Spatele meu este „caştiga-paine” al meu, o, mareţul meu senior! Daca el nu mai lucreaza, eu pier. Daca încetaţi studiile, rolul meu s-a terminat, nu veţi mai avea nevoie de baiat pentru bici. Nu ma goniţi!
Tom era mişcat de aceasta chinuitoare suferinţa. El avu un elan de generozitate regala:
Nu te descuraja mai mult, micuţule. însarcina rea ta îţi va ramane pentru totdeauna, ţie şi descenden ţilor tai. Şi, el lovi uşor cu latul sabiei sale pe umarul copilului, zicand:
Ridica-te Humphrey Marlow, prim copil pentru bici, ereditar, al Casei Regale Engleze. Alunga-ţi griji le, îmi voi relua carţile şi voi studia atat de prost, ca va trebui, pe buna dreptate sa merit sa-ţi întreiesc salariul, atat de sporita va fi munca ta.
Humphrey recunoscator, raspunse cu ravna:
— Mulţumesc, o, stapanul meu nobil; aceasta prin ciara risipa depaşeşte visurile mele de bogaţie, cele mai îndrazneţe. lata-ma acum fericit pentru toata viaţa şi odata cu mine, tot neamul Marlow.
Tom avea destula perspicacitate pentru a înţelege ca acest copil îi putea fi de mare ajutor. El încuraja, deci, pe Humphrey sa vorbeasca şi nu avu nimic de regretat.
Acesta era fericit la gandul ca ajuta „la însanatoşirea” regelui, caci de fiecare data cand termina de adus aminte spiritului bolnav al lui Tom, oarecare detalii asupra lecţiilor facute şi aventurilor sale în sala regala de studii sau în alte locuri ale palatului, el remarca totuşi ca Tom „îşi amintea” clar împrejurarile. Dupa o ora, Tom se gasea în posesia unor informaţii foarte
importante relativ la personajele şi treburile Curţii. Astfel se hotarî sa recurga la acest izvor în fiecare zi şi, pentru aceasta, dadu ordin ca Humphrey sa fie introdus în cabinetul regelui ori de cate ori va veni, daca Regele Angliei n-ar fi ocupat cu alte probleme.
Abia ieşise Humphrey, cand lordul Hertford sosi aducand noutaţi plictisitoare pentru Tom… El îl informa ca membrii Consiliului, temandu-se ca şoapte rau intenţionate asupra tulburarii sanataţii regelui sa nu fi transpirat în afara, gasisera bine şi cuminte ca Majes-tatea Sa sa dineze în public, peste o zi sau doua. Buna sa aparenţa, pasul lui hotarat, calmul gesturilor sale, uşurinţa şi graţia ţinutei sale, vor reasigura, fara nici o îndoiala, opinia publica, facand-o sa presupuna ca a fost alarmata de gurile rele…
Atunci, sub pretextul de a-i „aminti” lucrurile bine cunoscute de el, contele, începu, foarte delicat sa instruiasca pe Tom de eticheta ce se cere în asemenea ocazii.
Dar spre marea lui satisfacţie, constata ca Tom avea nevoie de puţin ajutor, într-adevar, de la Humphrey el ştia ca peste puţine zile, va începe sa dineze în public.
Vazand memoria regelui astfel restabilita, Hertford se aventura în a-1 supune la o proba, ca sa-şi dea seama de progresul facut. Rezultatele erau fericite din anumite puncte, acelea asupra carora Tom discutase cu Humphrey şi, în total, lordul fu tare satisfacut şi reconfortat. Era aşa de încantat, ca vorbea cu voce plina de speranţa.
— Acum sunt pe deplin convins ca daca Majes- tatea Voastra ar vrea sa faca înca un efort de memorie, ea va rezolva enigma sigiliului cel mare, a carui pier dere era grava, ieri şi mai putin azi, întrebuinţarea lui luand sfarşit odata cu viaţa regelui nostru raposat.
Ar binevoi Majestatea Voastra sa faca acest efort?
Tom era în imposibilitate de a raspunde: sigiliul cel mare era un obiect de care nici nu avea macar idee. Dupa un moment de ezitare ridica o privire inocenta şi întreba:
— Cum e facut, Milord?
Contele avu o mişcare imperceptibila şi murmura: „Vai! Spiritul sau s-a ratacit din nou. Era puţin înţelept sa-1 trimita în cautarea obiectului. Aşa ca, în mod abil, schimba conversaţia în scopul de a întoarce gandul lui Tom de la chestiunea nenorocita a sigiliului, aceea ce nu era greu.
CAPITOLUL XV
TOM REGE
A doua zi, ambasadorii straini se prezentara cu stralucitoarele lor suite şi, Tom aşezat pe tron, cu pompa regala, îi primi. La început splendoarea acestui spectacol îi încanta ochii şi îi aprinse imaginaţia. Dar audienţa era lunga şi plictisitoare, scrisorile erau aşa de numeroase ca aceea ce parea la început o placere, deveni în curand apasator şi mortal plictisitor.
Tom pronunţa vorbele pe care Hertford i le şoptise din vreme şi se silea sa se achite în mod satisfacator de datorie, dar era prea nou pentru asemenea lucrun şi prea puţin în rosturile sale pentru a obţine mai mult decat un rezultat mediocru. El avea destula înfaţişare de rege, dar era incapabil sa simta ca rege Aşa ca, fu, sincer, bucuros cand solemnitatea se termina.
Cea mai mare parte din aceasta zi fu „pierduta” cum zicea el, pentru sine cu lucrun inerente funcţiu-
nilor regale. Chiar cele doua ore consacrate petrecerilor princiare erau aproape mai apasatoare pentru el ca celelalte momente, atat erau de supuse la constrangeri şi rezerve ceremonioase.
în timpul acesta, el avu o ora de ragaz pe care o dadu copilului sau de bataie, de la care continua sa primeasca instrucţiuni preţioase şi necesare
Cea de-a treia zi a domniei lui Tom Canty, trecu aşa ca celelalte, numai ca norii ce o ameninţau, înde-
peau sa se risipeasca. Se simţea mai puţin jenat ca în prima zi, se obişnuia puţin cu situaţia şi cu obligaţiile lui.
Lanţurile îl strangeau, înca, dar nu în continuu; prezenţa şi omagiile celor mari îl stinghereau şi îl încurcau din ce în ce mai putin. Dar vedea, ca se apropie a patra zi, cu o tristeţe serioasa, cand trebuia sa ia masa în public. Erau, de asemenea multe lucruri mari în programul acestei zile: trebuia sa prezideze Consiliul care dorea sa ia parerea şi ordinele sale asupra politicii de urmat faţa de naţiunile straine; lordul Hertford trebuia ridicat, formal, la gradul de Şef al Guvernului. Alte lucruri, înca, erau fixate pentru aceasta a patra zi. Dar lui Tom, toate îi pareau putin importante faţa cu un dineu în faţa mulţimii de priviri curioase, fixate asupra lui şi o mulţime de guri comentand în şoapta atitudinea şi greşelile sale, daca ar fi avut nenorocirea sa le comita. Dar cum nimic nu putea sa împiedice aceasta a patra zi sa vina la rand, ea veni.
Şi gasi pe Tom dezorientat, distrat şi incapabil de a se stapani.
Datoriile obişnuite ale dimineţii îl copleşisera într-un mod insuportabil. Odata mai mult simti asupra lui greutatea-captivitaţii.
Tarziu, dimineaţa, se duse în marea sala de audienţe şi se întreţinu cu contele Hertford. Aştepta îngrijorat .ora fixata pentru vizita de ceremonie a unui numar considerabil de mari ofiţeri şi de curteni.
Un moment dupa aceea, Tom, care se apropiase de fereastra şi privea cu un interes viu ceea ce se petrecea pe marea alee, dincolo de grilajul palatului cu do-
rinţa de a lua parte în persoana la aceasta viaţa şi la aceasta mişcare, zari o mulţime infecta, dezorientata, de oameni, de femei şi de copii huiduind şi strigand, care înainta pe drum.
Aş vrea sa ştiu ce e acolo! Zise el cu acea curio zitate a copilului în asemenea împrejurari.
Dumneavoastra sunteţi Regele, raspunse sobru contele înclinandu-se. Majestatea Voastra îmi da voie sa ma interesez?
O! Da! Va rog! O! Da! Cu placere! Exclama Tom, incitat, adaugand în el însuşi cu un sentiment de satisfacţie: „într-adevar, a fi rege nu e decat plictiseala; sunt, nu e vorba şi compensaţii şi agremente”.
Capitanul chema un paj şi îl trimise sa duca la capitanul garzii, ordinul urmator:
„Sa se opreasca marşul mulţimii şi sa se afle cauza acestei mişcari. Din ordinul Regelui!”
Dupa cateva secunde, un şir lung de garzi regali, îmbracaţi în armurile lor de oţel ieşi pe porţi şi porni sa închida drumul.
Un mesager vine şi raporteaza ca mulţimea urmarea un barbat, o femeie şi o fetiţa care urmau sa fie executaţi pentru crima comisa contra pacii şi maririi regatului.
Moartea, o moarte groaznica, aştepta pe aceşti sarmani nenorociţi! La acest gand inima lui Tom se stranse. Mila domina în el toate celelalte consideraţii. El nu se gandea la legile violate de aceşti trei criminali, nici la pagubele pe care le suferisera victimele. El nu se gandea decat la un singur lucru: ca eşafodul le aşteapta, ca o soarta teribila şedea ameninţatoare deasupra
capetelor !or. Acest gand îl facu sa uite, pentru un moment, ca el nu era decat umbra falsa a unui rege şi înainte de a-şi da seama de aceasta şi daduse ordinul:
— Sa fie aduşi aici.
Deodata se roşi, apoi ceva ca o scuza i se ridica pe buze; dar vazand ca ordinul sau nu provocase nici o surprindere din partea contelui şi a pajilor, îşi înghiţi cuvintele ce voia sa spuna. Pajul facu o reverenţa adanca şi se retrase de-a-ndaratelea pentru a se duce sa transmita ordinul. Tom avu o mişcare de orgoliu şi o simţire noua din avantajele legate de funcţiunea de rege. îşi zise: „într-adevar, este exact aşa cum îmi închipuiam eu cand citeam poveştile batranului preot şi jucam rolul prinţului. Dadeam ordine şi faceam legi, tuturor, zicand: Faceţi asta, faceţi pe cealalta şi nimeni nu îndraznea sa ma contrazica ori sa se opuna voinţei mele”.
In acest moment uşile salii de audienţa se deschisera; ofiţerii de serviciu anunţara pe rand o serie lunga de nume şi de titluri sforaitoare, şi personajele care purtau aceste nume şi care erau toate, în costume de gala, se aranjara liniştite în încapere.
Tom nu le dadu nici o atenţie, atat era de absent şi de îngrijorat de ceea ce avea sa se întample cu cei trei mizerabili conduşi la supliciu.
Se aşeza cu indiferenţa într-un fotoliu al carui spate era brodat cu armele regale şi, cu picioarele sprijinite pe o perna tot aşa de brodata, fixa ochii pe uşa dand toate semnele unei nerabdari nervoase. Asistenţa nu îndrazni sa-1 tulbure din reflecţiile sale, şi aşteptand ca el sa binevoiasca a se ocupa de ea, considerari în
şjoapta se angajara la moment, asupra treburilor guvernului şi împrejurarile Curţii.
Deodata se auzira paşi cadenţaţi de soldaţi. Uşa de la sala de audiere se deschise din nou şi cei trei criminali se gasira în prezenţa lui Tom, conduşi de un subşerif însoţit de un numar de guarzi ai regelui. Ofiţerul de poliţie judiciara, puse un genunchi la pamant în faţa lui Tom, apoi se scula şi se posta deoparte.
Cei trei condamnaţi îngenuncheara, de asemenea, şi ramasera în aceasta poziţie cu faţa aproape lovin-du-se de pamant. Garda se grupa în jurul tronului.
Tom examina atent prizonierii. Ceva din costumul şi aerul condamnatului, deştepta în el o vaga amintire. „Mi se pare, îşi zise el, ca eu am mai vazut pe omul acesta… dar unde şi cand, nu aş putea spune”.
Omul ridicase, deodata, capul şi îl aplecase pe loc, neputand sa suporte stralucirea temuta a suveranitaţii.
Dar n-a trebuit pentru Tom decat o clipa ca sa surprinda expresia fizionomiei nenorocitului.
„Acum ştiu, murmura el. Este individul care a scos pe Giles Witt din Tamisa şi i-a salvat viaţa în acea zi de Anul Nou, pe un frig teribil. O fapta frumoasa, fara îndoiala şi mare nenorocire este ca a comis şi fapte marşave care 1-au adus în situaţia aceasta trista. N-am uitat nici ziua, nici ora, prin faptul ca, puţin dupa aceea, la vremea pranzului, mama-mare mi-a tras o bataie aşa de grozava ca toate cele primite pana aici, puteau sa treaca drept mangaieri, îmbraţişari şi dulcegarii, dupa aceasta.
Tom ordona sa se îndeparteze un moment femeia şi copilul, apoi adresandu-se subşerifului:
— Ce crima a comis omul acesta? Ofiţerul de justiţie facu o plecaciune şi zise:
— Sa traiasca Majestatea Voastra, acest mizerabil a omorat prin otrava pe unul din supuşii Majestaţii Voastre.
Compatimirea ce încercase Tom pentru prizonier şi admiraţia lui pentru generosul salvator al copilului care era gata sa se înece, se stinsera dintr-odata.
— Crima a fost dovedita? întreba regele.
— A fost evidenta, sire. Tom ofta şi zise:
— Sa-1 duca, merita moartea. E pacat, caci era un om de treaba, sau cel putin… vreau sa spun ca are aerul.
Prizonierul împreuna mainile cu energia disperarii şi facu apel la îndurarea regelui. Spaima îi era zugravita pe fata şi fraze cioparţite îi scapau de pe buze:
— O, îndurare, Rege; daca puteţi avea mila de mine, Sire. Sunt nevinovat. Nu exista dovezi de faptele pen tru care sunt acuzat, dar accept condamnarea. Judecata a fost facuta, trebuie numai executata. Numai ca, în marea şi extrema mea durere, cer o favoare, caci sen tinţa e prea cruda ca s-o pot suporta. Graţie, Milord, graţie! Compatimirea Voastra regala, asculte-mi ruga! Din ordinul Vostru sa fiu spanzurat!
Tom era înmarmurit. Nu se aşteptase la aceasta ieşire.
— Iata o favoare, ridicola! Zise el. Tu ceri sa fii spanzurat? Dar mi se pare ca asta ţi-e soarta.
— O, nu! Bunul meu stapan şi Suveran. Sunt con damnat sa fiu fiert de viu.
La aceste cuvinte, un sentiment de groaza se picta pe faţa lui Tom. Avu o tresarire şi puţin trebui sa cada de pe scaun, îndata ce îşi recuceri sangele rece, zise:
— Ruga sa-ţi fie ascultata, sarman ticalos! Daca ai fi otravit o suta de oameni, tot n-ai merita o moarte atat de oribila.
Condamnatul se arunca cu faţa la pamant şi izbucni în mulţumiri pasionate de recunoştinţa.
— Dumnezeu sa va fereasca de rau, Sire, sa soco teasca în cer binele pe care mi-1 faceţi şi sa va dea ras plata!
Tom se întoarse catre contele Hertford:
Milord, zise el, eu nu cred ca îngrozitoarea sen tinţa pronunţata contra acestui om, sa fie conforma cu legea.
Este pedeapsa otravitorilor, Sire. în Germania, falsificatorii de monede sunt aruncaţi de vii în ulei clo cotind sau, nu sunt aruncaţi ci mai degraba sunt co boraţi cu o funie, puţin cate puţin, mai întai labele pi cioarelor, pe urma pulpele, pe urma…
O, te rog, Milord, opreşte-te; nu pot sa suport descrierea acestor orori.
Tom îşi acoperise ochii cu mainile ca şi cand ar fi vrut sa-şi cruţe vederea de sinistrul spectacol.
— Va rog, Milord, zise el, gata sa se sufoce faceţi sa se schimbe legea. O! Nu suferiţi ca sarmanele crea turi ale bunului Dumnezeu sa fie supuse la asemenea torturi.
Faţa contelui se lumina de satisfacţie. Hertford era un suflet nobil, compatimitor, cedand impulsurilor generoase, lucru puţin cunoscut printre merii regatului în acea perioada cand forţa şi violenţa erau regula de conduita obişnuita a regilor şi prinţilor,.
— Cuvintele acestea ale Majestaţii Voastre, zise el, au semnat şi au pecetluit abrogarea, de azi înainte, a legii contra otravitorilor. Istoria îşi va aduce aminte, Sire, pentru a rezerva toata cinstea domniei Majestaţii Voastre.
Subşeriful se pregatea sa plece cu condamnatul. Tom îi facu semn sa aştepte.
Aş vrea, zise el, sa examinez aceasta afacere mai de aproape. Omul acesta afirma ca nu e vinovat, ca nu exista probe contra lui. Spune-mi pe ce se sprijina acuzaţia şi condamnarea.
Sa traiţi Majestate, din proces reiese ca omul acesta a intrat într-o casa din catunul Islington unde zacea un bolnav. Trei martori spun ca erau orele zece de dimineaţa şi alţi doi martori susţin ca erau cateva minute mai tarziu. Bolnavul era singur în acel moment şi dormea. Omul acesta, ieşi în acel moment din casa şi îşi urma drumul. Bolnavul muri, o ora dupa aceea fa cand mari sforţari sa vomite, cu mari contracţii convul sive ale muşchilor şi ale nervilor.
A vazut cineva ca i-a dat otrava bolnavului? S-a gasit otrava?
-Nu, Sire.
Atunci, cum se ştie ca a fost otravire?
Sa traiţi, Majestate, doctorii au marturisit ca ni meni nu moare astfel, fara sa fi fost otravit.
Marturia era concludenta, caci ştiinţa medicala era, în acele vremuri de simplicitate, mai stapana decat astazi. Aşa ca Tom se pazea sa puna la îndoiala autoritatea unui cuvant atat de respectat peste tot.
Doctorii îşi cunosc treburile lor, zise el, prin ur mare, au dreptate. Şi, adauga, mintal: „sarmanul diavol, mi se pare ca e pierdut fara speranţa”.
Nu e totul, Sire, continua subşeriful. E mai mult şi mai grav. Multa lume a venit sa ateste ca un vrajitor din acelaşi catun, pe care nimeni nu 1-a mai vazut de arunci şi care a plecat nu se ştie unde, prezisese, şi în credinţase în secret mai multor persoane, ca bolnavul va muri otravit şi ca cel care îi va da otrava, va fi un strain, un om brun, rau îmbracat; ori, omul acesta este brun şi zdrenţaros.
Rog pe Majestatea Voastra sa observe aceasta împrejurare care da o greutate atat de mare acuzarii şi sa ia cunoştinţa ca omul a fost prevestit.
Era, într-adevar, un argument irezistibil care cerea în mod fatal condamnarea, în epocile de superstiţie.
Tom înţelese ca nu avea nimic de replicat. Caci oricat de puţin te-ai fi raportat la aceste probe zdrobitoare, culpabilitatea mizerabilului era în afara de îndoiala. Tom, vru, cu toate acestea, sa mai lase prizonierului o ultima şansa de salvare:
Ai ceva de spus pentru apararea ta? întreba el. Vorbeşte repede!
Sire, se planse condamnatul, aceea ce am spus în faţa judecatorilor, tot ce voi spune aici, nu ma va scapa. Sunt nevinovat; dar n-o pot dovedi. N-am prie teni şi nu cunosc pe nimeni. Daca aş avea, aş fi putut stabili ca n-am fost la Islington în ziua cand omul bol nav a murit. Aş fi putut stabili ca în acea zi ma gaseam la o mare departare de acolo în josul scarii vechi de la Wapping şi aş fi putut stabili, de asemenea, ca în mo mentul acela, Sire, în loc de a face sa piara un om prin otrava, salvam viaţa unui copil care se îneca şi ca…
Linişte! striga Tom, cu animaţie. Şerifule, în ce zi a fost comisa crima?
La ora zece dimineaţa, Sire, sau cateva minute mai tarziu, în ziua de Anul Nou, atunci cand…
Lasaţi omul acesta liber. Sa i se dea drumul chiar în momentul acesta. Vreau eu!
Privi în jurul sau cu teama, roşi puternic şi pentru a îndrepta ceea ce avea negramatical în vorbele sale, adauga:
— Turbez cand vad ca un om poate fi spanzurat pe baza unor marturii atat de uşuratice şi aşa de lejere.
Un murmur surd de admiraţie înconjura adunarea. Aceasta admiraţie nu era deloc provocata de iertarea pe care Tom o acordase unui pacatos de care, formele dadeau convingerea ca era vinovat de otravire şi a carui punere în libertate putea abia sa treaca admisibila; dar se mirau, cu placere ca tanarul investit cu autoritatea suprema daduse dovada de atata inteligenţa şi hotarare. Şi, îşi ziceau în şoapta: „Nu e aşa de nebun cat se spune. Un om în toate minţile n-ar fi judecat mai sanatos”.
Cu cata abilitate, cu cata siguranţa de judecata a condus interogatoriul! Ce bine s-a regasit el în întregime în acest mod brusc şi net de a tranşa chestiunea! Ce bine îl recunoşti în acel: „Vreau eu!” atat de ridicat şi ferm!
„Domnul fie laudat, iata-1 în fine, vindecat! Nu mai e un copil, e un rege.
Acesta va avea voinţa tatalui sau!”
Aceste reflecţii însoţite de aplauze, nu erau atat de discrete cat sa nu parvina cate ceva la urechile lui Tom.
Şi avura efectul de a-1 face sa se simta mai la sine, îl facura mai întreprinzator şi îl facura sa aiba un sentiment de orgoliu care ameninţa sa degenereze îndata în prezumţie.
Totodata, naturalul varstei, facu sa cada în extrema cealalta şi curiozitatea îl duse la rezerva… Era nerabdator sa ştie ce crime savarşisera: femeia şi fetiţa. Aşa ca, ceru sa fie aduse în faţa lui. Cand le vazu
prosternate în faţa lui, cand le vazu lovite de spaima şi le auzi plangand cu dureroase sughiţuri simţi o lacrima în ochi.
Ce-au facut? întreba el pe subşerif.
Sa traiţi, Majestate, au fost acuzate, şi exista convingerea, de crima cea mai neagra. Pentru aceasta chiar, judecatorii procedand conform cu legea au ordo nat, fara şovaire, moartea prin spanzuratoare: Şi-au vandut sufletele diavolului.
Tom tresari din toate madularele. Parintele Andrews îi spusese odata cat trebuie sa dispreţuiasca şi sa se fereasca de asemenea raufacatori care se dedau la practici atat de condamnabile. Totuşi, nu putu rezista dorinţei de a şti mai exact ce se petrecuse.
Unde şi cand a fost comisa aceasta crima abominabila? întreba el.
— La miezul nopţii, în decembrie, langa ruinele unei biserici, Sire.
Tom, avu o noua tremuratura de oroare.
Cine era acolo?
Aceste doua creaturi infame, Sire, şi celalalt.
Au marturisit crima?
Nu, Sire, o neaga.
Atunci, cum se ştie?
Sunt martori, Sire, care le-au vazut dand tar coale prin partea locului! Du-te, vino acesta al lor, a trezit presupuneri care în curand au fost confirmate şi justificate de fapte, în particular e lucru manifest ca prin forţa oculta astfel obţinuta, ele au evocat şi provo cat o vijelie care a devastat întreg ţinutul. Patruzeci de
martori au vazut furtuna şi au atestat-o, şi s-ar fi putut gasi, cu siguranţa, o mie, caci toata ţara a suferit.
Tom nu putea contesta ca un asemenea act era un act scelerat; dar gravitatea sentinţei nu înceta sa-1 tulbure.
— Au suferit şi ele de pe urma acestei vijelii? în treba el.
Fu un moment de surpriza în adunare. Cateva capete pleşuve se apropiara, mai mulţi asistenţi conve-nira ca întrebarea era subtila şi patrunzatoare. Subşeri-ful nu voia sa ajunga unde dorea Tom sa ajunga. Astfel ca, raspunse simplu:
Desigur, Sire, au suferit şi ele şi chiar mai crud decat restul satului. Casa lor a fost distrusa, toate bunu rile pierdute, şi au ramas fara adapost.
Atunci, mi se pare ca aceasta femeie a fost de la început pedepsita de fapta ei rea, prin paguba ce a su ferit şi ea a fost cea pacalita în targul ce a încheiat, chiar daca n-ar fi platit o para. Caci, sa-ţi vinzi sufletul tau şi al copilului tau ca sa ai un asemenea rezultat, iata ce mi se pare imposibil, afara de cazul cand ea e nebu na. Or, daca e nebuna, nu ştie ce face şi daca nu ştie ce face, nu e vinovata.
Capetele pleşuve se apropiara pentru a doua oara. Daca Regele e nebun, zise cineva, cum a ieşit vorba, nebunia lui este din cele ce trebuiesc dorite oamenilor pe care îi cunosc şi a caror înţelepciune întreaga nu prezinta un gram de raţiune.
Ce varsta are copila aceasta? întreba Tom.
Noua ani, sa traiţi, Majestate!
— Legile Angliei permit unui copil sa faca un pact pentru a se vinde, Milord?
Tom adresase aceasta întrebare unuia din judecatorii care faceau parte din adunare.
Sire, zise învaţatul magistrat înclinandu-se în doua randuri, legea nu permite unui copil sa se lege pentru nici o afacere importanta, nici sa figureze într-un contract, avand în vedere ca un copil, din lipsa totala, sau slabiciune de inteligenţa, este inapt, fara experienţa şi fara competenţa, în materie de angajament, obligaţi uni ori controverse, neputand în cele mai multe cazuri sa pareze scopurile urate ale celor mari. Orice contract facut de un copil cu un englez e nul, neavenit şi caduc.
Dar de ce un asemenea contract este valabil cand e facut la aceasta varsta cu Dracul? Pentru ce le gea engleza acorda Dracului un drept pe care îl refuza unui supus englez?
Acest mod nou de a înfaţişa lucrurile paru atat de spiritual ca mulţi îl reţinura pentru a-1 da ca dovada de originalitatea regelui şi de însanatoşirea lui.
Femeia încetase plansul cu sughiţuri; cu capul ridicat ea întreba din ochi fizionomia lui Tom, pe care parea ca citeşte pentru ea şi copilul ei, o licarire de speranţa. Tom observa şi se simti mai mult atras catre aceasta nenorocita, expusa, ea şi fetiţa ei de noua ani, la o situaţie atat de teribila şi, ca sa zicem astfel, fara leac.
Cum au facut pentru a provoca furtuna?
Şi-au scos ciorapii, Sire.
Tom nu pricepu nimic. Curiozitatea lui era viu aprinsa.
E straniu! Zise el cu un gest de incredulitate. Şi asta se întampla întotdeauna?
întotdeauna, Sire, cel puţin daca astfel e voinţa femeii şi daca ea pronunţa cuvinte cabalistice în gand sau în fapt.
Tom se întoarse spre femeie şi cu o voce poruncitoare ordona:
— Exercita-ţi puterile. Vreau sa vad o vijelie.
Fu un moment de groaza şi de perplexitate în superstiţioasa adunare. Nimeni nu îndraznea sa vorbeasca; dar era lucru sigur ca fiecare ar fi vrut s-o ia la fuga, ceea ce nu observa Tom, care era cu gandul numai la cataclismul comandat. O expresie de frica şi de mirare aparu pe faţa femeii. Atunci Tom repeta cu însufleţire:
Nu-ţi fie frica; nu ţi se va face nici un reproş. Din contra, vei fi libera; nimeni nu te va supara. Exer- cita-ţi puterile!
Oh! Majestate, n-am nici o putere. Am fost acu zata pe nedrept, raspunse femeia.
De teama vorbeşti astfel. Fi sincera, nu ţi se va face nici un rau. Fa sa vina o vijelie, poate sa fie cat de mica. Nu-ti cer o furtuna, un uragan; îmi place mai mult contrariul. Fa ce-ţi spun şi vei avea viaţa salvata. Vei pleca de aici cu copilul tau sub protecţia Regelui, fara ca nimeni din supuşii acestui regat sa-ţi poata cauza nici un rau, nici paguba.
Femeia nu raspunse. Ea cazu cu faţa la pamant şi, gemetele întretaiate de sughiţuri convulsive, dovedeau ca era în imposibilitate sa satisfaca acel capriciu regal
cu toate ca viaţa copilului ei şi propria ei salvare erau în joc.
Tom insista, ordona sever, batu din picior spre a se face ascultat. Femeia sughiţa mereu.
Nu pot, Sire, nu pot… In fine, Tom zise grav:
Cred ca aceasta femeie spune adevarul. Daca mama mea era în locul ei şi daca ea ar fi avut vreo pu tere de la Dracul, n-ar fi ezitat sa izbucneasca toate vi jeliile pe care le-ar fi cerut cineva şi a întoarce ţara în treaga cu susul în jos chiar daca ar fi trebuit sa nu ramana piatra peste piatra, îndata ce ar fi fost sigura ca îmi salveaza viaţa cu preţul acesta! Or, e locul sa cred ca toate mamele gandesc la fel cu a mea. Eşti libera femeie, tu şi copilul tau, ca^ va cred nevinovate pe amandoua.
Ori, acum cand eşti lib ei d, cand nu mai ai de ce te teme, cand eşti iertata, trage-ţi ciorapii şi fa sa vina o vijelie, şi te voi face atat de bogata cat vei vrea.
— Nu pot, Sire, zise sarmana, nu pot.
Tom era roşu de manie. Asistenţa tremura. Gardienii, supunandu-se unei mişcari instinctive, lasasera sa le cada grele, halebardele, în jos.
— Scoate-ţi ciorapii! Striga Tom.
Femeia, înspaimantata, se supuse, îşi scoase ciorapii şi îi scoase şi pe ai fetiţei.
Fu o tacere lunga. Vijelia nu începu. Tom avu un oftat de dezamagire.
— Du-te buna mea femeie, zise el, judecatorii tai s-au înşelat. Du-te în pace. Necuratul n-are putere asu pra ta. Pune-ţi ciorapii şi tu şi fetiţa ta.
Milorzi, nu vom mai avea niciodata vijelie, fiţi siguri…
CAPITOLUL XVI BANCHETUL OFICIAL
Ora banchetului se apropia. Lucru straniu, acest gand nu-i aducea lui Tom nici plictiseala, nici frica de pana aici. Experienţele de dimineaţa îi facusera încrederea ferma. Sarmana pisicuţa salbatica, era mai obişnuita cu straniul ei granar dupa patru zile de locuire, decat ar fi putut fi un adult, poate, dupa luni de zile. Uşurinţa unui copil de a se acomoda împrejurarilor n-a fost niciodata dovedita.
Sa aruncam o privire în sala cea mare a banchetului în vreme ce Tom se pregateşte pentru aceasta impunatoare solemnitate. Era o piesa vasta cu coloane şi pilaştri auriţi, împodobita cu picturi pe pereţi şi pe tavan. La uşa şedeau garzi înalte, îmbracate în costume bogate şi pitoreşti, înarmaţi cu halebarde.
într-o tribuna care înconjura sala, luasera loc muzicanţii şi un grup de notabili de ambele sexe, în mare
p /v
ţinuta. In centrul încaperii, pe o estrada, era pusa masa lui Tom. Dar sa ascultam un vechi cronicar: „Un nobil cu o bagheta în mana, intra în sala. Era însoţit de un alt
nobil, care aducea o faţa de masa pe care o întinse pe masa, dupa ce îşi îndoira amandoi genunchii de trei ori, cu cea mai adanca reverenţa. Faţa de masa odata pusa, amandoi salutara din nou şi se retrasera…
Atunci venira alţi doi nobili, unul purtand o bagheta şi celalalt o solniţa, o farfurie şi o paine.
Dupa ce îngenuncheara ca şi cei doi dintai şi pusera pe masa obiectele ce aduceau, se retrasera cu acelaşi ceremonial, ca şi precedenţii.
Venira, apoi, doi seniori îmbracaţi bogat, unul purta un cuţit pentru gustat. Se prosternasera împreuna de trei ori cu cea mai frumoasa dintre maniere, apoi se apropiara de masa şi o frecara cu paine şi sare aşa de respectuoşi ca şi cand regele ar fi fost de faţa.
Preparativele solemne erau terminate. Acum, din fundul coridoarelor venea sunetul fanfarelor şi strigatele:
„Loc pentru Rege! Loc Excelenţei Majestatii a regelui!”
Aceste strigate erau imediat repetate şi se apropiau din ce în ce. în curand, stralucitorul cortegiu se arata, intra pe uşa solemn. Sa lasam din nou sa vorbeasca cronicarul:
„întai vin Nobilii, Baronii, Conţii şi Cavalerii Jaretierei, toţi bogat îmbracaţi şi cu capul descoperit, apoi vine Cancelarul între doi nobili: unul purtand sceptrul regal, altul paloşul statului într-o teaca roşie împodobita cu flori de Lys din aur, cu varful în sus. Apoi vine regele însuşi, pe care îl saluta douasprezece trompete şi mai multe tambure la apariţie, în timp ce un tunet de bun venit umple galeriile unde toţi s-au ridicat
şi striga: Dumnezeu sa tina pe Rege! în urma regelui vin nobilii ataşaţi la persoana lui, iar la dreapta şi la stanga, merge garda lui de onoare, cei cincizeci de nobili ai sai pensionaţi, înarmaţi cu securi de lupta, aurite”.
Era un spectacol frumos şi desfatator. Inima lui Tom batea cu putere şi ochii îi straluceau de bucurie. El se ţinea drept, cu graţie, cu atat mai mult cu cat nu se gandea la poziţia în care trebuie sa stea, caci spiritul lui era ocupat de spectacolul ce-1 încanta şi de aclamaţiile ce auzea. De altfel nimeni nu putea fi antipatic în haine aşa de frumoase şi elegante, îndata ce avea oricat de putina rutina în asemenea societate.
Tom îşi aduse aminte de instrucţiunile primite şi îşi marturisi satisfacţia înclinand capul împodobit cu o palarie cu pene şi zise, curtenilor:
— Mulţumesc bunului meu popor!
Se aşeza la masa fara a-şi scoate palaria, ceea ce nu-i cauza nici o încurcatura, caci, a sta la masa cu palaria pe cap era singurul obicei pe care îl aveau regii comun cu Canty, aşa fel ca, referitor la acest capitol nici unii nici alţii nu aveau dreptul sa se mandreasca, nici sa se prevaleze de el.
Cortegiul SQ disloca şi acei care îl compuneau se grupara într-un mod pitoresc ramanand cu capetele descoperite.
Atunci, în sunetul unei mujici vesele Yeomenii de garda jntrara. Cei mai mari şi cei mai puternici oa-
Cavalerie de voluntari care formau o garda speciala la Curtea Angliei.
meni din Anglia fusesera aleşi cu grija pentru aceasta funcţiune. Iata ce spune cronicarul despre ei:
„Yeomenii de garda intrara, cu capetele dezvelite, cu haine de materie stacojie, cu trandafiri de aur brodaţi în spate; plecau şi veneau ducand la fiecare tur, diferite bucate servite în vesela de argint. Mancarurile erau primite de un nobil în ordinea în care erau aduse şi puse pe masa, în timp ce gustatorul dadea fiecarei garzi o îmbucatura sa manance, din teama de otrava”.
Tom manca bine, cu toate ca îşi dadu seama ca sute de ochi urmareau fiecare bucata ce baga în gura şi îl priveau mancand, cu interes care n-ar fi fost mai mare decat daca ar fi absorbit o maşina exploziva destinata sa explodeze pe loc şi sa-i prefaca în bucaţi. El veghea sa nu se grabeasca, sa nu faca nimic de la el şi aştepta ca ofiţerul sa puna genunchiul la pamant şi sa-1 serveasca.
Scapa, astfel, fara accident. Ce triumf preţios!
Cand masa fu terminata şi el porni sa mearga în mijlocul stralucitorului sau cortegiu, însoţit de veselele lui aclamaţiuni simţi ca daca cea mai rea proba era sa dineze în public, el ar îndura-o cu draga-inima de mai multe ori pe zi, daca prin acest mijloc ar putea sa se plateasca, în parte, de teribilele obligaţiuni ale meseriei sale de rege.
CAPITOLUL XVII
NEBUNILAI
Miles Hendon alerga spre Southark, aruncand cate o privire rapida asupra tuturor trecatorilor, în speranţa ca va da peste cei cautaţi. Dar fu decepţionat în aşteptarile sale. Dupa multa truda, parveni sa le ia urma pana la o distanţa oarecare pe drumul Southark-ului, apoi. O pierdu şi se întreba îngrijorat ce trebuia sa faca.
Totuşi, continua cercetarile sale tot restul zilei. Noaptea îl gasi înca în picioare, pe jumatate mort de foame şi cu toate acestea, puţin avansat faţa de începutul cursei sale. Manca într-un han la Tabard şi se culca hotarat sa faca încercarea dimineaţa şi sa scotoceasca oraşul. Tot reflectand şi facand planuri ajunse la urmatorul raţionament:
„Copilul, daca va putea, o sa scape din mainile nemernicului care îşi spune: tatal lui. Se va întoarce el la Londra şi va veni în locurile de unde a plecat? Nu, el
nu va face aceasta; se va teme ca va fi prins din nou. Atunci ce va face? Cum n-a avut niciodata un prieten în lume nici protector înainte de a-1 întalni pe Miles Hen-don, el va încerca natural, sa-şi regaseasca acest prieten, dar nu-1 va cauta în Londra unde ar fi în pericol. Se va duce spre Hendon Hali, pentru ca ştie ca Hendon se întoarce în patria lui şi el spera sa-1 regaseasca acolo. Da, cazul era clar pentru Hendon, el nu trebuia sa piarda mai mult timp la Southark ci sa ia degraba direcţia Monsks Holm cutreierand padurea şi informandu-se pe drum.
Sa revenim la micul rege disparut.
Banditul pe care baiatul de la ospataria Podului, îl vazuse ieşind în momentul sosirii tanarului şi a regelui, nu era împreuna cu ei ci luandu-i din scurt, ajunsese sa mearga în spatele lor. El nu spunea nimic. Braţul stang în bandaj, ochiul stang acoperit de un plasture mare, verde, el se ţara penibil sprijinindu-se pe un retevei de stejar. Tanarul puse pe rege sa faca o cursa plina de cotituri prin Southark care, la sfarşit îi scoase la drumul mare. Regele era furios. El declara ca voia sa se opreasca acolo, ca Hendon trebuia sa-1 gaseasca şi nu el sa alerge dupa Hendon; ca nu va mai suporta aceasta lipsa de respect şi ca ramane pe loc unde se gaseşte.
Tanarul remarca:
— Vrei sa ramai aici în timp ce prietenul tau zace ranit în padure acolo jos? Fie!
Regele schimba la moment, limbajul şi striga:
— Ranit! Şi cine a îndraznit sa faca asta? Dar, atunci e altceva: Haide, haide! Mai repede puşlama!
Eşti încalţat cu plumb? E ranit! Cine sa fie autorul, fie el fiu de Duce, va regreta!
Padurea era destul de departe; dar spaţiul fu repede trecut. Tanarul privi în jurul lui, zari o ramura înfipta în pamant de care era legat un petic mic de sifon şi, parasi drumul spre a intra în padure unde cauta alte ramuri asemanatoare, plantate la intervale. Erau, cu siguranţa, puncte de reper pentru locul unde trebuia sa mearga.
Ajunsera într-un luminiş unde se gaseau ramaşiţele unei ferme langa o şura care cadea în ruina.
Nu era- împrejur nici o urma de viaţa şi totul era numai linişte. Tanarul patrunse în şura. Regele îl urma repede. Nu era nimeni! Regele arunca asupra tanarului o privire surprinsa şi banuitoare şi întreba:
— Unde este?
Un ras batjocoritor îi raspunse.
Regele intra într-o manie violenta; apuca un lemn şi vru sa-1 loveasca pe tanar cand un alt ras batjocoritor rasuna la urechile lui. Era potlogarul şchiop care îi urmase la distanţa.
Regele se întoarse şi întreba cu manie:
Cine eşti tu? Ce faci aici?
Destula nebunie! raspunse omul, şi fii liniştit. Deghizarea mea nu este atat de perfecta ca sa nu-ţi poţi recunoaşte tatal.
Tu nu eşti tatal meu. Nu te cunosc. Eu sunt Re gele! Daca mi-ai ascuns servitorul cel mai loial, spu- ne-mi unde se gaseşte sau vei fi pedepsit cu cruzime pentru ceea ce ai facut.
John Canty replica pe un ton sever şi masurat:
— E posibil sa fii nebun şi mi-e sila sa te pedep sesc; dar daca ma împingi, voi face-o. Trancanelile tale nu sunt periculoase aici unde nu exista urechi pentru a auzii nebuniile tale. Totuşi ai face bine sa-ţi obişnuieşti limba sa se supravegheze ceea ce n-ar fi de prisos cand vom schimba cartierul. Am comis un omor şi nu pot reveni acasa. Nici tu nu te vei duce, fiindca am nevoie de tine. Pentru buna socoteala mi-am schimbat numele: Ma numesc, acum, Hobbs, John Hobbs; tu te numeşti Jack, ţine minte asta… Şi acum, vorbeşte. Unde e ma- ma-ta? Unde îţi sunt surorile. N-au venit la întalnirea convenita. Ştii unde s-au dus?
Regele raspunse, nemulţumit:
— Nu ma deranja deloc cu enigmele tale. Mama mea e moarta; surorile mele sunt la palat.
Tanarul care îl adusese aici, avu un ras batjocoritor. Regele porni sa-i sara de gat, dar Canty, sau Hobbs cum se numea acum, îl opri la timp şi zise:
— Taci Hugo, nu-1 supara. Spiritul sau e absent şi manierele tale îl agaseaza. Stai jos, Jack şi calmeaza-te, o sa-ti dau o bucaţica sa mananci, chiar acum.
Hobbs şi Hugo se pusera pe vorba împreuna, cu vocea joasa, iar regele se îndeparta cat putu de neplacuta lor tovaraşie. Se retrase în colţul cel mai întunecos al şurii, unde gasi pe pamant un morman de paie gros de un picior. Se întinse deasupra, stranse paie peste el în chip de plapuma şi se cufunda în gandurile sale. El avea multe dureri, dar cele mai uşoare erau aproape adormite în uitare de cea mai importanta: moartea tatalui sau.
La toata lumea, numele de Henry VII dadea fiori şi sugera tipul unui canibal ale carui nari suflau distrugerea şi ale carui maini împarţeau loviturile şi moartea.
Pentru acest copil, însa, acest nume nu evoca decat sentimente placute; imaginea lui îi aparea ca o urma a tandreţii şi afecţiunii, îşi amintea un mare numar de scene mişcatoare între eT şi tatal sau şi, tandru, se oprea; lacrimile şiroinde marturiseau cat de profunda şi sincera era durerea ce-i umplea inima.
Cum ziua se sfarşea, baiatul copleşit de durere, se lasa puţin cate puţin în voia unui somn liniştit şi reparator.
Dupa un timp destul de lung pe care n-ar fi ştiut sa-1 evalueze, simţurile lui luptara într-o semi-conşti-inţa şi în timp ce era culcat, cu ochii închişi, întreban-du-se, vag, unde era şi ce se întamplase, el prinse un zgomot amintind pe cel al ploii pe un acoperiş. Senzaţia placuta de confort, simţita un moment, fu brutal risipita în momentul urmator, de un concert de mici cloncanituri şi de rasete mojice care îl facura sa aiba un fior neplacut. Se descoperi la cap spre a vedea de unde vin toate acestea.
Un spectacol oribil, straniu, îi izbi vederea. Un foc în stare sa arda şi pamantul, la cealalta extremitate a şurii şi, împrejur, luminand-o cu o lumina roşie, mişuna cea mai remarcabila tovaraşie de ticaloşi şi de tahari, barbaţi şi femei pe care îi putu imagina dupa lecturile şi visurile sale. Erau acolo adevaraţi uriaşi, înnegriţi de vant, cu parul lung şi îmbracaţi în zdrenţe fantastice…
Erau acolo adolescenţi cu apucaturi brutale îmbracaţi cu acelaşi gust; erau cerşetori orbi, cu ochii acoperiţi de plasturi şi bandaje; schilozi cu picioare de lemn şi cu carje; bolnavi cu plagi purulente. Mai era un negustor ambulant, cu coşul de marfa, un tocilar, un caldarar şi un barbier cu instrumentele meseriei lor. Printre femei, erau fete tinere de tot, unele erau înca copii, altele erau batrane, neruşinate, grosolane la vorba şi toate erau murdare.
Mai erau trei copii cu figura bolnavicioasa şi în fine, o pereche de caini leşinaţi de foame, cu cate o sfoara legata de gat, care aveau sarcina sa conduca pe orbi.
Se facuse noapte. Banda, tocmai sfarşise de mancat, începea orgia. Sticla de lichior trecea din mana în mana. Un strigat general se produse:
— Muzica! Un cantec. Haide, Liliac, Dick, Burduf de piele!
Unul din orbi se ridica, îşi arunca plasturii care îi înveleau ochii foarte sanatoşi, apoi patetica pancarda pe care statea scrisa cauza infirmitaţii sale.-Burduf-de-piele îşi arunca piciorul de lemn şi se aşeza pe ale sale, bune şi solide, langa camaradul lui. Astfel intonara un cantec pungaşesc al carui refren era cantat de toata asistenţa. La ultimul cuplet entuziasmul lor de beţivi ajunse la un aşa grad, încat fiecare canta cu totul altceva, toţi deodata cate altceva, aşa ca era un zgomot asurzitor care facea sa tremure barnele şurii.
Cand se saturara de cantat, începura conversaţiile, dar nu în limba hoţilor pe care n-o întrebuinţau decat cand urechi duşmane ar fi putut auzi.
Din aceasta conversaţie rezulta ca „John Hobbs” nu era un nou recrut, ci facea parte din banda, deja, de catva tirnp. El povesti ultima lui aventura şi cand se afla ca omorase „din întamplare” un om, o mare satisfacţie se produse. Şi cand adauga ca acel om era un preot, ropotul de aplauze nu mai înceta.
Trebui sa ciocneasca paharul cu fiecare. Vechii camarazi îl primira cu bucurie, cei noi erau mandrii sa-i stranga mana. Fu întrebat de ce disparuse timp de mai multe luni. El raspunse:
— La Londra, lucrurile merg mai bine ca la ţara, eşti mai în siguranţa. Anul acesta, legile sunt severe şi aplicate cu diligenta. Fara aceasta poveste, aş fi stat.
Ma hotarasem sa nu ma mai aventurez niciodata la drumul mare; dar iata ca accidentul s-a întamplat, întreba, apoi, caţi oameni numara banda, acum. Şeful, Herisse, raspunse:
Douazeci şi cinci. Aproape toţi sunt aici, ceilalţi voiajeaza catre rasarit toata iama. Noi ne ducem dupa lumina.
Nu vad pe Hen printre cinstiţii tovaraşi ce ma înconjoara. Unde este?
Sarmanul baiat, regimul lui e îmbacsit cu pu cioasa acum şi prea cald pentru un palat delicat. A fost omorat într-o bataie catre mijlocul verii.
Asta ma doare, Hen era dracos şi cumsecade.
E adevarat. Black Bess, nevasta-sa, e înca de ale noastre, dar este în turneu în rasarit. O fata buna cu maniere placute şi de condiţie buna, nimeni n-a vazut-o beata mai mult de patru zile pe saptamana.
A fost întotdeauna aşezata, îmi aduc bine aminte: o fata buna, demna de consideraţie. Mama ei era mai libera şi mai puţin interesanta. O natura bizara şi manioasa, putin ticnita; dar un spirit deasupra celor obişnuite.
— Pentru asta am şi pierdut-o. Arta ei de a citi în palma şi de a ghici viitorul a terminat prin a o face cele bra. A fost condamnata la moarte prin ardere cu înce tul. Am fost mişcat pana la lacrimi cand am vazut cu ce graţioasa maniera şi-a primit soarta, blestemand şi în jurand lumea care striga şi se îndesa în jurul ei, în timp ce flacarile îi lingeau faţa şi scanteiau în jurul batranu lui ei cap cenuşiu. Ce zic eu; blestemand şi înjurand! Daca ai trai o mie de ani, n-ai avea ocazia sa auzi ase menea vociferarii. Vai! Arta ei a disparut cu ea. Nimeni nu mai cunoaşte adevaratul blestem.
Şeful ofta; auditorii facura la fel, din simpatie. Un fel de tristeţe copleşi pentru un moment adunarea caci, chiar la oamenii din afara legilor, întariţi ca-aceştia, nici un sentiment nu e mort şi ei raman în stare de a resimţi mahnirea pentru pierderea unuia din ai lor; mai ales cand e vorba de vreun superior care nu lasa moştenitori ai talentului sau. Totuşi, un pahar de bautura repune în echilibru spiritele.
Au mai fost trataţi aşa de aspru şi alţii din prie tenii noştri? întreba Hobbs.
Da, mai cu seama recruţii: mici fermieri lasaţi pe drumuri, muritori de foame pentru ca li se luasera fermele pentru a face din ele parcuri de oi. Au cerşit oamenii şi, cand au fost prinşi, au fost înhamaţi la plug, goi de la brau în sus şi batuţi cu biciul pana la sange.
Dupa aceea, au fost puşi la coamele plugului spre a primi, astfel, bastonada. Cand au scapat, au cerşit din nou; au fost biciuiţi din nou şi li s-a taiat o ureche. Au cerşit a treia oara, caci, ce vrei sa faci cand ţi-e foame? Şi au fost însemnaţi pe obraz cu fierul roşu, apoi vanduţi ca sclavi. Cand au scapat, au fugit; dar au fost urmariţi, prinşi şi spanzuraţi. Iata povestea lor în termeni scurţi şi clari. Alţii au fost trataţi mai bland. Apropi-aţi-va niţel. Yokel, Burns, Hodges… Arataţi-va tatuajele.
Acei pe care îi chemase, se ridicara, îşi scoasera zdrenţele şi îşi aratara spatele brazdat de cicatrice, amintiri ale bicelor primite în diverse epoci. Unul din ei îşi ridica parul şi facu sa se vada lipsa urechii stangi, altul facu sa i se citeasca pe umar litera „V” imprimata adanc în carne, pe langa ca avea urechea mutilata, Cel de-al treilea zise:
— Pe mine ma cheama Yokel. Am fost altadata un fermier bogat. Aveam o nevasta pe care o iubeam şi copii pe care aş fi vrut sa-i cresc dupa legea bunului Dumnezeu. Azi, nu mi-a mai ramas nimic din ceea ce aveam. Nevasta şi copiii s-au dus nu ştiu unde, poate în cer, poate aiurea; dar dau slava lui Dumnezeu ca oriunde or fi, sunt mai bine decat în Anglia!
Sarmana mea batrana mama care era o femeie onesta şi cumsecade, umbla dupa cerşit painea pe care o distribuia bolnavilor.
Unul din ei a murit fara ca doctorii sa fi ştiut cauza şi batrana mea mama,a fost arsa de vie, ca vrajitoare, sub ochii copiilor mei care plangeau cu sughiţuri. Iata legea engleza! Haide, sus ceştile şi paharele! Sus, hoţi
şi sa bem. Ura pentru buna şi cumpanitoarea lege engleza care a salvat pe mama mea de infernul Angliei! Mulţumesc la toţi şi la toate, borfaşi, escroci şi fuduli. Am cerşit atunci şi eu din casa în casa; iar nevasta-mea ma urma purtand în spinare sau tarand de mana sarmanele mici creaturi pe care bunul Dumnezeu ni le daduse.
Dar se pare ca a-ţi fi foame, în Anglia, este o crima. Iata de ce ne-au dezbracat şi ne-au biciuit peste spatele gol cu lovituri de curea şi ne-au trecut prin trei
oraşe. Beţi, prieteni, şi strigaţi: Ura! Sa traiasca buna şi compatimitoarea lege engleza, caci curelele gadelui au baut atata sange din sarmana mea Mary ca la sfarşit a venit ora liberarii. –
Ea este acolo sus, acum, culcata sub iarba în Campul lui Potier unde doarme în pace.
Şi, copilaşii? O sa ma întrebaţi, în vreme ce erau taraţi, din oraş în oraş, în lovituri de bici, ei au murit. Beti, prieteni, beţi macar un pahar pentru sarmanii mici ai bunului Dumnezeu, care n-au facut niciodata rau cuiva. Am cerşit înca: am cerut unui trecator o coaja de paine şi am primit ciomageala şi taierea urechii. Poftim, iata ce mai ramane: am cerşit şi am fost vandut ca sclav, priviţi urma de sange din obrazul meu. Veţi vedea, în mod distinct, litera „E” pe care fierul roşu a im-primat-o. Vandut ca sclav! Aţi auzit bine? Aţi înţeles bine? Un cetaţean englez, vandut ca sclav! Priviţi-ma toti cati sunteţi şi strigaţi: Ura, traiasca legile Angliei care trateaza astfel pe cei carora le este foame… Am evadat, daca stapanul meu pune mana pe mine, pieri-r-ar legea ţarii, care vrea aşa, voi fi spanzurat.
— Nu, n-ai sa mai fii; începand de azi, aceasta lege a încetat de a mai exista!
La aceste cuvinte care veneau din fundul şurii, toata trupa de ticaloşi şi de vagabonzi se întoarse înmarmurita.
Atunci se vazu micul rege repezindu-se în mijlocul adunarii interzise şi cum se afla în plina lumina toţi avand ochii prinşi pe el, o imensa explozie de ras îl primi.
— Ce? Cine eşti tu? Cine eşti, tu, puştiule?
Toţi strigau şi întrebau în acelaşi timp. Copilul îi privi fara tulburare şi încrucişandu-şi braţele pe piept pronunţa cu calm şi mandrie:
— Sunt Eduard, Regele Angliei!
O noua salva de ras batjocoritor îi raspunse. Golanii nu asistasera niciodata la o comedie asemanatoare.
Regele era ranit în orgoliul sau.
— Mojici murdari şi taraie-brau! striga el cu manie, aşa recunoaşte-ţi voi, darul şi privilegiul regal, care v-au fost îngaduite?
Rasetele şi exclamaţiile batjocoritoare îi înnbuşira vocea.
John Hobbs striga mai tare decat toţi ceilalţi. La urma parveni şi acoperi vacarmul.
Ăsta, e borfaş, tovaraşi! zise el, pocitul meu, pe care îl vedeţi, are capul plin de sticleţi şi de maimuţe verzi. E nebun, e trasnit! Dar, treceţi la altceva şi nu va mai îngrijiţi de spiritul lui stramb. El nu se crede mai puţin, decat rege al Angliei.
Şi, sunt, într-adevar, striga Eduard, cum o veţi afla în dauna voastra, la timpul şi locul potrivit. Aţi marturisit ca aţi facut un omor şi, pentru aceasta, veti fi spanzuraţi.
Ah! vrei sa ma tradezi, tu! Vrei sa ma dai pe mana justiţiei, tu! A, pai stai, tu…
încet! striga Herisse, intrand la mijloc spre a scapa copilul de gheara care era gata sa i se înfiga în cap şi cu un dos de mana tranti la pamant pe John Hobbs.
N^ai nici un pic de respect nici pentru regii tai nici pentru şefi? Daca insulţi pe cineva în faţa mea, apoi te voi trimite eu la spanzuratoare! Apoi, adresandu-se Regelui:
Afla ca tu n-ai sa ameninţi micule, şi ca trebuie sa-ţi ţii gura de la orice vorba rea contra acestora, ori unde ar fi. Fii rege, daca aşa vrea fantezia ta, dar fi fara pericol. Paraseşte titlul ce ti-ai dat, fiindca aceasta ar fi o tradare. La drept vorbind, noi toţi de aici, suntem oa meni de nimic; dar nici unul dintre noi, nu are suflet aşa de mic pentru a-şi trada regele. Din acest punct de vedere, inimile noastre sunt loiale şi devotate. Şi, ca dovada ca spun adevarul, sa strigam toti odata: „Traias ca Eduard, Regele Angliei!”
Traiasca Eduard, Regele Angliei!
Acest strigat izbucni cu atata forţa din toate piepturile ca darapanata construcţie tremura toata. Faţa micului rege straluci de placere pentru o clipa şi înclinand uşor capul, el pronunţa cu o simplicitate grava:
— Mulţumesc, bunul meu popor!
Acest rezultat neaşteptat arunca adunatura într-un acces de ilaritate. Cand se liniştira puţin, Herisse zise cu un ton ferm, dar cu un accent de bunavoinţa:
— înceteaza jocul acesta, baiatule; nu e nici bun, nici bine. Distreaza-ţi fantezia daca vrei; dar ia-ţi un alt titlu.
Caldararul avu o idee; el propuse:
— Nebunila I, Regele Lunaticilor!
Acest titlu fu acceptat cu entuziasm şi, deodata, din fiecare gatlej ieşi o noua exclamaţie:
Sa traiasca Nebunila I, Regele Lunaticilor! aceas ta, urmata de ţipete de miorlaituri, de hohote de ras.
Sa fie purtat în triumf şi încoronat!
Sa i se puna mantia!
Sa i se dea sceptrul!
Sa fie urcat pe tron!
Aceste ţipete şi alte douazeci izbucnira deodata şi înainte ca sarmana victima micuţa sa fi putut sufla ceva, era încoronat cu o tava de cositor, îmbracat cu o patura gaurita, aşezat pe un butoi şi i se puse în mana, ca sceptru, lingura de sudat a caldararului. Apoi, cazura toţi în genunchi înaintea lui şi se pierdura în lamentaţii ironice, în cereri batjocoritoare, în timp ce îşi ştergeau lacrimile de ras, cu manecile sau cu şorturile patate şi rupte.
Fii, graţiosul nostru, o, dulce, rege!
Nu ne strivi cu trasnetul tau, o nobile Sire!
Ai mila de sclavii tai şi încearca-i cu bunataţile unei lovituri de picior!
Reconforteaza-ne şi încalzeşte-ne cu graţioase le tale raze, o, soare stralucitor al suveranitaţii!
Sfinţeşte pamantul atingandu-1 cu piciorul tau, astfel ca noi sa mancam pulberea şi sa devenim nobili.
Fa-ne onoarea de a scuipa pe noi, o, Sire, aşa fel ca, copiii copiilor noştri sa poata vorbi de considera ţia regala şi sa fie mandri, fericiţi pentru totdeauna!
Umoristul caldarar, fu cuiul seratei şi primi onorurile, îngenuncheat, vru sa sarute picioarele regelui, dar fu repezit cu indignare. Dupa aceea porni în cautarea unei bucaţi de stofa pentru a o lipi pe partea obrazului lovita de piciorul regelui, spunand ca vrea s-o pazeas-
ca de contactul cu aerul, caci va face avere alergand pe drumuri şi aratand-o populaţiei. Şi el însuşi era aşa de caraghios ca facea invidia şi admiraţia întregii bande marşave.
Lacrimi de ruşine şi de tulburare curgeau din ochii micului rege, care în inima lui zicea:
„Daca le-aş fi facut cel mai mare rau, n-ar fi putut fi mai cruzi, şi tocmai fiindca mi-am exprimat dorinţa de a fi bun cu ei, iata-i cum ma trateaza!”
CAPITOLUL XVIII
PRINŢUL ÎNTRE HAIMANALE
în zorii zilei vagabonzii o luara la drum. Cerul era întunecos şi vremea îngheţata ca o iarna.
Veselia trupei disparuse. Unii erau încruntaţi şi tacuţi, alţii nervoşi şi agitaţi. Nici unul n-avea buna dispoziţie şi tuturor le era sete.
Herisse încredinţa pe „Jack” lui Hugo, cu cateva instrucţiuni scurte şi porunci lui John Canty sa stea la distanţa de copil şi sa nu se mai ocupe de el. De asemenea, recomanda, lui Hugo sa nu fie prea aspru cu el
Ceva mai tarziu, atmosfera deveni mai blanda şi norii se risipira. Ceaţa înceta de a mai tremura şi spiritele se reînsufleţira. Atunci, haimanalele începura sa se apostrofeze unii pe alţii şi sa insulte trecatorii ce întalneau. Aceasta era semnul ca redevenisera în stare sa aprecieze bucuriile existenţei Frica pe care ei o inspirau, reieşea din faptul ca fiecare trecator se dadea la o parte din calea lor şi accepta fara murmur injuriile fara a risca sa le raspunda. Smulsera rufele întinse pe un
gard, sub ochii proprietarului care nu protesta, ba parea recunoscator ca nu-i luasera şi gardul.
Puţin mai departe, navalira într-o ferma şi se instalara în vreme ce fermierul tremura şi oamenii lui, goleau camara spre a le prepara o masa.
Ei ciuruira pe femeia fermierului şi pe fiicele lui cu batjocurile de glume obscene însoţite de cuvinte injurioase şi de rasete grosolane. Aruncau oasele şi legumele în fermier şi în copiii lui, urmarindu-le şi aplaudand nebuni cand o lovitura îl nimerea. Şi sfarşira prin a unge cu unt capul uneia din fiice care luase în nume de rau familiaritaţile lor Cand plecara, se jurara ca vor reveni sa dea foc casei şi tuturor locuitorilor ei daca vreo plangere contra lor ar ajunge la urechile autoritaţilor.
Catre amiaza, dupa un drum lung şi aspru, trupa se opri în spatele unui gard viu, la intrarea într-un sat mare. îşi îngaduira o ora pentru odihna. Dupa aceea tovaraşia se ravaşi, spre a patrunde în sat prin diferite puncte, dandu-se fiecare meseriei lui. „Jack” fu trimis cu Hugo. Ei ratacira încolo şi încoace un timp oarecare. Hugo cauta prilejul sa dea o lovitura oarecare, dar, negasind, zise, în sfarşit:
Nu vad nimic de pescuit, e un loc pacatos. Nu ne ramane decat sa cerşim.
Nu? într-adevar! Daca e meseria dumneavoas tra, faceţi-o; dar eu, eu nu voi cerşi.
Nu vrei sa cerşeşti! exclama Hugo, privind pe rege cu surpriza. Spune-mi, te rog, de cand te-ai îndrep tat astfel?
Ce vrei sa spui?
Ce vreau sa spun? N-ai cerşit de cand te ştii pe strazile Londrei?
Eu? Eşti un imbecil.
Pastreaza-ţi complimentele. Stocul tau va fi re pede epuizat. Tatal tau spune ca ai cerşit toata viaţa ta. Poate ca minte el. Aşa, din întamplare, vei avea poate tupeul sa spui ca minte el? îl lua în ras Hugo.
Aceluia caruia dumneata îi zici tatal meu? Da, minte.
Haide, haide, nu duce aşa departe joculeţul tau. înţeleg sa te amuze, nu sa-ţi strice. Caci daca eu i-aş repeta toate astea, ştii bine ca te-ar jupui de piele?
Scuteşte-te de aceasta osteneala. I-o voi spune eu, singur.
— Caracterul tau îmi place, este adevarat; nu-ti ad mit judecata. Curelele, bicele şi ciomegile nu sunt atat de rare în viaţa noastra, pentru a fi nevoiţi sa alergam dupa ele. Dar destul despre asta. Eu cred ce spune tatal tau. Nu ma îndoiesc ca e capabil şi sa minta! Nu ma îndoiesc ca minte la diferite ocazii, caci cel mai bun dintre noi e nevoit s-o faca; dar aici, nu e cazul. Un om înţelept nu-şi pierde timpul sa minta degeaba. Dar, haide, daca e capriciul tau sa nu cerşeşti, voi face trea ba asta eu. Vrei s&pescuieşti prin birturi?
Regele raspunse cu nerabdare:
— Ce am sa fac cu prostiile cu care ma deranjezi? Hugo explica liniştit:
— Acum, asculta tovaraşe: tu nu vei cerşi, tu nu vei fura, fie! Dar vreau sa-ti spun ce vei face: Vei che ma, vei atrage atenţia trecatorilor în timp ce eu voi cerşi. Daca refuzi, te vei cai.
Regele era gata sa raspunda cu tarie cand Hugo se întrerupse.
— Tacere! Iata un cap frumos care vine încoace. Acum am sa cad în epilepsie. Cand tipul va alerga într-ajutor tu sa începi a geme şi a te vaita, sa cazi în genunchi şi sa te prefaci ca plangi.
Atunci vei striga ca şi cand toţi dracii mizeriei ar fi în corpul tau şi vei zice: „Oh, domnule, este sarmanul meu frate napastuit şi suntem parasiţi de toata lumea, în numele bunului Dumnezeu, aruncaţi o privire de mila asupra acestui bolnav fara azil; daţi o para din bogaţiile dumneavoastra unui sarac al bunului Dumnezeu şi salvati-1 de la moarte!” Şi, adu-ţi aminte sa continui a
geme şi sa nu laşi omul fara sa ne fi dat paraua sa; altfel, sa ştii ca ai s-o paţeşti cu mine.
Deodata Hugo se arunca jos, cu ochii ieşindu-i din orbite şi începu sa se zbata şi sa gesticuleze. Cand strainul ajunse langa el începu sa horcaie ca şi cand ar fi intrat în agonie.
Doamne, Doamne!, striga trecatorul îngrozit. Oh, sarman suflet, sarman suflet, cat sufera! Stai ca te voi ajuta.
Oh, bunul meu domn, mulţumesc şi Dumnezeu sa va binecuvanteze pentru bunatatea dumneavoastra. Dar îmi face foarte rau cand cineva ma atinge în starea asta. Fratele meu, pe care îl vedeţi, va va spune cat su far cand ma apuca aceste accese. O para, bunul meu domn, o para pentru a cumpara un pic de paine şi, apoi, lasaţi-ma soartei mele nenorocite.
O para, vei avea mai multe, sarmana creatura, şi el cauta cu graba în buzunar.
Iata sarmane, ia-le şi fii sanatos! Acum, vino încoace baieţaşul meu şi ajuta-mi sa transport pe fratele tau pana acasa la tine.
Eu nu sunt fratele lui, zise regele.
Ce? Nu eşti fratele sau?
Oh, nu-1 ascultaţi, murmura Hugo, care se tava lea pe pamant. El renega pe propriul lui frate, care e cu un picior în mormant!
Baiatul meu, e drept ca, îţi lipseşte inima, daca e fratele-tau. E ruşinos! Şi el, care zace acolo ţeapan! Daca nu e fratele tau, cine e atunci?
Un cerşetor şi un hoţ. El a primit pomana dum neavoastra în timp ce v-a golit buzunarele. Şi, daca vreţi
sa faceţi o minune daţi-i o lovitura de baston peste umeri şi, încredeţi-va în Providenţa pentru rest.
Dar Hugo nu aştepta miracolul, într-o clipa el fu în picioare şi fugea ca vantul, cu trecatorul care striga în gura mare, alergand dupa el. Regele mulţumind cerului pentru propria sa libertate, fugi în direcţia opusa fara sa înceteze pasul pana ce nu s-ar fi simtit în afara de pericol.
Apuca pe primul drum care îi ieşi în cale. în curand se gasi departe de sat. îşi continua drumul mai multe ore, uitandu-se peste umar, înapoi, daca nu era urmarit. Dar temerile sale terminara prin a se risipi şi o senzaţie placuta de siguranţa le înlocui. Observa atunci ca îi era foame şi ca era obosit.
Se opri la o ferma. Dar înainte de a fi putut deschide gura sa vorbeasca fu gonit cu brutalitate. Hainele sale vorbeau contra lui.
El ţipa în gura mare, suparat şi indignat şi se hotarî sa nu mai dea ocazia de a fi astfel tratat. Dar foamea învinse orgoliul şi la caderea nopţii el reînnoi încercarea la o alta ferma.
Dar şi acolo se întampla la fel. Fu copleşit de înjuraturi şi ameninţat de a fi arestat ca vagabond daca n-o şterge cat mai repede.
Vine noaptea întunecoasa şi rece. Regele abia mai merge. Nu putea nici sa se opreasca, din cauza ca de cate ori se aşeza ca sa se odihneasca, frigul îl patrundea pana la oase. Toate senzaţiile şi impresiile ce încerca în timp ce mergea prin întunericul solemn în marea singuratate a nopţii, erau noi şi stranii pentru el. în unele momente, auzea voci care se apropiau şi se stingeau în
linişte; dar cum nu vedea persoanele, atribuia acele voci, spectrelor şi fantomelor, care îl faceau sa se cutremure. Cateodata zarea sclipirea unei lumini care parea în permanenţa foarte îndepartata, aproape în alta lume. Daca prindea sunetul clopotelor agaţate de gatul oilor, acest sunet era vag, departat, indistinct; ragetele surde ale turmelor, ajungeau pana la el, aduse de vant, în cadenţe slabite care mureau în noapte. La intervale îl ajungea latratul plangator al unui caine, traversand marea întindere a campiilor. Toate aceste sunete erau aşa de departate, aşa de slabite ca micul rege se simţea pierdut, fara tovaraşi, în afara de mişcare şi de viaţa, în mijlocul unei imense singurataţi.
Se poticnea la fiecare pas, cu imaginaţia în mişcare la fiecare noua senzaţie, tremurand la falfaitul foilor uscate care-cadeau şi care lui îi pareau respiraţii omeneşti.
Deodata, lumina unei lanterne straluci în apropiere. El se opri în întuneric şi aştepta. Lanterna era pusa aproape de poarta deschisa a unei sure. Nu se auzea nici un zgomot şi nimic nu mişca. Regelui, îi era aşa de frig sa stea pe loc nemişcat şi şura ospitaliera parea aşa de ispititoare ca la urma se hotarî sa rişte totuşi şi sa intre.
înainta încet, pe furiş şi tocmai cand trecea pragul, auzi voci. Vazu un butoi în şura, şi se ascunse dupa el. Doi îngrijitori ai fermei intrara, ţinand lampa şi se apucara de lucru continuandu-şi vorba.
în timpul cand plecau şi veneau cu lumina, regele profita de ocazie şi examina locul unde se gasea. Vazu o despartitura bine amenajata în fundul şurii şi îşi pro-
puse sa se instaleze cand va ramane singur. Mai vazu de asemenea o gramada de cuverturi pentru cai, aruncate în mijlocul şurii şi îşi promise sa le rechiziţioneze în noaptea asta pentru serviciul Coroanei Angliei, în sfarşit, oamenii terminandu-şi treaba, plecara închizand uşa cu cheia în urma lor şi ducand cu ei lampa. Regele, tremurand de frig, dibuind prin întuneric, gasi paturile, le lua şi fara piedici ajunse pana la desparţitura.
Cu doua din paturi îşi facu un pat şi cu alte doua ae înveli. Era fericit ca un rege, acum, cu toate ca paturile erau vechi, mici şi nu prea calduroase; iar în afara de aceasta, emanau? un miros de cal, aproape sufocant
Cu toate ca era flamand şi rebegit de frig, regele era atat de copleşit de somn, ca aceste doua împrejurari învinsesera pe primele şi în curand, se afla într-o stai e de semiconştienţa.
Dar tocmai cand era gata sa adoarma, simţi în mod distinct ca cineva îl atingea. Sari în sus şi deschise gura ca sa-şi regaseasca suflarea. Tremurul de groaza al acestei misterioase atingeri, în întuneric, aproape îi opri bataile inimii, înspaimantat, asculta ţinandu-şi respiraţia. Dar nimic nu mişca şi liniştea era completa. Asculta înca, aştepta un moment care i se paru un secol, dar totul ramanea nemişcat şi liniştit. Atunci cazu într-un fel de aţipeala. Dar, simţi din nou tulburatorul contact.
Era ceva groaznic aceasta manifestare a unei prezenţQ tacute şi invizibile şi sarmanul copil se îmbolnavise de frica. Ce sa faca? Se întreba; dar nu gasea raspunsul. Trebuia sa paraseasca acest loc relativ confortabil, pentru a scapa de groaza acestei situaţii fara nume? Sa fuga? Unde? Nu putea ieşi din şura şi ideea de a rataci ca orbul în întuneric, între patru pereţi cu fantoma lunecand dupa el şi urmarindu-1 cu dulcea şi hidoasa atingere pe obraji şi pe umeri, era peste putinţa. Sa ramana pe loc şi sa îndure aceasta moarte lenta, toata noaptea? Era mai bine? Nu. Atunci, ce sa faca? Ah! Nu avea decat o cale: sa scoata mana şi sa-caute sa vada ce e.
Dar era mai convenabil sa gandeasca decat sa realizeze. De trei ori scosese puţin mana în întuneric, încet, dar o retrase repede, cu spaima, nu fiindca ar fi dat peste ceva, ci numai fiindca simţea ca o duce sa dea
peste ceva. A patra oara, risca sa o întinda ceva mai mult.
Atunci mana lui atinse ceva moale şi cald. De groaza ramase aproape pietrificat. Nu putea fi decat un cadavru; starea lui de spirit nu-i permitea alta ipoteza, îşi spuse, în gand, ca ar vrea sa moara decat sa mai puna mana o data. Dar avu acest gand absurd pentru ca nu cunoştea forţa de neînvins a curiozitaţii umane.
în curand, mana lui, se întinse, din nou, încet fara voia lui şi înainta exact ca randul trecut. Ea întalni un smoc de par lung. Regele tremura; dar mana lui urmari, cu pipaitul, parul, care semana cu o funie calda. Pipai pana la sfarşit funia şi dadu peste un viţel nevinovat, caci acea funie nu era o funie, ci coada viţelului.
Regele era sincer ruşinat de a fi simţit atata frica şi tortura sufleteasca de un sarman viţeluş adormit. N-avea, însa, de ce sa fie ruşinat, caci nu viţelul îl speriase, ci aceea ce viţelul de care nu ştia, reprezenta, acel ceva ireal, imaginar, şi orice copil în acele vechi timpuri de superstiţii ar fi crezut şi simţit la fel cu el.
Regele era bucuros nu numai ca ştia ca n-are de-a face decat cu un simplu viţel; dar era bucuros de tovaraşia acestui animal. Era, altfel, atat de singur, atat de parasit, caci chiar acest umil tovaraş, era binevenit, în plus, fusese aşa de aspru tratat, aşa de fara mila de semenii lui ca era o adevarata satisfacţie pentru el sa simta ca se gasea, în sfarşit, cu un camarad care avea cel puţin o inima blanda, un spirit placut, calitaţi ce se atribuie viţelului.
Astfel hotarî el sa uite rangurile şi sa-i faca concesii.
în timp ce mangaia spinarea neteda şi calda a animalului culcat langa el, se gandea la avantajele pe care le-ar putea avea. Aşa ca îşi refacu patul apropiindu-1 de viţel apoi se stranse în spatele animalului, puse paturile pe el şi pe prietenul sau şi dupa un minut sau doua avu caldura şi se simţi tot aşa de bine, daca nu mai bine ca în moliciunea lui de culcuş de la palatul regal din Westminster.
Ganduri placute se deşteptara atunci. Viaţa relua o aparenţa vesela. El era în afara de liniile sclavajului şi ale crimei; în afara de atingerea bandiţilor şi a hoţilor, îi era cald, era la adapost, cu un cuvant. Era fericit. Vantul sufla în noapte. El se izbea în rafale care faceau sa tremure şi sa trosneasca batrana,şura, apoi, potolin-du-se la intervale, gemea şi urla prin colturi Dar toate acestea erau muzica dulce pentru Rege.
Acum, cand era la adapost şi se simţea bine, vantul putea sa bata, sa turbeze, sa rastoarne şi sa distruga, sa geama şi sa urle; el nu se îngrijea, ci, îi facea placere.
Bucuros, se strangea langa prietenul sau şi, în voluptatea unei calde satisfacţii, se lasa bucuriei inconştiente a unui somn adanc, fara vise, plin de seninatate şi de pace.
Departe, latrau cainii, vacile rageau, melancolic, şi v antul turba. Averse furioase coborau de-a lungul acoperişului; dar Regele Angliei dormea, în toata liniş-tea şi viţelul de asemenea, fiind o simpla creatura pe care n-o tulbura uşor vijeliile şi care nu e deloc jenata de a dormi cu un rege.
CAPITOLUL XIX
PRINŢUL PRINTRE ŢĂRANI
A doua zi de dimineaţa cand regele se deştepta, observa ca un şoarece ud leoarca, dar plin de înţelepciune, nimerise în cursul nopţii prin partea locului şi îşi facuse un pat moale pe pieptul lui. Mişcarea deran-1 jandu-1, o rupse la fuga. Copilul surase şi gandi:
„Sarman nebun, de ce ţi-e frica? Eu sunt tot atat de parlit ca şi tine. Ar fi ruşinos din parte-mi sa lovesc în slabiciunea ta, cand eu însumi sunt fara aparare.
Totodata, îţi datorez mulţumiri pentru buna ta prevestire, caci îndata ce un rege a cazut atat de jos ca şoarecii sa-şi faca cuib pe el, e sigur ca soarta lui va lua un alt curs, care nu va fi rau.”
Se scula şi ieşi din desparţitura. Chiar în acel moment auzi voci de copii. Uşa şurii se deschise şi doua fetiţe intrara, îndata ce îl vazura se oprira pe loc nemiş cate şi tacute, examinandu-! cu o vie curiozitate. Apoi
începura sa şopteasca între ele, se apropiara puţin, se oprira din nou, privindu-1 şi şoptindu-şi.
în sfarşit, îşi luara inima în dinţi şi începura sa vorbeasca tare.
Are o figura draguţa, zise una.
Şi par frumos, adauga cealalta.
Dar ce rau e îmbracat!
Şi cat pare de înfometat!
Ele se apropiara înca, aruncand priviri sperioase împrejur şi asupra lui, îl examinara cu atenţie în toate chipurile; dar cu circumspecţie, ca şi cand ar fi fost vorba de cine ştie ce straniu animal, capabil sa le desfaca în arşice, dintr-un moment într-altul. în fine, ajunsera în faţa lui ţinandu-se de mana pentru a-şi da curaj şi îl privira lung cu ochii lor nevinovaţi.
Atunci, una din ele, strangandu-şi curajuî întreba cu un ton politicos:
Cine eşti micuţule?
Eu sunt Regele.
La acest raspuns grav, fetiţele avura o mica tresarire, deschisera ochii mari şi ramasera astfel, mute, o jumatate de minut. Dar curiozitatea le facu sa rupa tacerea.
Regele? Care rege?
— Regele Angliei.
Copilele se privira, apoi privira pe rege, apoi din nou se privira una pe alta, mirate şi perplexe, în fine, una zise:
— Ai auzit, Margaret? Spune ca e Regele. Sa fie adevarat?
— Cum sa nu fie adevarat, Prissy? Sa minta? Caci vezi tu, Prissy, daca n-ar fi adevarul, ar fi minciuna. E sigur. Gandeşte-te la asta. Caci tot ceea ce nu este ade var, e minciuna. De aici, nu poţi ieşi.
Era un argument de netagaduit la care Prissy nu putea obiecta nimic. Ea reflecta un moment apoi facu apel la onoarea Regelui, prin aceasta simpla reflexie:
Daca eşti cu adevarat Regele, atunci, te cred.
Sunt cu adevarat, Regele.
Lucrul era înţeles. Regalitatea lui era admisa fara vreo contestaţie şi, împreuna, cele doua fetiţe începura sa-1 întrebe cum a ajuns în starea aceea, de ce era îmbracat aşa de puţin regal, ce cauta aici, şi mii de alte întrebari cu privire la el. Pentru el era un adevarat reconfort de a putea sa-şi povesteasca durerile fara sa aiba a se teme de batjocurasau neîncredere. Povesti, deci, istoria lui, cu sentiment, aceea ce pentru moment îl facu sa uite de foame. Amabilele fetiţe îl ascultara cu cea mai adanca şi cea mai tandra simpatie. Dar, cand ajunse la povestirea ultimelor sale aventuri şi le spuse de cand nu mai mancase, ele îl întrerupsera şi îl tarara la ferma ca sa-i dea sa manance.
Acum, Regele era vesel şi fericit, îşi zicea: „Cand voi redeveni „ eu „, voi proteja întotdeauna copiii, adu-candu-mi aminte ca aceştia ma crezura şi avura încredere în mine, în durerea mea, pe cand oamenii batrani, care se cred şi cei mai înţelepţi, ma batjocorira şi ma luara drept un mincinos.
Mama copiilor primi pe Rege cu bunatate şi se arata plina de mila caci saracia lui şi aparenta lipsa-de judecata îi mişcau inima de femeie. Era o vaduva aproa-
pe saraca şi prin urmare, avusese destule nevoi şi greutaţi pentru a compatimi pe altul pentru nenorocirea lui. Ea îşi închipuia ca, copilul nebun, scapase din mana prietenilor sau a gardienilor şi încerca sa afle de unde venea, ca sa poata lua masuri de predare a lor sai. Dar toate chestiunile puse asupra oraşelor şi satelor vecine, ca şi întrebarile ei în acelaşi scop, fusesera munca zadarnica.
Faţa şi raspunsurile copilului, aratau ca nimic din toate acelea nu-i era cunoscut. Din contra, el vorbea cu uşurinţa şi simplicitate de lucruri de la Curte şi se simţea zdrobit vorbind de raposatul rege, „tatal-sau”.
Dar îndata ce conversaţia se schimba, ea nu mai avea pentru el nici un interes şi devenea mut. Femeia era foarte încurcata; dar nu se descuraja, în timp ce gatea mancare, facea planuri pentru a surprinde pe copil şi a-1 face sa-şi tradeze secretul. Ea vorbi de animale caci în ideea ei, copilul era un cioban fugit de la oi; dar el ramase indiferent. Ea vorbi de mori, de fabricanţi, de ţesatori, de caldarari, de meseriaşi de tot felul; apoi, de Bedlam, de închisori şi de aziluri. Dar, nimic. Era învinsa în toate punctele. Nu era nici una nici alta. Atunci, îşi aminti ca nu vorbise de treburi de menaj şi ca, foarte probabil, el trebuia sa fie servitor. Sigura ca acum e pe calea cea buna, aborda subiectul acesta. Dar rezultatul fu descurajator: maturatul parea ca îl plictiseşte, încalzitul îl interesa puţin, curaţitul, periatul, nu trezira în el nici un entuziasm, în sfarşit, buna femeie aborda, cu puţina speranţa, şi aproape numai ca sa fie cu conştiinţa împacata chestiunea bucatariei. Spre surpriza ei mare, faţa Regelui se lumina. Ah! Ea lovise
exact şi era mandra de a fi manevrat cu atata dibacie. Limba ei obosita putea, acum, sa ia repaus, caci Regele, inspirat de carceii foamei şi aburul rascolitor de pofta ce ieşeau din tigaile şi cratiţele ce fierbeau, se lansase într-o dizertaţie elocventa asupra unor mancaruri rafinate încat dupa trei minute de descriere, femeia gandi: „Asta e, am avut dreptate, a fost randaş la bucatarie”. Copilul se întinse asupra subiectului şi o facu cu atata savoare şi însufleţire, încat femeia îşi zise: „Doamne, Dumnezeule! Cum poate sa cunoasca atatea mancaruri şi aşa de delicate? Caci asemenea mancaruri nu se servesc decat la mesele bogaţilor şi ale oamenilor mari. Ah! Acum vad ca zdrenţarosul va fi servit la palat înainte de a-1 fi parasit mintea. Da, trebuie sa fi fost randaş în bucataria regelui. Ma voi osteni sa-1 fac s-o spuna.”
Plina de dorinţa de a se convinge ca nu se înşela, ceru regelui sa supravegheze bucataria, un moment, auto-rizandu-1 sa faca aşa cum ştie el, chiar sa adauge o farfurie sau doua de mancare daca ar fi dorit, apoi ieşi facand semn copiilor ei, s-o urmeze. Regele îşi dadea curaj: „într-o vreme îndepartata un alt rege al Angliei avu o aventura asemanatoare cu aceasta. Nu exista nimic contra demnitaţii mele daca urmez exemplul Marelui Alfred. Numai ca eu ma voi osteni sa fac mai bine decat el, caci el a lasat sa se arda prajiturile”.
Intenţia era buna, dar rezultatul nu corespunde. Acest rege ca şi înaintaşul sau, se adanci în curand în meditaţii adanci asupra afacerilor importante şi aceeaşi calamitate se produse: bucatele se arsera. Femeia se întoarse tocmai la timp, pentru a salva dejunul de o distrugere completa.
Facu pe rege sa se trezeasca din visuri, cu o lovitura viguroasa şi cordiala. Dar vazand cat era de nenorocit de a nu fi raspuns încrederii ce-i aratase, ea se îmblanzi, aratandu-se buna şi îndatoritoare faţa de el.
Copilul manca apoi cu pofta şi se simţea înviorat şi bucuros. Era o masa care se distingea prin aceasta trasatura curioasa ca, de o parte şi de alta se faceau concesii. Singura favoare în onoarea gazdei era aceea de a fi lungit sosul. Femeia avusese gandul de a hrani pe tanarul vagabond cu resturile pe care i le-ar fi dat într-un
colţ, ca la orice vagabond, sau ca la un caine; dar atatea regreta pentru pedeapsa ce-i daduse, ca se hotarî sa-1 •faca sa uite, invitandu-1 sa stea la masa lor şi sa manance cu ei şi ca ei. Regele din parte-i, era aşa de întristat de a fi înşelat aşteptarile sale, cand toata familia se arata atat de buna cu el, ca se forţa s-o despagubeasca, coborandu-se la nivelul gazdei sale în loc sa-i invite sa stea în picioare şi sa-1 serveasca în timp ce ar manca singur, cum cereau naşterea şi privilegiile sale.
Aceasta pare sa fie cateodata, buna, ca destindere. Femeia era fericita prin satisfacţia ce încerca de a se arata aşa de generoasa faţa de acest vagabond şi regele se felicita, de asemenea de a fi avut atata condescendenţa faţa de o simpla ţaranca.
Cand dejunul se termina, femeia comanda regelui sa spele farfuriile. Acest ordin era injurios şi prima mişcare a regelui fu o mişcare de revolta. Apoi el îşi zise:
„Alfred cel Mare a supravegheat prajiturile. Fara nici o îndoiala ca va fi spalat farfuriile; pot, deci, s-o fac şi eu”.
Se achita de obligaţie foarte prost, aceea ce îl surprinse, caci, a spala linguri de lemn şi tocatoare de scandura, îi parea lucru uşor. Era un lucru plictisitor şi penibil, dar îl duse la capat. Era nerabdator sa plece şi sa-şi continue drumul, dar nu-i era aşa de uşor sa-şi paraseasca, astfel, gazda. Ea îl însarcina iar, cu cateva mici treburi pe care el le primi nu fara. ezitari, dar pe care le facu.
Apoi, trebui sa cureţe cartofi împreuna cu fetiţele; dar se arata atat de stangaci la aceasta treaba, ca fu seu-
tit de ea şi i se dadu un cuţit de macelarie spre a-1 ascu-ţi. Dupa aceea, îi dadu lana sa scarmene, bine ca el gasea ca a lasat mult în urma pe bunul rege Alfred şi ca arata un eroism de care se vor face menţiuni în carţile de istorie şi în poveşti. Acest gand îl facu sa se resemneze pe jumatate. Dar, cand, dupa masa de seara, femeia îi dadu un coş cu pui de pisica pentru a-i îneca, el rezista, sau mai degraba vru sa reziste, caci simţea ca trebuie o limita a concesiilor şi,, aceea a înecarii pisicilor i se parea cea mai potrivita, în vreme ce sosira, la moment, John Canty, deghizat în boccegiu şi Hugo.
Regele zari pe ticaloşi îndreptandu-se catre poarta fermei, mai înainte ca ei sa-1 fi vazut. Atunci, fara sa discute şi, fara sa spuna un cuvant, ieşi liniştit pe poarta din dos. Puse sarmanele lighioane micuţe într-o dependinţa şi se îndrepta alergand, pe o uliţa stramta.
CAPITOLUL XX
PRINŢUL Şi PUSTNICUL
Acum, gardul foarte înalt îl ascundea de cei de acasa şi, sub impulsul unei spaime mortale, adunan-du-şi toate forţele, se repezi în direcţia padurii destul de îndepartate. Nu se întoarse o singura data înainte de a fi la marginea ei. Numai de aici, îşi întoarse capul şi zari în departare doua umbre. Aceasta îi fu de ajuns. Nu aştepta sa le examineze mai de aproape şi îşi continua cursa pana în inima padurii. Acolo se opri convins ca acum era în loc sigur. Asculta atent, dar liniştea era adanca şi solemna, ba, chiar, teribila şi impresionanta. La intervale mari, urechea lui atenta prindea sunete; dar aşa de îndepartate, aşa de surdş, aşa de misterioase ca pareau ireale: murmure şi planşete ale sufletelor morţilor, sunete ce erau mai penibile decat tacerea pe care o tulburau. Deodata îşi propuse sa ramana aici tot restul zilei; dar racoarea prinzandu-i corpul transpirat, el se vazu obligat sa se mişte, spre a nu raci. O lua în latul padurii sperand sa gaseasca un drum oarecare; dar
cu cat avansa, cu atat padurea devenea mai deasa. Se apropia noaptea. Regele avu frica la gandul ca trebuia s-o treaca într-un loc aşa de pustiu şi atunci îşi lua osteneala de a alerga mai tare. Dar înainta mai puţin repede, caci, acum, nu mai vedea bine unde pune picioarele, se împiedica de radacini se ratacea printre butuci şi se agaţa de maracini.
Mare îi fu astfel bucuria, cand, în sfarşit, zari o lumina! Se apropie cu bagare de seama, oprindu-se adesea spre a privi în jurul sau şi sa asculte.
Lumina venea de la fereastra fara ochiuri a unei mici baraci îndepartate. Auzea o voce, acum. Prima lui mişcare fu sa fuga şi sa se ascunda; dar îşi schimba parerea pentru ca i se paru ca acea voce se ruga.
– Se strecura pana la fereastra baracii darapanate, se ridica în varful picioarelor şi arunca o privire în interior, încaperea era mica, pamantul batatorit şi întarit prin uzaj ţinea loc de parchet, într-un colţ, avea în chip de pat, o rogojina de papura şi nişte paturi vechi. Alaturi, era o galeata, o cana, un lighean, o banca mica şi doua scaune fara spate, în camin se consumau resturile unui foc de surcele, în faţa unei racle luminata de o singura candela era îngenuncheat un om în varsta. O veche cutie de lemn, o carte deschisa, şi un craniu omenesc zacea langa el. Omul era mare şi musculos. Parul şi barba îi erau foarte lungi şi albe ca zapada. Era îmbracat cu un fel de roba de piele de miel, care îl învelea de la cap pana la picioare. „Un sfant sihastru!” zise Regele. „Acum sunt salvat!” Pustnicul se ridica. Regele batu la uşa. O voce groasa raspunse:
— Intra! Dar lasa pacatul afara caci pamantul pe care îl vei calca este sfinţit!
Regele intra şi apoi se opri pe prag. Sihastrul întoarse spre el nişte ochi stralucitori, inchizitori şi întreba:
Cine eşti1?
Sunt, Regele, raspunse acesta cu simplicitate.
Salut, Rege! striga sihastrul cu entuziasm. Apoi, în timp cerceta: „Salut! Salut1 Cu o mişcare înfrigurata goli banca şi faeu pe rege».sa- se aşeze langa vatra,
arunca apoi cateva surcele în foc şi începu sa masoare odaia cu un pas nervos.
— Fii binevenit! Multi au cautat azil; aici: dar n-au fost demni şi au fost goniţi. Dar un rege care refuza co roana şi renunţa la splendorile vane ale tronului, care îşi îmbraca corpul în zdrenţe şi îşi închina viaţa milei şi mortificatiei carnii este un om demn.
E binevenit! El poate ramane aici pana la moartea sa.
Regele se grabi sa-1 întrerupa şi sa-i dea explicaţii. Dar, pustnicul care, trebuia sa-1 asculte, îşi continua propriul sau discurs cu o voce crescanda şi energica:
— Şi vei trai liniştit aici. Nimeni nu-şi va gasi re fugiul pentru a te deranja cu rugaminţile lor aşa ca sa te întorci la vanitatea şi nebunia acestei vieti pe care, Dum nezeu ţi-a impus s-o paraseşti. Te vei ruga aici, vei stu dia Biblia, vei medita asupra nebuniei şi vanitaţii lumii şi asupra frumuseţii lumii viitoare. Te vei hrani cu coji uscate de paine şi cu iarba, îţi vei chinui corpul batan- du-1 în fiecare zi cu biciul pentru purificarea sufletului tau. Vei purta o camaşa de par de animale pe piele, nu vei bea decat apa şi vei avea linişte, da, linişte abso luta, caci toţi cei care vor veni sa te caute aici se vor înapoia derutaţi; nu te va gasi nimeni, nu te va plictisi nimeni.
Batranul mereu ducandu-se şi venind, înceta de a mai vorbi cu voce tare şi începu sa mormaie vorbele. Regele profita de ocazie pentru a-şi spune cazul şi o facu, cu o elocinţa inspirata de îngrijorare şi frica. Dar pustnicul nu era atent şi continua sa mormaie. Apoi, se apropie de rege şi zise cu voce tare:
— Sst!… Vreau sa-ţi destainui un secret!
Se apleca sa vorbeasca, dar se reţinu şi paru sa asculte. Dupa un moment sau doua de aşteptare, se duse în varful picioarelor la fereastra deschisa, îşi scoase capul afara şi scruta întunericul, apoi se întoarse din nou în varful picioarelor şi cu faţa aplecata pe cea a Regelui, şopti:
— Eu sunt un arhanghel!
Regele se scula brusc şi gandi: „Sa dea Dumnezeu sa ma vad mai bine iaraşi cu hotii, caci, vai! lata-ma prizonier al unui nebun!”
Frica lui era mare şi îi ieşise pe faţa. Cu o voce blanda, exaltata, pustnicul continua:
— Vad ca te resimţi de atmosfera ce ma încon joara! Frica ti-a aparut în obraji. Nimeni nu poate pa trunde în aceasta atmosfera fara a fi astfel afectat, caci este atmosfera cerului. Eu zbor şi revin într-o clipa. Am fost facut arhanghel chiar aici, acum cinci ani, de catre îngerii trimişi din cer ca sa-mi confere aceasta impu natoare demnitate.
Prezenţa lor umplea spaţiul acesta cu o lumina orbitoare. Şi ei au îngenuncheat în faţa mea, rege! Da, ei s-au îngenuncheat în faţa mea! Caci eu eram mai mare decat ei! Eu am mers în palatele cerului şi am vorbit cu patriarhii. Atinge-mi mana, n-ai frica, atinge-o. Iata, acum tu ai atins o mana pe care au strans-o Abraham, Isac şi lacob! Caci eu am fost în palatele lor aurite. Am stat cu Dumnezeu faţa în faţa.
Se opri pentru a judeca efectul vorbelor sale, apoi faţa lui îşi schimba deodata expresia, se îndrepta şi striga cu manie:
— Da, eu sunt un arhanghel, un adevarat arhan ghel! Puteam sa fiu papa! E adevarul! Mi s-a spus în cor într-un vis acum douazeci de ani. Da, trebuia sa fiu papa!
Şi aş fi fost ca cerul o poruncise, dar regele mi-a risipit comunitatea şi, eu sarman calugar necunoscut şi fara prieteni, fara adapost în lume… mi s-a rapit înaltul meu destin!
începu sa mormaie, sa-şi bata fruntea cu pumnul într-o turbare neputincioasa, aici pronunţand cuvinte de ura, aici fraze patetice.
— Cu toate acestea, eu nu sunt decat un arhanghel. Trebuia sa fiu papa!
Şi, aceasta, dura o ora în timpul caruia sarmanul rege micuţ şedea pe o banca şi tremura. Deodata furia moşneagului se risipi şi el deveni plin de gentileţe. Vocea lui se îmblanzi şi vorbi cu o simplicitate şi o bunatate care, în curand cucerira complet inima regelui.
Batranul, atent, facu pe copil sa se apropie de foc şi îl instala confortabil.
Cu o mana îndemanatica şi dulce îi îngriji micile lui contuzii şi rani, apoi se arunca sa prepare şi sa fiarba mancarea, flecarind în gluma tot timpul şi, la ocazie, ciupind obrazul sau mangaind capul Regelui, aşa de amabil, ca puţin mai tarziu toata frica şi repulsia ce-i inspira arhanghelul, se schimbara în respect şi afecţiune.
Aceasta fericita stare de lucruri ţinu în timpul mesei pe care o luara împreuna, apoi dupa o rugaciune în faţa raclei cu moaşte, sihastrul urca în pat copilul într-un colţişor vecin, aranjandu-1 şi învelindu-1 aşa de
tandru cum numai o mama poate s-o faca. Dupa ce îl mangaie astfel, îl laşa şi se duse sa stea langa foc, apoi începu sa rascoleasca taciunii neatent şi fara scop. în curand, se opri, apoi îşi batu de mai multe ori fruntea cu degetele ca şi cand ar fi încercat sa-şi aduca aminte de ceva ce i-a scapat din memorie.
Desigur, nu parvenea. Deodata, însa, se scula, merse în colţul unde se afla copilul şi întreba brusc:
Tu eşti Regele?
Da, îi raspunse o voce adormita.
Ce rege?
Al Angliei.
Al Angliei! Atunci Henric nu mai este?
Vai, da! Eu sunt fiul lui.
O umbra se întinse pe faţa pustnicului. Mainile sale uşoare se crispara salbatic. Se opri cateva clipe respirand greu, des, apoi cu o voce şuieratoare, pronunţa:
— Ştii tu ca el ne-a risipit, ca ne-a luat casele şi ne-a lasat fara camin?
Nu primi nici un raspuns. Moşneagul se înclina, examina figura ce se odihnea a copilului şi asculta respiraţia lui regulata. „Doarme, doarme adanc”. Umbra disparu de pe faţa lui şi facu loc unei veselii rautacioase.
Un suras parea sa pluteasca pe trasaturile copilului adormit. Sihastrul murmura: „Astfel inima lui e fericita”, şi se îndeparta. Mergea cu precauţie în jurul odaii, cautand ceva. Din cand în cand se oprea şi asculta întinzand gatul şi aruncand privire rapida spre pat, în timp ce mormaia, în sfarşit, gasi ceea ce cauta: un cuţit vechi, ruginit, de macelar şi o piatra de ascuţit. Atunci
îşi relua locul în faţa focului, se aşeza pe pamant şi începu sa ascuta cuţitul încet, mormaind.
Vantul sufla în jurul baracii, vocile misterioase ale nopţii îşi raspundeau în îndepartare. Ochii stralucitori ai şobolanilor şi ai şoarecilor aventuroşi priveau atent pe moşneag prin crapaturi şi gauri; dar el era aşa de absorbit de munca lui ca nu dadea nici o atenţie.
La intervale lungi, el punea degetul cel gros pe gura cuţitului şi clatina capul cu satisfacţie.
„Se ascute”, zicea el; „da, se ascute”.
Nu-şi da seama de trecerea timpului şi lucra liniştit, adancit în gandurile sale pe care, cateodata^ le traducea în cuvinte: „Tatal sau ne-a persecutat, ne-a disperat şi, el este acum-în focul etern! Ne-a scapat, dar era voia lui Dumnezeu! Nu trebuie sa cracnim. Dar el n-a scapat de flacari! Nu, n-a scapat de flacari, de flacarile nemiloase, care distrug tot, şi care sunt eterne.”
Şi, astfel lucra el şi lucra mormaind încet de tot, lasand sa-i scape cateodata vorbe distincte
„E tatal lui care a facut toate acelea. Eu nu sunt decat arhanghel. Fara el aş fi fost papa!”
Regele se mişca. Pustnicul alerga fara zgomot la pat şi îngenunche, cu cuţitul ridicat asupra copilului adormit Acesta se mişca din nou.
Ochii sai se deschisera o clipa, dar erau fara expresie şi nu vedeau nimic, în clipa urmatoare, rasuflarea lui calma arata ca somnul lui era din nou adanc.
Sihastrul aştepta şi asculta, mereu în aceeaşi poziţie, retinandu-şi respiraţia. Apoi, încet, lasa braţul jos, se reculese şi zise: „A trecut de mult de miezul nopţii. N-aş vrea sa strige şi sa se afle, din întamplare, cineva pe uliţa, vreun trecator”.
Se tarî în jurul cabanei sale strangand de pe jos o buleandra aici, o curea dincoace, altceva dincolo. Atunci revine langa rege şi, cu precauţie începu sa-i lege gleznele fara sa-1 deştepte. Dupa aceea încerca sa-i lege mainile, în multe randuri încerca sa i le încrucişeze; dar copilul retragea o mana sau pe cealalta, tocmai în momentul cand sfoara era gata. Arhanghelul dispera aproape de a mai reuşi cand copilul, el însuşi, îşi încrucişa mainile şi într-o clipa ele fura legate.
Apoi, o banda aluneca sub barba celui ce dormea şi se lega în creştetul capului.
Legaturile erau facute şi stranse atat de îndemanatic încat, copilul ce-şi facea somnul în linişte, era pus în imposibilitate de a face o mişcare.
CAPITOLUL XXI HENDON ÎN AJUTOR
Batranul se îndeparta încet, apropiindu-se hoţeşte, ca o pisica şi aduse bancheta. Se aşeza pe ea, aşa fel încat o jumatate de corp îi era luminata de o lumina slaba şi nesigura; iar cealalta jumatate era cufundata în umbra. Cu ochii rapace, fixaţi asupra copilului adormit, îl spiona cu multa atenţie, fara grija ca timpul trece şi, fara graba, ascuţea cuţitul, murmurand şi ranjind.
Semana, astfel, cu un paianjen cenuşiu, monstruos, care pandeşte pe nenorocitele insecte fara aparare ce s-au agaţat în panza lui.
Dupa un moment lung, moşneagul, care era în contemplaţie, fara sa vada, caci spiritul sau era adancit într-un vis, observa deodata ca ochii copilului erau deschişi. Erau deschişi şi priveau cu groaza, cuţitul. Un suras dracesc lumina figura batranului, care, fara a-şi schimba poziţia şi ocupaţia, pronunţa:
— Fiu al lui Hernie al Angliei, te-ai închinat? Co pilul lupta, disperat, cu legaturile. Un sunet înabuşit aluneca pe buzele lui lipite.
Sihastrul îl interpreta ca pe un raspuns afirmativ.
— Ei, bine, roaga-te, înca. Spune rugaciunea mor ţilor.
O tresarire mişca membrele copilului şi faţa îi deveni livida, încerca din nou sa se dezlege, dar, degeaba.
în timpul acesta, batranul capcaun, suradea, clatina capul şi, liniştit îşi ascuţea cuţitul, murmurand din cand în cand: „Clipele sunt preţioase. Scurte şi preţioase. Zi rugaciunea morţilor!”
Copilul scoase un geamat disperat, gafaind şi înceta de a se mai zbate. Lacrimile îi aparura în ochi şi începura sa-i curga pe obraji; dar aceasta vedere dureroasa nu îmblanzi deloc pe moşneagul barbar.
Se facea ziua. Sihastrul pronunţa atunci, sever, cu o oarecare nervozitate în voce:
— Nu pot sa prelungesc mai mult acest extaz! Noaptea a trecut, deja. Parca n-a durat decat un
moment. Oh! De ce n-a durat ea, un an întreg!
Coborator din spoliatorul bisericii, închide ochii tai muritori daca ţi-e frica sa vezi…
Restul se pierdu în sunete nearticulate. Moşneagul se aşeza în genunchi, avand cuţitul în mana şi, îl ridica deasupra copilului în sughiţuri.
– Hei!
Un zgomot, o voce se auzea langa baraca.
Cuţitul cazu din mainile pustnicului, care arunca o piele de oaie peste copil şi se îndrepta, tremurand. Sunetul se repeta, vocile deveneau înţepate şi furioase.
Apoi cateva lovituri şi ţipete: „Sariti, ajutor!” Dupa aceea, un zgomot de paşi repezi, îndepartandu-se. îndata uşa baracii fu zdruncinata de o ploaie de ciocani-turi şi o voce striga:
— Hei! Deschide! Grabeşte-te, odata, pe toti dracii! Niciodata o asemenea muzica nu mangaiase ure chile regelui, caci era vocea lui Miles Hendon.
Pustnicul scraşni între dinti un raget neputincios, se îndeparta încet de colţ, închise uşa dupa el şi, regele auzi acest dialog:
Salut şi mulţumesc, cucernice Parinte! Unde e copilul meu, copilul meu?
Ce copil, prietene?
Ce copil? Nu încerca sa ma minti, parinte, nu încerca sa ma înşeli. N-am dispoziţia sa rabd. Aici, langa casa dumitale, am întalnit pe pungaşii care mi 1-au furat şi i-am facut sa recunoasca; mi-au spus ca el a scapat şi ca i-au luat urma, conducandu-ma pana la poartata. Mi-au aratat urmele paşilor lui. Nu mai cauta s-o scalzi caci, vezi tu, sfinte, daca nu mi-1 dai… Unde -e copilul?
Oh! Domnul meu, poate ca e vorba de micul vagabond în zdrenţe, care s-a refugiat aici în noaptea asta. Daca de el va interesaţi, apoi I-am trimis sa faca un comision. Va reveni numaidecat.
în cat timp? Sunt grabit. N-aş putea sa-1 întal nesc? în cat timp va fi înapoi?
—Nu trebuie sa va mişcaţi. Va fi înapoi într-o clipa.
— Poate ca, spui adevarul. Voi încerca sa fiu liniş tit! Dar, asculta… L-ai trimis sa faca un comision, spui? E o minciuna. Nu s-ar fi dus. Ţi-ar fi smuls barba
batrana daca ţi-ai fi permis sa-i aduci o asemenea insulta. Ai minţit prietene, e adevarat ca ai minţit! Nu te-ar fi ascultat în nici un caz, cum n-ar fi ascultat pe nici un om.
— A! Trebuie sa fie afara. Fara îndoiala, în crang, de vale, unde se taie. Poftiţi, am sa va arat drumul.
Regele îi auzi plecand împreuna, le auzi paşii care se îndepartau şi se regasi singur într-o linişte de mormant, adanca, teribila. I se paru ca a trecut un secol.
în fine, paşii şi vocile se apropiara din nou, însoţite de data aceasta de un alt zgomot care i se paru un tropait de cal. Şi, auzi pe Hendon care zicea:
Nu pot sa aştept mai mult. A putut sa rataceasca în aceasta padure deasa. Ce direcţie a luat? Grabeşte-te sa mi-o araţi.
El… dar, aşteptaţi. Va voi însoţi…
Bun, bun! într-adevar devii din ce în ce mai cumsecade decat pari. Nu cred sa existe un alt arhan ghel cu o inima aşa de buna ca a ta. Vrei sa iei acest magaruş pe care îl destinasem baieţaşului meu, sau vrei sa iei între sfintele tale picioare acest catar nenorocit pe care mi 1-am rezervat şi din cauza caruia am fost pradat, caci nu face o para chioara?
Nu, pastreaza-ţi magarul şi catarul. Sunt mai si gur pe picioarele mele şi, deci, voi merge pe jos.
Bine! Dar, ţine-mi mie micul animal în vreme ce-mi voi risca viaţa încercand sa încalec pe cel mare.
Atunci se auzi o confuzie de strigate, de lovituri, de zbierete de magar, de lovituri de copite însoţite de înjuraturi, de ameninţari la adresa catarului pe care.
fara îndoiala, îl facura sa cedeze, caci în curand, ostilitaţile parura a înceta.
Cu o tristeţe de nespus, nenorocitul rege auzi înca o data vocile şi paşii îndepartandu-se, apoi, stingan-du-se. O descurajare adanca i se trezi în inima: „Singurul meu prieten, e înşelat şi se duce”, îşi zise el. „Sihastrul se va întoarce şi…”
Termina într-un sughiţ prelung şi în acelaşi timp, facu atat de mari sforţari spre a se elibera din pripoane-le în care era legat, încat dadu la o parte pielea de oaie care îl sufoca.
Dar, din nou auzi uşa deschizandu-se. Zgomotul îl facu sa tremure pana în maduva oaselor.
Simţea, de acum, cuţitul în piept. Groaza îl facu sa închida ochii; groaza îl facu sa-i deschida. Langa el şedea John Canty şi Hugo. Regele ar fi strigat: „Bogdaproste lui Dumnezeu!” daca ar fi avut posibilitatea
Un minut dupa aceea, membrele sale erau eliberate şi cei doi oameni, ţinandu-1 fiecare de un braţ, îl tarara repede în padure.
CAPITOLUL XXII
VICTIMA A TRĂDĂRII
Din nou „Regele Nebunila I”, ratacea cu hoţii şi bandiţii, expus la sarcasmul lor, la grosolaniile şi glumele lor proaste, ba, cateodata, victima a brutalitaţii lui Canty şi Hugo, cand Herisse îşi vedea de altceva. Nimeni din banda, în afara de Canty şi Hugo, nu avea, la drept vorbind, sentimente rele pentru el. Unii îl iubeau chiar, şi toţi îi admirau barbaţia şi spiritul.
Timp de doua sau trei zile, Hugo, care avea în paza pe rege, se silea sa îi faca viaţa, cat mai insuportabila şi, noaptea în timpul orgiilor obişnuite, el distra tovaraşia facandu-i cateva figuri, aşa ca din întamplare, şi regele, aşa cum convenea demnitaţii sale, avu aerul de a nu baga de seama şi ramase indiferent. Dar, a treia oara. cand Hugo reîncepu aceste figuri, îl tranti la pamant cu un baston, spre marea veselie a asistenţei.
Hugo, nebun de manie şi de ruşine, se scula şi. punand mana pe un ciomag, se arunca furios asupra tanarului sau adversar. Deodata se forma un cerc în jurul luptatorilor şi prinsorile se angajara
Dar sarmanul Hugo nu avea noroc.
Frenetica lui stangacie de începator era de putina valoare cand avu de luptat contra unui braţ care fusese antrenat de primii maeştrii ai Europei în arta manuirii bastonului, a sabiei şi a ciomagului.
Micul rege, iute şi graţios para şi dadea loviturile cu o uşurinţa şi o precizie, care faceau admiraţia tuturor spectatorilor.
Şi, de fiecare data cand ochiul sau experimentat, remarca un loc gol, o lovitura prompta ca un fulger cadea pe capul lui Hugo, o furtuna de aplauze şi de rasete izbucneau umpland spaţiul. Dupa cincisprezece minute, Hugo, batut, rupt şi copleşit de huiduieli, trebui sa paraseasca campul de lupta; iar eroul învingator fu luat şi purtat pe umeri de tovaraşii înveseliţi.
Fu transportat, astfel la locul de onoare, aproape de Herisse unde în mare ceremonie fu încoronat ca Rege al Cocoşilor de lupta, primul sau titlu fiind declarat caduc şi anulat; iar un decret de surghiun contra celui ce i 1-ar mai da în viitor, fu semnat.
Toate încercarile de a folosi pe Rege în banda, eşuara. El refuzase formal de a face orişice, în afara de aceasta, încercase, întotdeauna, sa fuga. Fusese trimis într-un birt gol, în prima zi a întoarcerii sale şi nu numai ca se întoarse cu mana goala; dar înştiinţase pe stapan şi personalul localului.
Fusese trimis cu un caldarar sa-1 ajute la lucru; dar el refuza sa lucreze şi ameninţa pe caldarar cu propria lui lingura de sudat. Atunci Hugo şi caldararul cau-tara metoda cea mai buna de a se scapa de el. El dez-lanţui trasnetele regalitaţii sale peste capetele tuturor
acelor care voiau sa puna piedici independenţei sale şi încercau sa-1 oblige sa-i serveasca. Fu trimis din ordinul lui Hugo sa cerşeasca în tovaraşia unei femei zdrenţuroase şi a unui copil bolnav; dar rezultatul nu era încurajator. El refuza sa staruiasca pentru cerşetori, sau sa se amestece în uneltirile lor. Mai multe zile trecura astfel şi mizeriile vieţii sale de vagabond, dezgustul, uraţenia, murdaria, grosolania acestei vieti, deveni-ra atat de intolerabile pentru prizonier ca începu sa se întrebe daca n-ar fi fost mai bine pentru el sa fi pierit sub cuţitul pustnicului.
Dar, noaptea, în visele sale, toate acestea erau uitate.
Se vedea pe tronul sau, din nou, stapanul. Acest lucru, e drept, marea suferinţele starii de veghe. Apoi, suferinţele fizice pe care le îndura de la întoarcerea lui în camp şi de la bataia cu Hugo, devenira din ce în ce mai amare şi din ce în ce mai greu de suportat.
A doua zi dupa bataie, Hugo se deştepta cu inima plina de proiecte de razbunare contra regelui. Doua dintre acestea, îi reţineau, în particular, atenţia.
Unul era acela de a administra baiatului orgolios care „îşi închipuia” ca e rege, o umilire magistrala; iar daca acest plan nu va reuşi, el ar fi recurs la altul care era, sa acuze pe Rege de o crima oarecare şi de a-1 da pe mana legilor drastice şi nemiloase. Mijlocul sau de a pune în executare planul sau dintai, era sa-1 ia pe Rege fara veste şi sa-i faca o rana la picior. Aceasta va cangrena şi îi va chinui atata trupul ca îi va lua pofta de a ne trata din „înalţimea maririi sale”
Odata rana vizibila Canty îl va sili sa-şi expuna piciorul trecatorilor de drumul mare şi sa cerşeasca.
Rana este un termen spus pe limba acestor haimanale, întrebuinţat pentru a arata o plaga prefacuta. Ca sa faci o rana, o spartura, se confecţiona un plasture de var nestins cu sapun şi cu rugina, care se întindea pe o bucata de piele, iar aceasta era aplicata pe picior şi reţinuta de un bandaj strans tare. Plasturele jupuia pielea şi dadsa carnii, dezgolite, aspectul unei zgarieturi. Se freca acest ulcer aparent cu sange care, îndata ce se usca, dadea pretinsei plagi o culoare negricioasa şi respingatoare, în sfarşit, se înfaşura în jurul piciorului o bucata de zdreanţa, abil aşezata aşa ca sa lase a se vedea, ca din întamplare, hidosul ulcer şi a emoţiona pe trecatori.
în tovaraşie cu caldararul care nu ierta, deloc, Regelui ca-1 ameninţase, Hugo lua copilul sub pretext ca se duce sa caute de lucru. Cand fura departe de lagar, în largul campului, ei se repezira asupra Regelui şi îl întinsera la pamant. Caldararul îi aplica plasturele în timp ce Hugo împiedica pe copil de a se mişca, apasandu-i mainile şi genunchii pe piept. Regele scotea ţipete de turbare.
— Voi face sa fiţi spanzuraţi amandoi, racni el, chiar în ziua cand îmi voi fi recapatat sceptrul.
Sceleraţii, mai puternici decat el îl ţineau în acea poziţie şi radeau de neputincioasa lui manie şi de ameninţarile lui zadarnice. Aşteptara cu nerabdare ca plasturele sa-şi produca efectul şi, fireşte, speranţa lor nu întarzie de a se realiza, fara vreun incident neprevazut Golanul care facuse tirada atat de aplaudata asupra
legilor engleze, aparu deodata pe scena şi puse cap întreprinderii celor doi ticaloşi, smulgand bandajul şi plasturele şi aruncand departe tot aparatul destinat sa faca o spartura.
– Regele vru sa ia bastonul de la salvatorul sau şi sa înmoaie oasele celor doua puşlamale; dar omul se opuse. Aceasta ar fi fost cu cantec. Ar fi trebuit sa petreaca noaptea acolo, pe cand trupa era reunita şi nimeni din afara nu putea sa intervina sau sa-i ia apararea.
Reveni în camp şi povesti afacerea lui Herisse, care, asculta atent şi decise ca regele sa nu mai fie întrebuinţat la cerşit, proba fiind facuta ca el era demn de o treaba mai înalta. Prin urmare, pe loc, îl avansara de la gradul de cerşetor la cel de hoţ! Hugo era în culmea bucuriei! Deja, încercase el sa faca pe Rege sa fure şi daduse greş; dar nu va fi acelaşi lucru acum, caci, fara îndoiala, Regele nu va îndrazni sa înfranga un ordin dat lui, direct, de catre şef. Aşa ca el proiecta o antrepriza chiar pentru dupa-amiaza acelei zile, propunandu-şi sa arunce pe rege în ghearele legii; dar facand lucrurile într-un mod aşa de delicat ca aceasta sa para pura întamplare. Caci „Regele Cocoşilor de Lupta” era cunoscut acum şi banda n-ar fi fost vesela cu un membru detestat care ar fi comis o atat de grava tradare ca aceea de a preda pe vreunul dintre ei, inamicului lor Qomun: legea.
Aşteptand momentul potrivit, Hugo dadea tarcoale încoace şi încolo în satul vecin, însoţit de prada sa. Amandoi, parcurgeau, încet de sus în jos, o strada dupa alta, unul pandind o buna ocazie sa-şi puna în executare proiectul sau diabolic, celalalt, norocul de a se eschiva
şi a scapa pentru totdeauna din mizerabila lui captivitate.
Şi unul şi altul ar fi putut sa îşi puna în executare planul, dar, fiecare, în rundul sufletului sau, se hotarase sa nu lucreze decat cu lovitura sigura, nevrand sa se rişte într-o aventura al carei rezultat n-ar fi sigur.
Hugo fu primul favorizat. Sosea o femeie cu un pachet mare într-un coş. Ochii lui Hugo avura o stralucire de bucurie. „Sa mor, daca aş putea sa pun în sarcina lui aceasta, apoi, Dumnezeu sa te pazeasca, Rege al Cocoşilor Luptatori!” îşi încetini pasul şi aştepta, cu un calm aparent, dar, sfaşiat în interior, de furie, sa treaca femeia. Momentul venit, zise cu voce joasa:
— Aşteapta-ma aici, ma întorc.
Şi deodata se azvarli asupra prazii.
Inima regelui batu de bucurie. Putea sa fuga, daca totuşi cursa îl ducea pe Hugo destul de departe. Dar nu-i fu dat sa aiba acest noroc. Hugo aluneca în spatele femeii, smuci pachetul, îl înveli într-o bucata de patura veche pe care o purta sub braţ şi reveni alergand.
Femeia, observa dispariţia pachetului prin uşurarea sarcinii ce ducea în spate, cu toate ca nu vazuse cum fusese operat furtul, începu sa alerge şi sa ţipe. Hugo, arunca pachetul în braţele Regelui, fara sa se opreasca, zicand:
— Acum alearga dupa mine cu ceilalţi şi striga: „Arestaţi hoţul! Dar ai grija de rataceşte-ţi pachetul. Hugo se pierdu pe un drum de încrucişare şi o clipa dupa aceea,-reaparu, cu aerul nevinovat şi indiferent, apoi se duse sa se reazeme de un stalp, aşteptand eveni mentele.
Regele ofensat, arunca pachetul la pamant şi patura se desfaşura tocmai în momentul cand femeia sosea, urmata de o mulţime care alerga în urma ei. Cu o mana ea apuca încheietura mainii Regelui, iar cu cealalta lua pachetul şi începu sa lepede un torent de înjuraturi asupra copilului care se zbatea, fara succes, sa scape din stransoarea ei.
Hugo vazu destul. Duşmanul lui era prins şi nu va scapa justiţiei. Atunci se grabi sa dispara chiuind de bucurie şi lua direcţia taberei, preparand mereu pentru Herisse o poveste verosimila a afacerii.
Regele continua sa lupte pentru a scapa de stran-soarea.femeii şi striga furios:
— Lasa-ma, creatura stupida! Nu sunt eu acel care ţi-a furat pachetul!
Lumea se strangea în jur, îl înghesuia şi îl înjura. Un fierar paros, cu şorţ de piele, cu manecile sumese pana la cot, înainta spre el strigand ca vine sa-i administreze, pe loc, o lecţie. Dar în acel moment o spada cu – taişul lung zbarnai prin aer şi cazu cu putere pe lat peste braţul omului, în timp ce fantasticul proprietar al spadei, zicea pe un ton glumeţ:
— Uşurel, suflete bun, sa procedam omeneşte; nici sange rau, nici cuvinte urate. Aceasta afacere priveşte justiţia nu pe trecatori. Lasa copilul, buna mea femeie.
Fierarul arunca o privire asupra robustului soldat, apoi se îndeparta bodoganind şi frecandu-şi braţul. Femeia, lasa mana copilului fara voie.
Mulţimea privi pe strain fara bunavoinţa dar, prudenta, tacu. Regele alerga pana la salvatorul sau şi cu obrajii roşii şi ochii stralucitori, striga:
— Tare rau ai mai întarziat, e adevarat, dar soseşti la timp. Sir Miles, fa bucaţi pe toţi aceşti neobrazaţi!
CAPITOLUL XXIII
ARESTAREA PRINŢULUI
Hendon disimula un zambet şi şopti la urechea Regelui, încet, încet Principe, fii prudent la vorba. Ţi-neţi-va limba nemişcata. Aveţi încredere în mine şi totul va sfarşi cu bine. Şi adauga aparte, numai pentru sine: „Sir Miles! Dumnezeu sa ma ierte, uitasem aproape de tot ca eram Cavaler! Doamne, ce lucru straniu! Pierderea memoriei sale se opreşte la invenţiile lui delicate şi nebune!… Un titlu gol şi hazliu ca al meu, dar e totuşi ceva de a-1 fi meritat, caci, gandesc, e mai onorabil sa fii un Cavaler, spectru în regatul viselor şi umbrelor, cu merit, decat sa obţii prin josnicii, pe cel de conte în unele regate reale ale acestei lumi”.
Lumea se dadu la o parte spre a face loc poliţaiului care sosise. Acesta se grabi sa puna mana pe umerii Regelui cand Hendon îi zise:
— Aşteptaţi prietene. Luaţi-va mana. El va merge docil, raspund eu de el. Treceţi înainte şi noi va vom urma.
Ofiţerul de poliţie porni la drum însoţit de femeie şi de pachetul ei. Miles şi Regele îl urmau cu mulţimea dupa el. Regele vru sa se revolte; dar Hendon îi zise încet:
Gandiţi-va, Sire, legile Voastre sunt rasuflarea binefacatoare a propriei Voastre regalitaţi. Daca însuşi autorul lor nu li se supune, cine mai poate obliga popu laţia sa le respecte? în aparenţa una din aceste legi a fost calcata. Cand Regele va fi pe tronul sau îşi va adu ce aminte fara neplacere ca, în vremea cand nu parea decat un simplu supus, în mod loial a impus Regelui sa dispara în faţa cetaţenilor şi s-a supus autoritaţii legii.
Ai dreptate. Nu mai adauga un cuvant. Vei ve dea ca daca Regele Angliei cere ca supuşii lui sa sufere din partea Legii, el însuşi o îndura cand se gaseşte în stare de supus.
Cand femeia fu chemata sa marturiseasca în faţa judecatorului de pace, ea jura ca tanarul baiat adus la bara era hoţul ei. Nimeni neputand marturisi şi contrariul. Regele ramase inculpat. Se deschise atunci pachetul şi se gasi un grasun purceluş de lapte. Judecatorul se tulbura. Hendon îngalbeni şi corpul îi fu scuturat de groaza, ca şi cand ar fi primit o descarcare electrica. Regele protejat de neştiinţa lui, era fara grija. Judecatorul se gandi destul de îndelung, apoi, întorcandu-se catre femeie, o întreba:
— La cat îl preţuieşti?
Femeia saluta şi raspunse:
— Trei şilingi şi opt pence, Domnia-Voastra! Nu pot sa reduc nici o para şi va spun adevaratul preţ.
.Judecatorul plimba o privire severa peste mulţime şi facand semn poliţaiului, ordona:
— Evacueaza sala şi închide uşile.
Aşa se facu. Nu ramasera decat cei doi oameni ai legii, acuzatul, acuzatorul şi Miles Hendon. Acesta, era trist şi palid. Pe fruntea lui straluceau picaturi mari de sudoare rece, care se împreunau, curgand pe faţa.
Judecatorul se întoarse din nou, spre femeie şi cu o voce compatimitoare, zise:
— E un copil sarac şi neştiutor. Poate ca era chinuit de foame caci aceste timpuri sunt aspre şi nenorocite. Priveşte-1, el n-are aerul sa fie rau; dar cand foamea te împinge… Buna femeie! Ştii tu ca, dupa lege, cine fura un lucru în valoare mai mare de treizeci de pence şi jumatate, trebuie sa fie spanzurat?
Micul Rege tresari, deschise ochii mari şi consternaţi; dar se domina şi nu se mişca din loc. Nu tot astfel facu femeia. Ea sari în sus prinsa de groaza şi striga:
O, Doamne, Dumnezeule! Ce am facut eu? Aveţi mila. N-am vrut, pentru nimic în lume, sa fac pe acest mic sarman sa fie spanzurat. Va rog, foarte mult, scu- tiţi-ma de aşa ceva, Senioria-Voastra. Ce trebuie sa fac? Ce pot face? Judecatorul, foarte calm, zise sim plu:
Fara îndoiala, e posibil sa pui un alt preţfiind ca preţul celalalt al pachetului, n-a fost consemnat înca în procesul-verbal.
— în acest caz, în numele lui Dumnezeu, puneţi ca purcelul valoreaza opt pence şi, binecuvantata sa fie ziua care îmi elibereaza conştiinţa de acest lucru mon struos!
Miles Hendon, în bucuria lui, uitand locul unde se gasea, spre surprinderea Regelui şi fara respect pentru demnitatea sa, îl lua în braţe şi îl saruta.
Femeia îşi lua ziua-buna respectuos şi se retrase cu purcelul ei. Dar, deschizandu-i uşa, poliţaiul o urma în holul stramt. Judecatorul se apuca sa scrie în regLv trul lui. Hendon mereu la panda, vru sa ştie daca poliţaiul urmarea pe femeie. Se strecura, deci, uşor, în holv• întunecos şi asculta. Auzi urmatorul dialog:
E gras purcelul şi promite o masa buna… Aş vrea sa ţi-1 cumpar. Iata opt pence.
Opt pence! Aţi vrea! Ma costa trei şilingi şi opt pence bani noi nouţi de ai ultimului regim. Duceţi-vala plimbare cu opt pence-ai dumneavoastra.
A! Aşa! Ai minţit, deci, spunand sub juramant ca nu face decat opt pence. Urmeaza-ma şi ai sa ras punzi de aceasta crima, în faţa Senioriei Sale. Şi, atunrj baiatul va fi spanzurat.
—Poftim, poftim, omul lui Dumnezeu şi nu spuna nimic. Consimt. Daţi-mi opt pence şi sa nu mai avem vorba.
Femeia pleca strigand. Hendon reveni în sala de justiţie şi poliţaiul îl urma dupa ce îşi pusese în loc sigur prada.
Magistratul scrise înca multa vreme, apoi CAII Re gelui o judecata buna şi înţeleapta care îl condamna ?
„»”
închisoare pe un timp scurt, urmat de pedeapsa biciuitului în piaţa publica.
Regele ramase naucit, deschise gura, fara îndoiala, pentru a ordona decapitarea imediata a bunului judecator; dar observand un semn al lui Hendon, reuşi s-o închida înainte de a fi scos un sunet.
Hendon îl lua de mana, se înclina în faţa magistratului, cu poliţaiul dupa ei, luara drumul închisorii. Deodata în strada, monarhul care fierbea, se opri, îşi trase cu violenţa mana şi striga:
— Imbecilule, crezi tu ca voi intra viu într-o închi soare?
Hendon se apleca spre el şi îi zise puţin cam-sever:
— Aveţi încredere în mine? Linişte şi nu compro miteri şansele voastre prin cuvinte periculoase. Nu se întampla decat aceea ce Dumnezeu vrea, nu puteţi nici sa-1 grabiţi, nici sa-1 modificaţi, lata de ce trebuie sa fiţi liniştit. Aşteptaţi. Va fi timp de lamentat sau de bu curat cand ceea ce va trebui sa se întample se va în tampla.
CAPITOLUL XXIV
EVADAREA
Scurta zi de iarna era pe sfarşite. Pe strazi nu se vedeau decat caţiva trecatori, foarte rari, care îşi iuţeau paşii cu mimica oamenilor preocupaţi în mod unic de a termina cat mai repede ceea ce aveau de facut şi sa ajunga acasa unde sa stea la adapost de vantul care începuse sa bata şi de noaptea care venea.
Nu se uitau nici la dreapta nici la stanga şi nu dadeau nici o atenţie eroilor noştri ce pareau a nu se vedea nici ei între ei. Eduard al VI-lea se întreba cu mirare daca spectacolul ce da un rege care merge la închisoare, întalnise vreodata asemenea indiferenţa, în sfarşit, poliţaiul ajunse în piaţa complet goala şi începu s-o traverseze. Cand fu în mijlocul pieţei, Hendon îi puse mainile pe braţ şi îi zise încet:
Opriţi-va un moment, domnul meu. Aici nu ne poate auzi nimeni şi aş dori sa va spun o vorba.
Datoria mea îmi interzice, domnule. Va rog sa nu ma inoportunaţi… ne apuca noaptea.
Totuşi, aşteptaţi caci afacerea va priveşte înot- aproape. Intoarceti-va un moment, faceţi-va a nu vedea nimic şi lasaţi acest sarman baiat sa scape.
îmi faci o asemenea propunere! Te arestez…
Nu. Nu aşa repede. Luati seama sa nu comiteri o eroare nebuna… apoi, coborand şi mai mult vocea, şopti la urechea omului.
Porcul pe care 1-ai cumparat cu opt pence, poa te sa te coste capul, omule!
Sarmanul poliţai, cu totul surprins, nu putu scoate, deodata nici o vorba; apoi, regasindu-şi vocea, începu sa fanfaroneze şi sa ameninţe. Dar Hendon era liniştit şi aştepta cu rabdare pana ce poliţaiul nu va mai avea rasuflare.
Atunci, relua el: .
— Am o slabiciune pentru dumneavoastra prie tene, şi nu va vreau raul. Ascultaţi… Am înţeles tot fara sa pierd o vorba. Va voi face dovada.
Şi, repeta vorba cu vorba conversaţia poliţaiului cu femeia, în hol şi termina:
— Vedeti ca e exact. Aş putea, deci, s-o repet în faţa judecatorului şi ocazia s-ar prezenta.
Pentru un moment, omul ramase mut de teama şi de groaza; apoi lua totul în bataie de joc şi zise cu un zambet silit:
O afacere de care cu drept cuvant trebuie sa razi. Am speriat femeia numai ca sa ma distrez1.
Şi, tot de distracţie i-ati luat purcelul?
Omul raspunse suparat:
Nimic mai mult, domnul meu. Va repet ca a fost o gluma.
/
— încep sa va cred, zise Hendon cu un ton pe juma tate batjocoritor, pe jumatate convins. Dar aşteptaţi-ma un moment, numai timpul cat sa alerg la Senioria Sa sa-1 întreb, caci fara discuţie, este un om foarte cunos cator în materie de legi, daca este o gluma sau…
Şi, se pregati sa plece. Poliţaiul era nehotarat; dadea din maini şi din picioare, bombani o înjuratura sau doua, apoi striga:
Aşteapta, aşteapta, draga domnule, aşteapta puţin! Judecatorul… Ce, el nu înţelege gluma! Vino, vom discuta… Ei, ce! Cazul meu pare încurcat. Şi toate acestea pentru o nevinovata şi stupida gluma. Eu sunt tata de familie şi, nevasta-mea şi copiii mei… Fi raţio nal, dragul meu domn: ce vrei de la mine?
Numai sa fiţi orb, mut şi paralitic pe timpul cat numeri pana la o suta de mii, — raspunse Hendon cu tonul omului care cere o favoare raţionala şi minima.
Sunt pierdut! exclama poliţaiul disperat. Ah! Domnule, fiţi raţional; examinaţi lucrurile sub toate as pectele şi veţi vedea ca era o simpla gluma, ca în mod manifest, şi fara aviz nu era decat atat.
Şi chiar daca ar fi stabilit ca nu e o simpla gluma, greşeala e aşa de mica încat, cea mai grea penalitate pe care ar comporta-o ar fi 6 reprimare şi un avertisment al judecatorului.
Hendon îi raspunse cu o gravitate care îngheţa aerul în jurul lui:
Aceasta gluma poarta un nume în lege, îl cu noaşteţi?
Nu. Din întamplare n-am fost raţional. Nici n-am visat ca asta ar avea un nume… Ah! Cerule drept, cre deam ca este un caraghioslac…
Da, asta are un nume. în lege, aceasta crima se enunţa: Non compos mentis lex talionis sei transit glo ria mundi.
Ah, Doamne!
Crima pedepsita cu moartea.
Dumnezeu sa aiba mila de mine, pacatosul!
Profitand de greşeala unuia, pentru a-1 tine la cheremul dumneavoastra ati platit cu o bagatela un lucru preţuind mai mult de treisprezece pence şi jumatate. Aceasta în prevederile legii constituie crima de frauda, din partea autoritaţii, comisa asupra cetaţeanului, complicitate la înşelaciune, calcarea datoriei, ad hominem expurgatis în statu quo, crima pedepsita cu moartea prin ştreang, fara despagubiri, fara comutaţie sau beneficiu de slujba religioasa.
Sprijiniţi-ma, sprijiniţi-ma, bunul meu domn, picioarele mi se încovoaie! Fiţi generos… Scapaţi-ma de aceasta sentinţa şi ma voi întoarce cu spatele facan- du-ma ca n-am vazut nimic din ce se va petrece.
Bun. Iata ca deveniţi raţional. Şi veţi da înapoi purcelul?
Da, da, va promit şi, niciodata nu ma voi mai atinge de un altul chiar daca cerul mi 1-ar trimite şi ar hanghelul mi 1-ar aduce. Plecaţi. Eu sunt orb, pentru dragostea de dumneavoastra. Nu voi vedea nimic. Voi spune ca mi-aţi smuls cu forţa prizonierul din mainile mele. Uşa este veche şi viermanoasa, o voi desfunda eu însumi între miezul nopţii şi rasaritul soarelui.
— înţeles suflet bun şi nimic rau nu va ieşi de aici. Judecatorul era plin de compatimire pentru acest
sarman baiat şi pentru aceasta evadare, n-o sa verse lacrimi şi nici n-o sa sparga oasele temnicerului.
CAPITOLUL XXV
HENDON HALL
îndata ce Hendon şi Regele fura în afara de vazul poliţaiului, convenira ca Majestatea Sa, sa mearga şi sa aştepte într-un loc oarecare, aproape de oraş, în timp ce Hendon se va duce la han spre a-şi lichida socotelile.
O jumatate de ora mai tarziu, cei doi prieteni se duceau spre rasarit, scuturaţi, vesel, de pacatoasele animale de calarie ale lui Hendon. Regelui îi era cald şi se simţea bine caci îşi aruncase zdrenţele şi îmbracase costumul complet, cumparat de Hendon pe Podul Londrei.
Hendon voia sa fereasca pe copil de oboseala. Socotea ca etapele aspre, mesele neregulate şi lipsa somnului faceau rau spiritului sau tulburat şi ca odihna, viaţa regulata, exerciţiile moderate, dimpotriva, vor grabi însanatoşirea. Era nerabdator sa vada spiritul bolnav revenind sanatos şi micul cap eliberat de viziunile sale
îngrijoratoare. Hotarî, deci, sa se duca încetul cu încetul acasa, de unde fusese izgonit de atata vreme, în loc sa se grabeasca, supunandu-se nerabdarii care nu-i dadea pace nici ziua nici noaptea.
Cand parcursera circa zece mile, întalnira un sat mare şi se oprira pentru noapte la un han frumos.
Primele relaţii se stabilira. Hendon statu în spatele scaunului Regelui, pe tot timpul mesei; îl servi, îl dezbraca pentru a-1 urca în pat, în timp ce el se instala pe duşumea langa pragul uşii, învelit cu o patura.
în zilele urmatoare ei mersera încet povestindu-şi aventurile prin care trecusera de la desparţire şi petrecand pe socoteala lor. Hendon povesti toate ocolurile ce facuse pentru a-1 regasi şi descrisese drumul prin padure, apoi întoarcerea lor la baraca, atunci cand, în fine, înţelesese ca nu se putea scapa de el. Atunci, zise el, moşneagul trecu în colţul desparţit şi se întoarse şovaind, cu faţa schimbata spunand ca el credea sa gaseasca, la întoarcere, copilul, acasa, culcat ca sa se odihneasca; dar nu era.
Hendon, aşteptase în baraca toata ziua, apoi, ne-maisperand ca Regele se va întoarce, plecase în cautarea lui aiurea.
Şi batranul Sfant al Sfinţilor era, într-adevar trist ca nu vedea pe Majestatea Voastra, reîntorcandu-se, zise Hendon. O vedeam dupa faţa lui.
— într-adevar. Nici nu ma îndoiesc.
Şi Regele povesti istoria lui, care facu pe Hendon sa regrete ca nu trimisese pe Arhanghel pe lumea cealalta.
în ultima zi a calatoriei, imaginaţia lui Hendon era excitata şi gura nu-i mai tacea. Vorbea de batranul lui tata, de fratele sau Arthur şi povestea multe fapte care ilustrau nobilul şi marele lor caracter. Vorbea cu caldura de Edith şi era atat de fericit ca mai gasea cate ceva bun şi amabil de spus chiar de fratele lui Hughes. Cu multa complezenţa staruia asupra primirii ce i se va face la Hendon Hall, a surprizei pe care o va provoca reîntoarcerea lui, izbucnirile de bucurie şi mulţumirile aduse lui Dumnezeu, pe care le va provoca.
Era un ţinut frumos, presarat cu vile şi livezi; iar drumul, pe o parte şi pe alta a caruia erau aşezate, taia paşuni largi care se întindeau cat vezi cu ochii în ron-douri ce aminteau ondulaţiile talazurilor.
Dupa-amiaza, fiul ratacitor, se oprea adesea în drum ca sa observe de pe varful unui deal daca nu se vede locuinţa familiala. La sfarşit, parvenind, striga cu însufleţire:
— Iata satul principe; iata Hendon Hali! Se vad turnurile de aici. Şi, aceasta padurice, este parcul tatalui meu… Ah! Veţi vedea ce frumoasa şi mare este! O casa de şaptezeci de camere, gandiţi-va puţin! Şi douazeci şi şapte de slugi! O locuinţa buna pentru noi, nu e aşa? Haidem, sa ne grabim. Nerabdarea ma roade…
Mersera atat de repede cat era posibil. Trecuse de orele trei cand ajunsera în sat. îl trecura repede. Limba lui Hendon nu se mai oprea.
— Iata biserica acoperita cu aceeaşi iedera: nimic mai puţin, nimic mai mult. Acolo, hanul La batranul leu roşu; dincolo, piaţa. Iata Pomul de Mai şi aici fan-
tana. Nimic nu s-a schimbat, nimic, în afara de oameni, fara îndoiala.
în zece ani, populaţia se schimba. Mi se pare ca îmi amintesc de caţiva, dar nici unul nu ma recunoaşte.
în curand, ajunsera la sfarşitul satului. Atunci apucara pe un drum stramt, întortocheat, marginit de paduri batrane, pe care mersera în galop cam o jumatate de mila.
Patrunsera într-o gradina mare de agrement, pe o, poarta impunatoare ai, carei pilaştrii de piatra, purtau marci de armonii cu inscripţii dedesubt. Un castel boieresc era în faţa lor.
Fiti bine venit la Hendon Hali, Rege! Striga Miles. Ah! Este o zi mare! Tatal meu, fratele meu şi Lady Edith vor fi atat de înnebuniţi de bucurie, ca nu vor avea priviri şi vorbe decat pentru mine, transportaţi de revedere şi, astfel, va va parea, poate, ca sunteţi primit cu raceala. Dar, ieşiţi din greşeala, caci veţi constata, în curand contrariul, îndata ce le voi spune ca sunteţi copilul meu şi vor şti cat va iubesc, veţi vedea cum va strang ei în braţe pentru dragostea lui Miles Hendon şi cum va deschid pentru totdeauna casa şi inima.
Un moment dupa aceea, Hendon descaleca în faţa porţii celei mari, ajuta pe Rege sa se coboare, îl lua de mana şi intra. Facura caţiva paşi şi se gasira într-o sala spaţioasa. Hendon facu pe Rege sa se aşeze cu mai multa graba decat ceremonie, apoi alerga spre un tanar aşezat la o masa de scris, în faţa unui mare foc de lemne.
— Saruta-ma Hughes, striga el, şi spune-mi ca eşti mulţumit de întoarcerea mea! Şi cheama pe parintele
nostru, caci casa nu e casa înainte de a-i fi atins mana, a-i fi vazut faţa şi ai fi auzit vocea.
Hughes se dadu înapoi mai întai, apoi facu o mişcare de surpriza şi fixa o privire severa asupra intrusului. Dar în curand, expresia acestei priviri se modifica, aşa ca sub impulsul unui plan secret şi, în locul nemulţumirii arata curiozitatea unita cu o reala sau prefacuta compatimire. Apoi, Hughes, zise, cu o voce dulce:
Spiritul tau pare atins, sarman strain! Fara în doiala, ca, ai suferit lipsuri şi soarta a fost cruda cu tine. înfaţişarea şi costumul tau fac dovada. Drept cine ma iei, tu?
Drept cine? Dar, drept ce eşti, drept Hughes Hendon, zise Miles cu vioiciune.
Celalalt relua cu aceeaşi voce blanda:
Şi, cine îţi închipui ca eşti, tu însuti?
închipuirea n-are ce cauta aici! Vei fi vrand sa zici ca nu recunoşti în mine pe fratele tau: Miles?
O expresie de surpriza amuzata lumina faţa lui Hughes, care exclama:
— Ce? Nu glumeşti? Morţii pot sa renasca? Dom nul fie laudat, daca e aşa! Sarmanul nostru baiat pierdut, revenit în braţele noastre dupa atata amar de ani! Ah! Asta ar fi prea frumos ca sa fie cu adevarat! Te rog, ai
. mila, nu te juca cu mine! Vino la lumina. Lasa-ma sa te examinez!
El lua pe Miles de braţ, îl trase la fereastra şi îl examina de la cap pana la picioare, facandu-1 sa se întoarca el însuşi învartindu-se în jurul lui pentru a-1 vedea bine din toate parţile-, pe cand fiul ratacit, plin de bucurie, zambea, radea şi clatina din cap zicand:
— Hai, frate, hai! Nu-ţi fie frica; nu vei gasi nici o particica şi nici o trasatura care sa nu suporte exame nul.
Priveşte-ma, examineaza-ma cum doreşti, bunul meu Hughes. Eu sunt dragul tau Miles, fratele tau pierdut, nu e aşa?
Ah! E o zi frumoasa! Spun ca e o zi frumoasa! Da-mi mana, obrazul; cred ca am sa mor de bucurie!
Era gata sa se arunce în braţele fratelui sau; dar acesta îl ţinu cu mana la distanţa.
Apoi, plecandu-şi capul pe piept, pronunţa cu tristeţe şi plin de emoţie:
—Ah! Dumnezeu, în bunatatea lui sa-mi dea taria de a suporta aceasta amara decepţie!
Miles, umilit, ramase un moment mut; apoi rega-sindu-şi vorba întreba:
— Ce decepţie? Nu sunt eu fratele tau? Hughes clatina capul cu tristeţe şi zise:
Rog cerul sa mi-o dovedeasca şi ca alţi ochi sa gaseasca asemanarea care scapa alor mei. Vai! Cred ca scrisoarea nu spune decat adevarul…
Ce scrisoare?
Aceea pe care am primit-o de peste mare acum şapte ani. Ni se scrie ca fratele meu a fost ucis într-o lupta.
E o minciuna! Cheama pe tata. El ma va recu noaşte.
Cum o sa chem un mort?
A murit?
Vocea lui Miles se strangula, buzele îi tremurara.
Tatal meu e mort? Oh! Ce trista noutate! Juma tate din bucuria mea s-a dus! Te rog, lasa-ma sa-mi vad pe fratele meu Arthur. El ma va recunoaşte şi ma va consola.
Şi el a murit.
Dumnezeu sa aiba mila de mine, nenorocitul, ce sunt! Amandoi sunt morti!… Cel mai bun s-a.dus cel mai rau a ramas! Ah! Fac apel la mila dumitale! Nu-mi vei spune ca Lady Edith…
A murit? Nu; traieşte.
Atunci, Domnul fie laudat, bucuria mea e înca mare! Grabeşte-te, frate; las-o sa ma vada. Daca ea n-o sa spuna ca sunt eu… Dar ea va spune. Nu, nu, ea ma va recunoaşte… Sunt nebun daca ma îndoiesc. Adu-o aici, adu batranii servitori; ei, de asemenea, ma vor recu noaşte.
Toţi au plecat, în afara de cinci: Petre, Halsey, David, Bernard şi Marguerit.
Spunand acestea, Hughes ieşi. Miles ramase ganditor un moment, apoi începu sa se plimbe prin odaie, murmurand:
— Cele cinci canalii au supravieţuit celor doua zeci şi doi de slujitori oneşti şi loiali. E straniu!
Continua sa mearga în lungul şi latul încaperii, mormaind întruna. De Rege uitase cu desavarşire.
Deodata, Majestatea Sa, zise grav cu un accent de vie compatimire, cu toate ca vorbele ar fi putut fi înţelese ca o ironie:
— Nu te pierde în nenorocirea ta, omul lui Dum nezeu! Mai sunt şi alţii în lume, a caror identitate nu
este recunoscuta şi ale caror reclamaţii de drepturi sunt trimise la plimbare. Eşti, doar, în tovaraşia unuia.
Ah, Regele meu! Strga Hendon, roşindu-se uşor. Nu ma condamnaţi. Aşteptaţi şi veti vedea. Eu nu sunt un impostor. Ea, o va spune. Veţi auzi-o de pe cele mai frumoase buze din Anglia. Eu impostor! Ce! Recunosc acest hol batran, aceste portrete ale stramoşilor mei şi toate obiectele acestea, care ne înconjoara, cum îşi cunoaşte un copil camera unde e hranit. Sunt nascut aici şi am crescut aici, Seniore. Spun numai adevarul. N-aş vrea sa va pacalesc şi daca nimeni nu ma crede chiar, eu va rog sa nu va îndoiţi de mine. N-aş putea sa suport.
Nu ma îndoiesc de tine, zise Regele cu o since ritate şi o simplicitate copilareasca.
Va mulţumesc din adancul sufletului! Striga Hendon cu o caldura care arata ca era mişcat.
Regele adauga cu aceeaşi simplicitate:
— Dar tu, te îndoieşti de mine?
O vinovata confuzie copleşi pe Hendon. Dar, des-chizandu-se uşa, în chiar momentul acela, pentru a intra Hughes, scapa de obligaţia de a raspunde.
O doamna frumoasa, îmbracata cu bogaţie, venea dupa Hughes. Mergea încet, cu capul plecat cu privirile fixate pe parchet. Faţa ei era negrait de trista. Miles Hendon alerga spre ea, strigand:
— Oh! Edith, draga mea…
Dar Hughes îl dadu cu severitate la o parte şi zise doamnei:
— Priviţi-1. îl recunoaşte-ţi?
La glasul lui Miles, femeia tresari uşor şi obrajii i se împurpurara. Ramase cateva momente într-o nemişcare impresionanta, apoi, încet ridica privirea, tremuratoare şi rece, fixand-o în ochii lui Hendon.
Sangele se retragea, puţin cate putin din faţa ce se acoperi cu o paloare mortala, apoi ea pronunţa cu o voce tot atat de moarta ca faţa ei:
— Nu-1 cunosc!
Şi cu un oftat înabuşit şi un sughiţ stapanit, ea se întoarse şi ieşi din camera.
Miles Hendon se prabuşi pe un scaun cu fata în palme. Dupa un moment de tacere, fratele sau zise slujitorilor:
— L-aţi vazut. II cunoaşteţi?
Ei clatinara din cap în semn negativ. Atunci, stapanul relua:
Servitorii nu va recunosc, domnule. Mi-e frica sa nu fie o eroare. Aţi vazut ca soţia mea, de asemenea, nu va recunoaşte, deloc.
Soţia ta! Deodata Hughes fu împins în perete, cu o mana de fier în beregata.
O! Tu, sclav cu inima de vulpe, acum înţeleg totul! Tu însuţi ai scris scrisoarea care îmi anunţa moar tea, ca sa-mi poţi fura logodnica şi bunurile mele. Ah! Afara de aici ca sa n-am ruşinea de a-mi manji sabia mea onorabila, cu sangele unui atat de mizerabil cara ghios!
Hughes, roşu, sufocandu-se, cazu pe un scaun vecin şi porunci servitorilor sa puna mana pe acest asasin şi sa-1 lege. Ei statura la îndoiala. Unul din ei obiecta:
E înarmat, cocoane Hughes şi noi suntem cu mai nile goale.
Ce importa asta! Nu sunteţi destul de mulţi? Puneţi mana pe el, va ordon!
Dar Miles îi preveni sa reflecteze asupra celor ce vor sa faca şi adauga:
— Ma cunoaşteţi de multa vreme. Nu m-am schim bat. Veniţi daca va convine.
Aceasta amintire nu mari deloc curajul servitorilor, care dadura înapoi.
Atunci, duceti-va, fricoşilor, duceţi-va şi luaţi-va arme; puneţi garzi la porţi în timp ce unul dintre voi se va duce sa cheme politia! Striga Hughes. Şi, întorcan- du-se pe prag, zise lui Miles;
Va fi mai bine pentru dumneata daca nu încerci sa fugi.
Sa fug? N-ai teama asta! Caci Miles Hendon este stapanul lui Hendon Hali şi al tuturor drepturilor lui. Va sta, deci, aici, nu te îndoi o clipa.
CAPITOLUL XXVI
RENEGAT
Regele statu visator un moment, apoi, ridicand capul, pronunţa:
E ciudat, mai mult decat ciudat! Eu nu pot înţe lege asta.
Nu, nu e ciudat, seniore. Eu îl cunosc şi purta rea lui e foarte naturala. E un scelerat din naştere.
Oh! Eu nu vorbesc de el, domnule Miles. —Nu de el? De cine atunci? Ce este ciudat atunci?
Ca nimeni nu cauta pe Rege. -Cum? Ce? Nu înţeleg.
—Adevarat? Nu vi se pare ciudat ca ţara nu e strabatuta în lung şi în lat de curieri şi crainici, descriind persoana mea şi cautandu-ma? Nu e un subiect demn de framantare şi de anchete, dispariţia Şefului Statului? Ca am disparut astfel, ca m-am pierdut?
— Asta e adevarat, Rege. Uitasem.
Hendon ofta şi zise: „Sarman suflet detracat; înca ocupat de mişcatorul sau vis!”
— Dar am un plan care ne va salva pe amandoi. Voi scrie o scrisoare în trei limbi, latina, greaca şi „en gleza, şi tu o vei duce, degraba, la Londra în cursul dimineţii. Vei preda-o în mainile unchiului meu lordul Hertford. Cand va vedea-o îmi va recunoaşte scrisul şi va trimite sa ma caute.
—N-ar fi mai bine, principe sa aşteptam, aici, pana ce am facut eu însumi, dovada şi am stabilit drepturile mele, recucerindu-mi domeniile? Aş fi atunci, în mai bunastare de a…
— Tacere! Ce sunt saraciile tale de domenii, afa cerile tale vulgare, în comparaţie cu afacerile în care consta binele naţiunii şi taria Tronului!
Apoi, ca şi cand ar fi regretat severitatea cu care vorbise, adauga cu voce blanda:
~ Supune-te şi n-ai frica, eu te voi stabili în drepturile tale, eu te voi face sa reintri în posesia drepturilor tale şi chiar mai mult. Voi şti sa-mi aduc aminte şi sa ma platesc.
Spunand aceasta, el lua o pana şi se apuca sa scrie: Hendon îl privi un moment cu dragoste, apoi îşi zise: „Daca ar fi noapte aş gandi ca e într-adevar un rege care vorbeşte. Nu se poate nega, cand dispoziţia îl ajuta, el tuna şi fulgera ca un adevarat rege. Unde a putut sa înveţe aceste maniere? Iata-1 mazgalind cu ravna şi tragand labele lui de muşte pe care le ia drept scriere latineasca şi greceasca. Şi, daca imaginaţia mea nu va nascoci o poveste cu care sa-1 fac sa uite acest proiect, voi fi silit sa ma prefac maine ca plec în strania misiune pe care va inventa-o pentru mine”.
*> Dar, în curand gandurile domnului Miles erau departe de acest incident.
Era atat de obosit de gandurile sale, ca atunci cand regele îi încredinţa hartia scrisa, el o lua şi îi dadu drumul în buzunar, fara a-şi da, macar, seama de acest gest.
„Ce atitudine stranie avea ea! îşi zicea el. Cred ca m-a recunoscut… şi cred ca nu m-a recunoscut… Aceste doua pareri contradictorii lupta în mine. Le simt şi nu le pot împaca, aşa cum nu pot, prin raţionament, sa le separ ori sa le dau macar, o preferinţa uneia sau alteia. Lucrurile se prezinta astfel: ea trebuie sa fi recunoscut figura mea, trasaturile mele, vocea mea. Cum putea sa fie altfel? Cu toate acestea, spune ca nu ma cunoaşte şi, asta e sigur, pentru ca ea nu poate sa minta. Dar, ia sa vedem, eu cred ca încep a înţelege. Probabil ca el a in-fluenţat-o; i-a poruncit sa minta, ar fi constrans-o. Iata soluţia! Enigma este acum, dezlegata. Ea parea moarta de frica. Da. Era sub dominarea lui. Am s-o caut, o s-o gasesc, şi, acum cand el nu mai e de faţa, va vorbi cu sinceritate, îşi va aduce aminte trecutul, cand eram tovaraşi de jocuri şi acest lucru îi va înmuia inima. Astfel, nu ma va mai nega şi ma va recunoaşte, în ea, nu poate fi nimic din tradare… Nu. A fost întotdeauna loiala şi sincera. Ma iubea, odata. Şi, asta e salvarea mea, caci nimeni nu poate trada ceea ce a iubit o data”.
El se îndrepta repede spre uşa, care, în chiar acel moment se deschisa şi Lady Edith intra.
Era foarte palida; dar mergea cu un pas sigur, iar ţinuta ei era plina de graţie şi demnitate.
Faţa ei era tot aşa de trista ca randul trecut.
Miles se repezi în faţa ei, vesel şi încrezator; dar ea îl opri cu un gest, parca, de regret. Se aşeza şi îl ruga sa faca la fel; aceasta cu tonul cu care se vorbeşte unui oaspete strain şi nu unui prieten vechi.
Surpriza, încurcatura prin care trecu Hendon îl determina sa se întrebe daca, dupa toate acestea, era cu adevarat acel ce se pretindea ca este.
— Domnule, începu Lady Edith, am venit sa va îm partaşesc o parere. Nebunul nu poate fi eliberat de iluziile lui; dar, fara nici o îndoiala, poate fi convins sa evite pericolele. Gandesc ca visul dumneavoastra va pare a fi realitate şi, în consecinţa n-are nimic criminal în el. Dar, trebuie sa va debarasaţi, caci e periculos…
Privi pe Miles drept în faţa apoi adauga:
E, cu atat mai periculos, cu cat dumneavoastra sunteţi exact aceea ce ar fi fost acel pe care 1-am pierdut, daca era în viaţa.
Pe cerul sfant, madam, eu sunt!
Gandesc cu sinceritate ca sunteţi convins. Nu ma îndoiesc de onestitatea dumneavoastra. Va pun în garda, numai. Asta e tot. Barbatul meu este stapan în aceasta regiune, puterea lui e mare şi fara limite; lumea prospera sau piere, dupa voinţa lui! Daca n-ati fi sema nat cu omul ce pretindeţi a fi, soţul meu ar fi putut sa va lase placerea de a continua în linişte, visul dumneavoas tra. Dar credeţi-ma,.îl cunosc bine şi ştiu ce va face: va spune la toţi ca sunteţi un nebun, un impostor şi toata lumea va crede.
Oprind asupra lui Miles, privirea ei grava, relua:
— Daca aţi fi fost Miles Hendon şi daca el ar fi ştiut-o, daca toata lumea ar fi ştiut-o, ascultaţi bine ce
va spun şi cantariţi bine cuvintele mele, aţi fi trecut prin Acelaşi pericol, pedepsirea dumneavoastra n-ar fi fost mai puţin sigura şi tot nimeni n-ar fi îndraznit sa va ia apararea.
— Cred, zise Miles cu amaraciune. Puterea care este în stare sa ordone şi sa te supui, se face ascultata peste tot unde painea şi viaţa sunt în joc, peste tot unde nu mai subzista nici loialitatea nici onoarea.
O roşeaţa uşoara colora un moment, obrajii lady-ei Edith facand-o sa plece ochii în pamant. Vocea ei, însa, nu trada nici un pic de emoţie, cand relua:
— V-am prevenit. Trebuie sa va sfatuiesc, înca, sa plecaţi de aici. Acest om va va distruge. E un tiran care nu cunoaşte mila. Eu, care, sunt sclava lui, o ştiu. Sarma nii Miles şi Arthur ca şi scumpul meu tutore Richard, sunt în afara de orice contact cu el şi, de fapt, va fi mai bine de dumneavoastra, de a fi cu el decat sa va gasiţi aici în mainile acestui mizerabil. Pretenţiile dumnea voastra sunt o ameninţare pentru titlul şi posesiile lui. L-aţi atacat în propria sa casa, sunteţi pierdut daca mai ramaneţi aici. Plecaţi, nu staţi la îndoiala.
Daca n-aveţi bani luaţi punga aceasta, va rog, şi cumparaţi servitorii prin bacşişuri ca sa va lase sa treceţi…
lata-va prevenit, sarman suflet, fugiţi cat mai este înca timp.
Miles refuza punga, se ridica şi apropiindu-se de faţa ei, zise:
Acordaţi-mi o favoare… Priviţi-ma bine în faţa… Aşa… Acum, raspundeţi-mi: Sunt eu Miles Hendon?
Nu, nu va cunosc.
— Juraţi-va.
Raspunsul dat cu voce slaba, fu categoric:
Jur.
Oh! Asta e de nerecunoscut!
Fugiţi! De ce pierdeţi un timp preţios? Fugiţi, nu va mai gandiţi decat la salvarea dumneavoastra
în acest moment garzile se oprira în mijlocul camerei şi o lupta violenta începu. Dar Hendon fu în curand trantit la pamant şi ridicat. Regele fu arestat de asemenea şi, amandoi, puşi în fiare, fura aruncaţi în închisoare.
CAPITOLUL XXVII
IN ÎNCHISOARE
Toate celulele fiind ocupate, cei doi prieteni fura înşiraţi într-o încapere mare unde, persoane acuzate de delicte marunte, erau ţinute de obicei. Erau, acolo, vreo douazeci de captivi de ambele sexe şi de toate varstele, puşi în fiare. Era o adunatura grosolana şi zgomotoasa. Regele se plangea cu amaraciune de ofensa nemaipomenita adusa regalitaţii. Hendon era întunecat la faţa şi tacut, aproape prabuşit la pamant. El sosise acasa ca un copil pierdut crescand de bucurie, aşteptandu-se sa vada pe toata lumea fericita de întoarcerea lui şi cand colo, fusese maltratat şi aruncat în închisoare Visul şi realitatea erau atat de diferite ca îl uluira, facandu-1 sa nu mai ştie ce îl adusese în aceasta aventura tragica sau comica. Resimţi ceva, cam ce trebuie sa resimta un om care în timp ce se bucura ca a aparut curcubeul, e lovit de trasnet. Dar, putui cate puţin, gandurile sale confuze
şi penibile se îndepartara, într-o ordine oarecare şi spiritul sau, se fixa asupra Edith-ei. îşi aminti de purtarea ei şi o examina sub toate feţele; dar nu putu sa obţina nici o satisfacţie, îl recunoscuse sau nu? Aceasta problema neliniştitoare îl preocupa multa vreme…
El hotarî, în sfarşit, ca îl recunoscuse dar îl renegase pentru ca aveau interesul. Acum, el era gata sa-şi blesteme numele dar acest nume fusese aşa de multa vreme sfinţit, pentru el, încat vazu ca limba lui ar fi în imposibilitate sa-1 profaneze.
înveliţi în paturi murdare şi infecte, Hendon şi Regele petrecura o noapte rea. Prin mijlocirea unui mic bacşiş, temnicerul aduse lichioruri la caţiva deţinuţi. Urmarea fu ca începura cantecele murdare, certurile, strigatele, chefurile şi puţin dupa miezul nopţii, un barbat ataca o femeie şi o omorî aproape, lovind-o cu fiarele în cap, înainte ca temnicerul sa-i fi putut veni în ajutor.
Acesta restabili liniştea, dandu-i agresorului lovituri de ciomag în cap şi peste umeri.
Atunci, orgia înceta şi toţi avura posibilitatea sa doarma, cu condiţia sa nu ia în seama gemetele şi mormaitul celor doi raniţi.
Tot restul saptamanii, zilele şi nopţile trecura la fel; oamenii ale caror figuri, Hendon şi le amintea mai mult sau mai puţin, reveneau în fiecare zi sa vada pe „impostorul”, sa-1 renege, sa-1 înjure şi, în fiecare noapte certurile şi taraboiul începea. Totuşi, într-o zi se produse o schimbare. Temnicerul introduse un moşneag caruia îi spuse:
— Sceleratul este în sala aceasta. Deschide ochii tai batrani şi daca poţi, spune care este.
Hendon ridica ochii şi, pentru prima data de cand •se afla în închisoare, avu o senzaţie placuta, îşi zise: „Este Blake Andrews un slujitor care a slujit toata viaţa lui în familia tatalui meu. Era un om cumsecade, cu suflet cinstit. Fusese alta data; dar nimeni, azi, nu mai spune adevarul şi toata lumea minte. Acest om ma va recunoaşte, dar ma va renega ca şi ceilalţi”.
Moşneagul plimba privirea în jurul încapem, examina fiecare figura, una dupa alta şi, în sfarşit, declara:
Nu vad decat pungaşi mizerabili, drojdia strazi lor. Care este?
Uite-1, zise temniceFul. Examineaza acest animal şi spune ce gandeşti.
Moşneagul se apropie de Hendon, îl privi lung, grav, apoi dand din cap, zise:
într-adevar, acest individ nu este Hendon şi n-a fost niciodata!
Ai dreptate! Batranii tai ochi sunt înca sanatoşi. Daca eram Hughes, aş înhaţa pe aceasta secatura şi…
Temnicerul termina ridicandu-se pe varful picioarelor ca şi cand ar fi fost atarnat de o spanzuratoare imaginara, în timp ce facea un zgomot din gat, simuland sufocarea.
Batranul relua hain:
— Sa mulţumeasca lui Dumnezeu ca nu i s-a în tamplat mai rau. Eu daca aş avea putere şi aş dispune de acest bandit, daca nu aş face sa fie fiert cu încetul, sa-mi spui mie „cuţu”!
Temnicerul avu un ras de hiena şi zise:
— Da-i o proba din mintea ta, moşnege. Toti o fac, de altfel şi asta te va amuza.
Temnicerul ieşi: Atunci batranul se aşeza în genunchi şi murmura:
— Domnul fie laudat! V-aţi întors stapane! Va credeam.mort de şapte ani şi iata ca traiţi! V-am recu noscut imediat şi era greu pentru mine sa pastrez o ati tudine indiferenta şi sa ma prefac a nu vedea, aici, decat bandiţi şi jefuitori de drumul mare. Sunt batran şi sarac, domnule Miles; dar, spune un cuvant şi ma voi
duce sa strig în gura mare adevarul, chiar daca ar trebui sa fiu strangulat pentru aceasta.
— Nu, zise Hendon, aceasta te-ar pierde şi ar fi de puţin folos pentru cauza mea. Dar, îţi mulţumesc, fiindca graţie ţie, am descoperit un pic de speranţa.
Batranul servitor deveni foarte util lui Hendon şi Regelui, caci el venea de mai multe ori pe zi, sub pretextul de a „înfunda” pe impostor şi de fiecare data aducea cateva gustari pentru a îndulci regimul de închisoare, în afara de acestea, el aducea noutaţi. Hendon dadea Regelui cele mai bune bucate fara de care acesta n-ar fi putut trai, fiindca îi era imposibil sa manance hrana grosolana data de temnicer. Pentru a nu deştepta banuieli, Andrews nu facea decat vizite scurte; dar se angaja ca sa aduca de fiecare data ceva informaţii pe care le dadea şoptind lui Hendon, printre injuriile grosolane ce profana în gura mare şi pe care orice deţinut le putea auzi.
Numai aşa afla, încet, încet, Miles, istoria familiei sale. Arthur murise de şase ani. Aceasta pierdere adaugata lipsei de noutaţi de la Miles, zdruncina sanatatea tatalui. Simţindu-şi sfarşitul apropiat, el îşi exprima dorinţa sa vada pe Hughes şi Edith unindu-se înaintea morţii lui. Edith implora un termen sperand întoarcerea lui Miles. Atunci sosi scrisoarea care aducea noutatea morţii acestuia. Aceasta lovitura copleşi pe sir Richard care, deodata cu Hughes, insista din nou asupra casatoriei. Edith se ruga pentru înca o luna amanare, apoi o a doua, apoi o a treia, în sfarşit, casatoria a fost celebrata la patul morţii lui boier Richard.
Aceasta însoţire nu era fericita. Se povestea în toate ţinuturile ca puţin dupa ceremonie, soţia gasise printre hartiile soţului ei, mai multe ciorne ale scrisorii fatale şi ca îi reproşase acestuia de a fi grabit casatoria şi astfel de a fi grabit moartea lui Sir Richard printr-o invenţie marşava.
Poveşti asupra cruzimii lui Hughes faţa de Lady Edith şi servitori, circulau cam peste tot, caci dupa moartea tatalui sau, el îşi aruncase masca şi se arata un stapan tiranic, faţa de toţi cei ce depindeau de el.
Dar fu un moment cand regele asculta poveştile lui Andrews cu un interes viu. Aceasta, cand vizitatorul zise:
— Se vorbeşte ca Regele e nebun. Dar, va rog, nu suflaţi o vorba, caci, oricine va repeta aceasta va fi pedepsit cu moartea.
Majestatea Sa fixa pe batran şi zise:
Regele nu e nebun, omule şi ai face mai bine daca te-ai ocupa de ceea ce te priveşte decat de aceste vorbe fara sens!
Ce vrea, bre, copilul acela? întreba Andrews, sur prins de aceasta apostrofa neaşteptata.
Hendon îi facu semn sa schimbe aceasta conversaţie dar Andrews, fara sa insiste asupra chestiunii sale, îşi urma subiectul:
Raposatul rege va fi înmormantat la Windsor, peste doua zile, adica la 16 ale lunii; iar noul rege va fi încoronat la Westminster, la 20…
Mi se pare ca trebuie sa-1 regaseasca, mai întai, murmura Majestatea Sa, care, adauga, aparte, pentru sine: „Dar se va vedea aceasta şi, voi fi şi eu acolo”.
— Sub numele de…
Dar moşneagul se opri la un semn al lui Hendon. Apoi, reluand urma povestirii sale:
Şir Hughes va asista la încoronare şi nutreşte speranţa ca va primi cu aceasta ocazie titlul de „pair”, caci e foarte bine cu lordul Protector.
Care lord protector? întreba Majestatea Sa.
înalţimea sa, ducele de Somerset.
Dar nu e decat unul singur: Seymour, conte Hertford.
Regele întreba cu un ton sever:
De cand e lord protector?
De la sfarşitul lunii ianuarie.
Şi, va rog, cine i-a dat acest titlu?
El, şi Marele Consiliu, cu agrementul Regelui. Majestatea Sa tresari violent:
Regele! Striga el. Care rege oameni buni?
Ce rege, cu drept cuvant! (Dar bunul Dumne zeu, de ce nelinişteşte astfel acest copil?)
Pentru ca nu exista decat unul singur, nu e greu de raspuns: Majestatea Sa preasfintita, regele Eduard VI.
Dumnezeu sa-1 aiba în sfanta lui paza! Da, şi e un drag şi graţios baieţaş, fie el nebun sau nu, şi se spune ca starea lui se îmbunataţeşte din zi în zi, de laudele pentru el sunt pline toate gurile, toti îl binecuvanteaza şi toţi se roaga lui Dumnezeu sa domneasca multa vreme peste Anglia. Aceasta, fiindca a început printr-un act de umanitate, salvand viaţa batranului duce de Norfolk.
Acum, va abroga cateva legi crude care oprima şi strivesc poporul.
Aceste noutaţi înmarmuritoare amuţira pe Rege şi îl cufundara într-o atat de adanca şi penibila gandire ca nu mai auzi urmarea cuvintelor moşneagului. El se întreba daca „baieţaşul” era cerşetorul pe care el îl lasase în palat, îmbracat cu propriile sale haine. Acest lucru nu parea posibil. Manierele şi vorbele sale 1-au tradat cu siguranţa, daca ar fi pretins ca el este Prinţul de Galles şi în cazul acesta ar fi fost alungat şi s-ar fi facut cercetari pentru regasirea adevaratului prinţ.
Era posibil ca totuşi Curtea sa fi ales în locul lui pe cineva din nobleţe? Nu. Unchiul sau nu ar fi admis aşa ceva. El era preaputernic şi ar fi strivit cu siguranţa o astfel de mişcare. Presupunerile baiatului nu-1 ajutau cu nimic sa patrunda misterul şi cu cat se deda mai mult la acesta, cu atat se încurca mai mult, cu atat îl durea capul şi cu atat mai puţin putea sa doarma.
Nerabdarea lui de a pleca la Londra creştea din ceas în ceas şi captivitatea îi devenea intolerabila.
Toate încercarile lui Hendon de a reconforta pe Rege, eşuara, dar, doua femei care erau încatuşate langa el reuşira mai degraba. Gratie intervenţiei lor, prinţul se astampara şi învaţa puţin sa rabde. Le era recunoscator şi începu sa le iubeasca şi sa gaseasca reconfortare în blanda şi binefacatoarea influenţa a prezenţei lor. Le întreba de ce erau în închisoare şi cand raspunse ca erau baptiste, el zambi şi se interesa:
— Este asta, o crima care merita închisoarea?
Pe o parte, aş regreta-o, fiindca va voi pierde; dar nimeni n-o sa va poata ţine aici prea mult, pentru un asemenea fapt.
Ele nu raspunsera; dar expresia feţelor lor, tulbura pe Rege, care relua cu vioiciune:
— Dumneavoastra, taceţi… Aveţi bunatatea sa-mi spuneţi: nu exista alta pedeapsa pentru aceasta? Va rog spuneţi-mi ca nu e.
Ele încercara sa schimbe conversaţia, dar temerile sale se deşteptara şi îl urmareau:
— Va biciuiesc? Nu, nu, nu se poate sa fie atat de cruzi! Spuneţi ca aşa nu se întampla. N-ar vrea-o ei, spuneţi!
Femeile pareau confuze şi dezorientate, dar tot nu se puteau hotarî sa raspunda. Una, zise, în fine, cu o voce tremuratoare de emoţie:
Oh! Ne sfaşii inima micuţule, Dumnezeu, nu mai, ne va ajuta sa suportam…
E o religie! întrerupse regele. Atunci, va vor bi ciui, aceste brute cu inima de piatra!
Dar nu plangeţi! Nu pot sa suport. Aveţi curaj, îmi voi recuceri titlul la timp, spre a va salva de aceasta situaţie groaznica, şi nimic nu va mai trebui.
Intr-o dimineaţa cand regele se trezi din somn, femeile nu mai erau acolo. „Sunt salvate”, zicea el bucuros şi, adauga cu tristeţe.:
— Dar nenorocire mie, caci ele ma reconfortau. Fiecare din ele îi lasase, ca amintire o bucata de
panglica prinsa în ac pe haina lui. El îşi promise sa le pastreze totdeauna, sa revada dragele lui prietene îndata ce va fi liber şi sa le ia sub protecţia lui.
în chiar momentul acela, temnicerul intra însoţit de cateva ajutoare şi porunci deţinuţilor sa iasa în curte. Regele era bucuros. Era o binecuvantare sa revada ce-
nil albastru, sa respire aerul curat. Era nerabdator şi se enervase de încetineala gardienilor; dar, în fine, veni şi randul lui. Fu ridicat din locul sau şi invitat sa urmeze, cu Hendon, pe ceilalţi prizonieri.
Curtea în patru unghiuri era pavata. Prizonierii patrunsera în ea printr-o bolta groasa de zidarie şi fura aranjaţi la rand, cu spatele la zid. O franghie fii întinsa prin faţa lor şi gardienii îi supravegheau. Dimineaţa era friguroasa şi neguroasa; iar zapada care cazuse în timpul nopţii, albea marele spaţiu gol sporind tristeţea locurilor. Din clipa în clipa, sufla un vant îngheţat şi matura zapada din toate parţile.
în mijlocul curţii şedeau doua femei legate de stalpi. Dintr-o privire, Regele recunoscu pe prietenele sale. Tresari şi zise: „Vai, nu sunt libere cum gandeam. E de crezut ca asemenea creaturi vor cunoaşte biciul, în Anglia! Ah! E o ruşine!… Şi, cand te gandeşti ca asta nu se petrece într-o ţara pagana ci în creştina Anglia! Vor îndrazni s-o faca şi, eu, pe care ele 1-au ajutat şi 1-au întarit cu bunatatea, va trebui sa fiu martor la raul ce li se face!
Nu e, oare, ciudat ca eu, izvorul, însuşi, al puterii, în acest vast regat, sunt în neputinţa de a le proteja? Dar, aceşti pagani sa deschida bine ochii, caci va veni o zi cand voi cere de le ei o socoteala severa pentru aceasta fapta. Pentru fiecare lovitura ce vor aplica, atunci, vor primi o suta”.
O poarta se deschise larg şi o mulţime de oameni intra în curte, apoi facu cerc în jurul celor doua femei pe care le ascunse vederii Regelui. Un preot intra, trecu prin mulţime şi fu, de asemenea ascuns de ea. Acum,
regele auzea Vorbindu-se din doua parti, fea întrebari şi raspunsuri; dar nu distingea cuvintele.
La o parte era zgomot, cineva se agita. Numeroşi gardieni plecau şi veneau trecand prin acea parte a mulţimii, care se gasea în locul opus celor doua femei şi, pe masura ce preparativele mergeau spre sfarşit, liniştea devenea din ce în ce mai adanca.
în sfarşit, la un ordin, lumea se dadu la o parte şi, Regele vazu atunci un spectacol care îl facu sa tremure pana în maduva oaselor: Se îngramadisera vreascuri în jurul celor doua femei şi un om stand pe vine le dadea foc.
Femeile, cu capetele aplecate, îşi ascundeau faţa în palme. Flacarile galbene începeau a sui în jui al vreascurilor care trosneau şi plesneau-, raspandind nn fum albastru pe care vantul îl împraştia. Preotul, ^u mainile ridicate începu sa spuna o rugaciune, în acel moment, doua fete tinere trecura, alergand, pe poa *a cea mare şi, cu ţipete ascuţite, se repezira pana la 4r~-meile legate la stalpi. Garzile le dadura imediat l? o parte. O mana solida reţinu pe una din ele; dar cealalta scapa strigand ca ea vrea sa moara cu mama ei şi, înainte de a fi putut fi reţinuta îşi aruncase braţele de gatu! acesteia. Fu smulsa cand rochia îi era, deja, în flacari Doi sau trei oameni o ţinura si-i scoase jupa, pe care o aruncara în foc.
Ea se zbatea sa scape spunand ca, acum va fi singura pe lume şi se ruga sa fie lasata sa moara odata cu mama sa.
Cele doua fete nu încetara sa fie lasate libere. D > deodata, stapanind acest tumult, se auzira horcainr c
agoniei care sfaşiau inima. Regele parasind cu ochii pe cele doua fete, privi rugul; dar îndata se întoarse cu faţa spre zid zicandu-şi: „Aceea ce am vazut, nu va ieşi niciodata din amintirea mea; cat voi trai voi revedea-o, în fiecare zi, în vegherile mele şi în vis, noaptea. Ce bine ar fi facut Dumnezeu daca ma facea orb!”
Hendon supraveghea pe Rege şi îşi zicea, cu satisfacţie: „Starea lui se îmbunataţeşte. Se schimba; devine mai bland. Daca îşi pastra obiceiul ar fi înjurat pe aceşti oameni, ar fi strigat ca el e Regele şi ar fi ordonat ca femeile sa fie puse în libertate, în curand, ideea lui fixa va trece, o va uita şi sarmanul sau spirit, se va însanatoşi. Dumnezeu sa grabeasca numai, ziua aceea!”
în aceeaşi zi, mai mulţi deţinuţi noi, fusesera aduşi pentru noapte. Ei erau escortaţi în diferite parti ale regatului pentru a-şi face pedepsele la care erau condamnaţi.
Regele vorbi cu ei. îşi luase sarcina, chiar de la început, de a se instrui în vederea exercitarii regalitaţii sale, întreband pe deţinuţi, ori de cate ori aveau ocazia şi, povestea suferinţelor acestora, îi sfaşia inima.
Printre noii veniţi, era o sarmana femeie pe jumatate oarba, care furase doi metri de postav, unul ţesator şi pentru aceasta urma sa fie spanzurata. Un altul, un barbat, era acuzat ca ar fi furat un cal. Dovada nu fusese facuta şi el îşi închipuia ca a scapat de funie; dar abia pus în libertate, a fost arestat din nou pentru motivul ca ar fi omorat o caprioara în parcul regal. Vina fusese stabilita şi, acum, era dus la galere.
Altul, era un ucenic de negustor, al carui caz particular mişca pe Rege. într-o noapte, baiatul gasise un
şoim care scapase de la stapanul sau. îl prinsese şi îl adusese acasa la el; dar curtea gasind ca acesta era un furt, îl condamnase pe baiat la moarte.
Regele era revoltat de aceste neomenii şi porunci lui Hendon sa sparga uşa închisorii şi sa fuga cu el la Westminster, astfel ca sa se poata urca pe tron şi cu aceasta ocazie sa proclame un armistiţiu care va salva viaţa acestor nenorociţi.
„Sarman copil! ofta Hendon, aceste poveşti întunecoase, i-au redeşteptat boala! Daca nu era aceasta suparatoare întamplare, ar fi fost vindecat în scurta vreme”.
în închisoare era şi un batran om de legi, cu fata energica şi cu aerul îndrazneţ. Trei ani în urma, el scrisese un pamflet contra lordului Cancelar, acuzandu-1 de nedreptate. Pentru acest fapt, fusese condamnat sa i se taie urechile, sa fie şters din barou şi pe deasupra, sa plateasca o amenda de trei mii de lire, ori sa fie închis pe viaţa, în urma, el repetase ofensa şi acum era condamnat sa-şi piarda „aceea ce mai ramasese din urechile lui”, sa plateasca cinci mii de lire amenda, sa fie însemnat cu fierul roşu pe amandoi obrajii şi sa ramana în închisoare pe viaţa.
Acestea sunt semne onorabile, zise el şi ridican-du-şi parul cenuşiu arata trunchiurile mutilate ale celor ce, alta data, fusesera urechile lui.
Ochii Regelui stralucira arzator. Striga:
— Nimeni nu vrea sa ma creada şi nici tu nu ma vei crede. Dar puţin importa: înainte de a trece o luna, vei fi liber, în plus, legile care te-au dezonorat şi care fac ruşinea numelui englez, vor fi şterse din cod. Lumea e rau facuta: regii ar trebui, uneori sa mearga la şcoala propriilor legi ale lor şi, astfel vor învaţa mila.
CAPITOLUL XXVIII SACRIFICIUL
Miles începea sa se sature de şedere, în sfarşit, randul lui de judecata sosi. Era fericit, caci sentinţa, oricare ar fi fost ea, i se parea preferata închisorii. Dar se înşela. Spre marea lui tulburare se vazu condamnat ca agresor al proprietarului lui Hendon Hali, şi „ca vagabond periculos”, la doua ore de expunere la stalpul infamiei. Pretenţiile lui de a fi fratele reclamantului şi moştenitor legal al titlurilor şi bunurilor lui Hendon fura primite cu dispreţ şi declarate nedemne de atenţie.
El tuna şi fulgera, profera ameninţari mergand la ispaşire; dar aceasta nu schimba cu nimic.
Cel mult, purtarea lui irevenţioasa, îi aduse cateva ghionturi din partea gardianului care îl conducea.
Regele neputand parveni sa treaca prin mulţimea care mişuna între el şi Hendon, trebuia sa urmeze de departe pe bunul lui prieten şi servitor. El însuşi era gata sa fie condamnat la ciomageala pentru ca s-a gasit într-o astfel de urata tovaraşie; dar avand în vedere varsta lui prea tanara, se alese doar cu un avertisment.
Cand în sfarşit, lumea se opri, el alerga cu înfrigurare în jur, cautand un loc favorabil pentru a aluneca catre prieten, lucru la care nu ajunse decat dupa multe dificultaţi şi multa vreme… Tovaraşul lui şedea acolo, suferind pedeapsa infamanta, servind de distracţie populaţiei marşave, el, pazitorul regelui Angliei!
Eduard auzea bine citirea sentinţei; dar el nu-şi putea da seama de ceea ce însemna ea. Mania lui se starni cand vazu ce noua umilire era aplicata unuia din Casa Sa şi atinse paroxismul cand un ou aruncat în aer, se sparse în obrazul lui Hendon şi auzi croncaniturile vesele ale mulţimii provocata de acest incident.
Sari în spaţiul liber şi aşezandu-se în faţa agentului de serviciu, striga:
Ruşine voua! E servitorul meu… Daţi-i imediat drumul! Eu sunt…
Oh, linişte! exclama Hendon, înfricoşat. Va pier deţi. Nu-1 luaţi în seama, domnule agent; e nebun.
Nu te osteni sa dai sfaturi, omule. N-am destula minte ca sa-i dau şi lui; dar ca sa-1 învaţ ceva sunt dis pus. Şi întorcandu-se catre unul din subordonaţii sai, comanda:
Da acestui tanar smintit una sau doua lovituri de curea ca sa-1 disciplinezi puţin.
O jumatate de duzina i-ar prinde şi mai bine, îşi dadu parerea şir Hughes care venise calare, cu un moment mai înainte, pentru a se bucura de acest spec tacol placut.
Pusera mana pe Rege. El nu se zbatu, macar, atat, era de uluit, la gandul monstruosului ultragiu, la care, se pregateau sa supuna augusta lui persoana. Istoria pastra amintirea bataii cu vergi a unui rege al Angliei
şi, gandul de a fi obligat sa furnizeze duplicatul acestei pagini ruşinoase, era intolerabil. Era prins ca într-o plasa şi n-avea nici un ajutor de sperat. Trebuia sa sufere aceasta pedeapsa ori sa ceara iertare, spre a scapa de ea. Aspra alternativa! Se hotarî sa sufere loviturile: un rege putea sa se resemneze, dar nu sa se roage.
In timpul acesta, Miles Hendon, rezolva dificultatea:
Lasaţi-1 sa plece, pe copil, zise el. Nu vedeţi, caini fara inima, cat e de mic şi de plapand? Lasaţi-1 sa plece. Primesc eu loviturile pe care trebuia sa le pri measca el.
Doamne, ce idee minunata, pentru care îţi mul ţumesc! striga şir Hughes cu faţa stralucind de o bu curie diabolica. Lasaţi-1 sa plece pe micuţul cerşetor şi, în locul lui dati-i, acestui semeţ, o duzina de lovituri bine aplicate.
Regele era gata sa ridice un protest viguros, dar Hughes îl opri cu aceasta remarca eficace:
— Bun, vorbeşte şi uşureaza-ti inima; dar sa ştii ca pentru fiecare cuvant ce vei pronunţa, el va primi şase lovituri în plus.
Hendon fu legat din nou la stalp, cu spatele gol, şi în timp ce primea loviturile de bici, sarmanul rege, micuţ, întorcea capul şi lacrimi neregale îi curgeau pe obraji. Ah! Inima buna, îşi zicea el. Aceasta fapta loiala nu-mi va ieşi niciodata din minte. Nu o voi uita şi… pe ei cu atat mai puţin, adauga el cu foc. Cu cat se gandea mai mult, cu atat purtarea lui Hendon îi aparea mai nobila şi mai frumoasa şi cu atat simpatia, pentru el, îi creştea, îşi spunea: „Acel care salveaza pe prinţul sau de rani şi de o moarte posibila, cum a facut el pentru mine,
îndeplineşte un mare act; dar acest lucru e prea puţin, nu e nimic, chiar, faţa cu faptul de a scapa pe prinţul sau de ruşine!”
Hendon nu scoase un ţipat sub loviturile biciului şi le suporta durerea cruda cu rabdarea soldatului.
Aceasta, împreuna cu faptul de a fi luat asupra lui loviturile pe care trebuia sa le primeasca copilul, îi aduse respectul mizerabilei mitocanii care era stransa acolo. Sarcasmul şi ţipetele tacusera şi nu se mai auzea decat şuieratul biciului. Liniştea care stapanea acum, în timp ce Hendon era din nou la stalpul infamiei, contrasta viu cu iadul de insulte care domnise pana acum cateva clipe.
Regele se apropie încet de Hendon şi îi murmura la ureche:
— Nici un rege nu va putea sa te înnobileze, suflet mare şi bun, caci Acel care este deasupra regilor, a fa- cut-o deja. Dar un rege poate confirma oamenilor no bleţea ta.
El ridica biciul cazut jos şi lovind cu el, uşor, umerii însangeraţi ai lui Hendon, pronunţa cu voce joasa:
— Eduard al Angliei te face conte!
Hendon era mişcat. Lacrimile îi umpleau ochii dar, în acelaşi timp îi aparu comicul situaţiei şi avu toate greutaţile din lume sa-şi înfraneze pofta de ras. A fi legat la stalpul infamiei, gol, însangerat şi, deodata, sa te gaseşti transportat la vertiginoasa splendoare a comitatului, nu e asta limita extrema a comicului! „Acum, îşi zise el, iata-ma încarcat, foarte frumos, de zornaiala! Cavalerul regatului visurilor şi umbrelor, a devenit un conte fantoma! Ce zbor ameţitor pentru o aripa fara pene! Daca, aceasta continua, voi fi aratat,
în curand, ca un Pom de Mai, încarcat cu scanteietoare nimicuri şi amintiri din marfuri de ocazie. Dar eu le apreciez, cu toata lipsa lor de valoare, caci le datorez afecţiunii.
Aceste sarmane demnitaţi, date în gluma, care îmi vin fara a fi fost solicitate, dintr-o mana curata şi din-tr-o inima dreapta, îmi sunt mai scumpe decat demnitaţile reale, cumparate prin servilism, de la o putere rea şi interesata”.
Teribilul domn Hughes întoarse calul, îi dadu pinteni şi se îndeparta. Pentru a-1 lasa sa treaca, peretele mişcator se deschise şi se închise în linişte. Nimeni nu îndraznea sa faca o constatare în favoarea deţinutului sau sa-1 laude; dar aceasta lipsa de manifestari era un omagiu suficient din partea mulţimii. Un ultim venit, care, nefiind în curent cu ceea ce se petrecuse, trimise o înjuratura „impostorului” şi voia sa-i arunce în cap o pisica moarta, fu la moment înlaturat cu lovituri de picior şi cu ghionturi. Fara vorba, apoi, o linişte adanca se stabili din nou.
CAPITOLUL XXIX
LA LONDRA
Dupa ce Hendon îşi termina pedeapsa, fii eliberat şi somat sa paraseasca ţinutul şi sa nu mai revina niciodata I se aduse sabia, catarul şi magarul.
Se urca în şa şi porni cu Regele. Lumea se dadea la o parte cu o diferenţa, respectuoasa, pentru a-1 lasa sa treaca şi se risipi, cum plecara ei.
Hendon se cufunda, în curand, în gandurile sale. Mai multe chestiuni, de înalta importanţa, se puneau. Ce trebuie sa faca? Unde sa se duca?
îi trebuia sau un sprijin puternic sau sa renunţe, pentru totdeauna, la moştenirea lui şi sa ramana sub parerea ce se facuse despre el, ca ar fi un impostor. Unde, putea el, sa spere ca va gasi acest sprijin puternic? într-adevar era, aici, o chestiune care îl punea în încurcatura
în fine, întrevazu o posibilitate, infima desigur, dar totuşi demna de consideraţie, din lipsa de ceva mai bune, sa obţina asistenţa necesara, îşi aminti ceea ce spusese batranul Andrews de bunatatea tanarului rege, de generoasa lui intervenţie în favoarea umililor şi asupriţilor. De ce n-air încerca sa-i vorbeasca şi sa-i implore dreptatea?
— Da, dar un parlit aşa de straniu împopoţonat va fi el admis în augusta faţa a monarhului? Nu importa, el trebuie sa încerce: ca sa treci peste pod, trebuie mai întai sa ajungi la el. Nu era el un batran veteran bogat în invenţii şi experienţe? Va ajunge cu siguranţa, sa-şi croiasca un drum. Da, pornise sa mearga în Capitala. Poate ca batranul prieten al tatalui sau, domnul Humphrey Marlow, îl va ajuta. „Acest batran bun, Humphrey, primul nobil al bucatariei defunctului rege sau al altor lucruri”. Miles nu-şi aducea aminte exact al carui lucru era.
Acum cand gasise un aliment pentru energia lui, un obiectiv bine definit de atins, negura umilinţei deprimante care se abatuse pe spiritul sau, se ridica şi se împraştia. Ridica fruntea şi privi în jurul lui. Fu mirat de a fi parcurs deja un drum atat de lung: satul era mult departe în urma lui. Regele îl urma, cu capul aplecat, absorbit şi el, de asemenea de gandurile şi proiectele lui.
Un gand tulburator întuneca deodata liniştea noua a lui Hendon: copilul o fi vrand, oare, sa revina în oraş, sau în timpul scurtei sale Vieţi nu cunoscuse acolo decat raul şi cea mai neagra mizerie? Chestiunea trebuia pusa. Hendon stranse haţurile şi se adresa Regelui:
Am uitat sa va întreb unde mergem. Va rog, or dinele dumneavoastra, monseniore!
La Londra!
Hendon reîncepu mersul, fericit şi surprins de acest raspuns.
Ziua se scurse fara incidente demne de remarcat în afara de acela cu care se încheia. Catre orele zece în seara de 19 februarie, ajunsera la Podul Londrei unde mişuna o mulţime de oameni, gesticuland, strigand, aclamand, ale caror feţe, aprinse de bautura pareau fantastice la lumina nenumaratelor torţe. Tocmai în momentul acesta, capul fara viaţa al vreunui mare duce sau alt personaj, cazu între ei, lovi pe Hendon peste cot apoi se rostogoli la pamant sub picioare. Aşa e vanitatea şi nestabilitatea operelor omeneşti în lumea aceasta! Bunul rege defunct, nu era mort decat de trei saptamani, de trei zile, numai, odihnea în mormant şi, deja, decad ornamentele alese cu atata greutate pentru marii regatului sau, pentru a decora mareţul sau Pod. Un cetaţean se împiedica de cap şi, cu al lui propriu, lovi în spate pe unul care se afla în faţa lui. Acesta, se întoarse şi, repezi o lovitura de pumn, primei persoane care îi veni în mana; dar fu repede pus la loc de un prieten al acestuia din urma. Timpul era cu adevarat favorabil pentru luptele nevinovate, caci sarbatorile de a doua zi, ziua încoronarii, începusera deja. Fiecare era cu capul plin de bautura şi patriotism. Dupa cinci minute, luptele inocente se întindeau pe un spaţiu destul de mare. Intre orele zece şi miezul nopţii, ele se desfaşurau pe un pogon de teren şi devenise taraboi, învalmaşeala, în vremea aceasta, Hendon şi Regele erau desparţiţi unul de altul, fara speranţa de a se regasi, pierduţi în valtoarea maselor omeneşti care urlau şi, unde îi vom lasa.
CAPITOLUL XXX PROGRESELE LUI TOM
în vreme ce regele ratacea prin ţara, îmbracat saracacios, hranit mizerabil, batut şi batjocorit de vagabonzi, bagat la închisoare cu hotii şi asasinii, luat drept nebun şi impostor, de catre toata lumea, falsul rege, Tom Canty, se bucura, în linişte, de cu totul alta existenţa.
Cand 1-am parasit, domnia începuse sa-i arate o parte stralucitoare, care, în fiecare zi, se marea, aşa fel ca puţin mai trebuia ca sa-i para scanteietoare ca soarele şi plina de fericire, îşi pierdea temerile, îndoielile se spulberau, stangacia disparea facand loc îndemanarii şi încrederii în sine. Profita, în fine, de cunoştinţele copilului, pentru bici. Poruncea lady-ilor Elisabeth şi Jane Grey sa vina la el cand dorea sa se joace sau sa vorbeasca; iar cand nu mai avea nevoie de ele, le dadea drumul în modul cel mai natural. Acum, nu mai era surprins de sarutul mainii din partea acestor nobile personaje, cand îl paraseau, îi placea sa fie aşezat în pat,
seara, cu mare pompa şi îmbracat dimineaţa cu un ceremonial ce nu se mai termina.
Simţea o placere orgolioasa sa mearga la masa urmat de cortegiul stralucitor al ofiţerilor Coroanei şi de nobilii din garda lui, în aşa masura, ca îndoi numarul acestora, urcandu-1 la o suta de nobili, îi placea sa auda sunand de-a lungul coridoarelor şi vocile repetand la distanţa: Loc Regelui! îi placea sa fie aşezat pe tron în Consiliu şi parea sa fie mai mult decat purtatorul de cuvant al lordului Protector, îi placea sa primeasca pe ambasadorii marilor puteri şi suitele lor stralucitoare, sa auda de la ei, mesajele afectuoase ale iluştrilor monarhi care îl numeau: „Fratele meu”. Oh! Fericit Tom Canty, de mai înainte din Offal Court!
Se bucura de îmbracamintile lui splendide şi îşi comanda altele. Gasi ca cei patru sute de servitori ai sai, sunt prea puţini pentru marirea lui şi întrei numarul lor. Linguşelile curtenilor slugarnici erau acum o muzica dulce pentru urechile lui. Ramanea bun şi bland, aparator neobosit al tuturor oprimarilor şi facea, fara ragaz, razboi legilor injuste. La ocazii, daca se simţea ofensat, se întorcea catre un conte sau un duce şi îi arunca o privire care-1 facea sa tremure…
Odata, regala lui „sora”, „oribil de sfanta” Lady Mary, luandu-se la discuţie cu el privitor la înţelepciunea actului pe care îl îndeplinise el, graţiind atata lume, care merita sa fie întemniţata, spanzurata sau arsa, îi aminti ca închisorile augustului sau tata defunct, conţinusera adesea şaizeci de mii de oameni deodata şi ca pe timpul admirabilei sale domnii, el daduse pe mana calaului şapte mii doua sute de hoţi şi talhari. Atunci,
copilul debordand de o generoasa indignare, îi porunci sa se retraga în apartamentul ei şi sa roage pe Dumnezeu sa se îndure a-i scoate piatra pe care ea o are în piept şi sa-i puna o inima omeneasca.
Tom Canty, nu fusese el tulburat niciodata la gandul sarmanului principe legitim care îl tratase cu atata bunatate şi care se repezise cu atata caldura pentru a-1 razbuna contra santinelei obraznice de la poarta palatului?
Da, primele lui zile şi nopţi regale, erau aproape, în întregime, pline de ganduri triste, privitoare la prinţul disparut şi de dorinţe sincere de înapoiere şi fericita reintegrare a drepturilor sale ereditare. Dar timpul trecea; prinţul nu se întorcea. Tom se deda din ce în ce la noile sale ocupaţii seducatoare, atat de bine, ca încetul cu încetul, monarhul disparut se şterse, aproape, din mintea lui; iar cand, întamplator, îi revenea, era ca un spectru nedorit, caci atunci, Tom se simţea vinovat şi ruşinat.
Sarmana lui mama şi surorile lui, urmau acelaşi drum în spiritul lui Mai întai el suferea pentru ele, do-Tea sa le regaseasca, dar, în urma, gandul de a le vedea într-o zi oarecare în zdrenţele şi murdaria lor, copleşin-• du-1 cu îmbraţişarile, scoţandu-1 din situaţia lui placuta şi readucandu-1 la mizerie şi înjosire, îl facea sa tremure, în fine, ele încetara, aproape, de a-i mai tulbura gandurile.
Şi era mulţumit, chiar fericit, caci de cate ori feţele lor posomorate şi acuzatoare îi apareau în minte, el / se simţea mai de dispreţuit decat un pahar facut din pamant.
în acel 19 februarie, la miezul nopţii, Tom Canty dormea în somptuosul pat din palat, pazit de servitori credincioşi, fericiţi, caci a doua zi era ziua fixata pentru încoronarea sa solemna ca Rege al Angliei. La aceeaşi ora, Eduard, adevaratul rege, suferind de foame şi de sete, murdar, prapadit de oboseala drumului facut, îmbracat din bucaţi şi petice, rezultat al învalmaşelii, era busculat într-o mulţime de oameni ce urmareau cu un viu interes, grupurile de lucratori care se duceau şi veneau ca furnicile în jurul aşezamintelor manastireşti, lucrand la ultimele pregatiri pentru încoronarea Regelui.
CAPITOLUL XXXI
PROCESIUNEA NOULUI REGE
Cand Tom Canty se scula a doua zi de dimineaţa, o rumoare asurzitoare umplea spaţiul. Era o muzica pentru urechile sale; muzica ce arata ca poporul englez ieşise în masa ca sa aclame aceasta zi mare.
în curan4 Tom se gasi, odata mai mult, eroul unui cortegiu naval impunator, pe Tamisa; caci urmand vechiul obicei, „procesiunea recunoştinţei regale” traversand Londra, trebuia sa plece de la Tour, unde se forma.
Cand el ajunse la Tour, parţile laterale ale venerabilei fortareţe parura a se deschide, deodata, în mii de locuri, prin fiecare din ele izbucnind o limba de foc roşu şi un sul de fum alb. Urma o explozie formidabila, provocand ţipetele mulţimii, şi facand sa tremure pamantul. Ţaşnind de flacara, fumul, exploziile se succedau cu o rapiditate prodigioasa şi în cateva clipe,
batranul Tour, disparu într-un nor imens de fum, în afara de varful înaltului edificiu numit Tour Blanche care, împodobit cu steaguri, ramanea deasupra vaporilor groşi, ca spicul unui munte deasupra norilor.
Tom Canty, îmbracat splendid, încaleca pe un cal sprinten de lupta, ale carui podoabe bridate coborau pana la pamant. „Unchiul” sau, lordul Protector Somerset, tot calare, luase loc în urma lui. Garda Regelui, în armuri stralucitoare, forma şiraguri, de ambele parţi. Dupa Protector venea un şir, ce parea interminabil, de seniori ameţitori prin stralucire, însoţiţi de vasalii lor. Lordul
Primar urma, împreuna cu corpul Magistraţilor municipali, în robele lor de catifea caramizie şi cu un lanţ de aur pe piept, în urma acestora, veneau ofiţerii şi membrii diferitelor corporaţii ale Londrei, bogat îmbracaţi şi purtandu-şi emblemele, în plus, mai era în cortegiu, ca garda de onoare speciala, pentru trecerea prin oraş. Vechea şi Onorabila Companie de Artilerie. La acea epo-
ca, Compania avea trei sute de ani de la înfiinţare şi era singurul corp militar în Anglia care poseda privilegiul (şi îl poseda înca) de a nu depinde de Parlament. Aceasta defilare era un spectacol minunat. O mulţime imensa saluta prin aclamaţii pe întreg parcursul. Un cronicar, raporteaza ca „Regele cand intra în cetate, fu primit cu urari de bun venit cu strigate şi toate semnele prin care se manifesta afecţiunea supuşilor faţa de suveran. Regele marturisea prin atitudinea lui, bucuria ce simţea şi adresa cuvinte amabile celor care îl aclamau. Astfel, nu se arata mai puţin fericit de a primi urarile pe care poporul i le facea. El mulţumea pentru tot binele ce i se dorea. De exemplu, la cuvintele: „Dumnezeu sa ajute Majestaţii Sale!” el raspundea: „Dumnezeu sa va ajute la toţi!” şi adauga ca „mulţumeşte lui Dumnezeu din toata inima.”
Poporul era transportat de entuziasm prin vorbele prieteneşti şi gesturile regelui sau.
în strada Fenchurch, un copil frumos, îmbracat cu bogaţie, şedea pe o estrada pentru a saluta pe Ma-jestatea Sa, la intrarea în Cetate. Ultima strofa din urarea lui era:
„Bun-venit Regelui, atat pe cat inimile pot sa doreasca. Bun-venit, înca, atat pe cat vorbele pot sa exprime. Bun-venit din gurile noastre bucuroase şi din inimile noastre ce nu pot sa ia parte: „Dumnezeu sa-ţi ajute, ne rugam şi dorim sa fii veşnic fericit!”
Mulţimea scoase un strigat de bucurie şi repeta ceea ce copilul recitase. Tom Canty, cufunda o privire în aceasta mare mişcatoare de figuri zeloase şi inima îi tresari de bucurie. Simţi ca singurul lucru demn de a fi
trait în aceasta lume era: sa fii rege, sa fii idol al naţiunii. Apoi, ochii sai întalnira doi din camarazii lui zdrenţaroşi din Offal Court; unul lord amiral al Curţii sale pastişa, celalalt, primul nobil al Camerei sale. Orgoliul îi crescu.
Oh! Daca ar putea macar sa-1 recunoasca! Ce negraita bucurie ar fi fost daca ei ar fi putut constata ca regele din joaca, a ajuns rege cu tot dinadinsul, cu duci iluştrii şi principi ca simpli servitori şi cu întreg poporul englez la picioarele sale! Dar se stapanea şi gonea aceasta dorinţa: o asemenea recunoaştere, putea sa-1 duca mai departe decat dorea el. întoarse capul şi lasa pe cei doi baieţi în zdrenţe sa se duca sa-şi manifeste zgomotos, veselia fara a-şi închipui cine era în cauza.
La fiecare clipa se ridica strigatul „Darnicie! Darnicie!” la care Tom raspundea aruncand un pumn de piese stralucitoare pe care mulţimea şi le disputa.
Dupa cronicar, „La extremitatea strazii Graechurch, în faţa firmei „La Vultur”, Cetatea ridicase un arc de triumf sub care era o estrada întinsa dintr-o parte în cealalta a strazii. Era, acolo, un spectacol istoric, reprezentand pe ascendenţii regelui: Regina Elisabeta de York, era aşezata în mijlocul unui trandafir alb, ale carui petale formau în jurul ei, volanele rochiei. Langa ea, Henri VII, ieşit dintr-un trandafir mare, roşu; mainile perechii regale erau unite şi inelul de mariaj era marit în mod exagerat. Din aceşti trandafiri pleca o tulpina care ajungea la o estrada ocupata de Henri VIII, ieşind dintr-un trandafir roşu şi alb. Aproape de el era mama noului rege, Jane Seymour.
O creanga cobora din aceasta pereche şi mergea la o a treia estrada unde se gasea, în efigie, Eduard VI cu însuşirile lui regale, întreg arcul de triumf era împodobit cu trandafiri albi şi roşii.”
Acest spectacol bizar şi pompos înveseli atat de tare poporul, ca aclamaţiile sale înabuşeau, cu totul, vocea slaba a copilului însarcinat sa explice acest decor în versuri elogioase. Dar Tom Canty nu se întrista, caci acest zgomot era mai placut urechilor sale ca orice poezie, oricat de excelenta ar fi fost ea. Şi în orice parte întorcea frumoasa şi fericita lui faţa, poporul recunoştea ca efigia era asemanatoare cu originalul în carne şi oase şi, din nou, scotea strigate entuziaste.
Marele cortegiu defila înca şi înca sub arcuri de triumf şi trecu prin faţa unei succesiuni de tablouri simbolice fara sfarşit, din care fiecare reprezenta şi evidenţia o virtute oarecare, talent sau merit al tanarului rege. „Pe toata lungimea Cehapsidei, la fiecare streaşina şi fereastra, zise cronicarul, erau înfipte steaguri şi flamuri, covoare bogate de postav aurit, specialitatea marilor şi bogatelor magazine împodobeau strazile.
Aceasta splendoare de decor, nu era mai mica în celelalte cartiere, ba era chiar mai mare în unele din ele”.
„Şi toate aceste lucruri minunate şi splendide, în onoarea mea!” îşi şopti Tom Canty.
Obrajii falsului rege erau roşii de placere; ochii îi straluceau, toata fiinţa lui ţipa de bucurie, în acel moment, tocmai cand ridica mana sa arunce un pumn nou de monede, privirea lui întalni, în al doilea rand al mulţimii, o figura palida, trista, slaba, cu ochii mariti, pironiţi asupra lui. Fu lovit de o comotie dureroasa, îşi recunos-
cuse mama, şi ridica mana facandu-şi palma streaşina la ochi. La acest gest, femeia, îşi croi drum prin mulţime, împinse garzile şi se gasi langa el. îi apuca piciorul şi-1 acoperi cu sarutari, strigand: „Copilul meu, dragul meu copil!” apoi ridica spre el o figura cuminte, schimbata de bucurie şi dragoste, în aceeaşi clipa, un ofiţer din garda regelui o împinse înapoi, înjurand şi cu o lovitura a pumnului sau viguros o trimise la loc, în timp ce de pe buzele lui Tom, cadeau cuvintele: „Femeie, nu te cunosc!”
Cu inima sfaşiata, ea se întoarse sa arunce o ultima privire asupra lui, înainte ca mulţimea sa nu. i-1 ascunda vederii, o mare durere, o aşa disperare se lasa pe faţa ei ca ruşinea îl copleşi pe Tom Canty. Şi aceasta ruşine îi prefacu orgoliul în cenuşe şi şterse stralucirea regalei sale înaripari. Bogatele lui veşminte devenisera fara valoare şi pareau a cadea de pe el ca zdrenţele putrezite.
Cortegiul înainta mereu, spectacolul era din ce în ce mai mareţ şi furtunile de aplauze mergeau mereu crescand. Dar pentru Tom Canty, nimic din toate acestea nu mai exista; el nu mai vedea, nu mai auzea. Regalitatea îşi pierduse farmecele. Remuşcareaîi sfaşia inima. „Dac-ar vrea Dumnezeu sa ma liberez odata din aceasta captivitate!” îşi repeta el ca în primele zile ale înalţarii lui, fatale.
Stralucitoarea procesiune se desfaşura ca un şarpe radios şi interminabil pe strazile întortocheate ale straniei cetaţi vechi, în mijlocul unei mulţimi delirante.
Dar, acum, Regele calarea cu capul în jos, cu ochii pierduţi, nemaivazand decat faţa mamei sale şi privirea
ei îndurerata: „Darnicie! Darnicie! „ Acest strigat cadea într-o ureche surda. „Traiasca Eduard al Angliei!” Se parea ca pamantul va face explozie; dar Regele nu raspundea nimic. El auzea aceste strigate cum se aude zgomotul asurzitor al talazurilor izbind urechea la o distanţa mare, caci el era acoperit şi înabuşit de unul mai apropiat, din propriul lui piept. Vorbea vocea acuzatoare a conştiinţei sale care repeta aceste cuvinte ruşinoase:
„Femeie, nu te cunosc!”
Aceste cuvinte izbeau în sufletul regelui cum izbeşte danganul unui clopot funebru, sufletul prietenului supravieţuitor, cand îi trezeşte în suflet amintirea vicleniilor secrete de care s-a facut vinovat faţa de cel ce nu mai este.
Noi splendori erau îngramadite la fiecare colţ de strada, noi minuni şi minunaţii se ridicau în faţa vederii sale. Grelele vuiete ale bateriilor aşezate se desfaşurau, noi strigate de admiraţie ieşeau din piepturile mulţimii în aşteptare; dar Regele ramanea insensibil la toate acestea şi vocea acuzatoare care gemea în sufletul sau întristat era tot ce auzea.
Puţin cate puţin, expresia vesela a publicului se modifica, facand loc unui fel de solicitudine sau, chiar, de îngrijorare. Aplauzele erau mai puţin consistente. Lordul Protector, remarca aceasta şi, deodata înţelese cauza. El dadu calul sau langa al Regelui, se înclina în şa şi, descoperindu-se îi zise:
— Seniore, momentul e rau pentru a visa. Poporul observa capul Vostru plecat, aerul Vostru întunecat şi vede în aceasta, un semn. Gandiţi-va; lasaţi sa stralu-
ceaşca soarele regalitaţii şi sa înlature aceste emanaţii raufacatoare. Ridicaţi-va capul şi zambiţi poporului.
Apoi, ducele arunca un pumn de bani la dreapta şi la stanga şi îşi relua locul. Falsul rege facu, maşinal, ceea ce i se ordonase. Dar surasul lui nu venea din inima. Din fericire, era puţina lume destul de aproape de el sau destul de clarvazatoare spre a baga de seama. Flexiunile capului sau împodobit cu pene, cand îşi saluta supuşii, erau pline de graţie şi de eleganţa; mana sa, se arata regal-generoasa, astfel ca îngrijorarea poporului fu repede risipita şi în curand, aclamaţiile izbucnira aşa de numeroase ca mai înainte.
Odata, numai, puţin înainte de sfarşitul ceremoniei, ducele fu obligat sa dea pinteni calului şi sa faca observaţii la urechea Regelui.
O, respectate suveran, alungaţi aceasta dispozi ţie fatala, ochii lumii sunt pe Majestatea Voastra. Şi adauga cu fina perspicacitate:
Blestemata sa fie acea batrana cerşetoare, ea a tulburat pe Majestatea Voastra!
Copilul frumos îmbracat, întoarse un ochi stins catre duce şi cu o voce ştearsa, pronunţa:
Era mama mea!
Dumnezeu! exclama, pentru sine ducele Pro tector, strangand haţurile calului şi ramanand în urma; prevestirile mulţimii nu erau mincinoase; el a înnebunit din nou!
CAPITOLUL XXXII ZIUA ÎNCORONĂRII
Sa ne întoarcem cu cateva ore înapoi şi sa mergem la Aşezamintele Manastireşti de la Westminster, la orele patru dimineaţa în memorabila zi a încoronarii.
Nu vom fi singuri. Cu toate ca e înca noapte, galeriile, luminate de torţe, sunt pline de oameni fericiţi de a fi ocupat, deja, locuri ca sa poata aştepta, înca, şapte sau opt ore, pana va veni momentul sa vada ceea ce nu pot spera sa vada de doua ori în viaţa lor: încoronarea unui rege. Da, dupa loviturile de tun trase la ora trei, Londra şi Westminster erau navalite de lume, de oamenii bogaţi, care cumparasera privilegiul de a aştepta în galerii şi se înghesuiau la intrarea care le era rezervata.
Orele pareau lungi şi plictisitoare. Orice agitaţie, încetase, deocamdata, caci fiecare galerie era plina. Putem acum sa ne aşezam sa privim şi sa meditam pe îndelete. Zarim, de aici şi de dincolo, peste vasta şi lunga catedrala, o parte de galerii şi de balcoane arhipline de lume, cealalta parte fiind ascunsa de stalpi şi de or-
namente arhitecturale. Vedem în întregime marele transept de la nord, gol, rezervat privilegiaţilor şi curtea sacra sau platforma acoperita de stofe bogate pe care este aşezat tronul. Acesta, ocupa centrul platformei pe o estrada ridicata de patru trepte, în scaunul tronului este încrustata o piatra plata, obişnuita, o piatra de Scoţia pe care au stat, pentru a fi încoronaţi, un mare numar de regi ai Scoţiei, aşa ca ea, cu vremea a devenit destul de sfanta pentru a servi în mod paralel, monarhilor englezi. Tronul şi postamentul sau, sunt acoperite cu postav de aur.
Domneşte calmul. Torţele ard fara vigoare. Timpul trece încet, în sfarşit, lumina nesigura a zilei se afirma. Torţele sunt stinse şi o limpezime, dulce, umple marile spaţii. Toate liniile mareţei construcţii se vad acum, desluşit, bine umbrite, întunecate, caci soarele este acoperit de nori.
La ora şapte, apasatoarea monotonie, este, în sfarşit, rupta: soţia primului pair, îmbracata ca Solomon în splendoarea sa, îşi face intrarea în transept. E condusa la locul ei de catre un ofiţer îmbracat în satin şi catifea, în timp ce un altul îmbracat la fel, îi ridica trena lunga pe care i-o aranjeaza pe genunchi îndata ce s-a aşezat. Apoi, îi aduce sub picioare un taburel şi îi pune la îndemana micuţa coroana de care va avea nevoie în momentul încoronarii nobleţei. Celelalte pair-ese sosesc una dupa alta într-un defileu stralucitor şi ofiţerii îmbracaţi în satin se grabesc sa le ajute sa se aşeze şi sa se instaleze. Spectacolul este, acum, destul de însufleţit. E mişcare şi viata şi sunt culori sclipitoare peste tot.
Un moment mai pe urma, liniştea domneşte din nou, caci pair-esele au sosit toate şi au fost instalate, formand ca un perete de flori omeneşti, de culori variate, ameţitoare şi presarate cu diamante.
Sunt toate varstele: vaduve, moştenitoare ale soţilor, mohorate, zbarcite, cu desavarşire albite, aşa de batrane ca puteau, afundandu-se în trecut sa-şi aduca aminte de încoronarea lui Richard III, şi de zilele tulburi ale acestor batrane timpuri uitate. Sunt doamne frumoase de varsta mijlocie, sunt draguţe pe cat de graţioase femei tinere şi, minunate şi încantatoare fete tinere, cu ochi stralucitori, cu ten frumos, care vor pune cu stangacie coroanele de pietre, cand marele moment va veni. Da, fiindca lucrul va fi nou pentru ele şi însufleţirea lor nu va fi pentru a le uşura.
Cu toate acestea, coafura tuturor acestor lady a fost aranjata aşa fel ca sa poata fi pusa coroana cat mai repede şi mai solid la semnalul dat.
Am spus ca toate aceste pair-ese erau presarate cu diamante şi ca era un spectacol minunat. Dar o alta surpriza ne era rezervata.
Catre orele noua, norii se risipira, deodata şi o raza de soare traversa atmosfera calduţa, alunecand printre randurile pair-eselor, care, stralucira de o claritate ameţitoare de focuri multicolore. Frumuseţea acestui spectacol neaşteptat ne facu sa tresarim pana în varful degetelor, cum ar face-o o comoţie electrica.
în chiar momentul acela, trimisul unui Orient îndepartat, care mergea cu ambasadorii straini, trecea prin aceasta raza de soare şi, ne reţinem splendoarea, ameţiţi de scanteierea pietrelor şi a diamantelor cu care
e împodobit de la cap pana la genunchi şi care, la fiecare din mişcarile sale produce jocuri feerice de lumina.
O ora, doua ore şi jumatate de scurg. Atunci, sunetul grav al artileriei face sa se afle ca Regele şi impunatorul sau cortegiu a sosit. Lumea în aşteptare se înveseleşte. Se ştie ca o alta zabava va urma, caci regele trebuie sa fie pregatit şi îmbracat cu veşminte speciale pentru ceremonia solemna; dar ca aceasta zabava va fi umpluta în mod placut prin defileul pair-ilor Regatului în costumul lor oficial.
Aceştia sunt conduşi cu ceremonie la locurile lor şi coroanele le sunt puse la îndemana.
Lumea urmarea toate acestea cu interes, caci multi vedeau pentru prima data pe duci, pe conţi şi pe baroni, al caror nume aparţineau istoriei de cinci secole, în sfarşit, cand toţi se aşezara, spectacolul, al galeriilor şi al tuturor locurilor bune, fu completat şi cel mai minunat din cate s-au vazut…
Atunci, marii demnitari ai Bisericii, în costume de gala şi cu mitre, ca şi asesorii lor, defilara pe estrada şi ocupara locurile marcate pentru ei. Erau urmaţi de lordul Protector şi de alte mari personaje urmate la randul lor, de un detaşament al garzii.
Fu un moment de aşteptare, apoi un semnal, o muzica triumfatoare izbucni şi Tom Canty, îmbracat cu un mantou lung de ţesatura de aur, aparu la intrare şi se îndrepta spre estrada: Toata lumea se ridica şi ceremonia începu. Sunetele maiestuoase ale unui cantec religios, solemn, umplura aşezamintele, în timp ce Tom Canty era condus pana la tron. Atunci, pompoasele ceremonii vechi începura, dar pe masura ce se desfaşu-
rau, faţa lui Tom devenea 4in ce în ce mai palida, în timp ce o tristeţe şi o disperare adanca cazu în sufletul şi în inima lui plina de remuşcari.
Acum, actul final se apropia. Mitropolitul de Canterbury lua coroana Angliei pusa pe perniţa şi o ridica deasupra capului tremurator al falsului rege. în acelaşi moment, o raza ameţitoare aluneca pe tot lungul traseului, caci toţi nobilii, în acelaşi timp, îşi luara coroanele şi le ţinura deasupra capetelor, imobilizandu-se în aceasta atitudine.
O linişte adanca se facu în marele templu, în aceasta clipa impresionanta, se ivi o apariţie tulburatoare, pe care nimeni din mulţimea prea absorbita n-o remarcase pana atunci. Era un baiat cu capul gol, rau îmbracat în veşminte grosolane, aproape zdrenţe, care înainta în marea tirada centrala.
Ridica mana cu o solemnitate ce se potrivea rau cu jalnicul sau port şi, pronunţa:
— Va opresc sa puneţi coroana Angliei pe acest cap tradator. Eu sunt Regele!
într-o clipa, mai multe maini indignate se repezira spre copil, dar în acelaşi moment, Tom Canty în veşminte regale, facu un pas repede înainte şi striga cu o voce clara:
— Lasaţi-1 şi ascultati-1. Este Regele!
Un fel de panica pricinuita de uimire, apuca asistenţa. Mai mulţi, sculandu-se din locurile lor, priveau încurcaţi personajele principale ale acestei scene, între-bandu-se daca sunt treji şi daca nu viseaza. Lordul Protector, nu era mai puţin stupefiat ca ceilalţi; dar reve-nindu-şi, în curand, pronunţa cu un ton autoritar:
— Nu tulburaţi pe Majestatea Sa. Ea sufera din nou de boala sa. Prindeţi acest vagabond!
Era sa fie ascultat; dar falsul Rege batu din picior şi striga:
—Nenorocire voua! Nu-1 atingeţi! El este Regele!
Mainile ramasera ridicate; asistenţa parea lovita de paralizie; nimeni nu mişca, nici nu vorbea, într-ade-. var, nimeni nu ştia ce sa faca sau ce sa zica într-o astfel de stranie şi extraordinara situaţie, în timp ce spiritele încurcate luptau pentru a-şi reveni, baiatul care, de la început avusese un minut de ezitare, continua sa înainteze cu un pas masurat, cu atitudine înalta şi calma. Se opri pe estrada şi falsul rege, cu figura bucuroasa se repezi înaintea lui şi cazu în genunchi, zicand:
— Oh, seniore şi rege al meu, permiteţi saracului Tom Canty sa fie primul care sa va jure credinţa şi lasaţi-1 sa va spuna: Puneţi-va coroana Voastra şi relu- aţi-va propriile Voastre bunuri!
Privirea lordului Protector se aşternuse cu severitate pe faţa noului venit; dar, în curand, severitatea lui facu loc uimirii. Ceilalţi avura aceeaşi impresie. Cu toţii se privira şi, în mod inconştient. Facura un pas în laturi.
Fiecare îşi spunea aparte, sie-însuşi: „Ce stranie asemanare!”
Lordul protector, ramase un moment perplex, apoi, zise cu deferenta:
Daca permiteţi, aş vrea sa pun oarecare chesti uni care…
Voi raspunde, Milord.
Ducele îi puse unele întrebari cu privire la Curte, la regele defunct, prinţul, prinţesele. Baiatul îi raspunse exact şi fara a sta pe ganduri. Descrise sala tronului, apartamentele ultimului rege şi cele ale Prinţului de Galles.
Era straniu, minunat, neauzit, cum se destainuiau persoanele de faţa. Vantul începea sa se întoarca şi speranţa lui Tom creştea, cand lordul Protector batandu-se pe frunte obiecta:
— Este, într-adevar, mai mult decat uimitor; dar nu e nimic în toate astea care ar fi putut depaşi aceea ce se niorul şi Regele nostru ar fi putut face.
Aceasta constatare şi aceasta revenire la ei, ca rege, întrista pe Tom Canty, care simţi prabuşindu-i-se speranţele.
— Acestea nu sunt probe, adauga Protectorul.
Vantul se întorcea foarte repede, acum; dar în direcţia defavorabila. Flota lasa pe bietul Tom Canty aruncat pe tron şi ţara pe celalalt în plin ocean. Lordul Protector, reflecta şi dadea din cap. Un gand îl copleşea:
„Este un pericol pentru Stat şi pentru noi toţi sa lasam sa dainuiasca o astfel de redutabila enigma ca aceasta, capabila sa divizeze naţiunea şi sa zdruncine tronul… Se întoarse şi porunci:
— Sir Thomas, arestaţi pe… Nu, aşteptaţi!… Figura lui se lumina şi puse pretendentului în
zdrenţe, urmatoarea întrebare:
— Unde este marele sigiliu? Raspunde-mi exact şi enigma este rezolvata, caci numai acel care era prinţ de Galles poate sa ştie. De un lucru atat de neînsemnat sunt agaţate un tron şi o dinastie!
• Era o idee fericita. Ca marii demnitari o judecasera astfel, se vedea dupa expresia privirii lor aprobatoare. Da, nimeni altul decat adevaratul prinţ nu putea lamuri misterul cu sigiliul cel mare care disparuse. Acest mic impostor, îşi învaţase bine lecţia; dar învaţatura profesorului sau nu putuse sa mearga pana la a-1 învaţa raspunsul la aceasta chestiune, caci el însuşi nu-1 ştia. într-adevar, era minunat.
Urma sa se iasa din aceasta situaţie tulburatoare şi periculoasa. Şi toţi aprobau, în tacere, surazand în sinea lor cu satisfacţie, şi priveau baiatul pe care aşteptau sa-1 vada copleşit de o ruşinoasa încurcatura. Dar, fura surprinşi de a nu vedea nimic din ce aşteptau şi nu-şi putura crede urechilor, cand îl auzira raspunzand fara sa stea pe ganduri, cu o voce ferma şi sigura:
— Nu e nimic greu în aceasta enigma.
Fara jena, se întoarse şi, cu uşurinţa unuia care are obişnuinţa, dadu un ordin:
— Milord St. John, mergeţi în cabinetul meu de lucru la palat, caci nimeni nu cunoaşte locul mai bine ca dumneavoastra, putin deasupra parchetului în colţ la stanga aproape de uşa care da în anticamera, veţi gasi în perete un cui cu capul de arama. Apasaţi deasupra. Se va deschide o mica ascunzatoare pentru obiectele de preţ pe care nici dumneavoastra şi nici altcineva, în lume, afara de mine şi cinstitul meseriaş care a facut-o, n-o cunoaşte.
Primul lucru de care vi se va lovi vederea, va fi marele sigiliu. Aduceţi-1.
Toţi asistenţii erau uimiţi de aceste vorbe ca şi de faptul ca micuf cerşetor delegase pe lord St. John, fara
sa stea pe ganduri şi fara sa se înşele, îl strigase pe nume, ca şi cand îl cunoscuse întotdeauna. Lord St. John era gata sa se supuna şi facu chiar o mişcare, dar îşi relua repede atitudinea calma. Numai roşcata din faţa mai proba greşeala lui boacana. Tom Canty se întoarse spre el şi îi zise cu vioiciune:
— De ce staţi la îndoiala? N-aţi auzit ordinul Regelui? Duceti-va!
Lord St. John facu o reverenţa adanca. Ce s-a observat, nu era compromiţatoare şi nu dovedea lipsa de prudenţa. Nu, fiindca ea nu se adresa nici unuia şi nici celuilalt din pretendenţi ci era facuta pe teren neutru, exact între amandoi. Pleaca.
Atunci începu în partea stralucitoare a acestui grup oficial, o mişcare uşoara, abia perceptibila dar regulata, o mişcare analoaga celei pe care o observi într-un caleidoscop ce se mişca încet şi care face ca par-tile ce compun un grup frumos sa se detaşeze şi sa se alature de altul, o mişcare, care puţin cate puţin, în cazul de faţa, sfarama mulţimea stralucitoare^ care era în jurul lui Tom Canty şi o regrupa în vecinatatea noului venit. Tom Canty ramase aproape singur. Dupa aceea trecu un scurt moment de aşteptare în timpul caruia cei caţiva fricoşi ramaşi langa Tom Canty, îşi adunara curajul pentru a aluneca unul cate unul dupa majoritate.
Aşa fel ca la sfarşitul acelui moment, Tom Canty în mantoul sau regal şi obiectele sale de preţ, se gasi cu desavarşire singur, izolat de lume, în vazul tuturor, în mijlocul unul elocvent loc gol.
în sfarşit, Lordul St. John aparu, îr^timp ce elîna-inta în tinda centrala, interesul era aşa de viu ca mur-
murul ponversaţiilor care stapaneşte marile adunari, se risipi şi facu loc unei taceri adanci, tulburata numai de paşii lui regulaţi. Toţi ochii erau fixaţi asupra lui. El ajunse la estrada, se opri şi, întorcandu-se catre Tom Canry,.zise, înclinandu-se adanc:
— Sire, sigiliul nu este!
Mulţimea nu fuge la prezenţa unui ciumat cu graba mai mare decat începu sa se îndeparteze de mizerabilul pretendent micuţ, trupa curtenilor palizi şi îngroziţi. Lordul Protector striga cu severitate:
— Azvarliţi în strada pe acest cerşetor şi pîimbati-1 prin oraş biciuindu-1! Mizerabilul impostor nu merita mai mult! ..
•w »
Ofiţerii de garda înaintara pentru a se supune, dar Tom Canty îi opri şi zise:
— în laturi! Cine îl atinge îşi pune viaţa în pericol! Lordul Protector era încurcat în cel mai înalt grad.
El zise Lordului St John:
— Aţi cautat bine? Dar la bun sa mai întreb asta. Ceea ce se petrece aici e curios. Sunt lucruri mici, lu cruri fara însemnatate, care se pot pierde; dar un obiect aşa de voluminos ca sigiliul Angliei, cum a putut sa dis para fara ca nimeni sa-1 poata gasi. O masa de aur aşa de mare…
Tom Canty cu ochii stralucitori, striga:
— Aşteptaţi!… E ceva rotund? Gros. Are Utere gra vate deasupra? Da? Ah! Acum ştiu ce este marele sigi liu pentru care a fost atata zgomot şi necaz!
Daca mi-aţi fi facut descrierea lui, 1-aţi fi avut de acum trei saptamani! Bine. Ştiu unde se gaseşte; dar nu sunt eu cel care 1-am pus acolo întai.
Cine deci, Seniore? întreba lordul Protector.
Acel pe care îl aveţi aici, adevaratul Rege al Angliei. Şi, el va va spune unde se afla sigiliul, aşa ca trebuie sa credeţi ca 1-a pus el singur. Amintiţi-va, Rege, scormoniţi puţin în memorie, este ultimul, dar cu totul ultimul lucru ce aţi facut cand paraseaţi palatul în zdrenţele mele, ca sa pedepsiţi pe soldatul care ma mal tratase.
Se facu o tacere adanca. Toţi ochii erau fixaţi pe noul venit care, cu capul în jos, cu sprancenele încruntate, cauta în memorie, printre o mulţime de amintiri fara valoare, micul fapt uitat, care, regasit, 1-ar aşeza pe tron. Minutele treceau. Copilul continua sa lupte cu mintea şi nu facea nici un gest. Dar, la sfarşit, scoase un suspin, dadu uşor din cap şi zise, cu buzele tremurand şi cu o voce disperata:
—îmi amintesc toata scena, toata; dar sigiliul nu-şi gaseşte locul în ea.
Se opri, ridica fruntea şi pronunţa cu demnitate:
Milorzi şi nobili, daca vreţi sa deposedaţi de drepturile sale pe adevaratul suveran, din lipsa acestei dovezi pe care nu e în stare s-o produca, eu nu va pot împiedica, fiindca n-am nici o putere. Dar…
Oh! Nu, nu, Rege, e nebunie! Striga Tom Canty îngrozit. Aşteptaţi! Gandiţi-va! Cauza nu e pierduta şi nu trebuie sa fie! Ascultaţi ce voi spune eu, urmariţi fiecare cuvant. Va voi reaminti acea dimineaţa în toate amanuntele ei, exact cum s-au petrecut: Vorbeam aman doi… Va spuneam de surorile mele Bet şi Nan… Va aduceţi aminte? De bunica mea, şi, de jocurile zgomo-
toase ale copiilor din Offal Court… Da… va aduceţi aminte şi asta? Foarte bine… Urmariţi-maînca…
Mi-aţi dat sa beau şi sa mananc, apoi, cu o curtoazie princiara, aţi trimis afara servitorii ca sa nu-mi fie ruşine de ei pentru lipsa mea de educaţie… Ah! Şi asta v-o amintiţi…
în timp de Tom dezgropa aceste amanunte şi celalalt copil clatina din cap recunoscandu-le, numeroasa asistenţa şi demnitarii, priveau cu o uimire îngrijorata. Povestea semana a istorie adevarata, dar cum putuse prinţul şi cerşetorul sa se gaseasca împreuna? Niciodata nu se întalnise adunare de oameni mai perplecşi, mai interesaţi şi mai stupefiaţi.
— în joaca, principe, am facut schimb de haine, dupa care fapt, ne-am aşezat în faţa unei oglinzi şi ne-am pomenit ca eram aşa de asemanatori încat am facut constatarea ca nimeni n-ar crede ca am facut schimbul de haine. Da… Va amintiţi… ,
Atunci, ati observat ca soldatul ma ranise la mana… Priviţi: aici. Chiar nici nu pot sa scriu înca: degetele îmi sunt ţepene. Alteţa Voastra s-a repezit spunand ca se duce sa pedepseasca pe soldat şi a alergat spre poarta. Trecand pe langa masa, aţi vazut acel obiect pe care îl numiţi marele sigiliu, şi care se afla pe masa. L-aţi luat, aţi privit repede împrejur, parand a cauta un loc unde sa-1 puneţi. Ochii dumneavoastra cazura pe…
Ah! Atat, ajunge! Domnul fie laudat: exclama copilul în zdrenţe, cu totul tulburat.
Mergeţi, bunul meu St. John! într-o manuşa de oţel a armurii milaneze, agaţata în perete veţi gasi sigi liul!
— Aşa este, Rege! Acolo este! Striga Tom Canty. Acum sceptrul Angliei este al vostru şi, mai bine s-ar fi nascut mut acela care voia sa vi-1 dispute. Duceţi-va Milord St. John şi aripi sa va creasca la picioare!
Adunarea întreaga era acum în picioare, palpitand de nelinişte, de frica, de excitaţie febrila.
Un zbarnait de convorbiri însufleţite umplea spaţiul, şi, timp de cateva momente nimeni nu ştia nimic, nu auzea nimic, nu era interesat de nimic, în afara de ceea ce vecinul îi striga în ureche sau de ce el însuşi striga la urechea vecinului sau.
Timpul trecea neobservat, în fine, o linişte brusca se facu în incinta. St. John aparu pe estrada, cu marele sigiliu în mana lui ridicata.
Atunci un strigat izbucni:
— Traiasca adevaratul Rege!
Timp de cinci minute aerul tremura de strigate şi de sunetele muzicilor. Valuri de batiste albeau spaţiul, pe cand un copil în zdrenţe, cel mai important personaj din Anglia, statea roşu, fericit şi mandru în mijlocul unei estrade, cu marii vasali ai regatului, îngenuncheaţi în faţa lui.
Apoi, se ridicara cu toţii şi Tom Canty, striga:
— Şi, acum, o Regele meu, reia-ţi aceste veşminte regale şi da sarmanului Tom, servitorul tau, ceea ce a mai ramas din aceste zdrenţe.
Lordul protector lua cuvantul:
— Luaţi pe acest tanar caraghios şi aruncaţi-1 în închisoarea Tour.
Dar nou Rege, adevaratul rege, interveni:
— Nu permit acest lucru, caci fara el, eu nu mi-aş fi redobandit coroana. Nimeni sa nu-1 atinga spre a-i face rau. Cat despre tine, bunul meu unchi, milord Pro tector, purtarea ta nu dovedeşte recunoştinţa faţa de acest sarman baiat care am auzit ca te-a facut Duce.
Protectorul se înroşi.
— Dar, cum el nu era rege, ce mai valoreaza acum acest titlu frumos? Maine ma veţi ruga prin mijlocirea lui, pentru confirmarea titlului, daca nu, nu veţi fi duce şi veţi ramane simplu conte.
Astfel repezit, Gratia sa, Ducele de Somerset, se dadu putin înapoi. Regele întorcandu-se catre Tom, îi zise cu bunatate:
— Sarmanul meu baiat, cum ai putut sa-ţi aminteşti unde pusesem sigiliul cand, eu însumi, uitasem?
—Ah! Rege! Mi-a fost uşor, pentru ca ma serveam de el în fiecare zi.
— Te serveai de el şi nu ştiai ce este el?
—Nu ştiam ca era ceea ce cautau ei. Nu mi-au facut descrierea lui. Majestatea Voastra…
— Atunci, cum te serveai de el?
Roşcata se ridica în obrajii lui Tom. Lasa ochii în jos şi tacu.
Vorbeşte, baiat cuminte şi nu-ti fie frica, zise Regele. La ce te serveai cu marele sigiliu al Angliei?
Spargeam alune cu el… balbai Tom, dureros de încurcat.
Sarman copil! Avalanşa de rasete care primi aceasta destainuire aproape îl tranti la pamant.
Dar daca mai ramasese în cineva îndoiala ca Tom Canty putea sa fie adevaratul rege al Angliei, acest raspuns trebuie s-o fi risipit cu desavarşire.
Somptuosul mantou de încoronare trecand de pe umerii lui Tom pe cei ai Regelui caruia îi ascundea zdrenţele, ceremonia încoronarii fii reluata.
Adevaratul Rege fu miruit şi coroana îi fa pusa pe cap şi Londra întreaga crapa sub aplauze!…
CAPITOLUL XXXIII EDUARD REGE
Miles Hendon era destul de original înainte de a patrunde în lumea de pe Podul Londrei, era şi mai mult cand ieşi. Cand a intrat, avea puţine parale; dar cand a ieşit, nu mai avea deloc. Pungaşii de buzunare îl jupui-sera pana la ultimul sfanţ.
Dar asta n-ar fi fost mare lucru daca ar fi gasit baiatul. Ca soldat, nu apuca, în vederea acestui lucru, un drum la întamplare, ci se apuca sa stabileasca un plan de lupta.
Ce va face copilul? Unde se va duce? Desigur, hotarî Miles, se va întoarce la primul sau culcuş, caci aşa e instinctul spiritelor bolnave, ca şi al celor sanatoase, de altfel, cand sunt fara adapost şi parasite. Care a fost primul sau culcuş? Zdrenţele sale, sinistra puş-lama care parea ca-1 cunoaşte şi se pretindea chiar tatal lui, ma fac sa cred ca locuinţa lui trebuie sa se gaseasca
într-unul din cartierele cele mai sarace şi cele mai infecte ale Londrei.
Cautarea va fi ea grea sau lunga? Nu, ea trebuie sa fie uşoara şi scurta. Nu va cauta copilul, ci va cauta mulţimea lor. într-o mulţime mare sau mica, mai curand sau mai tarziu, va gasi sigur pe sarmanul prieten micuţ, caci, raioasa populaţie nu se va lasa fara sa petreaca chinuind copilul, care dupa obiceiul sau, se va proclama rege. Atunci Hendon va burduşi pe vreunul din aceşti derbedei, îşi va lua copilul, îl va îngriji, îl va reconforta cu vorbe bune şi nu se va mai desparţi niciodata.
Miles se puse deci pe cautare. Timp de mai multe ore, parcurse uliţele şi strazile mizerabile, examinand numeroasele gloate; dar nicaieri, nici o urma de baiat. Aceasta îl surprinse, dar nu-1 descuraja. Planul sau de lupta îi parea excelent. Singura greşeala în ce îl privea, era ca razboiul va fi destul de lung, pe cand el îl sperase scurt.
Cand miji de ziua, el batuse multe drumuri şi cercetase multe gloate cu singurul rezultat ca era oribil de obosit, ca îi era foame şi îi era somn.
Ar fi vrut sa dejuneze, dar cu ce sa-şi plateasca masa? Sa cerşeasca pentru a şi le procura, nu-i intra în minte, cum nu-i intra în minte sa umble fara sabie.
Putea sa vanda o parte din îmbracaminte. Da, dar era tot aşa de uşor sa gaseasca cumparator pentru asemenea haine, cat de uşor era sa gaseasca cumparator pentru o boala.
La amiaza, circula înca printre mitocanimea care_ acum, urma cortegiul regal, crezand ca spectacolul va fi
atras, cu siguranţa pe tanarul sau prieten, atins de nebunia maririlor.
Urma, deci cortegiul în toate cotiturile sale prin Londra, pana la „Abbaye”, la Westminster. Dupa ce fusese în cateva randuri îmbrancit în lumea stransa pe tot parcursul, la sfarşit buimacit şi perplex, se retrase la o parte, meditand la mijlocul de a-şi ameliora planul de lupta. Cand se trezi din visul lui, îşi dadu seama ca oraşul era departe în urma şi ca ziua creştea. Era la ţara aproape de rau, într-o regiune de ţinuturi rurale frumoase unde nu se gasea loc ce ar primi dezbracaţi şi zdrenţaroşi ca el.
Frig nu era. Se întinse deci pe pamant în dosul unui gard pentru a se odihni şi a se gandi.
Somnul începu sa-i amorţeasca simţurile, sunetul îndepartat şi slab al tunurilor îi falfaia la ureche. Se gandea: „Noul rege e încoronat”, şi… adormi… Cum mai mult de treizeci de ore nu se odihnise, nu se trezi decat în mijlocul dimineţii urmatoare.
Se scula, înţepenit, pe jumatate mort de foame, se spala în rau, îşi îngreuna stomacul cu o cana de apa şi, taraş-grabiş, se îndrepta spre Westminster, înjuran-du-se pe sine ca a pierdut tot acest timp. *
Foamea îi sugera, acum, un plan nou: Va încerca sa regaseasca pe batranul sir Humphrey Marlow, care i-ar împrumuta cateva parale, apoi… Dar, erau destule proiecte dintr-o data, se va vedea restul pe urma.
Catre orele unsprezece, era aproape de palat. O mulţime eleganta mergea în aceeaşi direcţie cu el. Ar fi vrut sa treaca neobservat; dar costumul lui se opunea. Cerceta fizionomia acestor oameni sperand sa gaseasca
o inima caritabila care sa-1 anunţe, batranului locotenent, caci a încerca sa patrunda el însuşi în palat, era un lucru ce nici în vis nu era posibil.
în acest moment, copilul de bataie trecea. El se întoarse şi privi cu atenţie pe Miles Hendon zicand:
„Daca nu e asta vagabondul de care e atat de îngrijorata Majestatea Sa, sa fiu magar, ceea ce nu ma va schimba deloc. El corespunde cu descrierea pana şi îs zdrenţe. Ar fi miracol, cu adevarat, ca Dumnezeu sa fi facut doi!”
Miles Hendon, îl scoase din perplexitate. El se întoarse cum face un om pe care cineva îl hipnotizeaza privindu-1 fix de la spate şi gasind un interes viu în ochii copilului, facu un pas catre el şi îl întreba:
Vad ca ieşiţi din palat; sunteţi de aici?
Da, domnule.
Cunoaşteţi pe Sir Humphrey Marlow? Baiatul tresari şi gandi: „Doamne! Batranul meu
tata decedat!” Apoi raspunse tare:
Foarte bine, domnule.
Bun. Este acasa?
—Da, zise baiatul care în minte-şi, adauga: „în mormantul lui”.
Aş putea sa implor de la dumneavoastra favoa rea de a ma anunţa şi a-1 informa ca aş dori sa-i spun o vorba la ureche?
Voi face cu toata inima comisionul, domnule.
Atunci, spune-i ca Miles Hendon, fiul lui şir Richard, este aici. Va voi fi foarte recunoscator, bunul meu baiat.
Copilul paru dezamagit: „Regele nu-1 numise aşa, îşi zise el. Dar asta nu face nimic, asta trebuie sa fie fratele sau geaman şi va putea sa aduca Majestaţii Sale noutaţi despre celalalt, şir… de nu ştiu cum”. Şi îi zise lui Miles:
— Aşteptaţi aici, un moment, domnule, va voi adu ce o vorba.
Hendon se duse în locul indicat: era un fel de adancitura sapata în peretele palatului, cu o banca de piatra care servea de adapost sentinelelor pe vreme rea.
Se aşezase în voie cand caţiva halebardieri, conduşi de un ofiţer trecura pe acolo. Ofiţerul îl zari, îşi opri oamenii şi ordona lui Hendon sa iasa.
Acesta se supuse şi fu, deodata înhaţat ca individ suspect ce da tarcoale pentru a jefui incinta palatului. Lucrurile începeau sa se strice. Saracul Miles, voia sa se explice, dar ofiţerul îi impuse, brutal, sa taca şi ordona soldaţilor sa-1 dezarmeze şj sa-1 percheziţioneze. Nu se gasi nimic în afara de o hartie.
Ofiţerul o deschise şi Hendon surase cand recunoscu labele de muşte ale micului sau amic pierdut, trase în acea zi trista de la Hendon Hali. Figura ofiţerului se întuneca la aceasta citire, în timp ce aceea a lui Miles raspandea raze, ascultandu-1.
— Un alt pretendent la coroana! striga ofiţerul.
— într-adevar se înmulţesc ca iepurii de casa, azi. Luaţi acest ticalos şi paziţi-1 sa nu scape. Eu ma
duc sa duc aceasta preţioasa hartie şi sa fac sa i-o remita Regelui.
Pleca alergand, lasand pe prizonier în mainile halebardierilor. „Soarta mea blestemata e pe sfarşite, mur-
mura Hendon, caci, desigur, voi fi spanzurat pentru acest petec de scrisoare. Şi, ce va deveni sarmanul meu copil? Ah! Macar daca Dumnezeu ar şti!”
Putin dupa aceea ofiţerul reveni alergand înca mai iute. Ordona soldaţilor sa dea drumul prizonierului şi sa-i aduca sabia, salutandu-1 respectuos, îi zise:
— Va rog, domnule, fiţi bun şi ma urmaţi.
Hendon îl urma, zicandu-şi mereu: „Daca nu eram în drum spre moarte şi judecata şi nu aveam nevoie de a economisi un pacat, i-aş suci gatul pentru acest fel de a-şi bate joc de oameni”.
Traversara amandoi o curte plina de lume şi ajunsera la o intrare principala a palatului.
Urcara o scara larga între o lume de condiţie înalta şi, la urma, Hendon fu introdus într-o sala larga unde i se croi o trecere prin mijlocul adunarii de nobi-litaţi ale Angliei. Atunci, nobilul care îl condusese se înclina, îi recomanda sa se descopere şi îl lasa în picioare în mijlocul salii, obiect al tuturor privirilor, al încreţirilor de sprancene indignate şi al zambetelor amuzate şi batjocoritoare.
Tanarul Rege şedea sub un baldachin la cinci paşi de acolo. Cu capul aplecat într-o parte el discuta cu unul din acei oameni asemanatori cu pasarile din paradis, ce se cheama un Duce.
Hendon observa ca era destul de penibil sa fie condamnat la moarte în plina forţa a varstei, fara sa fi suferit pe deasupra aceasta umilire.
El dorea ca Regele s-o termine cat mai repede cu el.
Cate unele din minunatele persoane, din apropierea lui, deveneau aproape agresive, în acest moment, Regele ridica, neglijent, capul şi Hendon putu sa-i vada faţa. Aceasta vedere fu gata sa-i opreasca suflarea, în fine, murmura: „Oh! Prinţul Regatului Visurilor şi Umbrelor, pe tronul sau!” Apoi, luandu-şi ochii de pe tanara faţa şi plimbandu-i pe stralucitoarea asistenţa, din splendida sala, adauga: „Dar e real, e absolut real. Nu asta nu e un vis!”
Privi din nou pe Rege şi gandi: „Oare sa fie un vis… sau este adevaratul suveran al Angliei şi nu Tom, sarmanul nebun pe care 1-am strans eu de pe drumuri? Cine îmi poate rezolva aceasta enigma?” deodata o idee luminoasa îi trecu prin minte. Merse pana la zid, lua un scaun, îl duse în locul unde şezuse în picioare pana acum, şi se aşeza.
Un murmur de indignare se ridica. O mana var-toasa i se opri pe umar şi o voce exclama:
— Sus, saltimbanc neruşinat, care îndrazneşti sa stai jos în prezenţa Regelui!
Acest incident, atrase atenţia Majestatii Sale, care ridica mana şi striga:
— Nu-1 atingeţi! E în dreptul sau.
Curtenii se dadura înapoi stupefiaţi. Regele înainta:
— Ascultaţi toţi, lady, lorzi şi nobili: acest om este servitorul meu credincios şi drag, Miles Hendon, a carui viteaza sabie a salvat pe prinţ de suferinţe şi poa te de moarte. Pentru acest fapt, el este facut Cavaler prin voinţa Regelui! Ascultaţi înca: Pentru acest foarte mare serviciu, de a fi aparat pe suveranul sau de ruşinea biciuirii pe care a suferit-o în locul sau, el este pair al
Angliei, conte de Kent şi va primi bunurile şi titlurile aferente acestor demnitaţi, în plus privilegiul pe care el s-a prevalat cu dreptate îi aparţine prin valoare regala, caci am ordonat ca şefii familiei sale sa aibe în viitor privilegiul de a sta jos în prezenţa Regelui Angliei din generaţie în generaţie atata timp cat va trai coroana. Sa nu-1 atinga nimeni!
Doua persoane sosite de la ţara în chiar acea dimineaţa şi care, în aceste împrejurari patrunsera în sala şi ascultau aceste cuvinte, privira pe Rege, apoi mo-maia pentru speriat vrabiile, apoi din nou pe Rege, cu o veritabila încremenire. Era Şir Hughes cu Lady Edith.
Dar noul conte nu-i vedea. El fixa o privire entuziasta asupra Regelui şi îi zise: „Ah, la dracu! E saracul meu, este lunaticul meu! E el pe care vroiam sa-1 ameţesc cu locuinţa mea de şaptezeci de odai şi de douazeci şi şapte de servitori! El, care, gandeam, n-avusese niciodata decat zdrenţe ca îmbracaminte, lovituri de picior drept mangaiere, frimituri drept hrana! Pe el îl adoptasem şi vroiam sa-1 cresc cu demnitate! Bine ca n-am un sac spre a-mi ascunde capul!
Revenit, deodata la conştiinţa datoriilor sale, se aşeza în genunchi, cu mainile în cele ale Regelui şi îi jura credinţa, mulţumind cu omagiu pentru prosperitate şi pentru titluri.
Dupa aceea se scula şi se dadu respectuos la o parte, obiect al tuturor privirilor şi al invidiei.
Atunci, regele zari pe Şir Hughes şi pronunţa cu o voce manioasa şi cu ochii stralucitori:
— Ridicaţi acestui bandit titlurile şi bunurile pe care le-a uzurpat! Sa fie aruncat în închisoare şi sa fie ţinut pana cand eu voi dispune de soarta lui.
Ex-sir Hughes fu ridicat.
O mişcare se facu atunci, în cealalta extremitate a salii. Asistenţa se da în laturi şi Tom Canty îmbracat cu sobrietate şi eleganţa, mergea printre aceste ziduri vii urmat de un aprod, îngenunche în faţa Regelui; iar acesta zise:
Am învaţat istoria acestor cateva saptamani şi sunt mulţumit de tine. Ai guvernat regatul cu o demni tate şi o clemenţa, cu adevarat regale…
Ţi-ai gasit mama şi surorile? Bine. Vom avea grija de ele; iar tatal tau va fi spanzurat daca doreşti şi daca legea o permite. Sa ştiţi voi toţi care ma ascultaţi ca începand de azi, toţi copiii din spitalul lui Christ vor primi hrana pentru inima şi spirit tot aşa cum primesc pe cea pentru corp; iar baiatul acesta, va ramane şi va ocupa toata viaţa lui, primul loc în corpul onorabil al guvernatorilor acelor copii. Pentru faptul ca el a dom nit, se înţelege ca i se datoresc omagii particulare.
Binevoiţi, deci, a constata ce costum poarta şi sa ştiţi ca nimeni altcineva nu va avea dreptul sa poarte unul la fel, caci acest costum va aminti poporului ca el a fost rege pentru un timp şi nimeni nu va lipsi sa-i marturiseasca respect dupa cum nu va omite sa-1 salute. El e sub protecţia tronului şi sub supravegherea Coroanei. Va fi cunoscut sub titlul glorios de Pupil al Regelui!
Mandru şi fericit, Tom Canty se ridica, saruta mana Regelui şi se retrase. Fara sa piarda o clipa el alerga acasa la mama lui pentru a-i povesti, ca şi surorilor lui, Nan şi Bet, tot ce se petrecuse şi sa le dea bucuria acestei noutaţi.
CONCLUZIE JUSTIŢIE Şi DREPTATE
Cand toate misterele fura lamurite, se ştiu prin spovedania lui Hughes Hendon ca soţia lui renegase pe Miles sub ordinul şi ameninţarea acestuia care era, fara gluma, aceea de a o omorî daca nu se supunea.
Hughes nu fu urmarit pentru planurile sale, nici pentru uzurparea de titluri şi de bunuri faţa-de fratele sau, pentru ca soţia şi fratele nu vrura sa marturiseasca contra lui. Prima, cel puţin n-ar fi fost admisa chiar daca ar fi vrut ea. Hughes îşi parasi nevasta şi pleca pe Continent unde muri puţin dupa aceea şi mai tarziu, contele de Kent se casatori cu vaduva lui.
Prima vizita a noii perechi la Hendon fu ocazie de mari bucurii.
Nu s-a ştiut niciodata ce s-a facut tatal lui Tom Canty. Regele facu sa fie cautat fermierul care fusese însemnat cu fier roşu, apoi vandut ca sclav; îl scoase din viaţa murdara a bandei lui Herisse şi îl puse pe calea cea buna.
Facu, de asemenea sa iasa din închisoare batranul om de legi, pe care îl graţie. Dota fiicele celor doua fe-
mei baptiste pe care le vazuse arzand pe rug şi facu sa fie pedepsit cu asprime sergentul care biciuise pe nedrept pe Miles Hendon. Scapa de galere pe copilul care prinsese un şoim ratacit şi pe femeia care furase o bucata de postav. Dar era prea tarziu pentru a salva pe omul de care fusese convins ca omorase o caprioara în padurea regala. Acorda protecţia sa judecatorului care avusese mila de el cand fusese acuzat ca a furat un purcel de lapte, şi avu placerea sa-1 vada crescand în stima publica şi ajungand un om de Stat respectat.
Atata vreme cat trai Regele, îi placu sa povesteasca istoria aventurilor sale din momentul cand santinela îl molestase la poarta palatului, pana la noaptea finala cand, strecurandu-se, abil, prin lumea lucratorilor aferaţi se introdusese în Aşezamintele „Abbaye” şi se ascunsese în mormantul confesorului, unde dormi aşa de mult ca puţin lipsi sa nu se prezinte dupa ceremonia încoronarii. Spunea ca povestirea des repetata a acestei preţioase lecţii îl întarea în hotararea de a face pe poporul sau sa profite de învaţamintele pe care el le primise.
Miles Hendon şi Tom Canty, ramasera favoriţii Regelui pe tot timpul domniei şi îl plansera cu sinceritate cand muri.
Bunul conte de Kent avea prea mult tact ca sa abuzeze de privilegiul sau. Totuşi îl exercita în doua randuri, unul dupa altul, dupa cel pe care 1-au raportat: la suirea pe tron a reginei Maria apoi a reginei Elisabeta. Unul din descendenţii lui s-a prevalat de acest drept la urcarea pe tron a lui Jaques I, apoi s-a scurs un sfert de secol înainte ca urmaşul sau sa se fi folosit de privilegiul de conte de Kent, care a încheiat prin a disparea din memoria oamenilor. Astfel ca, atunci cand Kent-ul care
traia pe vremea lui Carol I şezu pe scaun în prezenţa acestui suveran, pentru a-şi afirma şi a-şi perpetua dreptul casei sale, fu un mare scandal. Dar lucrul se explica şi dreptul fu confirmat.
Ultimul conte din aceasta familie îşi gasi moartea luptand pentru rege în razboaiele Republicii şi vechiul privilegiu se stinse cu el.
Tom Canty devine un moşneag frumos, cu totul alb, cu aerul grav şi dulce. Tot timpul cat a trait a fost onorat şi respectat de toţi caci costumul sau particular amintea poporului caîntr-o vreme el fusese rege. Peste tot, unde se arata, lumea îi facea loc şi fiecare şoptea vecinului: „Descopera-te. E Pupilul Regelui!” Şi toţi îl salutau şi primeau un zambet frumos de la el.
Regele Eduard al VI nu trai decat puţini ani. Vai! Dar îi trai cu demnitate. Nu o data cand cate un mare demnitar, cate un puternic vasal al Coroanei îi critica bunatatea şi-1 facea sa observe ca unele legi ce propunea pentru a fi amendate erau prea blande şi nu cauzau nimanui nici pagube nici opresiune, tanarul Rege întorcea catre el ochii lui mari plini de compatimire şi adanc elocvenţi, apoi zicea:
— Ce vorbeşti dumneata de suferinţe şi de opresiune? Eu şi poporul meu, noi ştim ce sunt acestea; dar nu dumneavoastra.
Domnia lui Eduard VI fu, în mod particular, miloasa pentru aceasta epoca aspra şi, luandu-ne ziua buna de la el, sa cautam a-i pastra o amintire recunoscatoare.
