Era odata un biet creștin sarac și c-o droaie de copii marunți. Toata avuția lui era gura femeii și a copiilor, care țipau de fitece. Guri flamande, și pace buna!
Bietul creștin, ce facu, ce drese, s-alese de sfantul craciun c-un porc gras. Craciun fara porc, Paște fara oua roșii și nunta fara lautari nu intra în capul romanului.
La Ignat vru sa taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era cu mainile legate. Un s-o lase copiii? Copiii, ca copii marunți, se adunasera împrejurul ei, și cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din țațele ei slabe.
Se suci romanul, se învarti, dar n-avu cu cine taia porcul.
Nevoia îl facu sa se gandeasca la vecin, un vecin ciudat de tot. Batran, singur cuc, uscat, ducand o viața de pravoslavnic, de pusnic, de sfant în toata legea, bombanind toata ziulica Viața Sfinților parinți.
Și de, bietul creștin adeseori se gandise: „Într-una, într-una, cruci peste cruci; cine face într-una cruci ca crucea se usuca”.
Dar, neavand încotro, chema pe batranul pravoslavnic ca sa taie porcul.
Taiara porcul.
Aprinsera un foc de paie cu cateva gateje; îl parlira, îl frecara cu caramida; îl spintecara; slaninile le facura în patru și le atarnara în podul casei.
La urma, romanul, mulțumit, vroi sa dea cateva bucați de carne pravoslavnicului. Batranul își facu cruce, se cutremura și cu nici un preț nu voi sa primeasca, zicand c-un glas de mucenic:
– Lasa, lasa, omul lui Dumnezeu, ca pentru Dumnezeu am muncit.
Ei, dar cine-mi fusese omul cu crucile!
De lacomia dracului, cand ești lacom, nici crucile, nici viețile sfinților nu te scapa. Uite așa, îi ramasese pe suflet slaninile, groase ca un lat de palma. Le simțea pe limba și în cerul gurii.
Pravoslavnicul aștepta pana dupa miezul nopții fara sa închida ochii, trudindu-se cu gandul cum sa ștearga slaninile spanzurate în podul casei.
Se gandi el ce se gandi, și înainte cu „Doamne-ajuta” și cu Sfanta Scriptura.
Cand ajunse la ușa vecinului, vecinul sarac, rupt de oboseala și ghemuit de frig, dormea dus, cu nevasta și cu copiii, claie peste gramada.
Cucernicul batran vru sa încerce cat de adanc le e somnul și, batand tare în ușa, zise:
– Deschideți voi ușile, și vi se vor deschide voua porțile raiului!
Aș! bieții oameni dormeau duși. Nu se auzi nici pis. Unul barim sa se fi întors dup-o parte p-alta. Ei, e greu sa ai naravul d-a te învarti cant îți ramane spatele gol. Și ei abia se potrivisera, spate în spate, cu nasul în velințele zdrențuite.
Vazand cucernicul batran ca dorm cu toții ca niște bolovani de piatra, începu și haț în dreapta, haț în stanga, pana descuie ușa omului. Înlauntru – iar ca sa vaza cum dorm – o lua popește, facand cruci late:
– Acesta este întunericul cel vecinic și scrașnirea dinților!
Și nimic, nici o scrașnire de dinți.
Cucernicul iar îi trase o cruce și puse mana pe barbat, și-l hațai, cantand prelung și tare:
– Balaurul acesta pe care l-ai zidit a-l batjocori pre dansul!
Aș! pace! Parca era mort balaurul acesta.
Dibuind pana la capatul celalalt al patului, dete peste muiere și zise:
– Marea aceasta, este mare și laaaataaa!
Învarti mainile pe deasupra copiilor!
– Acolo, juvini mari și mici, mari și mici… corabiile umbla!
Și încredințandu-se ca dorm toți ca niște bușteni, se duse în tinda, orbacai pana înnemuri scara și, așezand-o la gura podului, zise prelung și pe nas:
– Aceasta este scara pe care, pe care, vazutu-o-a Iacov în vis, și îngerii Domnului se suiau și se coborau…
Se sui în pod și puse mana pe slanini.
– Suitu-te-ai la înalțime și robitu-ai robiiiimeee!
Dar hop, ce cu gandul n-ar fi gandit, cand voi sa se coboare pe scara, tremurandu-i mainile, de frica și de frig, îi scapa o slanina. Slanina rabufni în niște strachini și le sparse cu mare zgomot, sa se fi deșteptat și pietrele.
Și pravoslavnicul facu o cruce și zise:
– Întristat este sufletul meu pana la moarte! Doamne, pazește-ma de ceasul acesta și ma izbavește de cel rau!
Omul din casa se deștepta, aprinse o lumanare și, vazand scara la gura podului și o slanina trantita jos, ridica toata casa în sus, înhața un retevei și se repezi pe scara.
Pravoslavnicul, speriat, rupse învelitoarea ca sa scape și zise cu glasul tremurand:
– Ruptu-ai sacul tau, Doamne; și m-ai, m-ai încins cu veselie!
Hoțul de pagubaș în pod, pravoslavnicul pe casa. Cand sa sara:
– Și șchiopii vor sari ca corbii!
Și baldabac jos.
Pagubașul dupa hoț. Fugi pravoslavnicul cu slaninile, fugi pagubașul. Și zvarrr! romanul cu reteveiul dupa cucernic și-l pocni în cap. De unde, hoțul sa caza?!
Și de durere, gonea de-i sfaraiau picioarele!
Și trecandu-și mana prin par și dand de sange:
– Unsu-ai, Doamne, cu unt, cu untdelemn capul meu!
Și bietul pagubaș, auzindu-l și vazand ca nu-l mai ajunge, se opri locului, încrucișa mainile pe piept, dadu din cap și zise și el cu glas lung, facand dupa glasul pravoslavnicului:
– Adevar zic voua, ca hoțul fuge mai uite decat pagubașul…
