Toamna, oraşul miroase a must, a miere şi ceară. I-atâta frunză în aurul lui Septembrie, că în ceasul asfinţitului până târziu la bruma lunii parcă-şi piaptănă părul despletit o fată din aurul Rhinului. Când bate luna plină numai copiii dorm, moşnegii şi cu babele; iar ceilalţi se duc cu vin şi must spre tinereţă, cu ţiganii care-s greerii vinului şi cu greerii care-s lăutarii stelelor. Şi după ce se scutură frunza nucului pe iarbă şi aripa rândunelii pe zarea lui Eminescu vezi! poamele tot nu pleacă din oraşul lor. Podul fiecărei case e plin de struguri spânzuraţi, care se zbârcesc dulce cu strafida în ei; iar la ferestre stau gutui şi mere, privind afară ca “fetele îndrăgostite. Iarna e foarte bine. Nimeni nu face nimic. Aşteaptă. Toţi se pregătesc de Crăciun. Astfel, ziua de iarnă cu foc în sobe e tot o noapte bună. Babele culeg vreascuri, ciorile-s babele cerului, ninge ca de-o mie de ani, azi, mâni şi poimâni, copiii se dau cu săniuţa, omul de omăt e primarul cu fălci şi burtă al satului alb, vine Crăciunul cu Sculaţi, sculaţi, boeri mari”, şi deodată toţi se deşteaptă în Aprilul rândunelelor, când fiecare pom îşi ninge singur floare nouă. E Crăciunul primăverii, care miroase ca turtele din Moldova a apă de flori şi miez de migdală. Iarna, trenul nu prea umblă. E mic şi nu poate. Şeful gării se duce la vânătoare cu sania. Odată cu primăvara trenul iesă din cutie.
Pleacă şi se’ntoarce iar dealungul verii şi al toamnei când încep gospodinele să fiarbă bulionul ş’apoi perjele pentru povidlă. Pe urmă îngheaţă apele, ninge, şi toate merg înainte, rămânând pe loc. Mai de căpetenie însă decât trenul şi anotimpurile în oraşul viilor e primarul. Dar nu va fi vorba despre el, ci despre Ilie Pânişoară care nu e cu pânea, ci cu felinarele. Aparţine primăriei, ca şi primarul. E trecut în buget. El gospodăreşte gazul şi fitilul tuturor felinarelor. El ştie ceasul când trebue să le aprindă, altul dela zi la zi, după cer şi anotimp. Ilie Pânişoară n’are nici casă, nici nevastă, nici copii. El are vinul în el, felinarele a- fară, şi măgarul tot Ilie după el, cu ale lui patru picioare şi două urechi. Desigur că Ilie Pânişoară e cel mai netrebnic fiu al oraşului. Oamenii spun că-i atât de beţiv încât şi gazul primăriei ar fi în stare să-l dea duşcă. Nu fiindcă-i gaz puturos îl lasă’n pace şi nul bea, ci din pricina felinarelor: i-s dragi aprinse. In tinereţele lui Ilie a fost crâşmar. După ce şi-a băut crâşma, n’a mai fost nimic. Dacă nu erau felinarele cu inimă de aur, Ilie ajungea cerşetor la crâşmă, nu la biserică până în ceasul iadului. Dar în ochii beţiei lui Ilie s’au ivit felinarele, înaintea dracilor cornuţi, şi Ilie a rămas cu un rost printre oameni, adică pe lângă ei, în coada lor, cu noaptea şi cu felinarele, urmat de cel şi mai codaş, Ilie-urechietul. Ilie-omul e ruşinea oraşului. Cetăţenii viilor s’ar mânia amarnic dacă ar afla că pana cronicarului s’a oprit dintâi, nesocotind cinul tuturor celorlalţi, tocmai la Ilie Pânişoară. Şi ar avea bună dreptate. Numai că Prăvale-Baba e celălalt nume şi poate cealaltă realitate sau irealitate a oraşului viilor. Ochii arzători ai lui Fănuţă, din mâna căruia a zburat îngerul, s’au deschis la Prăvale-Baba, şi tot acolo, când ploua pe floarea teilor, s’au închis de veci pe timpuriul lor destin. Şi dacă oraşul hărţilor, al oamenilor, al vieţii de toate zilele, oraşul social şi pitoresc, începe cu gara, cu primarul, cu instituţiile şi cu protipendada, Prăvale-Baba din ochii lui Fănuţă începe cu Ilie Pânişoară. Felinarele aprinse de mâna lui beţivă sporesc noaptea până’n stelele lumii de dincolo. Ilie Pânişoară e hotarul tainei din ochii copiilor, deschişi asupra lumii care se iveşte. * * Casa Damaschinilor e cea din urmă a uliţei Prăvale-Baba, aproape de cimitir. Nu e nici casă boerească, nici de mahala. E casa unei călugăriţe. Clopotele, toaca, brazii şi munţii Agapiei n’ar fi de mirare în jurul ei. E ca de-acolo. Dar parcă nici Prăvale-Baba nu-i tare din altă parte. Mai luminoase, dealurile sunt copilăria munţilor. Numai brazii nu-s; în locul lor sunt viile. Tăcerea e aceeaşi. Greerii, glasul păsărilor şi rarele lătrături de câni sună a limpede şi gravă singurătate, vrednică de acordul de culme al buciumului. Pe-acolo trec morţii spre crucile lor, şi rudele cu strae negre, ale morţilor. Damaschinii n’au ajuns în preajma cimitirului, izgoniţi, sau din întâmplare. Locul şi 1-a ales o străbunică a neamului, rămasă văduvă de tânără. Fiindcă avea un copil de crescut, nu s’a dus la mănăstire. Dar s’a călugărit acolo, lângă cimitirul Ştefanului ei, împărţindu-şi zilele între mormântul celui dus şi creşterea întru viaţă vrednică a celuilalt Ştefan. Ea singură şi-a statornicit locul văduviei, în apropierea cimitirului. Ca să poată vedea oricând de la fereastra ei candela inelului din mormânt, şi-a înălţat casa din temelii. Numai de asta casa Damaschinilor e mai înaltă decât celelalte: să vadă spre moarte, nu să se ridice spre viaţă. Oamenii i-au spus: Foişorul Văduvelor. Vorba a rămas, neagră, peste casa Damaschinilor. Căci din vcchi-străvechi Damaschinii au murit de tineri, lăsând văduve cu copii. Rar, Damaschin care să fi apucat moartea bătrâneţii. Cel mai vechi dintre cei ştiuţi a luptat în oastea lui Ştefan-cel-Mare şi a murit răpus de Lehi subt ochii Domnului. Deatunci tocmai, numele sfânt, Ştefan, a coborît ca o flacără de înviere peste morminte, din generaţie în generaţie, purtat de toţi bărbaţii neamului aprig. Alt Ştefan Damaschin a fost în pădure căpitan de haiduci. Dela el a rămas vorba fioros glumeaţă: Aista-i rostul Românului, să dea cep păgânului”. Şi acela, răpus de poteră, doarme în cimitirul de alături, între Ştefanii neamului lui. Dorm tare mulţi acolo, toţi tineri în moartea lor năpraznică, lăsând altora grija bătrâneţii. O Damaschină văduvă a lăsat o vorbă de pelin celor de după ea. O întreba cineva dacă nu-i prea singură c’un plod lângă cimitir. Ea a răspuns: Trăesc Cu Damaschinii mei, numai că noi suntem neam tăcut. Dar foişorul văduvelor nu e trist. E alb ca obrazul călugăriţelor: var. Acoperişul casei, ţuguiat, e de solz de şindrilă; în lumina lunii străluce ca zalea Ştefanului din oastea lui Ştefan, zărită printr’un abur de tămâe. Un cerdac de lemn o înconjură de jur în jur. In dos încep nucii viei. In faţă e o grădină mănăstirească, mărginită cu zaplaz. La poarta de lemn, mânerul unui clopot cu sârmă, o bancă şi un felinar acoperit de frunza unui nuc. Şi casa văduvelor Damaschin nu-i tristă, fiindcă aşa a lăsat Dumnezeu ca mereu un copil să ţie drumul vieţii. De-acolo, din foişorul văduvelor se vede tare frumos în marile nopţi ale verii luna cu luceafărul, ca Maica Domnului cu pruncul Isus în braţe. E o înaltă stemă a neamului, lăsată de cer numai noaptea, când între dincoace şi dincolo, prin som s’aprind, văzute, semnele nevă nul luminii, zutului. * Neamul Machedonilor se învecinează în vechime cu neamul Damaschinilor. Arme şi ulcele cu vin au zăngănit, sunat şi strălucit alături în manile străbunilor. Scripca lăutarilor îşi mai. aduce aminte, când s’arată poteca lunii în codrul nopţii, şi astfel zice: Foae verde de pelin De pelin şi ibrişin Vin de unde-i numai vin Maci de sânge de păgân Cine vin fără suspin? Machedon şi Damaschin. Că aşa li-i dat tain De tătucul cer creştin. Bând ploscuţa de-a călare Gâl-gâl-gâl prin iarbă mare Tot zorind din zare’n zare Peste dealuri şi ponoare Peste ape şi răzoare Unde-i zvoană la hotare. Paloş, flintă şi chistoale Pârtie cotropitoare In desimile tătare. Ş’apoi iarăşi de-a călare Cu ochiri iscoditoare Şi moartea la cingătoare.
Alelei, tu fată mare, Sai zvârlugă în chicioare Lasă fusul în fuioare Zvârle coada pe spinare Şi aţine-te în cale. Busuioacă, sprintenoacă Cu obraz de promoroacă Numai bună pentru gioacă. Cu gura ca fragele Rumenele, dragele, Cu părul ca murele Albastre, negruţule, Pântec ca ploscuţele Galeşe, plinuţele Şi ţâţa ca merele Să crape muierile. Năltuţă ca nalbele Sprintenele, dalbele Fragedă ca zorile Când se coc cireşele, Manile cu florile Râsul cu viorile Dinţii ca oiţele Când dau garofiţele, Pulpa ca ulcelele. Mijloc ca inelele, Ochioasă ca stelele In apa fântânilor, Năiboasă ca ielele.
Du-te, fată-hăi, plocon Că s’aude mândru zvon De copită şi de om. Ia-ţi cofiţa inimii Cu zmeura sângelui In calea voinicului. Frunzuliţă de pelin Albă, ca pânza de in, Zboară prin miros de fân Sau de floare de salcâm, Fă-ţi cruce şi stuche’n sân Să nu-ţi hie ceas hapsân, Foae verde de Rumân, Că din sus vin şi tot vin, I-auzi cum alungă lin, Vin de unde-i numai vin Maci de sânge de păgân Cu crucea ascunsă’n sân Şi musteaţa ‘n şfichi hain Machedon şi Damaschin. Dă-te, fată-hăi plocon, Că-s ca doi feciori de Domn Crăişorii lui N’Adorm Damaschin şi Machedon. Ieşi-le pe la răscruci Unde-i dorul cu năluci Ca o apă din uluci. Ochiul lor mi te apuce Braţul lor mi te ridice.
Trapul lor mi te hurduce Geana lor mi te furnice In trupşor să’nceapă bice Gura lor focul să-şi pice Inima să ţi-o despice. Foae verde ciucure, Unu-au fost ia luptă gre, Tot unu la dragoste. * Foae verde de trifoi De trifoi cu patru foi, Fată-hăi cu umeri goi, Să vii calare la noi Cu cozile între doi Din pănuşi de păpuşoi, Pe şeaua voinicului In bătaia vântului Pe creasta pământului Cu steaua buricului”. I Pe drumurile de strună ale cântecului, în ceasurile adânci ale lunii, când vinul luceşte în pahare şi candelele ard asemeni în cimitire, ei vin din nou >pe locurile timpului lor, maci de sânge de păgân. Aprigi şi Damaschinii, straşnici şi Machedonii, cu sabia virtuţii în teaca păcatului. Mari iubitori de moşie, de vin şi de muiere. Avea nevoe de rugăciuni şi viaţa lor atinsă de ispite şi sufletul lor pornit pe drumurile fără de întoarcere. Cine să se roage? Femeile lor, săracele. Şi dacă Damaschinii, mai aproape de moarte decât de viaţă, nu lăsau decât văduve cu câte-un alt Ştefan, seminţa Machedonilor rodea şi fete. Unele urmau calea mamelor, iubind şi înmulţindu-se; iar altele, măcar câte una din fiecare generaţie, luau drumul mănăstirii, păstrându-se fecioare în văduvia monahicească, alături de Mântuitor, grijind de-acolo, în genunchi şi veghe, sufletele cumpliţilor strămoşi. Două Damaschine, Tavefta şi Velasia, au fost Stareţe la Văratec; iar alta, Agafia, Stareţă la Agafton. Când cea din urmă dintre Machedoni, Domnica, a venit la maică-sa, cu sfiala albă dinspre trandafir, i-a pupat mâna şi i-a şoptit că i-i drag un băiat, surorile ei mai mari erau de mult călugărite Maica Macrina şi Maica Onufria lăsând-o singură pe mezina lor în ursita lumească. Şi cum i-o fi zicând? s’a încruntat Coana Săftica Machedon, pot’rivindu-şi ochelarii pe după urechi şi ascuţindu-şi privirile prin sticle. Urechile Domnicăi ardeau ca balaşa candelii. Ştefan Damaschin, a spus povestea buzelor. Da ce-i casa mea, fată hăi, cimitir? Două la mănăstire şi una la văduvie!, La văduvie? D’apui cum, Doamne iartă-mă. Parcă tu nu ştii afurisenia Damaschinilor! Aiştia nu-şi ieu mirese, ei lasă văduve. Nu-mi trebue ginere strigoi, nici fată gospodină de candeli. Şi Coana Săftica Machedon, cu toate că Domnica a plâns în poala ei, n’a vrut să audă de una ca aiasta. Neînduplecată când lua o hotărîre Machedon, Coana Săftica uitase că Domnica e odrasla neamului ei înainte de a-i fi ascultătoare fiică, şi că de asemeni şi maicuseamă, Ştefan Damaschin Puşcaşul, cum i se spunea e năpraznicul fiu, nepot şi strănepot al Ştefanilor. Şi-a adus însă deîndată aminte când s’a trezit într’o dimineaţă fără Domnica. Plecase noaptea, luându-şi calabalâcul. Coana Săftica, fără să pregete, a dat fuga. cât o ajutau picioarele şi mânia, la Foişorul Văduvelor, dar totul era închis. Ştefan Machedon fugise cu Domnica. Ducă-se, a oftat cu afurisenie Coana Săftica, şi s’a tot dus şi ea după celelalte fete la Mănăstire, vânzându-şi casa, via şi livada. * * Ştefan şi Domnica s’au cununat iureş într’un sat, ş’apoi Domnica 1-a urmat în pădurea care şi ea era mireasă cu frunză şi cu lună nouă. încă mai de mult, un bogătaş din părţile acele, care cunoştea şi neamul Damaschinilor şi faima pustei lui Ştefan, îl îndemna să-i fie pădurar. Dar Ştefan, cu toate că sângele îl trăgea într’acolo, nu se îndurase să lase pustiu foişorul văduvelor şi pe alte mâni uituce şi nepăsătoare candelile Ştefanilor. împotrivirea Coanei Săftica însă, îl hotărîse deodată, făcându-1 să treacă peste toate. Dragostea lui luase drumul de frunză verde al cântecului şi al haiduciei. Casă de bârne, în inima pădurii. Un an, Domnica fusese stăpână şi roabă, iar Ştefan, robul Domnicăi şi stăpânul pădurii. Se ducea la treaba lui călare, pe poteci de el ştiute, şi venea cu chiot. Domnica îl aştepta singură, fără frică dragostea nu-i un început de vitejie? la lumina unui foc de vreascuri, care făcea să-i crească umbra pe subt crengi, cu inima, spre cel care venea ca dintr’un cântec, spre fata lui de taină”: aşa-i spunea bărbatul aspru şi puţin la vorbă, din neamul tăcerilor de subt cruci. Uneori o lua cu el călare, noaptea, când tăcerea-i naltă până’n stele. Şi el mirosea ca un copac din pădure: bărbat. Ea se strângea dulce la pieptul lui şi se lăsa dusă. Ii era drag cu sfâşâiere; mătasa dragostii i se tăia mereu în inimă. Toate stelele căzătoare spuneau c’aşa-i şi viaţa Ştefanilor. Uneori, fericită!? i se umpleau ochii de lacrimi în galopul nopţii. De ce plângi? o întreba. Fiindcă-s proastă. Dar el ştia de ce plânge subt stele, şi-i era şi mai dragă, tânără, albă, fată de taină, rătăcită ca un funigel în galopul ursitei lui. Odată îi adusese un pui de căprioară: să-i ţie fetei de urît.
Spuneau ei, privindu-1: puiul nostru. Cu el erau trei, şi alături de ochii lui de înger, dragostea lor se îmbuna, uitându-şi luptele, într’o evlavie blând odihnitoare, ca subt candele aprinse de pădure. Delaovreme însă, Domnica a priceput cu trupul vorba poveştilor din copilărie:…şi Domniţa a căzut grea”. Trupul ei îşi plecase deodată aripele ridicate înspre viaţă; cu dragostea oprită şi închegată în el, se îngreuiase spre pământ, rodit. N’a spus. A gândit, a visat ş’a aşteptat, ascultându-şi trupul adâncit până în sufletul strămoşilor. – într’o noapte Ştefan n’a mai găsit puiul de căprioară. Unde-i? I-am dat drumul în pădure. Mâna Domnicăi a alungat de pe frunte şi pleoape fulgerul mâniei lui. Apoi obrazul ei a zâmbit cu ceaţă: Iţi vine alt pui. Al tău. Şi după şoaptă, capul ei s’a plecat ostenit pe umărul bărbatului. % Ştefan a tăcut, boltit în el, cu braţul strângându-şi taina. Era ceas târziu de noapte neagră, depărtat viscolită de Calea-Robilor. Omul gândea. Pădurea cu lemnul şi vietăţile ei; cerul cu strămileniile şi stelele lui; pământul cu mormintele şi primăverile lui; omul, între toate, cu zilele lui ca iarba câmpului, venind de demult cu viaţa morţilor, făcându-şi punte peste moarte cu cei din dragostea lui purceşi. Şi Dumnezeu, în taină şi cu taină peste toate: peste om, peste pădure, peste cer, aprins între cele stinse… Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…”, începuse gândul lui Ştefan Machedon. Buzele tăceau, dar rugăciunea gândului răsuna în bătaia inimii, ca un mare pas veşnic peste necuprins. Acolo, în miezul fetei lui de taină, începea viaţă nouă, venită din el şi din Ştefanii Damaschini. Erau de faţă toţi Ştefanii, şi parcă şi el era între ei, în pădurea puiului… Ştefan. Numele celui nenăscut, rostit de fiul celorlalţi Ştefani, a răsunat straniu în veghea umbrelor. Domnica a tresărit, cu manile deodată sloi, căci ochii ei duşi printre stele, ştiau că lumina Ştefanilor e candela. Poate că-i fată, a oftat ea. A dus-o să nască în foişorul văduvelor, el împărţindu-se între pădure şi casă. Ca s’o cruţe, îi tocmise o babă să vadă de ale gospodăriei. Baba cam surdă, cam chioară şi cam şue parcă uita uneori că Domnica aşteaptă prunc, împletindu-i hăinuţe, şi după ce-şi isprăvea treaba, vorbind singură, se aşeza la picioarele Domnicăi, nechemată, şi începea să-i spue poveşti, ca unui plod. Totuşi, Domnica le asculta cu dragă inimă, pentru cel din ea, în timp ce degetele împleteau tot pentru el,, pregătindu-şi suflet cu poveste pentru mugurul mamei. Astfel, ascultase din nou povestea locului, cea cu Prăvale-Baba. Căci râpa de după cimitir nu era decât adâncitura unei căderi năpraznice. Acolo, Făt-Frumos călare cu Ileana lui Ileana, trăsese paloşul, se răsucise’n şea şi lovise’n sus, în noaptea zilei. Vidma, lovită’n plin, se răsturnase ca un nour de gunoae, şi căzuse, însemnând prăpastie, mistuită apoi în măruntaele pământului….huştiuliuc! Maică, măiculiţa me, se căina baba; sâ hi văzut negreaţă şi putoare ci era! Afurisănia iadului! Domnica, prinsă de somnul poveştilor, întrebase naiv: Şi Făt-Frumos? Ei, iaca treabă! S’o gospodărit şi el cu fata lui, câ doar nu era să trăiască uşărnic toată viaţa! Hai la culcare că te’ncleie somn». Baba era cu somnul. Se culca şi huruia de somn, aducând zvoană de om între atâtea gânduri şi tăceri. Felinarul dela poartă, aprins în fiecare seară de Ilie Pânişoară, punea o candelă mare subt nuc. Dincolo, mai în deal, ardeau candelile celelalte. Sus, stelele. Departe, pădurea lui Ştefan. Şi din adâncul Domnicăi, ca dintr’o vreme deschisă, venea alt Damaschin; băiat ori fată? Cumplită întrebare în foişorul văduvelor. Astfel se pregătea Domnica să fie mamă. Iar tatăl, venind în trap iute pe uliţa Prăvale-Baba, într’o seară, la ceasul luminilor, a dat chiot mare, să-l audă Domnica lui şi să-l întâmpine. Dar în cerdac n’au ieşit decât nişte babe. Ei? le-a ‘ntrebat el aspru, încălecat cum era, cu pintenii frământaţi. Să-ţi trăiască Ştefan. Ştefan Damaschin şi-a umflat pieptul, s’a uitat, săltându-se în scări, spre candelile cimitirului; apoi, cu ochii de-acolo înspre’ casă, şi-a făcut o cruce mare şi a spus: Amin. Iar pe urmă, a dat chiot tare spre pădure, şi-a bătut calul pe grumaz, şi-a murmurat: Măi, ne vine stăpân tânăr! Şi după ce.şi-a sărutat nevasta, cu toată împotrivirea ei şi-a babelor, 1-a luat pe Ştefan in braţe şi 1-a dus afară să-l arate cerului şi calului. Iar după ce 1-a pus din nou în braţele Domnicăi şi după ce-a dat duşcă unul, două, trei pahare cu rachiu, ciocnind cu babele să le îmbete şi pe ele, s’a dus afară, şi-a suflecat mânecele şi a început să pregătească lemne pentru scrânciobul lui Ştefăniţă. Astfel că tocmai târziu noaptea, după ce s’a potolit şi s’a aşezat şi el în pat, a înţeles din lacrimile Domnicăi că nu ştie tot, că se mai întâmplase ceva. Intr’adevăr, fătul nu venise singur pe lume; o soră de gemăn îl însoţea. Dar abea născută, fetiţa îşi dăduse sufletul, fără să clipească măcar odată în lumină, steaua ei stinsă punând semnul morţii la ‘nceputul drumului cel din urmă Damaschin. Căci dacă fetiţa, pentru alţii nu era decât sora Iui moartă, în sufletul greu de superstiţii al
Domnicăi, copilul parcă venise pe lume odată cu sora lui: moartea. * Ochii copilului erau argintii albaştri, ca fumul de tămâie pornit în lumină; atât de luminoşi erau, încât în jurul lor, totul, lucruri şi oameni, păreau că aparţin umbrei mânjite şi întunericului spălăcit. \ Ochii Domnicăi erau albaştri ca cerul Paştelui; într’ai copilului ei însă, cerul se îndepărtase, abea stând în transparenţele unei slăvite lumini. Ardeau. Iţi venea să clipeşti, pri- «. vindu-i. Atât numai era viaţă în copilul somnoros şi tăcut. Pâlpâirea aceia ca de ierburi cu greeri, scâncetul acela mieunător de pui de pisică, schelălăitul acela subţirel de căţeluşi orbi, care vestesc copilul nou născut, erau înlocuite în leagănul acestuia printr’o tăcere de stea. Şi vorbele şi cântecele se sfiau în jurul leagănului lui. Numai ochii celorlalţi îi priveau ochii fără gând, dimineaţa lor de dincolo adusă ca de versul Mioriţei: Pe-o gură de rai, mări se iviră”. Astfel erau ochii copilului: Mări se iviră”. Şi mereu, în sufletul Domnicăi, lumina lor de rai era cu moarte, cum e şi lumina Mioriţei. * * L-au botezat Ştefan, fireşte. Manile Domnicăi erau prea slabe ca să-şi poată apăra copilul de numele care plutea ca un uliu domnesc de-asupra Damaschinilor. Tată-său îi spunea cu zâmbet Ştefăniţă, aşteptându-1 să fie Ştefan. Buzele Domnicăi însă, îl lăsau fără nume, spunându-i puiul mamei. El nu ştia nimic. Când nu dormea, privea mereu, tăcut ca o floare de cetate veche. N’o fi mut? se întrebau babele înde ele, necutezând s’o cerceteze pe Domnica. Dar nici tată-său, nici maică-sa nu-şi puneau astfel de întrebări, fiindcă şi unul şi altul vorbeau cu el în felul lor adică singuri : cu cântece, mama, pe care el părea că tot cu ochii le ascultă, şi cu glas gros, tata, pe care fără spaimă îl privea, senin ca un tău cu ursul pe mal. In faţa casei răsărise scrânciobul împodobit cu flori albastre în cinstea ochilor lui; La poartă îl aştepta calul, parcă îndemnându-i creşterea spre ducă şi spre voinicie. Dar braţele Domnicăi, nu lăsau să-l poarte într’acolo braţele tatei. E drept, calul şi stăpânul veneau ca vântul şi asemenea plecau, zmulgând frunză tristă din inima Domnicăi, lăsând în faţa casei şi un gol, dar şi pacea luminii şi.1 Morilor. Ştefan era mereu pe drumuri, agoni ind pentru ai lui oarecum tot prin luptă, i.ilare şi cu puşca pe spinare, ca şi strămoşii. Domnica trăia ca o văduvă deşi nu era: încă… ‘ >l>razul ei nu mai avea tinereţa din pădure; nici inima, focul şi vitejia de-acolo. Chipul i c subţiase, ca după veghe lungă şi nesomn; ochii i se adânciseră în orbitele cu umbră; spinarea, îndoită mereu spre copil, păstra un fel de aplecare, ca a călugăriţelor deprinse cu bolta bisericii şi mătăniile; iar cântecul buzelor nu era al bucuriei, ci al mamei. Copilul se trăgea singur spre lumină; nu-i plăcea umbra. In casă, ochii lui urmăreau mereu obrazul ferestrelor; iar seara, la aprinsul lămpilor, clipea şi se uita şi iar clipea, vrând parcă să apuce cu genele fructul de aur copt în manile mamei şi lăsat acolo în aburul lui bălai. Uneori şi manile lui, mici ca pentru stele, porneau din leagăn sau din braţele ma-, mei spre luminişul ferestrelor. Domnica i-a cetit şi împlinit voia, ducându-1 în cerdac. Ca să-l ferească de prea mare soare, manile ei au împletii pe sforicele pasul de frunză în sus al zorelelor Când au început să deschidă ochii florile cu nume de vorbă veche şi luminii nonă hună-dimineaţa, mai mici decât el în vârsta lor de clipe, el nu s’a mulţumit să le privească numai, dar le-a vorbit cu sunete, cercând parcă să afle dela ele veşti de dincolo. Domnica i-a cules o bună-dimineaţa şi i-a dat-o, strângându-i degetele asupra ei. N’a dus-o la gură, cum fac copiii. O altă foame era în el, mai nobilă decât a trupului: o foame de necunoscutul în care parcă-parcă e o amintire a sufletului, o speranţă, o minune, un început de înger regăsit cu o atingere a minţii şi pierdut în aceiaşi clipă. E oare dorul o sonoritate de bucium a sufletului întreg? Nu se naşte oare dorul odată cu viaţa, înainte ca sufletul să fi cunoscut lumea şi dragostea, omul şi durerea? Era poate în ochii copilului un dor de el, de depărtarea fiinţei lui viitoare, prin floai ea care-1 privea dinafară. Cu floarea în mână tnână’n mână a adormit, căci somnul c lângă vis ca noaptea lângă stele. Acolo-i plăcea lui, pe cerdac, lângă zorele. Ca să I păzească de ţânţarii venetici, Domnii.1 i.1 IM ut hotar de. busuioc al cărui miroa mănăstires< creşte şi subt icoane, în răcoarea bisericelor, doarme şi în părul fetelor îndrăgostite, alunecă şi din struguri în vin,,i se aprinde dulce şi’n sângele piersicii. Busuioc în oale, cu frunzuliţă dârză şi deasă, ca un buzdugan vegetal. Spre seară, când cerul j dii în stele într’o rumeneală de bostan copt I a zărk apusului, când miroase a fum şi a I floare, când colbul e mai leneş în culori dej soare, Domnica venea cu stropitoarea şi turna beteală fragedă pe oastea copilului. Viaţa ei căpăta un fel de zâmbet numai fiindcă se’ndrepta spre ochii copilului; prin ei se lumina, ducându-se în ei. înainte să-l adoarmă, îl purta în braţe prin faţa casei, până la scrânciob, până la portiţă. Noaptea de vară murmura cu greerii cântec de leagăn. Fiecare pom îşi strângea fructele în braţe. Fiecare pom era o mamă. Şi noaptea de vară nu era decât o noapte a mamelor, unele cu crengi, altele cu braţe.
Dar nu departe de casă şi tare aproape de ochi şi suflet, ardeau în cimitir candelile Damaschinilor, luminile Ştefanilor. De aceia, deseori, nesomnul Domnicăi se plimba pe-afară.cu somnul copilului în braţe, buzele ei uitând şi cântecul lăsat pe seama greerilor al căror nani-nani de argint şi stea plutea deopotrivă pe somnul băiatului şi moartea fetiţei. * * * Dintăi au venit ochii. Apoi a venit cântecul. Rândunica mare, ducându-se şi întorcându-se la cuibul ei, spune ci-i, ci-i; şi cuibul nu spune nimic, tace rotund ca o punguţă cu bănuţi de puf. I)ar inli’o zi, şi ITRri subţire decât glasul rândunicei, cuibul e un cor: ci-i? ci-i? Şi nu e mama numai rândunica, dar şi cântecul lot mama e: unul mai mic a început cu vestea, altoi jdasuri. Toate’nl loi esr şi se’nmulţesc astfel pe creangă şi în leagăn, în cuib şi’n casă. Ma-ma, ma-ma. Spunea Domnica; cel mic răspundea. Vorbe purcese din seminţa lor. Obrazul Domnicăi era mai mult decât zâmbet; înflorea. Cel mic spunea, chiar fără să-i îngâne buzele: Ma-ma, ma-ma, şi lumea începea astfel în miezul inimii Domnicăi. Apoi au venit zilele, nu ale săptămânii, nu ale lunii, nu ale anului; zilele copilului cu mama alături. Azi îi Luni, spunea Domnica, vorbind către ochii albaştri. Şi deschidea uşa să intre dimineaţa zilei în odaia crăişorului ei. Buna dimineaţa, Luni, vorbea ea cu glas mai subţirel, ca din partea copilului. Ce ne-ai adus mata nouă? Vorbea din prag, jumătate cu ziua care intra, jumătate cu ziua care intrase. Şi se ducea afară şi venea c’o floare roşit; în mână. Acum ma-ma era Luni, cu dar de floare roşie pentru copil cu ochi albaştri: să nu-1 dioache celelalte zile ale săptămânii.. Pe la aprinsul luminilor, Luni se ducea la culcare, după ce-1 săruta pe frunte. Iar el, prin glasul lui ma-ma îi spunea: – Noapte bună, Luni, şi să te mai întorci pe la mine. Aşa că fiecare zi în fiecare zi ferestrele se luminează altfel şi ochii tot altfel le văd, purta două nume: ma-ma şi încă unul: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă, intrând cu dimineaţă şi cu dar de floare sau mărgică în odaia copilului, plecând cu bună-cuviinţă şi făgăduială de întoarcere. Iar Duminică, ziua care cântă din clopote, Domnica se gătea nu fiindcă era Duminică, ci fiindcă ea trebuia să fie Duminica celui cu ochi albaştri. Duminica era ma-ma cu cercei la urechi, mărgean în jurul gâtului şi bangbang la fereastră. Apoi a venit o dihanie mare şi blănoasă, cu ochi de foc galben, ţepi în vârful botului şi coadă bârligatii. Ma-ma, a spus cel mic, arătând spre balaur. Nu. Asta-i mâţă, 1-a învăţat Domnica. Spune miau, spune sfrr… Şi Domnica a făcut miau, a făcut sfrr. Copilul se uita minunat şi la ma-ma şi la mâţă; şi la buzele mamei, care spuneau altăceva decât vorbe, şi la ochii mâţei care-1 privea cu capul într’o parte şi adulmecare, rămasă singură pe puntea dintre cei-doi-fărăcoadă. Aşa că şi mâţa a avui două nume: ma-ma şi încă unul, greu de ţinui minte, dar care era cel care făcea miau şi sfrr când vrea ma-ma sa fie cu ochi galbeni, ţepi şi coadă, dincolo de ea, alaiuri, ea rămânând aceiaşi în ochii lui. Intr’altă zi, ma-ma 1-a dus să vadă în cerdac un chichirighi cu floare roşie pe cap şi ochii laoparte. Cum 1-a văzut chichirighi a dat din mâni şi a plecat pe sus în jos. Hau-hau, mai mare decât miau-şi-sfrr, a venit cu coada’n sus, când 1-a chemat ma-ma şi a fugit cu coada între picioare, tot întorcând botul în urmă când i-a spus ceva ma-ma cu glasul scurt. Toate cele erau două şi tot două nume aveau: odată ma-ma, şi apoi plecau de lângă ma-ma, având şi un alt nume, al lor, pe care-1 ştia numai ma-ma. Dar cum buzele copilului erau mai cu osebire sigure sigure cu mândrie pe cele două silabe de ciripit, el spunea ma-ma la tot ce vedea şi auzea. Fereastra era ma-ma, Luni, Marţi, Miercuri, Joi, şi’n toate zilele; mâţa tot ma-ma cu miau şi sfrr; floarea asemeni, scrânciobul asemeni. Tot ce-1 înconjura, tot ce-i venea în ochi şi în ureche era ma-ma. Şi până’n inimă ce-1 ajungea, cu bucurie sau nedumerire, tot ma-ma era. Aşa începe lumea: cu o mamă. \ Apoi începe viaţa. Iar într’o zi a venit un ni-ha-ha-ha, mare cât o Duminică, şi-a stat la poartă pe patru picioare cu coadă; ş’apoi numai două au venit spre ma-ma, şi cel cu ele, luându-1 pe Ştefăniţă- Ştefăniţă-Ştefăniţă-băiatul-tatei din braţele lui ma-ma în braţe groase şi lemnoase, care miroseau altfel decât tot ce era în casă şi peafară cu zorele, busuioc, iarbă şi frunză pădureţul fuma mahorcă, l-au furat, dus, purtat, şi la urmă, cel cu glas gros i-a tunat ceva în obraz, privindu-1 cu ochi negri ca înainte de aprinsul lămpilor. Copilul a privit-o pe ma-ma care ca întotdeauna era acolo, ea aceiaşi, şi tot ea, altăceva, lângă ea, şi a spus cât 1-a ţinut gura: Ma-ma. Ta-ta. Ma-ma, s’au îndărătnicit subţirel buzele lui.
