Era spre sfarşitul primaverii. Mama cloşca statuse trei saptamani pe cuib şi încalzise noua oua mari şi roşcate. Era sleita de puteri, dar cu toate acestea, abia aştepta sa-şi vada odrasele.
Şi iata ca primul piuit se auzi. Un puişor galben şi cu puful umed rupse coaja oului şi ieşi la lumina zilei strigand cat putea. Mama-cloşca îl baga sub aripi, îl încalzi şi îl linişti. Apoi, unul şi înca unul, ieşira toţi din întunericul în care statusera pana acum, abia ţinandu-se pe picioare.
Dar cloşca nu statu mult pe ganduri. A doua zi îşi scoase odrasele la plimbare, mandra, nevoie mare, dar şi cu ochii în patru, ca nu cumva vreun duşman nevazut sa le faca rau. Un colţ de iarba, o rama, o firimitura, erau tot atatea prilejuri ca mama sa cheme puii la ea şi sa-i numere.
Am uitat sa va spun ca, unul dintre puişori avea un moţ dragalaş, care-l deosebea de fraţiorii lui. Cloşca observase de la început acest amanunt, dar pentru ea toţi puişorii erau la fel de frumoşi şi deştepţi, grija de a-i apara era mult mai importanta decat moţul puişorului.
Cu toate acestea ceilalţi puişori nu conteneau în a admira moţul fraţiorului lor, ba chiar se mai şi certau uneori din aceasta cauza.
– Încetaţi, le spunea mama-cloşca, moţul nu îl va hrani şi nu îl va feri de primejdii! Învaţaţi mai bine ce trebuie sa faceţi daca vulpea sau uliul va da tarcoale.
Puişorul moţat îi dadea dreptate mamei lui, dar pe undeva, în adancul sufletului lui, simţea un fel de mandrie şi bucurie pentru ca era puişorul cu moţ.
Într-o zi, puişorul se apropie mai mult de malul raului. Privea cu jind la boboceii de raţa care înotau voiniceşte, se scufundau cu capul în apa, facand tot felul de giumbuşlucuri. Şi nici macar nu aveau moţ! Ştia ca nu avea voie sa intre în rau, dar tare s-ar mai fi jucat şi el!
Deodata observa pe malul raului o barcuţa facuta din hartie. Ce-ar fi sa o încerce? Nu cumva chiar pentru el fusese pusa acolo? Doar era puişorul moţat! Se apropie de barcuţa, o împinse şi încerca sa se urce în ea. Atunci, o broscuţa care se afla în apropiere îi striga:
– Hei, este doar o barcuţa de hartie! Se va uda şi se va rupe! Nu este bine ce faci!
– Ce animal urat! zise puişorul. Cum şi-o fi închipuind ca eu, puişorul moţat, am sa ascult vorbele ei? Şi pleca mai departe.
Trecu pe langa un peştisor jucauş. Acesta se lua dupa barcuţa şi striga:
– Opreşte-te, e doar o barcuţa de hartie! Se va uda şi se va rupe!
– Ce-ţi pasa ţie? Daca se va rupe, îmi voi întinde aripile şi voi zbura…
Barcuţa se udase deja şi începuse sa se laţeasca. O libelula trecu prin apropierea puişorului, se învarti puţin în jurul lui, dupa care zumzai:
– Ce puişor prostuţ! În curand va fi vai şi amar de puful lui.
Dar puişorul nu putu sa-i mai raspunda. Barcuţa începuse sa se scufunde. Încerca sa zboare, dar aripile nu i-au fost de niciun folos. Se uita spre mal şi îl cuprise spaima. Ce departe era malul de el! Şi apa era aşa de rece!
Dragi copii, daca v-aţi fi uitat în acel moment spre rau, aţi fi vazut o broscuţa, un peştişor şi o libelula care se trudeau sa scoata un puişor din apa. Nu a fost uşor, dar cei trei şi-au unit forţele şi au reuşit sa înfranga puterea raului.
Ajuns pe mal, puişorul nu ştia cui sa mulţumeasca mai întai. Era tare ruşinat de felul cum se purtase! Şi-a zvantat puful galbui la soare, apoi a pornit-o printre ierburi catre fraţiorii lui care ciuguleau liniştiţi pe langa mama lor. Oare le va povesti ce i s-a întamplat? Voi ce credeţi?
