Cica Decebal avea o sora numita Dochia. Era aşa de tînara, de viteaza şi de frumoasa încat, atunci cand a vazut-o, împaratul Traian a prins mare dragoste pentru dansa. I-a zis: „Te-am vazut, Dochia, cu cat curaj ţi-ai aparat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, cand eu l-am biruit pe fratele tau Decebal şi am cucerit Dacia, iar razboiul s-a sfarşit, vreau sa vii cu mine la Roma. Vei trai acolo în bogaţie şi marire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. „Mulţumesc, împarate” a zis Dochia. Admir vitejia şi bunatatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge”. „De ce?” „Pentru ca sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zileie ca sa nu ajunga prizonierul tau. Oricît de frumos ar fi palatul tau, eu acolo tot o biata roaba aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; daca vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tai, sa se zamisleasca un nou popor, care sa aiba în firea lui darzenia şi vitejia noastra şi mareţia voastra. Eu însa de aici nu plec, voiesc sa ma îngrop aici, în pamîntul sfant al Daciei”.
Traian împaratul i-a ascultat povaţa. Dar cand a aflat ca Dochia a luat o turma de mioare, s-a facut pastoriţa şi a urcat în munţi, departe, s-a suparat foc. Fiind el împarat mare şi puternic, a vrut ca macar sora lui Decebal sa-i fie, ca o podoaba în carul de triumf. Şi-a luat caţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmarirea Dochiei. A mers zile şi saptamani, peste dealuri şi vai. A gasit-o abia în varful muntelui Ceahlau: paştea oile, pe un plai înclinat catre soare, cu iarba deasa şi flori multe albe, roşii şi albastre.
„Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!”. „Nu, împarate! mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roaba.” „Îţi vreau binele, Dochia: ai sa traieşti în „mare bogaţie!” — „Daca-mi vrei binele, lasa-ma în ţara mea, aici, în Dacia”.
Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te rapesc!” Şi a şi facut semn ostaşilor s-o prinda.
Speriata, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stana de piatra ma fac şi raaman aici în ţara mea!”.
În adevar, cat ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasa, cu toate mioarele ei, raspandite pe pajişte, s-au prefacut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Cînd şi-a venit în fire, a zis: „N-am_ce face; dacii,barbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stîncile lor. Nu pot decat sa ascult sfatul Dochiei si sa aduc aici cat mai mulţi romani.
Şi zicand aşa, Traian s-a întors la Roma.
Iar pe muntele Ceahlau se vede şi azi o stanca înalta, ca o pastoriţa, iar în jur cateva zeci de stanci rasfirate pe plai, ca nişte oi brumarii.
Din strabuni, romanii zic acelor stanci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare”.
