Olarul framanta lutul în palmele sale şi apoi îi dadea forma şi chip. Roata lui se învartea ca într-o hora şi pe ea se aratau ulcioare şi vase minunat maiestrite. În fiecare punea cate ceva din inima sa, din visarea sa, şi de aceea toate pareau pline de viaţa. Cupele înalte pareau pasari gata de zbor, oalele cele mari şopteau ceva între ele, canile erau gata sa se joace, iar ulcioarele se uitau cuminţi în ochii meşterului lor, gata sa-l întrebe unde sunt fantanile cu apa.
Şi iata ca într-o zi trecu pe la poarta olarului un învaţat şi-l întreba:
– E greu oare sa faci atatea minuni? Nu te dor mainile?
Olarul îi raspunse:
– Nu m-am gandit niciodata nici la greu şi nici la osteneala mainilor. Noaptea visez chipuri noi de cupe şi ulcioare, iar a doua zi lutul mi se supune şi roata canta, şi degetele canta.
– Fii binecuvantat, îi spuse învaţatul, iar mesterul olar îi darui o cupa.
În alta zi se opri pe-acolo un negustor şi-l întreba:
– Caştigi mult cu meşteşugul acesta?
– Nu m-am gandit niciodata la castig. Atata doar ca nu duc lipsa de paine şi sare, iar copiii mei nu umbla în zdrenţe.
Într-o vara, un crai strain coborî din radvanul sau aurit şi se minuna de meşterul olar:
– N-ai vrea sa vii la curtea mea sa ma mandresc cu tine? Ti-aş da strai de matase şi încalţari de preţ. Te-aş purta prin cetaţi vestite şi prin paduri la vanatoare. Ai lua parte la ospaţurile mele cu muzicanţi şi vinuri dulci şi ţi-aş da randaşi sa-şi murdareasca ei mainile si slugi sa-ţi învarteasca roata… O roata, dar nu ca asta, o roata din marmura alba. Şi tu numai le-ai spune ce trebuie sa faca. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor şi ţi se va da cinstea cuvenita la fel ca paharnicului, ca vornicului.
– Maria-ta, îti mulţumesc de gandurile cele bune, dar eu înca nu pot sa-ţi dau nici un raspuns. Trebuie sa chibzuiesc, sa cantaresc lucrurile. Şi daca va fi sa viu la curtea Mariei tale, voi veni, iar daca nu voi putea, sa nu ai pricina asupra mea.
Craiul zambi şi-i facu semne vizitiului sa-ndemne caii. Olarul ramase pe ganduri. O zi întreaga n-a lucrat nimic. A doua zi n-a potrivit bine focul cuptorului în care-şi ardea oalele şi toate au crapat pe la buze şi pe la torţi… A treia zi se aşeza din nou pe scaunul de langa roata de lemn şi din lutul framantat începura sa rasara cupe şi ulcioare, vase pentru flori si untdelemnuri, butii pantecoase pentru vinuri si alte minunatii. Roata canta, vantul care trecea peste gurile vaselor sale canta şi el, mainile nu simteau nici oboseala şi-n fiecare podoaba de lut punea cate un pic din inima sa şi toate pareau ca prind viata.
Uita vorbele negustorului, uita fagaduinţa craiului strain, iar spre batranete darui meşteşugul baieţilor sai, aşa cum şi el îl primise de la tatal sau.
