A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o coliba, la malul marii, traia batranul Cadar. Era un batran de treaba, dar veşnic amarat. Şi cum sa nu fie, daca baba îi murise şi nu-i lasase urmaşi? Cadar era tot mai garbov şi, pe seara, cand se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni sa-l ajute sa se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadar sa se ridice de jos, şi trist îşi fu-ma luleaua, privind jocul valurilor.
„Vai, vai, batraneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapa şi doare…”
Într-o noapte se dezlanţui o furtuna. Marea mugea ca o cireada de bivoli şi vantul şuiera fara încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadar asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Daca ies în zori, am sa gasesc pe ţarm lem-ne şi peşti zvarliţi pe nisip. O sa fie bine! ”
Dar nu gasi pe ţarm decat un stalp de piatra. Înfaşurat în ierburi de mare, stalpul parea împodobit cu haine de matase.
„Mare noroc, spuse Cadar. Lemnele le arzi, peştii îi mananci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casa n-ajunge, pentru greutaţi de navod e prea mare…”
Dar Cadar era un batran cu narav, şi naravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scarmanandu-şi cu degetele barbuţa ascuţita, se apropie de stalpul de pia-tra şi începu sa înlature ierburile care-l acopereau.
– Allah!
Stalpul nu era stalp, era un om de piatra. Şi frumos ca o luna noua, şi drept ca o trestie, şi tanar ca feciorul pe care-l dorise Cadar. La gandul feciorului, lacrimi începura sa picure din ochii batranului, şi o lacrima cazu peste fruntea al-ba a omului de piatra. Iar unde cazu lacrima piatra se facu trandafirie. Dar Cadar nu vedea nimic, pentru ca plangea şi mormaia:
– Vai, vai, batraneţea e ca un scaiete! Unde sa mai gasesc un fecior? Uite ca marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatra…
Lacrimile lui Cadar curgeau pe fruntea de piatra şi, unde cadeau, piatra se muia şi se facea trandafirie, ca pielea de om.
A stat Cadar din plans şi a vazut: omul de piatra era alb şi numai fruntea i se facuse trandafirie. A pus atunci Cadar mana şi a simţit: omulde piatra era rece şi numai fruntea i se încalzise. De bucurie a prins Cadar sa sara şi sa ţopaie, pa-na a început sa sufle greu şi a cazut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut sa duca la ca-pat schimbarea omului de piatra, dar s-a trezit ca nu mai are lacrimi. De unde la-crimi, daca-i fericit cum n-a fost demult?
A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontac, şontac la bordeiul lui, a luat o ceapa şi a început sa se frece la ochi. Se freca fara şovaiala, aşa ca lacrimile au început sa-i curga din nou, dar de asta data avea grija sa picure toate pe omul de piatra, ca de prima data cazusera pe nisip şi se irosisera degeaba!
Cand pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadar, a deschis omul de pia-tra doi ochi negri şi stralucitori, iar cand lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus:
– Plangi, batran de treaba, plangi, ca nu ţi-o fi plansul în zadar!
Cadar cu gura radea de fericire şi cu ochii plangea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatra care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai vazuse. S-a oprit atunci Cadar şi a întrebat banuitor:
– Dar ai sa vrei sa-mi fii fecior? Ca sa ştiu, sa nu ma ostenesc de pomana.
A zambit omul de piatra şi a raspuns:
– Vreau. Plangi înainte…
L-a scaldat Cadar în lacrimi, pana s-a ridicat din nisip omul de piatra, şi s-a întins de i se auzira oasele trosnind.
– Tare-am înţepenit!…
A tras aer în piept şi a sarutat mana zbarcita a lui Cadar, şoptind:
– Tata…
Din nou l-a cuprins pe Cadar o fericire nebuneasca, din nou a prins sa sa-ra pe nisip, ca un ţap. Cand s-a mai liniştit, a întrebat:
– Cum te cheama, feciorul tatii?
– Tasin, a raspuns omul de piatra. Mama mea e Aişe, fiica marii, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefacut în stana de piatra, şi stana trebuie sa raman pana ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru ca pe fundul marii, unde traim noi, nu se afla oameni, mai lamuri tanarul. Dar mama mea, Aişe, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pamant, unde tu, tata, m-ai mantuit.
Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi striga de trei ori:
– Ibadula, deschide poarta!
La al treilea strigat apele se mişcara, se desfacura ca doua canaturi, iar Cadar vazu fundul marii. Pe o perna de catifea şedea o femeie înalta şi albastra ca marea. Femeia zambi şi-şi întinse braţele spre Tasin.
– Vino, spuse omul de piatra şi, luandu-l pe Cadar de mana, paşira pe fun-dul apei, acolo unde nisipul auriu stralucea ca soarele. Iata, mama, cine m-a dez-legat de blestem, adauga tanarul, împingandu-l înainte pe Cadar.
Femeia albastra se ridica în picioare şi, sarutand mana batranului, rosti cateva vorbe care semanau cu foşnetul valurilor liniştite:
– Nu suntem bogaţi, Cadar, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai facut, aproape ca nu poţi capata rasplata…
– Ce sa cer? raspunse Cadar. Doar sa gasim un cadiu şi sa scriem un contract de casatorie…
– De casatorie? Cu cine?
– Cu cine, daca nu cu tine, femeie albastra? rase Cadar. Tasin e fiul tau, şi-acum e şi al meu…
Au ras de gandul nastruşnic al batranului, şi Cadar a ras cel mai tare.
– N-am nevoie de alta rasplata, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge.
Femeia albastra îl ruga pe Cadar sa-i îngaduie lui Tasin sa vina din cand în cand s-o vada şi bîtranul nu se împotrivi. Aişe, fiica marii, îi darui atunci lui Ca-dar o naframa, cusuta cu fir scump, dupa care-i lasa sa plece.
– Arata-mi casa noastra, spuse Tasin cand ajunsera la ţarm, iar porţile ma-rii se închisera în urma lor.
Casar îl duse la bordeiul lui, în care intrara dupa ce îşi scoasera încalţa-rile. Bordeiul lui Cadar era sarac, şi pe jos se afla o singura rogojina. Încolo, ni-mic…
– Ei, tatuca, spuse Tasin, vad ca trebuie sa ma apuc de treaba… Dar mai întai da-mi de mancare, sa prind puteri.
Îi aduse Cadar o ceapa, sora cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan.
– Asta-i mancare? întreba Tasin. Nu vad pilaf, nu vad salma!… şi luand fru-moasa naframa pe care fiica marii i-o daduse lui Cadar o scutura peste rogojina.
Care nu fu mirarea batranului, vazand şi pilaf şi salma! Fara multa vorba, se apuca sa manance. Tatal şi fiul aveau în faţa doua strachini cu mancare, dar cu cat luau din pilaf, cu atat creştea muntele de orez din strachina. Au mancat o zi şi o noapte, fara sa sfarşeasca nici pilaful, nici salmaua…
– Te-ai saturat? întreba Tasin.
Cadar apuca un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit:
– Acum, cu bobul asta, m-am saturat.
Tasin acoperi atunci strachinuţele cu frumoasa naframa daruita de fiica marii, şi strachinuţele pierira de parca n-ar fi fost. Cadar începu sa caşte, dar Ta-sin îi vorbi aşa:
– Tatuca, vad ca ţi-e somn. Culca-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa ca nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima?
– Feciorul meu Tasin, bucuria mea, raspunse Cadar, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune ca nu-i uşor de gasit. Inima-mi doreşte fericirea.
Tasin rîmase pe ganduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, ca viaţa oamenilor era tare ticaloasa. Cererea batranului îl umplu de mirare.
– Ce este fericirea? întreba el.
– Se spune, cuvanta Cadar, ca fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ. Daca are fericirea asta, nu mai doreşte nimic…
– Şi unde se afla fericirea? mai întreba Tasin.
– Vezi, ofta Cadar, asta n-aş putea spune. Poate ca ştie padişahul…
– Şi unde sta padişahul? întreba pentru a treia oara Tasin.
– În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastra, pe Insula Galbena. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar daca-l primeşte nu-i spune decat ce vrea el…
Îşi lua ramas bun Tasin şi Cadar se culca pe rogojina, iar, cum se culca, pe data adormi. Dar Tasin nu dormea.
Se duse la malul Marii Albastre şi striga de trei ori, aşa cum mai strigase:
– Ibadula, deschide poarta!
Porţile marii se deschisera şi Tasin începu sa paşeasca pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişe era albastra, dormea, aşa ca n-o deranja. Merse o noapte, o zi, şi înca o noapte, şi înca o zi. Dar cine-ar putea povesti cate-a vazut în drumul lui? A vazut peşti mari şi peşti mici, a vazut delfinii negri, arapii marilor, a vazut meduze moi şi colorate, a vazut stele de mare. Şi cate, cate altele n-a vazut! Pe seara a ajuns la Insula Galbena.
Era o insula de piatra, o insula care semana cu o lamaie uriaşa. Iar în varful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatra verde, se înalţa palatul padişahului.
Se învarti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatra erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de facut?
Ocolind pentru a doua oara insula, zari o crapatura chiar acolo unde se iz-beau valurile, spargadu-se într-o frematare înspumata. Îşi varî degetele în crapa-tura de piatra şi îndata se simţi apucat. O putere uriaşa îl tragea în crapatura în-gusta. Se mira cand îşi dadu seama ca trupul lui trecea prin pereţii care i se pa-rura atat de apropiaţi, iar mult timp sa se mire nu avu. Se trezi curand într-o înca-pere cat o moschee.
Era toata de piatra galbena şi piatra stralucea şi arunca focuri galbene, lu-minand ca zece sori la un loc. De teama sa nu orbeasca, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin cate puţin.
Încaperea era goala. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatra, se afla un caine mare, cu blana alba.
– Tu m-ai adus aici? striga Tasin, şi cainele îşi mişca bucuros coada, dand din cap.
Voinicului i se paru ca dulaul e gata sa-i spuna ceva, dar se auzi un sunet de gong. Cainele tresari şi pieri.
Ramas singur, Tasin cerceta încaperea de piatra şi, gasind o uşa, o des-chise. Merse printr-un coridor, urca şi coborî nenumarate scari, pana la urma se opri în dreptul unei uşi. Auzea cantece îmsoţite de tobe. Deschise uşa.
Se afla într-una din încaperile padişahului. Sultanul şedea pe o perna de catifea verde, alaturi de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţari îndepartate, o roaba alba, o roaba galbena, una neagra şi o alta roşie.
La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse.
– Cine eşti? striga padişahul scoţand hangerul.
– Am de spus o taina padişahului, pentru care am sa capat de la el o lamu-rire, grai cu îndrazneala Tasin.
– Nu-l crede, lumina a luminilor, striga vizirul, care era un om rau. Porun-ceşte mai degraba sa vina gadea.
Padişahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.
– Bine, spuse el. Taie-i capul!
Într-o clipa se repezi Tasin şi, cu paloşul reteza capaţana vizirului. De spaima, sultanul se facu verde la faţa ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit.
– Ce…ce-ai facut, ticalosule?
– Am îndeplinit porunca padişahului, raspunse liniştit Tasin.
– Ţie trebuia sa-ţi taie capul! striga manios sultanul. Unde mai gasesc a-cum un vizir?
Tasin rase şi în încapere se facu deodata multa lumina.
– Viziri se gasesc pe toate drumurile! Dar, daca vrei, taie-mi capul.
Voinicul veni langa sultan şi-şi pleca fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o data, de doua ori, de trei ori. Apoi arunca hangerul, care se strambase şi se turtise la varf.
– Ce-i asta? balbai padişahul. De ce nu mori?
Tasin radea.
– Ai carnea tare, baiete, se uimi sultanul. Piatra, nu alta.
Daca ar fi ştiut ca Tasin e chiar un om de piatra, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin.
Sa lasam asta, grai voinicul. Taina pe care voiam sa ţi-o dezvalui e ca vizi-rul uneltea sa te ucida, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit.
– De unde ştii? striga sultanul.
Tasin se pleca, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse.
– Într-adevar, spuse sultanul, dupa ce citi randurile scrise. Blestematul pre-gatise firmanul care-l numea padişah… Ce vrei ca rasplata?
– Atat: sa-mi spui unde se afla fericirea.
Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uita ciudos:
– Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreaga, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se afla fericirea nu-ţi spun.
– Nu-mi trebuie nimic, raspunse Tasin. Unde se afla fericirea?
– Nu-ţi spun, n-auzi?
Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri.
– Unde este fericirea?
– Nu-ţi spun!
Tasin facu de piatra şi braţul stang al sultanului, dar padişahul nu se dadu batut. Sfarşi prin a ajunge om de piatra. Tasin îl lasa în sala frumos împodobita şi se întoarse în încaperea de piatra galbena, unde gasi din nou cainele cu blana alba. Cainele dadu din coada şi-l apuca de mana, încercand sa-l traga dupa el.
– Unde ma duci?
Cainele latra vesel şi-l trase mai departe. Luandu-se dupî el, trecu prin sali unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunaţii, şi a-junse în gradina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se oprira sub un mar uriaş. Cainele începu sa scurme cu labele şi scoase la lumina un belciug mare, de fier. Tasin apuca belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. Dupa ce coborara nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrara într-un garlici întunecat. Strecurandu-se prin chepeng, o raza luci undeva în bezna. Cainele latra şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit:
– Aşteapta afara!
Supunandu-se poruncii rostite în şoapta, voinul ieşi din garlici, macar ca nu înţelesese cine vorbea. Nu aştepta prea mult. O fata nespus de frumoasa se arata în gura chepengului şi urca treptele.
– Cine eşti! întreba uimit Tasin.
– Ma cheama Umie, raspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vare în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rau o preschimbase în caine. În carliciul asta e Lacul-de-sub-pamant-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arata aşa cum sunt, şi eu m-am prefacut în Umie.
Tasin o asculta şi-i fremata inima. Frumoasa era Umie!
Se plimbara tacuţi prin gradina palatului, departandu-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde. Ajunsera la un lac umbrit de salcii şi gasira langa ţarm o barca cu vasle de aur. Se urcara în barca şi trecura pe celalalt mal. Acolo se sfarşea gradina.
– Umie, vorbi Tasin, va trebui oare sa ne desparţim? Abia te-am întalnit…
Fata rase şi frumoasa ei salba de la gat suna uşurel.
– Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde?
– N-am uitat, raspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destainuit unde pot gasi fericirea…
– Şi, daca ştiu eu?
Voinicul o stranse în braţe.
– Umie…
– Da, cred ca ştiu unde se afla fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzandu-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea… E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas.
– Dar de unde luam papucii?
– Papucii, raspunse Umie, îi putem lua numai de la batranul Ali-ochi-zgar-cit, care are singura pereche aflatoare în lumea întreaga. Sa vedem ce ne-o cere în schimb…
Aşa au plecat sa-l caute pe Ali-ochi-zgarcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o camaşa rupta, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degraba de cuib de ciori decat de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogaţii adunate din lumea întreaga. Papucii de fier se numarau printre ele.
Cand l-au gasit, zgarcitul tocmai sfarşise masa alcatuita din doua coji de paine uscata şi doua pahare cu apa.
– Salem! spusera cuviincios tinerii.
-Salem! mormai Ali, aruncandu-le o privire rea.
Altminteri nu se osteni sa-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masa, cum ar fi facut un om de treaba.
Tasin însa nu mai parea stanjenit.
– Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treaba însemnata. Avem nevoie de papucii de fier.
– Papucii? striga zgarcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci?
– Pentru ca numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.
Suparat, Ali dadu din maini:
– Am…n-am nimic! Sunt sarac, sarac lipit…Toata lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde sa aiba Ali? Îi da cineva de pomana?… Macar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe placute: „Poftim, cistite Ali, am venit sa-ţi dau…” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvantata-i fie amintirea… N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de batraneţele mele…
Umie zambi. Tasin rase din toata inima.
– Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit sa-ţi dau… ce-ai sa-mi ceri pe papuci!
– Nu s-ar putea sa-mi dai, fara sa ceri nimic? întreba plin de nadejde Ali. Fie-ţi mila de un biet batran…
– Asta nu, raspunse Tasin. Dar am sa-ţi dau mai mult decat aştepţi.
– O, daca mi-ai da tot ce se poate da, striga însufleţit batranul, daca mi-ai da marea cu sarea! Eu sa am tot şi ceilalţi nimic. Sa moara de foame… Ce fru-mos ar fi!
– Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, batand din palme, striga de trei ori: Iba-dula, pofeşte-ncoa!
Se auzi un muget înspaimantator. La chemarea fiului albastrei Aişe, ma-rea ieşea din matca ei napustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgarcit. Se rosto-golea val dupa val şi fiecare-l încaleca pe cel dinainte, grabind sa-l întreaca. Şi a-junsera la ţinta. Îl luara pe Ali pe sus, atat de repede, încat îi cazu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioara sa nu aiba vreme sa-l apuce, cu gandul sa-şi fa-ca din el cuib pentru pui.
– Destul, Ibadula! striga iaraşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fara veste şi marea se întoarse în adancurile ei, tarandu-l cu ea pe Ali, care se putu în sfarşit satura.
Întovaraşit de Umie, Tasin sparse lacatul atarnat la poarta pivniţei batra-nului zgarcit, şi tinerii intrara. Ce nu le vazura ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteala – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaral-de, şi tot aşa, cate un sac pentru fiecare nestemata – apoi lazi cu haine, cu bla-nuri, cu matasuri. Gasira saci cu grau mucegait, pentru ca Ali n-avea ce face cu graul pe care-l avea, dar nu se îndura sa-l dea nimanui, gasira tot ce mintea poa-te închipui şi, pe o coloana de piatra, gasira şi papucii de fier.
Tasin îi puse îndata în picioare, apoi chema lumea şi începu sa împarta bogaţiile din pivniţa. Împarţi cu atata dreptate, ca nimeni n-avu pricini sa planga afara de o baba care capatase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se gasi cu cine sa faca schimb, aşa ca pleca şi baba mulţumita!
– Acum, spuse Umie, la drum.
Tasin o lua în braţe şi şopti:
– În ţara Van.
Abia rostise cele trei cuvinte, ca se pomeni ridicat în vazduh împreuna cu Umie. Zburau amandoi, întrecand în iuţeala randunicile, zburau peste oraşe, pes-te ape, zburau peste paduri şi peste campii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasa. Numai ca Umie ameţi cand privi de sus o turma de elefanţi, care de acolo nu pareau mai mari decat nişte purici. Îşi lasa fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce sa spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plans de întamplarea cu elefanţii.
Au zburat deci, cand deasupra şi cand dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar cand s-a împlinit ceasul, au început sa coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui camp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fre-matand ca o haina de matasa pe trupul pamantului.
– Unde suntem? întreba Tasin.
– În ţara mea, raspunse Umie.
– Şi unde-i fericirea, Umie?
Fata îl privi zambind şi tacu.
– Spune, o ruga din nou Tasin.
– Unde anume, n-aş putea sa-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e langa tine, aproape s-o atingi cu mana…
O lumina neaşteptata se facu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprin-se în braţe pe Umie.
– Tu, striga el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umie?
Fata tacea, zambindu-i tot atat de neînţeles.
– Am ghicit?
– Trebui sa ştii, Tasin, ca fericirea nu se capata pe ghicite…
Tasin era însa sigur de ceea ce descoperise. Şi cand fata îi spuse ca nu avea parinţi, şi ca deci nu avea unde se duce, se apuca de lucru. Alerga în padu-re şi, cu un topor împrumutat de la un taietor de lemne, începu sa doboare copa-cii, apoi se apuca sa-i cureţe şi sa-i ciopleasca. Din barne ridica pe data o casu-ţa, alcatui un gard şi începu sa lucreze un pat, o masa, scaune. Curand, casa fu gata.
– O, Umie, niciodata n-am fost atat de bucuros, striga Tasin. Asta e, desi-gur, fericirea…
Iscalira apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de casatorie şi se mutara în locuinţa. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi), de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie buna. Dadeau o raita prin suk (piaţa) şi se întorceau la casuţa lor. Umie pregatea pranzul şi Tasin o privea. Ca doua turturele se aşezau apoi şi mancau, aratandu-şi unul altuia bucaţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi canta:
Decat mesteacanul alb, mai drept e trupul dragului meu,
Decat şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,
Decat luna rotunda, mai rotunda e faţa dragului meu,
Decat painea cea calda, mai calda e inima dragului meu.
Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seara începu sa se framante. Umie îl vazu cascand şi acoperindu-şi gura cu palma.
– Ţi-e somn, Tasin?
– Nu, deloc, baigui voinicul. Eu…
– N-ai gasit fericirea, Tasin? mai întreba Umie, cu un zambet.
Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse:
– Umie, sufletul meu e plin, dar… parca-mi lipseşte ceva, Umie!
– Cauta, Tasin. Poate ca fericirea nu sta numai în iubire.
Nerabdator, voinicul ieşi din casa. Pe cerul plin de stele stralucea o luna mare cat un lighean de arama.
– Fericirea, mormi Tasin, unde sa caut fericirea?
Se duse catre campul cu maci. Umbla încet printre florile roşii, intra apoi în padure. În padure era întuneric şi numai ici colo straluceau facliile micuţilor licu-rici, de parca un roi de stele s-ar fi desprins de pe bolta şi ar fi cazut pe pamant. Deodata ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se paru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea gasind o piatra roşie. Nu era o piatra de rand, ci una de preţ.
– Un rubin!
Încerca sa-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumatate îngropat în pa-mant, iar partea care se putea vedea era de marimea unui viţel.
Tasin alerga spre casa, lua o sapa, împrumuta o caruţa şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate ca îl acoperise cu crengi, sa nu fie vazut. Ai fi zis ca toţi macii de pe camp se stransesera la un loc şi împraştiasera, sclipind. Într-adevar, campul era acum gol şi trist.
Tasin duse cu greu rubinul în odaie:
– Umie, bogaţia e singura fericire. De asta data am ghicit!
– Aminteşte-ţi, Tasin, raspunse cu blandeţe Umie, ca fericirea nu se capa-ta pe ghicite…
Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflacarate se uita la minunata piatra scumpa, şi piatra parea ca-i raspunde aruncand focuri sangerii prin încapere.
– Înţelegi, vorbi dupa o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am sa sparg o bucata de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decat toate averile padişahilor de pe pamant. Umie, s-ar parea ca sunt fericit!
Într-adevar, Tasin apuca în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucata cat un cap de om. Potrivind stanca preţioasa adusa din padure, vazu cu bucurie ca lipsa nici nu se cunoştea.
Înfaşura bucata într-o panza, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptan-du-se catre dugheana celui mai de seama giuvaergiu. Negustorul îl pofti înauntru, îl aşeza pe o perna, îi dadu dulceaţa şi-l întreba ce pofteşte.
– Am de vanzare un robin, spuse Tasin.
Ochii negustorului scanteiara. Dar cand Tasin deschise coşul şi scoase piatra din panza în care era înfaşurata, giuvergiului îi scapa un strigat şi cazu pe spate, fara suflare. Tasin îl stropi cu apa rece, şi omul deschise ochii.
– Frumosule tanar, ofta negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mana, dar un rubin cat un cap de om n-am mai vazut, nici n-am auzit sa fi fost vreodata! Îngaduie sa-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk…
Peste o clipa negustorul şi alţi noua giuvaergii intrara în dugheana. Va-zand rubinul, unii se pierdura cu firea, alţii cantara, alţii plansera, alţii se mulţumi-ra sa-şi frece mainile. Hotarara sa-şi puna laolalta averile şi sa cumpere nestemata în tovaraşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plateau decat o parte din rubin, dar Tasin încheie targul şi se întoarse acasa cu o caruţa care gemea de povara sacilor cu aur.
O îmbraca pe Umie în camaşi cu fir şi şalvari de matase, mancara de cate zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parca neatinşi, şi neatinsa parea şi nestemata cea mare. Tasin se îngraşa şi se plictisea.
– Nu, Umie, spuse el într-o seara. Nici bogaţia nu înseamna fericire…
– Cauta, Tasin, cauta…
Lua Tasin un ciocan şi sparse în nenumarate cioburi rubinul cel mare. Împarţi aurul pe care-l mai avea şi, adunand cioburile în saci, le zvarli pa camp. Unde sarea un ciob înflorea un mac, şi campul se acoperea din nou de covorul florilor.
– E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?
Şi porni din nou la drum. Paşea ganditor, nu lua seama nici la zborul pa-sarilor, nici la jocul copiilor.
„Într-adevar, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadar: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite ca fericirea e ca o şoparla. Alergi dupa ea şi, cand o prinzi, ramai în mana doar cu o bucata de coada. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea ramane tot departe…”
Gandind astfel, umbla Tasin pe campie, departandu-se tot mai mult de casa. Ajunse la un rau care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de salcii. Acolo, langa apa, vazu o coliba. În pragul ei şedea un batran cu fruntea înalta, umbrita de un turban mare, şi batranul ţinea pe genunchi un sul desfacut, din ca-re citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul batranului. Mişcat, îl întampina cu multa cuviinţa.
– Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liştea se întalneşte?
– Caut fericirea, cinstitule înţelept, raspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se afla, desigur, în învaţatura. Daca ştii cat mai multe lucruri, nu se poate sa nu fii fericit.
Batranul zambi şi Tasin alerga spre casa, unde începu sa stranga tot soiul de însemnari ale înţelepţilor din ţarile lumii. A adunat însemnari ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pamantului, a adunat scrieri ale celor mai de seama ganditori ai timpului. Umie nu mai facea decat sa ştearga praful şi sa randuiasca sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învaţat şi, pe masura ce învaţa i se parea ca ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iara printre degete.
– Umie, striga el într-o zi, eşti sigura ca fericirea se afla aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iata, sunt tot atat de departe de ea ca la început…
– Viteazul meu Tasin, raspunse Umie, fericirea e harazita omului şi el o poate gasi oriunde. Daca te-am chemat în ţara Van, era doar pentru ca o cunoşteam mai bine şi ştiam ca aici vei gasi mai uşor ceea ce cauţi.
– Dar unde? întreba Tasin? Unde?
Îşi lua toiagul şi pleca din nou pe drumurile fara capat ale ţarii Van. Merse vreme îndelungata, aşa ca toiagul i se toci, ajungand la jumatate. Îşi cauta alt to-iag, şi-l toci şi pe al doilea.
Ajunse în creierii unor munţi stancoşi. Unde îşi întorcea privirea întalnea numai colţi de piatra, goi şi crapaţi de vreme. Şi tocmai cand se întreba cum sa faca rost de un al treilea toiag, vazu ca se afla langa un sat. Se întunecase. Ceru gazduire la prima coliba.
Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teama spre Tasin.
– De o viaţa de om traiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decat al nostru n-am mai vazut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile batranilor noştri se spune ca ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodata nu i-am crezut…
Se minuna voinicul şi întreba:
– Dar în vale nu coboraţi niciodata?
– Ce sa cautam în vale? raspunse barbatul slab. Aici e loc destul… Dar intra, calatorule. De odihnit ai sa te odihneşti, doar de mancat n-ai sa mananci, ca nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii.
Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culca de-a dreptul pe pamant. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatra şi raşniţe de piatra, pluguri de lemn şi ace de os. Afla Tasin ca în satul lor nu nimerise niciun strain de la începutul începuturilor şi ca oamneii traiau acolo cum se traise cu mii şi mii de ani în urma.
Atunci apuca un baţ, îl ascuţi şi-i înfipse capatul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Lua apoi baţul între palmele pe care începu sa le frece, baţul se roti şi, du-pa o vreme, o şuviţa de fum se ridica din scobitura. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi, Tasin sufla asupra primelor scantei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacara, frunzele se aprinsera, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curand în satul pierdut flacarile unui foc adevarat se ridicara pentru prima oara spre cerul albastru.
Atras de stralucirea focului, un copil îşi întinse mana spre limbile roşii, dar scoase un ţipat şi începu sa planga. De unde sa ştie ca focul arde, daca niciunul dintre parinţii, bunicii şi strabunicii lui nu cunoscusera focul?
Îi învaţa Tasin pe oamenii din satul pierdut sa fiarba legumele, îi învaţa sa friga carnea, dar mai ales îi învaţa meşteşugul topirii fierului. Învaţatura pe care o adunase în anul cat se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţa.
Cunoscand fierul, oamenii izbutira sa-şi faca scule bune şi varfuri de sa-geata cu care doborau mai mult vanat. Nici plugul de fier nu semana cu cracana pe care o folosisera înainte şi care abia zgaria pamantul. Acum nu se mai întampla ca satul sa ramana fara faina. Femeile cantau şi scoteau din cuptoare paini rumene, copiii se jucau fara griji, barbaţii munceau cu spor şi voie buna.
– Binefacatorul nostru Tasin, rosti într-o seara omul care-l gazduise pe voinic, de cand ai venit la noi, totul e altfel decat a fost. Cum sa-ţi mulţumim?
Tasin se gandi o clipa, întrebandu-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresarind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare:
– Prietenii mei, daca vreţi sa ma rasplatiţi, spuneţi-mi unde se poate gasi fericirea?
Dar, în timp ce oamenii se sfatuiau între ei, îşi dadu seama ca de la o vreme uitase ce cauta şi înţelese ca acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva…?”
– O, Tasin, binefacatorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricem întrebarea ta. Fericirea noastra eşti tu, ca tu ne-ai adus fericirea! De cand ai venit printre noi, femeile care plangeau au învaţat sa cante, copiii care se stingeau de foame zburda, batranii care-şi blestemau soarta se strang în pace, iar barbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor…
Pricepu atunci Tasin ca, dand oamenilor fericirea, gasise fericirea şi pen-tru el. Bucuros, îşi lua ramas bun şi se îndrepta spre casa. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar cand sa-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umie:
– Ai gasit fericirea, Tasin?
Voinicul o stranse în braţe. Apoi îşi încalţa papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgarcit şi amandoi se ridica în vazduh, plutind în zbor catre bordeiul batranului Cadar.
Îl gasira mai garbov şi mai batran. Ochii lui slabiţi îl recunoscura cu greu pe Tasin, dar cand o vazu pe Umie, stralucitoare ca luna plina, începu sa vada binişor.
– Unde se afla fericirea, Tasin? întreba Cadar.
– Langa tine, tata.
– Aşa ţi-a spus padişahul?
Tasin zambi.
– Ştia padişahul de ce nu vrea sa-mi destainuie taina. Cand îşi fauresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tata, sta în fericirea tuturor oamenilor!
Şi Tasin îl întreba care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului.
– Padişahul din Cetatea Verde şi Garla Neagra, spuse fara şovaiala Cadar. De cînd ma ştiu, în toata vremea slugile padişahului fura de sting, iar în primavara şi în toamna apele se umfla şi se revarsa peste maluri, acoperind campuri, tarand oameni şi înecand bordeie…
Tasin lua o daula şi, batand în ea, aduna sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stana de piatra şi îi învaţa pe oameni sa faca un zagaz înalt, ca sa împiedice mania Garlei Negre. Iar oamenii se apucara de treaba şi, muncind fiecare pentru toţi, aflara fericirea. Atunci s-au nascut cele mai frumoase cantece.
Cand dupa ani şi ani Cadar muri împacat, Tasin se întoarse cu Umie în adancurile marii, la Aişe cea albastra, şi acolo au ramas pana în ziua de azi. Daca te uiţi bine în nopţile cu luna, şi daca apa marii este limpede, se întampla sa-l vezi pe Tasin, care-şi împartaşeşte înţelepciunea fiinţelor care traiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pamant, şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatra însufleţit de batranul Cadar. Nu, niciodata!
