Un crocodil şedea odata pe malul unei ape şi plangea, plangea cu lacrimi de crocodil.
– Vai, vai, cat de rau îmi pare! Vai, vai, sunt nemangaiat!
– Ce-ai paţit, crocodilule? întreba o caprioara. De ce plangi?
Crocodilul îşi clatina capul şi striga cu durere:
– Cum sa nu plang, cum sa nu plang daca am înghiţit adineauri un explorator, cu puşca şi raniţa, cu tot?
Caprioara, care nu-l avea la inima pe crocodil, rase bucuroasa:
– Aha! Te racaie puşca pe gatlej, aşa-i?
– Da’ de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!… Ce puşca? Ma doare inima, inima ma doare cand ma gandesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit… Un om atat de îndrazneţ! Un barbat voinic, care cunoştea toate padurile salbatice, toate cotloanele pamantului… Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu sa-l înghit, cu puşca şi raniţa cu tot? Sunt un ticalos, un nelegiuit… N-am sa-mi iert fapta asta cat oi trai!
Şi plangea, plangea crocodilul, plangea cu lacrimi de crocodil
Caprioara, care se ţinuse departe, se apropie de crocodil, daca-i vazu durerea, încerca sa-l mangaie:
– Draga crocodilule, spuse ea, daca ai şti cat sunt de fericita ca te-aud vorbind aşa… Vad ca-ţi pare rau…
– Rau! Rau! striga crocodilul. Dar vino mai aproape, ca nu te aud prea bine… Caprioara se apropie.
– Bietul explorator! grai ea. L-ai înghiţit, deşi nu ţi-a facut nimic… Dar de azi înainte n-ai sa mai înghiţi exploratori, nu-i aşa?
– Nu! Nu! striga crocodilul. Cum o sa mai fac una ca asta? Mai degraba am sa încep sa pasc iarba, ca tine…
– Dragul meu! şopti înduioşata caprioara.
– Da, da! Am sa pasc iarba, spuse din nou crocodilul. Numai ca…
– Ce e?
– Numai ca nu ştiu care iarba e sanatoasa şi care otravitoare. Ar fi pacat sa mor otravit în floarea varstei. Nu crezi?
Caprioara rase şi-l linişti pe data:
– Asta sa-ţi fie grija! O sa mergem la pascut împreuna şi o sa-ţi arat eu ierburile dulci, acrişoare sau amare…
– Nu, nu, nu vreau amare! striga crocodilul. Arata-mi ierburile dulci, cele mai dulci cu putinţa… Uite, iarba asta de langa mine e dulce? Aş vrea sa pasc îndata. Ard de dorinţa de a paşte mai degraba…
Caprioara se apropie de crocodil, se apleca sa vada iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul casca o gura cat o şura şi-o înghiţi cu corniţe cu tot.
– Proasto! marai el apoi. Auzi, iarba dulce… Pai tu ai carnea mai dulce decat orice iarba, aproape tot atat de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha, dar bine am mai mancat azi.
Un papagal, care vazuse din varful unui copac tot ce se întamplase, clatina din cap şi striga:
– Sa afle toata padurea ce paţeşte caprioara care crede în lacrimile unui crocodil!
Şi a aflat toata padurea, şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului, care a venit plangand la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, tot plangand, i-a povestit cele întamplate. Numai ca prietenul meu l-a dat pe uşa afara, şi, pe cuvantul meu, bine a facut!
