A fost odata ca niciodata, a fost odata un arici. Da, da, un arici batrîn, tare batrîn şi tare înţelept. De batrîn ce era, îi crescuse o barba alba pîna la piept şi de înţelept ce era… uf! nici nu ştiu ce sa va mai spun. Poftim! N-am vazut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine?
Aşa… se trezeşte într-o buna dimineaţa ariciul…
– Hm! Cum o pe-afara?
Îşi scoate el nasul pe fereastra… (Dar ce credeţi voi? Avea o casa gospodareasca, avea uşa, un coş şi o fereastra.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos:
– Bun! Nu ploua.
Îşi apuca atunci ariciul barba cu amîndoua labuţele şi şi-o trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pilda, îi slujeau drept pieptene… Şi-şi piaptana ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare ca s-a gatit cum nu se poate mai frumos, îşi pune palaria, îşi ia bastonul şi-o porneşte uierînd prin padure.
Mergea ariciul uierînd, se proptea uşurel în baston şi, daca întîlnea o veveriţa, un iepure sau alta cunoştinţa, se apleca îndata, îşi scotea palaria şi rostea: „Va salut cu stima!” sau „Respectele mele!”, dupa împrejurare.
Şi tocmai cînd uiera mai fara grija, se întîlni cu… un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic.
– Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasa! N-am mai vazut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheama, piciule?
– Arici, raspunse ariciul.
– Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am sa te manînc…
Ariciul îşi scoase cuviincios palaria.
– Va salut, dar fara stima! spuse el. N-am nimic împotriva sa u mîncat de un lup. Numai ca…
– Ha, ha, ţi-e frica! rîse lupul. Brr! Eh, ce sa-i faci?… M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau sa manînc şi eu, i se face frica celui pe care am sa-l înghit… Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci sa-ţi dai seama…
– Nu mai spune! grai ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat înca…
– Eh, eacuri! vorbi din nou lupul. Asculta-ma pe mine: începutul e mai greu.
Ca încolo…
– Da, da, încolo… sa i mîncat de un lup trebuie sa e o adevarata placere…
N-ai sa ma crezi, dar nici nu m-aşteptam sa am parte de o asemenea placere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul raspunse cu bunatate:
– Rrrr! Hai, pregateşte-te, ca mi s-a facut o foame!… Rrr!
– Vai! striga deodata ariciul, cît putu de tare.
Lupul se sperie, sari în sus şi racni mînios:
– Cum?… Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume?
– Lupule, draga, abia acum mi-am adus aminte… Azi-dimineaţa am nascocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimanui. Vai, vai, ce pacat ca nimeni n-are sa-mi ae povestea!
– O poveste?… mîrîi lupul. Clanţani de cîteva ori, aşa cum facea cînd chibzuia temeinic, şi se hotarî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie… Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un facut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pîna în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste…
– Cum? Ai vrea?… Bucuros! striga ariciul şi, fara a se lasa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeza mai în voie, prinse sa povesteasca: Azi-dimineaţa m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndoua labuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pilda, îmi slujeau drept pieptene… Mi-am pieptanat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a parut ca m-am gatit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus palaria, mi-am luat bastonul şi-am pornit uierînd prin padure. Mergeam eu uierînd, ma propteam uşurel în baston şi daca întîlneam o veveriţa, un iepure sau alta cunoştinţa, ma aplecam, îmi scoteam pa-laria şi rosteam „Va salut cu stima!” sau „Respectele mele!”, dupa împrejurare. Şi tocmai cînd uieram mai fara grija, m-am întîlnit cu… un lup!
– Nesarata poveste! spuse lupul.
– Stai sa vezi! raspunse ariciul, urmînd îndata cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Am sa te manînc…” Eu i-am spus: „Lupule draga, azi-dimineaţa am nascocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimanui…” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!…”
– „Bucuros!” Şi am început sa-i spun: „Azi-dimineaţa m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndoua labuţele şi…”
– Îţi baţi joc de mine? racni lupul, holbînd doi ochi amînzi şi salbatici.
Ariciul se uita în jur, ca şi cum l-ar cautat pe cel care stîrnise mînia lupului, dar nu vazu nimic.
– Vai de mine! spuse el. Nu cumva vorbeşti despre mine?
– Dar despre cine, ecarule? striga lupul. Stai ca-ţi arat eu ţie!
– Şi povestea?
Mai clanţani lupul ce mai clanţani, apoi spuse înciudat:
– Aşa-i, povestea… Dar baga bine de seama! Daca-ţi mai baţi joc de mine…
– Eu?… Nici gînd! spuse ariciul şi se grabi sa povesteasca mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndoua labuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pilda, îmi slujeau drept pieptene!…
Mi-am pieptanat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a parut ca m-am gatit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus palaria, mi-am luat bastonul şi-am pornit uierînd prin padure. Şi, tocmai cînd uieram mai fara grija, m-am întîlnit cu…
– Sa nu e tot un lup, ca nu ştiu ce fac! racni lupul.
– Nemaipomenit! se minuna ariciul. Cum de-ai ghicit? Într-adevar, era un lup… „Rrr! mîrîi el. Pîna aici ţi-a fost, ariciule! Am sa te manînc…” Eu i-am spus:
„Lupule draga…”
Dar lupul era acum la capatul rabdarii, aşa ca striga de se cutremura padurea:
– Minţi! N-ai mai spus nimic, pentru ca lupul te-a înghiţit… uite-aşa! şi cum striga, cum se repezi, socotind sa-l înghita dintr-odata. Daca nu mai vazuse nicicînd un arici?!…
Voi, care aţi aat ca ariciul are ţepi (ştiţi, ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi; acum, de pilda, la aparare), voi va puteţi închipui lesne ce s-a petrecut, nu-i aşa?
Lupul cel prost a racnit:
– Valeu-u-u! şi, cu nasul şi limba însîngerate, a tulit-o cît ai zice peşte.
– Hei, lupule! Lupule! a strigat ariciul dupa el. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe?
Dar cine sa-i raspunda? ca lupul era acum cine ştie unde şi înca mai rasuna padurea de schelalaitul lui.
– Nu te salut, a spus atunci ariciul şi, scoţîndu-şi palaria, şi-a şters sudoarea de pe frunte.
Apoi şi-a trecut labuţele prin barba alba şi s-a aşezat sa mai rasue oleaca, dupa care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, în buna limba ariceasca, i-a povestit totul. Prietenul meu a scris povestea pe o coala de hîrtie, careia i-a dat drumul pe fereastra, şi de atunci nu s-a mai întîmplat niciodata ca un pui de lup, prost şi obraznic, sa se lege de un arici batrîn şi înţelept.
Povestea ariciului intelept
