A fost odata ca niciodata, a fost odata dragi copii, intr-o vreme indepartata, cind pamintul era plin de animale care nu se mincau intre ele, de oameni care nu se dusmaneau…a fost odata… un imparat. El stapinea tot pamintul si era bun si blind, darnic si intelegator. Pe atunci, in timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, in care le intilneai pe toate patru, dupa cum iti era dorinta. Si nu numai pe cele patru pe care le cunoastem acum, ci si multe altele, azi necunoscute noua, nici macar din auzite. Aceste multe stari ale vremii erau toate copiii imparatului, care se numea…Imparatul Timp.
Traiau in buna intelegere, fara suparare sau cearta, fiecare cu domeniul lui. Soarele stralucea neobosit, raspindind peste intreaga natura o lumina calduta, care ii facea pe toti sa fie mereu bine dispusi. Gaseai alaturi, fara sa ti se para nimic neobisnuit in asta, copaci in floare si cimpii acoperite de zapada, ploi torentiale, livezi coapte si furtuni de praf.
Intr-o dupa-masa, Imparatul, care dormea – vedeti bine ca era un imparat cuminte, care dormea in fiecare dupa-masa, stiind ca trebuie sa creasca mare – deci, intr-o dupa-masa Imparatul avu un vis ciudat. Se facea ca cerul vesnic luminat al imparatiei sale s-a intunecat brusc. Era o noapte neagra, nici macar vreun licurici nu se zarea prin intunecimea grea ca de smoala. Nu se mai vedea nimic in jur, dar in aer se simtea frigul patrunzator, din ce in ce mai patrunzator. Plantele si animalele au inceput atunci sa inghete, incetul cu incetul. Speriat, Imparatul Timp si-a chemat copiii in ajutor. Primii au venit baietii cei mari care, cu rasuflarea lor proaspata, au dezghetat pamintul. Iar Soarele s-a itit printre nori si lumina a inceput sa patrunda printre crengile copacilor. Pe urma au venit fetele cele frumoase ale Imparatului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer si au incalzit lumea.
Apoi au venit din nou baietii – mai mici – care au facut pamintul sa rodeasca. La sfirsit, cu mare greu, au aparut fetele lenese si adormite, care au cufundat imparatia intr-un somn binefacator si au acoperit-o cu o haina alba de zapada. Trezit din somn, Imparatul isi privi imparatia si cazu pe ginduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieseau din minte. Se uita cu atentie la copaci si animale si observa ca erau cu totii foarte obositi. Ca pareau foarte plictisiti. Traiau de prea multa vreme in acelasi anotimp. Leii napirlisera si nu mai aveau colti, fiindca de multa vreme nu mai aveau ce sfisia. Pestii stateau pe fundul apelor si nu se mai distrau deloc strabatind marile si oceanele, vinturile de la miazazi si miazanoapte dormeau si doar sforaitul lor mai stirnea uneori nisipul desertului.
Pina si albastrul cerului parea lipsit de sens, decolorat si palid. Si atunci, Imparatul lua o hotarire: avea sa faca asa dupa cum visase. Chemindu-si copiii, ii imparti in patru grupuri. – Voi, le spuse el celor mai mari, veti fi Primavara. Tu vei fi Boarea, tu vei fi Inmugurirea, tu – Ploaia Calda. Voi – Vara. Tu vei fi Arsita, tu- Furtuna, iar tu – Mirosul Adormitor al Noptilor de Vara. Si tot asa, isi numi copiii pe rind: Rodnicia, Imbelsugarea, Crivatul, Zapada. La sfirsit, luindu-si ramas bun de la ei, dupa ce ii investi pe fiecare cu cite o haina aleasa, Imparatul Timp se cufunda in vise.
Mai doarme inca si azi, iar copiii lui au luat in stapinire lumea. Ei sint Cele Patru Anotimpuri. De atunci Primavara ne intimpina cu bucurie, trezindu-ne din Iarna grea, Boarea alunga zapezile, Inmugurirea trezeste pomii, iar Ploaia Calda dezgheata apele si cheama animalele afara, in lumina si caldura. Apoi vine Vara: Arsita fuge despletita pe cimpii si zoreste plantele sa creasca, le mingiie tulpinile verzi si le cinta despre sosirea fratelui ei, Rodnicia.
Furtuna face oamenii sa rida si sa plinga, iar Cerul Instelat alunga norii in noptile senine si aduce cu el mirosul proaspat al florilor. Roua marunta cuprinde Pamintul si improspateaza rasuflarea celor arsi de sete. Toamna e adusa de Printesa Imbelsugare si Printul Rodnicie, iar sora lor mai batrina, Burnita, ii ajunge din urma. Febrili, toti se pregatesc sa primeasca alaiul sfirsitului de An.
In sfirsit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte tari si le aduc in saniile lor grele pe fetele adormite ale Imparatului Timp, care ingheata aerul cu privirea lor rece de pe alta lume. Plutesc deasupra oraselor, muntilor si cimpiilor si dezleaga baierile Cerului cu bratele lor albe, scuturindu-si pletele de fulgii usori de nea. Dar stapinul si tatal lor a ramas si astazi tot Imparatul Timp.
