Gasca Aka îşi învaţa boboceii cat este ziua de mare. Le spunea cum sa manance, cum sa bea apa, cum sa mulţumeasca şi cand sa vorbeasca.
Ana şi Sor ştiu ca Aka nu este o gasca obişnuita. Ea este nepoata bunicii Aka, cea care a avut un accident candva şi a trait o vreme în gradinile îngrijitorului de pasari.
Aşa a învaţat sa ciocane la uşa, sa raspunda la întrebarile oamenilor, sa doarma numai la locul ei şi sa asculte cantece şi poveşti.
Acum nepoata Aka este mamica şi este tare grijulie.
Sor şi Ana se aşaza langa Aka şi mangaie boboceii.
– Acela este Gu, zice Aka repede, este cel mai voinic, dar şi cel mai vorbareţ. Langa el este Ga. Ea este mica, dar înoata foarte graţios. Ceilalţi doi, de langa Ga sunt Ghi şi Ghe. Ei se joaca tot timpul împreuna. Gu seamana cu strabunica lui.
– Dar cine era strabunica, Aka?
Este o poveste mai lunga, pe care o ştiu şi eu de la mama. Bunica mea se numea Aka. Mama mi-a dat numele ei. Bunica Aka era o gasca salbatica, ce traia în Delta.
Într-un sfarşit de vara, un vanator i-a împuşcat soţul, iar pe ea a ranit-o în aripa şi în picior. Zile-n şir a zacut singura, plangand de durere şi disperare. O pata roşie de sange, pusa pe iarba, era semnul durerii sale. S-a zbatut, a încercat sa zboare, dar durerea şi efortul au doborat-o într-un leşin adanc. S-a trezit dupa un timp, fara putere, cu durerea înceţoşata. A încercat iar sa se mişte, dar boabe roşii, mici ca roua, au stropit iaraşi frunzele, iar în piciorul stang simţea o durere sfaşietoare. Cand şi-a dat seama ca piciorul este rupt, a înţeles ca totul era pierdut. O durere mistuitoare simţea pentru puii ei care trebuia sa plece fara parinţi în primul lor zbor. Aveau matuşi, unchi, veri, dar, oricat ar fi fost de buni, ei nu puteau ţine locul parinţilor.
Toamna se apropia. Nopţile erau tot mai racoroase, iar durerea devenise o amorţeala rece care o facea tot mai des sa se piarda într-un fel de vis întunecat care nu-i placea deloc. Carduri de raţe şi de gaşte începusera sa zboare catre sud. Într-una din zile, un card zbura atat de jos, încat Aka a putut sa-şi zareasca puii. Erau chiar puii ei, cu adevarat. În aer se auzea un strigat continuu:
– Mama! Mama! Mama!
O clipa s-a gandit sa-i strige şi sa le faca semne, dar gandul a cazut repede, ca o aripa franta.
– De ce sa-i strig? Nu voi putea sa zbor cu ei. Vazandu-ma, durerea lor va fi prea mare, şi poate, de dragul meu se vor opri din zbor ca sa ramana cu mine. Nu! Acest lucru nu trebuie sa se întample!
– Mama! Mama! Mama! se auzeau glasuri deasupra papurişului, dar Aka a tras deasupra-i o ramura veşteda care s-o acopere mai bine.
Strigatele puilor se auzeau tot mai departe, pana ce în vazduh a mai ramas un ”aaa”… prelung şi jalnic.
– Vor ajunge! Vor ajunge în sud puii mei, dragii mei puişori…
Din clipa aceea totul se terminase. Mai grea decat durerea este disperarea, atunci cand se pierde orice speranţa.
A doua zi, Aka deschise ochii mari, sa mai vada odata împrejurimile. Un soare bland aurea dimineaţa. Deodata se auzi un zgomot aproape. ”E vulpea!” îşi zise ea deznadajduita. Dar n-a fost vulpea. Era bunicul vostru, pornit din zori la vanatoare de mistreţi.
– Ce sa fie cu pasarea asta? se întreba el şi se apleca sa o ridice. Îşi dadu repede seama ca are piciorul rupt. Porunci însoţitorului s-o ia şi pornira amandoi spre palat. Aici gasca a încaput pe mana unui doctor care, saptamani în şir i-a tratat rana şi i-a supravegheat piciorul pus în atele. Gasca şedea într-un fel de hamac, cu picioarele atarnate prin plasa ridicata de la pamant cu cateva degete. Toţi ai casei o iubeau. Împaratul i-a zis Aka şi aşa i-a ramas numele.
Dupa un timp, Aka s-a facut bine. Era iarna. S-a împrietenit cu gaştele din curte. În nopţile lungi, ea le povestea acestora despre zborurile nesfarşite şi pline de primejdii ale gaştelor salbatice. Le spunea cum este oceanul şi cat de înalte sunt valurile, cum se leagana vapoarele în furtuna ca nişte coji de nuca, cum rasare soarele din apa în dimineţile liniştite şi cum înghite oceanul pasarile obosite care cad pe rand în valurile nesatule.
– Dar în ţarile acelea calde, cum e? se grabeau sa întrebe gaştele tinere.
Şi Aka le povestea de ape albastre cu ţarmuri albe şi lucitoare, de mareţia soarelui, de deşerturi strabatute numai de caravanele cu camile, de arbori cu frunze dulci şi de nopţi calde, pline de farmec.
Primavara, Aka a facut oua, le-a clocit şi din ele au ieşit bobocei, printre care şi mama mea -a adaugat nepoata – Aka. În anul urmator am venit pe lume eu. Mama mi-a zis Aka în numele curajoasei noastre bunici.
– De ce n-a mai plecat bunica ta în Delta? – a întrebat Sor curios.
– I-a trecut prin minte acest gand în primavara care a urmat. Cand a zarit cardurile de gaşte care se întorceau în ţara, şi-a fluturat aripile-i largi ca de plecare. Şi, deşi ar fi putut sa plece, a ramas langa oamenii care i-au dovedit atata dragoste. Uneori i se facea dor de zbor şi atunci se salta dintr-o data, lovea aerul cu aripile sale, facea cateva ocoluri în aer şi cobora din nou în ograda, în admiraţia celorlalte pasari.
Boboceii nepoatei Aka îşi întind aripile şi picioruşele de atata nemişcare. Caţiva au adormit unii peste alţii.
– Ce poveste nemaipomenita ne-a spus Aka! a exclamat Sor.
Ana a încuviinţat, şoptind uşor:
– Da…da…da…
Deasupra, cerul înalt îşi mana norişorii albi asemeni unui card de gaşte care loveau cu aripi pufoase, tivite cu argint, aerul înalt şi albastru al zilei.
Sor gasi printre norişorii rupţi chipul unei gaşte, care privea staruitor, cu doua puncte de ochi, chiar în direcţia lor.
– Aka! Aka! striga el. Aceea este chiar Aka!
Şi toţi îşi îndreptara privirile înrourate spre înalţimile mişcatoare.
