O, povești, povești… lumea toata este o poveste, caci ce-a fost odata ca niciodata o fi fost ca și astazi, și ce este astazi va fi odata ca niciodata.
Cate focuri, cate lumanari și cate vapaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca sa se stinga iarași, numai tu, poveste, nu te vei stinge decat cu cel din urma om… și numai ala va ști bine ca lumea asta a fost o lunga și aceeași poveste.
A fost odata un împarat. Împaratul avea o nevasta. Amandoi aveau o fata. Împarateasa își iubea fata ca luminile ochilor, dar împaratul se prapadea dupa ea.
Împaratul, batran, batran, de cate ori o lua pe genunchi, zicea:
– Tu mi-ai deschis pleoapele, ca, p-aci-p-aci, era sa le închid de veci, fata tatei!
Iar peste capul fetei cu cosițe de aur cadea barba lui alba ca niște șuvoaie de apa. Și fata, despicand în doua barba mai lunga ca ea, scotea capul, ca prin gura camașii, și zicea razand:
– Bau, tata… Și împaratul plangea de bucurie, și lacrimile alunecau de-a lungul barbii pana la sfarcuri, și de-acolo picurau, ca din niște feștile, pe genunchii goi ai domniței.
Iar împarateasa avea haz, caci începea și ea, adunandu-și lacrimile în pumni, și-l certa ca prea plange ca o muiere de fiece și orișicand.
Și începeau:
– Ba iar ai plans.
– Ba n-am plans.
– Ba te-am vazut eu.
– Și eu te-am vazut pe tine.
– Ba eu am ras.
– Și eu am ras. Iar domnița, mica-mica, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe amandoi:
– Tata a plans ca m-a usturat pe genunchi, și mama a plans ca are ochii roșii.
Acum nu mai aveau ce zice și începeau sa rada, mormaind, ca sa nu se auda unul pe altul.
– Ce natang (sau ce natanga), de azi înainte nu mai plang, ca plansul nu e de-a buna…
Așa au petrecut ei mulți ani, pana cand domnița a început a nu mai fi mica și barba împaratului de pana la brau i-a trecut peste genunchi.
Și doua lucruri necajeau pe împarat: ca nu-l mai rabdau puterile sa-și joace copila pe genunchi ș-apoi ca prea se facuse frumoasa din cale-afara.
– Unde sa-i gasesc eu potriva, zicea împaratul toata ziulica, dand cu toiagul de colo-colo o pietricica pe care cașuna în neștire.
Și doua lucruri necajeau pe împarateasa: ca n-o mai ajungeau mainile pan la sfarșitul parului cand își pieptana fata ș-apoi… or ține-o zilele sa vada un nepot și o nepoata, frumoși ca domnița ei?
De se întalneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înțelegeau din ochi, deși abia se mai vedeau, și cu glas uscat se luau iute la harța, parc-ar fi fost necajiți unul pe altul.
– Ei, ce mai ai și astazi?
– Maria-ta ce ai?
– Ce sa am, ale pustii de batraneți. Nu ma mai țin genunchii ca sa-mi joc copila. Ce n-aș da sa-mi mai faca bau prin barba!
– Da eu, maria-ta, trebuie sa ma sui pe-un scaun ca sa-i ajung cu pieptenele în creștet, ș-apoi sa ma gramadesc broasca la pamant ca sa dau de carlionții de la sfarcul pletelor.
– Ia vezi, nu glumi, sa nu-i rupi parul, ca te-ai topiiiit!
– Batranețile, maria-ta, cateodata…
– Ce-ai zis?
– Batranețile… uneori îmi ramane cate un fir lung, ca un fir de beteala, în dinții pieptenelui…
– Nu, nu, sa nu-ți ramana nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit?
Și împaratul pleca manios, tremurand, izbind cu toiagul în pamant. Iar domnița ajunse fata mare. Cand își încingea talia cu betelie de aur și pornea ușor ca o umbra, la toți ai curții li se facea frica ca nu cumva vantul sa-i ofileasca lumina feței, ori ca mijlocul sa se franga sau ca piciorușele, în conduri de argint, sa nu-i scapete în crapaturile pamantului. Și cand împarateasa o scalda, caci nu lasa nici o alta mana s-o atinga, atat se rumenea fața și cutele apei, ca împarateasa nu-i mai zicea „ai de te scalda”, ci „ai de fa apa margean”.
Într-o zi, ce-i veni domniței, ca se strecura de langa ma-sa și se duse, pe un zaduf de foc, sa bea, ea singura, apa de la puțul de piatra, din fundul curților împaratești. Acolo, o baba batrana, uscata ca o scandura și ciuruita în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatra un ulcior cu apa proaspata și rece.
– Bunico, zise domnița, sa sorb și eu o gura de apa pe gurguiul ulciorului, ca mult țașnesc din el boabe ca de margaritar.
– Ei, maria-ta, unul scoate și o mie beau! raspunse baba și se încrunta. Altul ara și altul cara; pe cine nu-l parlește soarele nu-l degera nici gerul. Dar ține și bea, și cand ai înghiți sa nu te îneci, ca numai flamandul se îneaca la masa satulului.
Baba ranji și îi întinse ulciorul. Bietei domnițe i se facu frica; puse mana pe gatul ulciorului; mana îi tremura și, scapand ulciorul de pe colacul de piatra, îl facu praf și farame.
Domnița încremeni, iar baba ofta de i se subție pantecele, se-nnegri ca bozul și zise:
– Rapi-ți-ar Necuratul mințile cum mi-ai rapit tu bucuria apei, și orice ai face, orice ai drege, blestemul meu sa te-ajunga cum ți-ajunge umbra ta de calcaiele tale!
Așa o blestema baba și, facand cu mana în patru parți, pleca ca o vijelie.
Domnița intra, podidita de plans, în iatacul ei de cleștar. Se tranti în pat și adormi cu genele ude și cu mainile încrucișate pe piept.
Cand tresari din somn și deschise ochii, și ma-sa și tata-sau se uitau la ea cum se uita batranii la icoane. Împarateasa tacu, iar împaratul zise încet:
– Nu ma lasa, lumina și toiagul batraneților mele! Și nici o vorba nu mai scoasera tustrei, ci se uitara unul la altul pana scapata soarele.
Și tot acolo adormira, fara sa se miște, parc-ar fi fost de piatra. Împaratul îngenuncheat pe barba, împarateasa c-o tampla pe dunga patului, iar domnița aci fiarta de calduri, aci cutremurata de fiori.
A doua zi împaratul aduna pe toți doctorii și le zise:
– Jumatate din împarația mea aceluia care-mi va vindeca fata! Și nici un doctor nu-i ghici leacul. A treia zi aduna pe toți vracii și pe toate vrajitoresele și le zise:
– Toata împarația mea aceluia care va tamadui pe domnița! Și nimeni nu știu ce sa faca și ce sa zica, numai o baba, uscata ca scandura și ciuruita ca un burete, zise împaratului ranjind:
– Maria-ta, domniței i-a abatut de maritiș. – Mai știi minune!… zise împarateasa.
– Da unde sa-i gasesc potriva? șopti împaratul în urechea împaratesei.
Și pe loc porni vestea pe la toate împarațiile cu feciori de domn care de mult ravnisera la fata cu par de aur.
Pana sa s-adune feciorii de împarat, trecu vreme la mijloc, ca unii porneau din revarsatul zorilor, alții tocmai din scaldatoarea soarelui, și alții de unde noaptea se ridica ca un zabranic negru, și alții chiar de pe unde pamantul e drob și piftie.
În ajun de-a-i trece pe dinainte șirul baieților de împarat, domnița, care nu se mai mișcase din pat, pofti sa se scoale și sa se plimbe, singura-singurica, prin gradina împarației.
Frumoasa și galeșa și rezemata c-o mana pe umarul împaratesei, iar cu cealalta petrecuta pe dupa gatul împaratului, intra în gradina și, cu toate rugaciunile parinților de-a-i lasa și pe ei, domnița le închise binișor ușa în obraz și-i lasa cu inima arsa.
Cum ramase singura, cutreiera cararile cu naramzi și chiparoși, cu luminișuri de smarald și cu bolți umbrite și racoroase.
Dupa ce umbla cat umbla, cu ochii pe jumatate închiși, ofta fara sa știe de ce, fara sa știe ce vrea, și se lungi pe iarba, la umbra unei perdele de chiparoși.
Cum sta lungita, o apuca o piroteala și, cum privea într-un adanc fara fund, printre genele lungi, i se paru c-aude un cantec de chitara.
Tim, tam, tam, tam, tam, ușor, încet, prelung… o adiere de sunete, o mangaiere dulce, un farmec de pe alta lume… Tim, tam, tim, tam, tam… ca o licarire departata care s-apropie, și iar s-afunda, și iar se întoarce… Dar cantecul o gadila pe obrajii rumeni și-i furnica din talpile mititele pana în creștetul luminos… Și i se paru c-aude un glas, un glas fericit care canta și vorbea dupa tremuratul ușurel al chitarei.
– Tim, tam… adormi și ramai deșteapta. Tim, tam, tam… care e adevaratul vis, ziua ori noaptea?… Fat-Frumos vine noaptea și pleaca de cu ziua… Fat-Frumos este șchiop, da nimeni nu canta ca el și nimeni nu mangaie și nu saruta mai dulce ca el… Tim, tam, tam…
Și domnița simți niște buze de foc pe amandoi obrajii. Și tresari și, sprijinindu-se într-un cot, privi speriata înainte, pe cararea îngusta cu stropi de umbra și de lumina.
Și în fund, în fund de tot, vazu pe minunatul cantareț, care-i zambea și-i facea semn sa se apropie. La șoldul stang purta paloș lat, în mana dreapta ținea o chitara cu gat lung și ochii-i scanteiau ca doi carbuni aprinși.
Domnița dadu sa țipe și nu putu. Sari în picioare, vroi sa fuga, da, ca și cum ar fi fost prinsa de talie de niște brațe lungi, începu sa pașeasca spre cantarețul care o aștepta cu mainile întinse.
Cand se apropie de el, deschise brațele și, voind, fara sa vrea, ca sa-l stranga în brațe, mainile îi trecura prin el, apoi simți un sarutat sub barbie și, uitandu-se înainte, vazu pe cantareț ca o umbra, o umbra șchioapa care se ducea cantand.
– Tim, tam, tam, tim, tam, tam… Fat-Frumos este șchiop… și nimeni nu leagana mai bine ca el, și nimeni nu mangaie și nu saruta mai dulce ca el… Tim, tam, tam… umbra s-a topit, adormi și ramai deșteapta, fata cu plete de aur…
Domnița, dreapta și nemișcata ca o faclie, se uita dupa umbra șchioapa cum se ducea, se tot ducea, mica, mai mica, și mai mica, pana ce se îneca în ceața departarii. Apoi, fara sa mai simta ceva, afara de un vuiet adanc, adanc, în fundul urechilor, intra în iatacul de cleștar, se tranti în pat și începu sa planga.
Iar împaratul și împarateasa îi culegeau fiece lacrima în naframele lor ș-o întrebau:
– Spune-ne noua ce vrei, lumina și toiagul batraneților noastre!
A doua zi, împaratul și împarateasa stateau încremeniți pe jețurile lor de sidef presarate cu pietre scumpe.
Domnița bolea, lungita în pat, cu ochii pe jumatate închiși, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de împarat, ca sa-și aleaga unul, ea, dorita tuturor.
Trecu al dintai, numai în zale de sus pana jos, cu chivara de argint; și cand pașea, zalele sclipitoare zuruiau ca și cum ar fi fost vii. Domnița nu dadu nici un semn. Voinicul pleca rușinat.
Trecu altul, cu parul lung și negru corb, cu camașa ușoara, alba ca floarea și cu chenare de gaitan aurit, încins pe la mijloc cu un brau de matase verde. Și cand pașea, pletele i se leganau pe umeri, iar cutele albe, din șolduri pana la calcaie, se îndoiau frumos dupa leganatul trupului.
Domnița nu se uita nici la el. Și draguțul se duse cu inima secata. Trecu al treilea, numai în fireturi și steme, și nici pe el nu cazura ochii domniței.
Așa, pana-n deseara, se încheie și se rușina lungul șir de feciori de împarați.
Tocmai la ispravit, șontac-șontac, veni și un cantareț șchiop. Pe șoldul stang purta un paloș lat, în mana dreapta ținea o chitara cu gatul lung. Împaratul și împarateasa, cum îl vazura, se înfiorara. Ce gura mare și stramba! Și ochii din cap îi scanteiau ca doi carbuni aprinși. Nalt, deșirat, c-un picior mai scurt și cu altul mai lung.
Șontac-șontac, și, cand ajunse în dreptul patului, domnița tresari, deschise niște ochi mari, sari drept în picioare și-i întinse mana.
Împaratul și împarateasa plecara ochii în jos, iar domnița, dandu-le în genunchi, le zise:
– Iata mirele meu… nimeni nu canta ca el… nimeni nu saruta ca el…
Împaratul își ridica mustațile cu o mana, și cu alta apasandu-și barba, zise, ca și cum și-ar fi dat sufletul:
– Fie! Împarateasa se cutremura și se duse sa porunceasca de masa. Se puse masa împarateasca, dar masa trista, mai trista ca întunericul. A doua zi era sa fie nunta, și a treia zi era sa fie razboi mare cu toți feciorii de împarați rușinați de cantarețul șchiop și deșirat.
În jurul mesei, langa împarateasa, se așeza fie-sa, langa ea cantarețul și, mai departe de cantareț, ofta și statu bietul împarat.
Împaratul nu mai lua ochii de la el și, dand din cap, îi zise:
– Ginere, de ce înghiți carnea nemestecata?
– Mi-e foame, tata, mi-e foame. Aș înghiți noua suflete nemestecate. Viu tocmai de la marginea pamantului.
Așa raspunse cantarețul și mai înghiți o halca de carne.
– Ginere, da de ce-ți scanteiaza și-ți dogoresc ochii ca doi carbuni aprinși?
– În ochii mei vezi stemele mariei-tale, raspunse cantarețul uitandu-se în jos.
Împaratul își lua coroana de pe frunte și o arunca cat colo.
– Ginere, de ce c-o mana bagi painea în gura și cu alta o scoți? Numai carnea îți place?
– Cine-a framantat azima îi mirosea mainile a ceapa.
– Vezi, tata, vezi? zise fata înduioșata.
– Ginere, ce-ți țacanesc dinții și maselele, ca și cum ar fi de oțel?
– Din greșeala am strans furculița în dinți, raspunse cantarețul și tranti furculița pe farfurie.
– Ginere, dar de ce-ți sunt unghiile așa de lungi și de ascuțite?
– Ce unghii? Și parc-ar fi fost o pisica, așa își trase unghiile sub piele. Ce unghii, maria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca sa nu zgarii mainile albe ale draguței mele…
– Ginere, da mult par ai pe mana dreapta, parc-ai fi lup, așa e de des și de aspru!
Cantarețul se facu negru-verde și raspunse, încheindu-și banta:
– E un semn, un petic de par, pe care-l avem din moși-stramoși, dar încolo sunt alb ca zapada și rumen ca rasura.
– Ginere, mai zise împaratul tremurand, ce ai pe frunte, ca doua umflaturi de berbec tanar?
– Socrule, raspunse el necajit, într-o parte m-a izbit cu buzduganul un uriaș, și în alta un zmeu. Ei au crapat în lupta, iar eu am ramas cu doua cucuie.
– Vezi, tata, vezi? îngana domnița și-și înghiți lacrimile, caci mult i se parea tata-sau de rau. Cantarețul se scula de la masa.
– Sunt obosit de-atata drum. Sa ma iertați, ma duc sa ma culc.
– Ginere, se rasti împaratul, dar nu faci barem o cruce dupa masa?
Cantarețul își întoarse fața, clanțani din dinți și zise:
– Eu ma închin la mine, sa nu ma vada nimeni. Și pleca pe ușa afara.
Fata se culca în iatacul ei de cleștar. Împaratul ceru împaratesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub capatai.
Împaratul se culca și avea la cap doua sfeșnice mari de argint și la picioare alte doua, cateșipatru cu faclii aprinse.
Trase un somn și tresari… nimeni… Trase doua și iar tresari… iar nimeni… A treia oara, tresarind și mai tare, vazu la capul lui o dihanie deșirata, cu par ca de lup, cu ochii ca doi carbuni aprinși, clanțanind din niște dinți de oțel mai lungi ca piroanele.
Împaratul scoase crucea de sub capatai și o ridica deasupra dimonului strigand:
– Piei, dimone, uciga-te-ar crucea! Împaratul vazu atunci ce nu mai vazuse în toata viața lui. Dihania se cutremura, se lungi și se subție și, ca și cum ar fi fost un fir de ața, se strecura prin gaura broaștei. Dar cat de repede se strecura, împaratul tot vazu ca are un picior mai lung cu zece coți ca celalalt.
Și cand împaratul se uita pe jos, vazu o chitara cu gatul lung și cu coardele plesnite și, înhațand-o, racni:
– El este! Se repezi în iatacul fetei, trantind ușile ca o vijelie.
Pipai patul… Fata nicaieri…
Atunci alerga la grajdul murgului care manca jaratic și striga:
– Murgule! Într-o clipa murgul rupse ștreangul, darama ușa și îngenunche înaintea stapanului sau.
– Împaratul încaleca și porunci:
– Ca gandul! Și porni bidiviul mai iute ca vantul, în urma împaratului, barba, despicata în doua, îi falfaia ca doua steaguri albe. Vaile și dealurile i se pierdeau în urma rotocolindu-se. Codrii îi pareau ca niște ape tulburi fugind la miazazi. Vantul pe care-l lasa în urma îndoia stejarii, frangandu-i ca pe niște nuiele.
Înaintea lor, cantarețul gonea și se lungea de ce-l apropiau… cat o beldie, cat un brad, cat un plop, aruncand piciorul al lung în vai și p-al scurt în dealuri. În carca lui, domnița.
Cand mai trebui o aruncatura pana la dihanie, se revarsa de ziua. Cocoșii cantara de trei ori. Pocitura se opri în loc, se rasuci ca un sfredel și intra în pamant, lasand pe iarba pe domnița fara simțiri.
Murgul îngenunche. Împaratul își ridica fata. C-o mana o lua de mijloc și alta i-o înfipse în par.
Încaleca și porni.
– Încet, Murgule, sa n-o deșteptam. Atat mai zise împaratul și, dand ochii peste cap, casca gura și falcile îi trosnira din încheieturi, închise ochii, și doua lacrimi îi înghețara sub gene ca doua diamante. Împaratul încremeni pe cal, iar de-a curmezișul, în brațele lui reci, sta leșinata domnița cu parul de aur, lung pana-n pamant, ca o beteala lunga. Peste ea curgea barba alba a împaratului.
Încet-încet, îi duse Murgul zile și nopți, împaratul sta țeapan, cu ochii închiși, iar mainile domniței, albe și moi, se clatinau, batand ușurel coastele Murgului.
Cand intrara în curtea palatului, împarateasa, toți boierii mari și toți curtenii le dadura în genunchi.
Iar cand Murgul necheza, împarateasa și boierii, punand mana pe împarat și pe domnița, înmarmurira. Împaratul era rece ca gheața, domnița, calda și i se batea inima.
Și voind sa ridice pe împarat de pe cal, le-a fost cu neputința; și voind sa ia pe domnița din brațele împaratului, mana lui nu i se descleșta din creștetul ei.
Atunci au chemat popi mulți și mitropoliți, cați erau, și au început sfintele slujbe ca sa dezlege pe împarat din spinarea calului și creștetul domniței din mana rece a împaratului.
Și ispravindu-se slujba, o baba batrana, uscata și ciuruita ca un burete, a zis în gura mare:
– Fetele, daca îmbatranesc la ușa parinților, înnebunesc, dar și daca fug, le ia dracu.
– Amiiin! zise prelung un diacon care ramasese în urma cu slujba.
Și atunci, ca prin minune, împaratul aluneca la vale pe șeile calului și mana i se dezlipi din creștetul domniței.
Iar mulți au auzit un oftat greu cand împaratul cazu, lung și țeapan, la pamant.
Domnița deschise ochii, începu sa jeleasca pe tata-sau, și-l jeli ani mulți, dar de frica dracului nu s-a mai maritat.
Cine știe?… ce-a fost odata ca niciodata o fi fost ca și astazi… și ce este astazi va fi odata ca niciodata…
