A fost odata o femeie și femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru ca avea un singur ochi și era așezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunții; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru ca avea doi ochi, iar pe cea mai mica, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind așezat tot în mijlocul frunții. Și fiindca Doi-ochi nu se deosebea la înfațișare de ceilalți oameni, surorile și maica-sa nu o puteau suferi și mereu o ocarau:
– Tu, cu cei doi ochi ai tai, parca ești mai pricopsita decat lumea de rand?! Se vede cat de colo ca nu faci parte din neamul nostru!
O țineau numai în zdrențe pe biata fata și nu-i dadeau sa manance decat resturile care cadeau de la masa lor. Și ori de cate ori le rasarea în cale, sareau la ea s-o îmbranceasca și-i amarau viața la orice prilej.
Și prilejuri d-astea, slava Domnului, gaseau destule! Într-una din zile, trebuind sa mearga cu capra la pascut, Doi-ochi ramase tare flamanda, caci dușmancele de surori îi pusesera-n traista mancare pe sponci. Și fiindca o chinuia grozav foamea, se așeza la o margine de drum și începu a plange. Și planse, și planse, pana ce se adunara din lacrimile ei doua paraiașe. Cum se tanguia ea așa, numai ce ridica o data capul din pamant și ce-i vazura ochii? Langa dansa statea o femeie, care o întreba cu blandețe:
– Doi-ochi, de ce plangi așa de amarnic? Și Doi-ochi raspunse suspinand:
– Cum sa nu plang daca maica-mea și surorile mele ma prigonesc fara încetare? Din pricina ca am doi ochi, ca toata lumea, ma azvarla dintr-un colț într-altul, ma îmbraca numai în zdrențe și-mi dau sa mananc doar firimiturile ramase de la masa lor. Știi, azi mi-au dat atat de puțina mancare, ca sunt moarta de foame!
Atunci femeia, care, pasamite, era o zana, grai:
– Daca doar asta ți-e durerea, șterge-ți lacrimile și nu mai plange, ca o sa te-nvaț eu cum sa-ți potolești foamea.
Uite, n-ai decat sa-i spui caprei:
Capra, behaie,
Masa, pune-te!
Și-o masa randuita cu tot dichisul o sa ți se puna dinainte, încarcata cu cele mai alese bucate și-o sa poți manca dupa pofta inimii. Iar dupa ce te-oi satura, spune-i doar atat caprei:
Capra, behaie,
Masa, ridica-te!
Și masa o sa dispara ca și cum n-ar fi fost.
Dupa ce grai aceste cuvinte, zana își vazu de drum. Ramasa singura, Doi-ochi gandi în sinea ei: „N-am încotro; prea sunt lihnita de foame ca sa încerc alta data ce m-a povațuit. Mai știi, poate ca cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevarate”.
Și striga catre capra:
Capra, behaie,
Masa, pune-te!
N-apuca bine sa sfarșeasca ce-avea de zis și numai ce i se puse dinainte o masa așternuta cu o fața alba ca zapada; iar pe masa, randuite cum se cuvenea, o farfurie, un cuțit, o furculița și o lingura, toate numai din argint. Cat despre mancarurile care se înșirau pe masa, ce sa va mai spun, erau dintre cele mai alese și abureau de parca ar fi fost luate chiar atunci de pe vatra.
Fata manca din toate cu pofta, caci flamanzise de ajuns. Dupa ce se satura de-a binelea, grai catre capra, așa cum o învațase zana:
Capra, behaie,
Masa, ridica-te!
Și masa disparu pe data ca și cum n-ar fi fost.
„Ăsta-i un lucru minunat! gandi Doi-ochi. De-acuma s-a sfarșit cu foamea!”
Și biata fata era vesela și zburda de fericire.
Seara, cand se întoarse cu capra de la pașune, gasi pe masa, într-o strachioara de pamant, bruma de mancare pe care i-o lasasera surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.
A doua zi porni din nou cu capra la pascut și la înapoiere lasa neatinse în strachina firimiturile pe care i le pusesera surorile.
Prima și a doua oara surorile nu observara nimic. Dar cum mancarea ramanea mereu neatinsa în strachina, greu nu le fu sa bage de seama asta. Se minunara ele de așa treaba și începura a-și destainui gandurile:
– Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Înainte venea sa se planga ca nu-i ajunge cat îi dadeam și manca de nu mai ramanea nici o picatura, iar acuma nu se mai atinge de nimic. Pesemne c-a gasit vreun alt mijloc ca sa-și astampere foamea.
Ca sa afle adevarul, hotarara ca Un-ochi s-o însoțeasca pe Doi-ochi cand s-o duce a doua zi cu capra la pașune. Nu era treaba ușoara, caci trebuia sa bage bine de seama ce se petrece acolo, daca nu cumva vreun strain îi aduce de mancare fetei.
A doua zi, cand Doi-ochi fu gata s-o porneasca la camp, Un-ochi se apropie de dansa și-i spuse:
– Azi merg și eu cu tine! Vreau sa vad daca pazești capra bine și daca o hranești așa cum se cuvine.
Dar Doi-ochi ghici îndata cam ce fel de ganduri nutrea Un-ochi, ca venea numai ca s-o iscodeasca. Mana capra pe unde era iarba mai înalta și mai grasa și o lasa sa pasca în voie. Apoi spuse catre Un-ochi:
– Hai sa ne așezam puțintel pe iarba! Știu un cantec, o minune… N-ai vrea sa-l auzi?
Un-ochi se învoi bucuroasa, caci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam obosise. Se lasa ușurel în iarba și Doi-ochi începu sa-i cante la ureche:
Un-ochi, ești treaza, oare?
Un-ochi, dormi, oare?
Canta ea așa, într-una, pana ce Un-ochi închise ochiul și adormi. Daca vazu fata ca soru-sa dormea buștean, nu se mai temu c-ar putea sa vada ce se întampla. Chema deci capra și-i spuse:
Capra, behaie,
Masa, pune-te!
Și se așeza dinaintea mesei, de manca și bau pana ce se satura. Apoi striga din nou:
Capra, behaie,
Masa, ridica-te!
Și masa disparu pe data ca și cum n-ar fi fost. Spre seara o trezi pe Un-ochi din somn și-o cam lua în ras:
– Ei, surioara, parca ziceai ca vrei sa îngrijești de capra și, cand colo, ai tras tot timpul la aghioase, de m-ai speriat! Daca nu eram eu aici, cine știe pe unde s-ar fi ratacit hoinara asta! Și ar fi trebuit s-o cauți în toata lumea… Da acu scoala, ca-i timpul s-o pornim spre casa!
Au ajuns ele acasa și Doi-ochi nu s-a atins de strachina ei; iar Un-ochi statea ca muta și nu-i putu povesti de fel maica-sii din ce pricina capsomana de Doi-ochi nu voia sa ia macar o îmbucatura.
– M-a prins somnul pe camp și-am adormit, așa ca nu știu!, cerca Un-ochi sa se dezvinovațeasca.
A doua zi, baba o chema pe Trei-ochi și-i spuse:
– Azi o sa mergi tu la pașune împreuna cu Doi-ochi. Da vezi de baga bine de seama tot ce se petrece pe acolo, ca nu se poate sa nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mancat și de baut.
Trei-ochi o cauta pe soru-sa și-i spuse:
– Maine o sa merg cu tine și eu; vreau sa vad daca îngrijești bine capra și daca o hranești așa cum se cuvine.
Dar fata pricepu ce ganduri nutrea Trei-ochi, ca venea numai ca s-o iscodeasca. Mana capra pe unde era iarba mai înalta și mai grasa și apoi grai catre soru-sa:
– Hai sa ne așezam puțintel pe iarba! Știu eu un cantec, o minune! N-ai vrea sa-l auzi?
Trei-ochi se învoi și ea bucuroasa, caci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam moleșise. Se lasa ușurel în iarba și Doi-ochi începu sa-i cante la ureche:
Trei-ochi, ești treaza, oare?
Dar în loc sa continue cantecul:
Trei-ochi, dormi, oare?
Canta din neatenție:
Doi-ochi, dormi, oare?
Și canta așa, mereu:
Trei-ochi, ești treaza, oare?
Doi-ochi, dormi, oare?
Și începu s-o cuprinda somnul pe Trei-ochi, pana cand cei doi ochi îi adormira de-a binelea; dar cel de-al treilea, pe care cantecul nu-l putuse vraji, ramase treaz. Dar cum era vicleana, Trei-ochi închise și ochiul al treilea, ca sa para ca-i și el cuprins de somn.
Din cand în cand însa tragea cate-o ocheada și prindea cu privirea tot ce se petrecea în jur. Iar Doi-ochi, fiind încredințata ca Trei-ochi doarme în lege, striga:
Capra, behaie,
Masa, pune-te!
Și dupa ce manca și bau dupa pofta inimii, porunci mesei sa dispara, cu tot ce avea pe dansa:
Capra, behaie,
Masa, ridica-te!
Dar vezi ca Trei-ochi vazuse totul, hoțomana… Catre seara, Doi-ochi se apropie de locul unde dormea soru-sa și, trezind-o, o cam lua în ras:
– Ei, surioara, da știi c-ai dormit, nu gluma! Strașnic te mai pricepi sa paști capra! Hai, scoala, ca-i timpul s-o pornim spre casa!
Ajunsera ele acasa și Doi-ochi iar lasa mancarea neatinsa în strachina. Dar de data asta nu-i mai merse, caci Trei-ochi îi dezvalui mama-sii totul:
– Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta sa se mai atinga de mancarea noastra! Pe camp, cum îi spune caprei:
Capra, behaie,
Masa, pune-te!
Cat ai clipi, i se și așterne dinainte o masa încarcata cu tot felul de mancari alese, dar știi, niște bunatați din care nu ne-am ospatat noi niciodata! Și dupa ce se satura, numai ce-o auzi ca spune:
Capra, behaie,
Masa, ridica-te!
Și masa dispare de parca nici n-ar fi fost. Le-am vazut pe toate astea cum te vad și cum ma vezi. Nu-i vorba, a încercat ea sa ma adoarma cu cantecul ei, dar noroc ca ochiul din frunte mi-a ramas treaz.
Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de baba se umplu de fiere și striga:
– Cum, golanca asta sa manance mai bine decat noi?! Lasa, c-o sa-i treaca ei pofta!
Se repezi furioasa în bucatarie, apuca un cuțit și-l înfipse în inima caprei, astfel ca nevinovatul dobitoc își dadu pe loc duhul.
Cand Doi-ochi vazu capra țeapana și fara suflare, o cuprinse jalea și, nemairabdand sa stea în casa, o porni în neștire pe camp. Dupa ce obosi de atata umblet, se așeza la o margine de drum și începu sa planga cu lacrimi amare. Și deodata, zana fu din nou langa ea și-o întreba cu blandețe:
– Doi-ochi, de ce plangi iarași?
– Cum sa nu plang, suspina Doi-ochi, daca mama mi-a omorat capra? În fiecare zi o rugam frumos, așa cum ma învațaseși matale, și-mi așternea numai bunatați pe masa, de mancam pe îndestulate. Dar acu, totul s-a sfarșit: iar o sa rabd de foame și-or sa ma napadeasca necazurile!
Zana însa o îmbarbata:
– Nu te necaji, Doi-ochi, ci mai bine asculta de sfatul pe care ți-l dau, ca e un sfat bun. Roaga-te de surorile tale sa-ți dea maruntaiele caprei și, de cum le-oi avea, îngroapa-le în pamant, dinaintea ușii. De-i face așa cum îți spun, n-o sa-ți para rau.
Și pieri parca luata de vant.
Doi-ochi alerga îndata acasa și le ruga pe cele doua surori:
– Dragi surioare, dați-mi și mie ceva de la capra. Ca doar nu cer cine știe ce, și m-aș mulțumi și cu maruntaiele.
Surorile se pornira pe ras:
– Daca e vorba numai de-atata, ia-le!
Doi-ochi lua maruntaiele și cand se lasa noaptea le îngropa pe ascuns dinaintea ușii, așa cum o povațuise zana.
A doua zi cand se trezira cu toatele și dadura sa iasa pe ușa, ce sa vezi? Drept în fața lor se înalța o minunație de pom, cu frunzele de argint și încarcat cu poame de aur! Și era marul asta așa de frumos, ca nu cred sa-i fi gasit pereche pe lume. Fetele cascau ochii de mirare și se minunau cum de-a putut crește peste noapte un asemenea pom. Dar Doi-ochi pricepu ca marul rasarise din maruntaiele caprei, caci el crescuse tocmai pe locul unde ea le îngropase.
Dupa ce li se mai potoli mirarea, baba o îndemna pe Un-ochi:
– Urca-te în pom, fata mea, și culege niște mere! Un-ochi se urca în pom, dar cum dadea sa apuce un mar de aur, crengile îi scapau din maini de parca le-ar fi gonit vreun duh. Încerca ea de mai multe ori, dar de fiecare data pațea la fel. Și deși se caznise din rasputeri și se înverșunase, nu putu culege nici un mar.
Vazand ca Un-ochi se trudește degeaba, maica-sa o striga pe fata cea mijlocie:
– Trei-ochi, ia urca-te tu în pom, ca soru-ta nu-i buna de nimic! Cu cei trei ochi ai tai o sa vezi mai bine merele decat Un-ochi.
Un-ochi se dadu jos din pom și se urca soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai îndemanatica. De-ar fi stat printre crengi o veșnicie, tot n-ar fi reușit sa apuce un mar, ca de îndata ce întindea mana merele se dadeau la o parte.
Pana la urma, baba își pierdu rabdarea și, cum era suparata foc, se urca și ea în pom. Dar o pați la fel ca și cele doua fiice ale sale: cand credea c-a pus mana pe-un mar, marul numai ce-i scapa printre degete, de ramanea cu mainile-n gol… Și așa se facu ca n-a putut culege nici unul…
Atunci Doi-ochi spuse:
– Ia sa încerc și eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o înfruntara:
– Te-ai gasit tocmai tu! Ce isprava ai putea face cu ai doi ochi ai tai?
Fata nu lua însa seama la vorbele lor și se urca în pom. Și de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai trasera îndarat, ci-i veneau la îndemana, numai bine sa le culeaga. Și așa aduna Doi-ochi o poala plina. Maica-sa i le lua îndata și se înfurie la gandul ca numai nevolnica de Doi-ochi izbutise sa culeaga merele, în timp ce ea și cele doua fiice ale sale nu putusera face nici o isprava. Și-n loc sa-i mulțumeasca cu toatele, prinsera și mai mare ura pe dansa și începura a o prigoni și mai mult.
Într-o zi, cum stateau tustrele în jurul pomului, se întampla sa treaca pe-acolo calare un tanar ce parea a fi de neam. Zarindu-l de departe, cele doua surori strigara:
– Doi-ochi, ascunde-te repede, sa nu ne faci cumva casa de ocara!
Și apucand în graba un butoi gol ce se afla langa pom, îl rasturnara peste Doi-ochi și mai tupilara sub el și merele de aur pe care tocmai le culesese fata.
Calarețul se apropie de poarta și ce sa va spun! Era un voinic de flacau, tare mandru la chip! Opri calul și, parca fermecat, ramase cu ochii ațintiți la minunația de pom cu frunzele de argint și poame de aur.
– Al cui o fi pomul asta nemaivazut? întreba el pe cele doua surori. Ca de mi-ar darui și mie o creanga, i-aș da orice mi-ar cere în schimb. Cele doua surori îl încredințara ca pomul e al lor și se aratara bucuroase sa-i poata îndeplini dorința. Dar oricat se straduira sa rupa o creanga, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trageau tot mereu înapoi, de nu fu chip sa apuce nici una din ele barem o crenguța.
Atunci flacaul le zise:
– Mare minune și asta! V-ați laudat c-ar fi pomul vostru și, cand colo, nu sunteți în stare sa rupeți macar o creanga din el!
Dar ele nu și nu, o țineau întruna ca pomul ar fi al lor. Doi-ochi auzise totul și, înciudata ca surorile ei nu spuneau adevarul, ridica butoiul și dadu drumul la cateva mere, care se oprira tocmai la picioarele flacaului. Cand le vazu, ramase cu ochii la ele, uimit, și întreba de unde veneau merele. Și cum n-avura încotro, surorile trebuira sa marturiseasca, spașite, ca mai au o sora, dar ca pe sora asta a lor nu o puteau lasa sa se înfațișeze dinaintea flacaului, caci nu avea decat doi ochi, ca toți oamenii de rand… Calarețul nu lua seama la vorbele lor și, cum voia s-o vada, striga:
– Doi-ochi, unde ești? Ia vino încoace!
Atunci Doi-ochi ieși fara teama de sub butoi și calarețul, fermecat de-o asemenea frumusețe nepamanteana, îi vorbi cu toata caldura:
– Îmi spune inima ca tu ai sa poți rupe o creanga din pom!
– De buna seama c-am sa pot, raspunse Doi-ochi, ca doar e pomul meu.
Se urca în pom și fara nici un pic de osteneala rupse o creanga cu frunze subțirele de argint și poame de aur și-o întinse flacaului.
– Cu ce te-aș putea rasplati? întreba el.
– Vai de mine, sarmana! De dimineața și pana seara trebuie sa rabd de foame și de sete și-mi duc viața numai în amar și suferința. De te-ai îndura sa ma iei cu tine și sa ma mantui de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!
Flacaul se apleca spre ea și, ridicand-o ușurel, ca pe-o dulce povara, o așeza langa el pe șa și-o aduse acasa, la palatul lui. Acolo porunci sa i se dea cele mai frumoase veșminte și sa fie ospatata dupa pofta inimii. Și fiindca o îndragise nespus, o lua de nevasta. Și praznuira o nunta cu mare alai și veselie.
Daca vazura surorile ca flacaul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, începura s-o pizmuiasca și mai mult pentru norocul care daduse peste ea.
Dar de la o vreme parca începu sa li se ogoiasca inima… Și prinsera a gandi ele în sinea lor: „Barem tot e bine ca ne-a ramas un lucru de preț; pomul cel minunat e aici și, cu toate ca niciodata n-o sa-i putem culege roadele, o sa i se duca faima atat de departe, ca o mulțime de oameni, de prin toate colțurile lumii, vor veni sa-l priveasca și sa-l laude! Și, cine știe, poate c-o sa ne surada iar norocul!” Dar și aceasta speranța se spulbera ca un vis. A doua zi dimineața, ia pomul de unde nu-i! Pierise ca fumul… Și o data cu el pierise și nadejdea… Și chiar în aceeași zi, privind pe fereastra, Doi-ochi vazu minunația de pom cu frunzele de argint în fața iatacului ei… Ce alta ar fi putut sa-i bucure mai mult sufletul?! Pomul își urmase stapana.
Trai Doi-ochi ani mulți, în bucurie și fericire, și aproape ca uitase cate avusese de patimit de pe urma celor doua surori haine. Dar iata ca într-o buna zi doua femei sarmane batura la poarta castelului, cerand de pomana. Și privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu în cele doua cerșetoare pe surorile ei. Saracisera într-atat, ca ajunsesera sa mearga din poarta-n poarta, cerand sa fie miluite macar c-un codru de paine.
Doi-ochi le primi cu bucurie și se îngriji ca de acum încolo sa nu mai duca lipsa de nimic. Iar cele doua surori haine, vazand atata bunatate din partea ei, se caira amarnic pentru raul pe care i-l facusera în tinerețe.
