La colţul şcolii, pe unde drumul ma duce catre casa, se afla un pomişor. De caţiva ani buni se lupta sa se înalţe şi abia-abia, cu mare greutate şi-a ridicat cateva ramurele.
Vin şcolarii cu larma mare şi din toţi caţi trec pe aici, se gaseşte cate unul sa se agaţe de bietul pomişor: unii îi rup frunzele, alţii cate o ramurica, ( uite-aşa, degeaba ), unii alearga şi se ţin de el, îl apleaca, îl zgarie.
Doamne, cate nu paţeşte bietul de el! În primavara aceasta i-am sapat o mica gradiniţa în jur, l-am varuit şi îl ud mereu.
Ce frumos se rotunjeşte coroana! Pe zi ce trece devine tot mai viguros. Ma opresc zilnic în preajma lui, îi mangai tulpina neteda şi frunzele rotunde. În urma mea aud foşnetul lui subţire şi matasos ca nişte vorbe…