Poveste din Salaj, comunicata de plugarul M. Bene din Supurul de Sus.
A fost ce-a fost, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odata o muiere vaduva, îi murise adica barbatul şi ea ramase cu trei copii: doi feciori şi-o fetiţa. Şi nu era saraca vaduva, ca barbatu-sau, fie iertat şi maie1 pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic; avea o moşioara buna, avea boi şi plug de putea ara ea de ea, fara de a se mai însambra2 cu alţii, şi mai avea ea cate ceva, ştii cum au muierile care raman dupa oamenii harnici.
Destul ca era pe timpul aratului, toata lumea ara şi semana, deci se pun şi feciorii ei într-o zi sa mearga la plug sa are un loc într-o poiana, bunaoara. Pleaca deci feciorii într-o dimineaţa la plug, dar nu-şi iau merinde, ca n-aveau coptatura, ci spun mamei lor sa le trimita de amiaza acolo.
– Bine, dragii mamei, zise vaduva, dar cine sa va aduca voua de amiaza, ca eu nu pot merge, vedeţi voi bine ca sunt beteaga, iar sora voastra nu ştie unde-i locul nostru din poiana, ea n-a fost niciodata acolo şi, nu de alta, s-a prapadi prin cea secreta3 de padure ori a nimeri chiar la curţile zmeului, apoi atata o mai vedem!
– Nu te teme, mama, zic feciorii, nu te teme, vom trage noi o brazda cu plugul de cum ieşim din sat şi pana la loc, de nu poate greşi, numai tot pe brazda sa vina. Se dusera deci feciorii şi se apucara de lucru şi arara pana la amiaza, dar nici pomina sa le vina sora cu ceva de gustare şi slobozira boii la paşune şi, dupa ce se saturara boii, iar îi înjugara, şi arara pana la ojina. Atunci nu mai puteau feciorii de foame.
Se hotarara deci sa mearga acasa. Nu ştiau ei ce s-a putut întampla: ratacit-a sora-sa prin padure? Ori ce poate sa fie de-i lasa o zi de primavara fara mancare? Cum ajung în curte, întreaba pe muma lor:
– Ei bine, mama, da cum de n-ai trimis pe sora noastra cu gustarea, de ne laşi sa venim în sat de pe la ojina4?
Auzind biata lor mama vorbele acestea, cazu ca lovita de trasnet, caci ea trimisese pe fata cu gustare, deci ştia ca alt modru nu poate sa fie decat ca s-a ratacit prin cea secreta de padure, cine ştie unde?
Dupa ce-şi mai veni în fire, le spuse copiilor tot plangand:
– Spusu-v-am sa nu mergeţi la plug, daca n-am avut ce va pune merinde? N-am zis ca s-a pierde biata copila prin padure? Iat’ ca s-au împlinit vorbele mele; mai bine era de minţeam! Vai de mine şi de mine, copila mea, sufletul meu, nadejdea mea! A dat zmeul de ea, nu-i alt modru, ori ca au mancat-o lupii?!
Auzind feciorii plansul şi vaietarea mamei lor, se pusera pe ganduri ce-ar fi de facut? Se sfatuiesc, se gandesc, dau în dreapta, întreaba-n stanga… sora nu-i ca-n palma! Deci zice feciorul cel mai mare:
– Mama, nu mai plange, bun e Dumnezeu şi eu gandesc ca trebuie sa aflu pe sora-mea; plec maine dimineaţa, plec, mama, ba nici nu stau pana dimineaţa, cum iese luna plec, şi fara ea nu ma mai vezi; ma tot duc pana dau de ea, ori vie, ori moarta, şi ţi-o aduc acasa ori ca-mi pun capul.
Auzind biata mama vorbele acestea hotarate, se mahni şi mai tare, presimţea oareşi cumva ca într-un ceas rau pleaca feciorul de acasa; deci se încerca a-l îndupleca sa ramana acasa, începu sa planga, ca doara l-ar putea opri, dar toate fura în zadar, feciorul şi-a fost pus caru-n pietre sa nu se opreasca pana nu va da de sora-sa. Pleaca deci la drum, iar muma-sa ramane plangand numai cu copilul cel mai mic acasa. Şi plangea şi sa vaieta cat o lua gura. Şi cum sa nu planga biata muiere: numai ieri dimineaţa, nu mai departe decat ieri dimineaţa, avea trei copii, acum numai are de unu; fata-i e pierduta, iar feciorul cel mare a plecat pe o cale de unde nu-i modru sa se mai întoarca! Nu-i trebuia bietei muieri mancare, nu bautura, nu hodina, nici lucru, ci tot ieşea pana afara în poarta, plangand şi frangandu-şi mainile, şi iar intra înauntru în casa, sta sa moara de urat fara copiii ei, afara n-afla pe nimeni cine sa o mangaie. Cat era ziulica de mare tot plangea; de era în casa, era tot cu ochii la fereastra, doara îşi zareşte fata ori feciorul cel mai mare, daca ieşea afara, în curte, în drum, întreba pe toţi calatorii: „Nu mi-aţi vazut fata? nici feciorul?”
Dar nimeni nu-i ştia spune ceva despre ei, de la plecarea lor. În sat se laţise faima ca zmeul a furat pe fata vaduvei, ca feciorul cel mai mare s-a dus s-o caute şi nu s-a mai întors. Aşa şi era. Feciorul cel mai mare se duse sa-şi afle pe sora-sa. El s-a tot dus pana în padure, acolo a dat de-o brazda proaspata şi s-a dus tot pe ea pana a nimerit la nişte curţi, la curţile zmeului. Şi erau întarite curţile zmeului, ca la zmei, tot cu stanci de bolovani, dar el nu se înfrica de loc, ci sui treptele celea de piatra gandindu-se: „Ce-a vrea Dumnezeu, aceea a fi cu mine, dar eu intru; de nimeresc la sora-mea, bine, de nu, chiar la zmeu sa fie, tot c-o moarte-s dator, dar necautate nu las aceste curţi.” Aşa şi facu. Intra înauntru. Adica acolo pe cine afla? Pe sora-sa, gatita, Doamne, ca o grofoaie5, şi facand demancare.
– Buna ziua, sora!
– Sa-ţi deie Dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns!
– Eu? cum ma vezi; dar tu cum ai ajuns?
– Oh! frate draga, bine zicea mama sa nu mergeţi voi la plug fara merinde, ca iata m-a trimis la voi cu demancare şi eu am venit tot pe brazda, gandind ca dau de voi, cand colo – nimerii unde ma vezi. Acum ce va fi cu tine, ca îndata vine zmeul şi poate sa te omoare, de nu ne-a omorî înca pe amandoi?! Mai bine ramaneai acasa, ca de scapat tot nu ma poţi scapa, iar de te omoara zmeul, biata mama o sa se prapadeasca de suparare.
Atunci numai vazura ca se deschid uşile şi un buzdugan intra în casa, se învarte de trei ori deasupra mesei şi se anina într-un cui în perete.
– Ce e aceasta, sora? întreaba fratele.
– O, frate, acesta e semnul zmeului; cand vine buzduganul, e semn sa pun mancarile pe masa, ca îndata-i aici. Dar oare unde sa te ascund dinaintea zmeului? Ia hai şi te baga colea sub covata. De abia avu biata sora atata timp cat sa puna covata pe frate-sau, şi zmeul fu aci:
– Tu, mandruţo, parca-mi miroase a om pe aci, cine-i aci? Biata fata da sa minta ca mancarile miroase, ba una, ba alta, dar zmeul, zmeu, nu crezu nimic, ci o facu sa spuna cine a venit şi ca e sub covata.
– Aşa? zise zmeul! Atunci de ce se teme de mine? Hai, cumnate, afara sa te omenesc daca venişi la casa mea! Şi scoase pe fecior afara şi-l puse la masa şi porunci fetei:
– Mie sa-mi puni noua coaste de porc, şi frate-tau doua, mie noua cupe de vin, şi frate-tau, doua, şi, mai cumnate, la noi e datina ca care gata mai iute de mancare sa arunce ciolanele (oasele) în capul carui întarzie: acum hai la mancare!
Şi se pun la mancare: pana manca feciorul oleaca de carne de pe coasta, zmeul manca toata porţia şi prinde a arunca ciolanele în capul feciorului. Vazand zmeul ca feciorul nu sa apara, ca sa teme şi tremura, îi zise:
– Hai, cumnate, afara la largul, sa vad mai bine ce cumnat am, dar sa-mi spuni pe unde vrei sa mergi, pe horn, ca maţele, ori pe uşa, ca cainii?
– Eu ma duc pe uşa ca oamenii, zise feciorul. Şi iese pe uşa, dar zmeul ieşise pe horn, ca maţele, şi sa repezi asupra lui şi-i taie capul.
Apoi scoase inima şi i-o puse într-un blid, şi trupul îl îngropa sub un gard.
Vazand biata vaduva ca trece o zi, trec doua şi trei, şi nu-i mai nimereşte nici fata, nici feciorul, era sa se arunce în fantana de suparare, dar iara-şi întareşte firea şi zice: „Doamne, fie voia ta!”
Dar pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei şi de dorul frate-sau şi al sora-sei. Deci într-o dimineaţa zice:
– Mama, ce a randui Dumnezeu, aceea sa fie cu mine, dar eu n-am pace pana nu dau de sora-mea şi de frate-meu. De aceea nu te supara, ca eu trebuie sa merg pana unde voi da de ei. Acum biata mama iar începe a plange şi a sa daoli6:
– Dar nu merge, cui ma laşi? Ştiu ca nici tu nu te vei întoarce, fie-ţi mila de batraneţile mele şi stai baremi tu aci, daca de ei n-avui parte. Dar feciorul era neastamparat de dorul frate-sau şi al sora-sei, şi deci trebui sa plece. Şi se duse şi nimeri nici mai bine, nici mai rau de cum o nimerise frate-sau cel mai mare.
Acum biata vaduva nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, nici o mangaiere, nici un ajutor; ramasese singura ca cucul. Multa vreme o fi tot plans, biata de ea, multe nopţi le-o fi petrecut fara somn şi zile fara mancare, dar în urma urmelor îi întari Dumnezeu inima şi începu a-şi veni în fire. „Sa ma sodomesc7 e pacat de moarte, trebuie sa traiesc şi necajita, cum am trait în bine pana aveam barbat şi copii” îşi zise vaduva şi prinse a mai lucra cate ceva şi a manca, sa nu se omoare cu foamea pana mai are zile. Într-o dimineaţa, cum matura prin casa zicand rugaciunile, iata vede un bob de piper jos, şi se pleaca de-l ridica, şi-l pune pe masa.
Dar bobul se durdulica de pe masa şi iara cade jos. Ea, ca muiere strangatoare, nu lasa sa sa prapadeasca nici un fir de piper, deci se pleaca şi, ridicandu-l, îl baga în san. Firul cel de piper nu sta în san: cum, cum nu, destul ca şi din san iese şi cade chiar înaintea ei. Ea iara se pleaca şi-l ridica de jos şi-l baga în gura, şi zicand rugaciunile îl scapa pe grumaz la vale. Din minuta aceea vaduva prinde grea şi la noua luni face un drag de fecior de sa mai fi avut doi ochi sa te uiţi la el.
Ea chema pe preotul satului, îl boteza şi-i puse numele Piparuş-Petru, caci dintr-un fir de piper era zamislit. Şi creştea copilul, dar creştea ca din apa. Cand era de o luna, era ca alţii de un an, cand era de doua luni, era ca altul de trei ani, şi începu a umbla pe uliţa şi-a vorbi toate celea. El tot auzea pe oameni vorbind: ce mai fecior, paguba ca nu-i traiesc fraţii, ca ei trei ar bate un sat întreg cand s-ar mainia bine. Aşa azi, aşa maine, aşa ziceau oamenii în toate zilele. Cand era Piparuş-Petru de trei ani, era cel mai frumos şi mai voinic fecior în tot satul. Într-o zi întreaba pe muma-sa:
– Mama, mai avut-am eu fraţi?
Dar ea temandu-se sa nu mearga şi el ca fraţii lui şi sa nu se mai întoarca, îi zise:
– Nu, fatul meu, n-ai avut nici un frate.
– Nu? Atunci fii buna şi-mi mai da o data ţaţa, dar pe sub pragul casei. Şi ridica Piparuş pragul casei cu degetul cel mic, iar mama-sa se pleca sa-şi bage ţaţa sub el şi sa lapteze pe fiu-sau. Atunci Piparuş lasa puţin pragul în jos, de o cam strangea pe muma-sa, şi-o întreba:
– Mama, mai avut-am eu fraţi?
Ea, vazand ca nu-i alt modru, îi spuse:
– Da, ai avut doi fraţi şi-o sora; pe sora-ta a furat-o zmeul, iar fraţii s-au dus sa o caute, şi de-atunci nu i-am mai vazut. Atunci iar ridica pragul şi zise mame-sii:
– Acum scoala-te şi-mi fa o azima de grau curat, framantata cu lapte numai din ţaţele tale, ca eu am semne ca trebuie sa dau de ei şi sa-i aduc.
Auzind vorbele acestea biata mama iara începe a plange şi a se vaieta: „Dar cum te lasa inima sa ma laşi acum, la batraneţe, slaba, beteaga, singura? N-am dus şi nu duc destul banat8 dupa cei trei, acum te mai prapadeşti şi tu prin cea secreta de lume, nu de alta, va da zmeul de tine, de nici de nume nu-ţi voi mai auzi. Ramai, dragul mamei, aci, nu te mai duce nicaieri: fi-va ce va randui Dumnezeu de noi, numai nu merge; ramai şi te însoara, batar9 de tine sa am parte.”
Ei, dar Piparuş-Petru era voinic, lui îi trebuiau vitejii, deci nu scapa muma-sa de gura lui pana ce nu-i facu o azima de faina de grau curat, framantata numai cu lapte din ţaţele ei şi cu lacrimi din ochii ei. Dupa ce i-a copt-o ca rufa, Piparuş şi-o puse în traista şi zise:
– Ramai sanatoasa, mama, nu te supara deloc, ca nici trei zile nu vor trece şi eu trebuie sa fiu înapoi, ori cu veste buna, ori rea, dar mai degraba cred ca cu buna.
Şi se lua Piparuş-Petru la drum, du-te, du-te, pana da în padure, şi acolo nimereşte o brazda mai astupata. Hai sa merg pe ea, îşi zise Piparuş, şi se duse tot pe ea pana ajunse la curţile zmeului. Şi acolo intra înauntru. O fata frumoasa, Doamne! şi îmbracata ca o împarateasa, era singura şi facea de mancare.
– Buna ziua, sora!
– Sa traieşti cu bine; dar ce-mi zici sora?
– Îţi zic sora fiindca-ţi sunt frate, de nu crezi, ia hai de manca din azima asta. Şi scoase Piparuş-Petru azima din traista şi-i dete fetei sa manance. Dar cum îmbuca, o data zise:
– Asta-i cu lapte din ţaţele mamei mele, acum cred ca-mi eşti frate, dar nu pricep cum? ca tu eşti fecior holtei, iar eu cand am ajuns în robia zmeului numai doi fraţi am avut, pe care zmeul i-a şi omorat, iar de atunci nu sunt mai mult de cinci ani de cand sunt eu aici, deci nu pricep, daca-mi eşti frate, cand te-ai putut naşte, ca doara nu eşti numai de 4- 5 ani?! Tu trebuie sa fii baremi de 20 de ani!
– Nu-s, sora, ci numai de 3 ani şi mai ceva, dar aşa-mi e felul. Sa-mi spui acum, sora, ce semne face zmeul cand vine?
– Vai, frate, bine ar fi sa mergi de aci pana nu vine semnul lui, ca dupa semn şi el îndata soseşte. Ca are un buzdugan, frate, un buzdugan de fier mare cat o bute de 50 ferii10, şi-l arunca cale de doua ceasuri de departe şi drept în uşa nimereşte cu el; uşa atunci se deschide, şi buzduganul se pune singur în cuiul cela din perete. Dar du-te, frate, nu sta, ca acum e vremea sa vina şi de te afla aci, te omoara şi pe tine, ca şi pe cei doi.
– Lasa-l sa vie, sora, sa vad şi eu cum sunt zmeii, ca şi aşa pana acum n-am vazut nici unul.
Atunci aud buzduganul trosnind în uşa; uşa se deschise şi da sa se puna în cui. Dar Piparuş nu-i da ragaz, îl lua de toarta şi zvarr! îndarat cu el, dincotro a venit. Şi cu aşa putere a aruncat cu el, de chiar pe langa zmeu a trecut şi s-a tot dus cale de trei zile şi s-a împlantat într-un munte de piatra. Noua zile a trebuit sa scobeasca zmeul pe langa buzdugan pana şi l-a putut scoate din munte, şi-a venit apoi cu el pe umar necajit. Cand ajunse acasa, zise din curte înca:
– Cine-şi bate joc de buzduganul meu, Florea-Înfloritul ori Piparuş-Petrea, viteazul de cumnatu-meu?
– Eu sunt, cumnate, eu, Piparuş-Petrea, dar de unde ma cunoşti?
– Eu? nu ma mai întreba, doara o saptamana m-au tot scuturat frigurile cand te-a nascut muma-ta. Dar bine c-ai venit la casa mea, hai sa traim puţin şi bine. Adu, draguţa, mancarea pe masa, mie noua coaste fripte de porc şi fraţane-tau doua, mie noua cupe de vin, şi lui doua, sa ne punem la ospaţ…
– Adica… sa fie vorba întoarsa, zmeule, zise Piparuş. Ada-mi, sora, mie noua coaste de porc şi noua cupe de vin, iar zmeului adu-i doua coaste şi doua cupe de vin, dar sa ai de grija, zmeule, care cum gatam de mancat carne de pe os, osul îl aruncam în capul celui ce n-a gatat înca, ca parca pe aci aşa e obiceiul.
– Cam aşa a fost, zise zmeul, dar de vrei, putem strica obiceiul.
– Ba nu vreau sa stric obiceiul ţarii, zice Piparuş. Om de nimica e cine cuteaza a strica obiceiurile ţarii, las’ cum a mai fost, şi hai la masa.
Şi se pusera la masa, şi cum apuca Piparuş o coasta în mana, o baga în gura şi despoia carnea de pe ia, iar cu oasele – pleosc! la zmeu în frunte. Zmeul se cam necaji, dar ce sa faca? Trebuia sa rabde, ca şi-a dat de om. Şi Piparuş ia alta coasta, apoi alta, şi alta, pana manca carne de pe toate noua coastele, iar oasele le da de capul zmeului, de toate se zdrobeau. Cand gata Piparuş coasta cea din urma şi de baut cea din urma cupa de vin, atunci gata şi zmeul de mancat cea dintai coasta şi da sa arunce cu oasele în capul lui Piparuş. Dar acesta nu-i da ragaz, se repede la zmeu şi pleosc! cu o palma peste obrazul cel gras al zmeului, de-i muta o falca din loc, apoi se încaierara la lupta, la tranteli, de gandeai ca nu alta, ci sa se omoare unul pe altul.
De la o vreme zmeul nu mai putea de osteneala, ca ostenit era şi de cale, şi nu putuse nici sa se sature baremi cumsecade, omeneşte, ca Piparuş nu-i daduse ragaz.
Deci ostenit, cum era, zise bietul zmeu:
– Lasa-ma în pace, ca-ţi înviu pe cei doi fraţi.
– Hai de mi-i învie, zise Piparuş.
Şi merse zmeul şi-i dezgropa, şi le puse inimile la loc, şi-i stropi cu apa vie, şi se sculara mai frumoşi de cum au fost.
„Vai, ca greu adormii” zise unul. „Doar aşa şi eu” zise celalalt.
– Dormit, dormit! zise zmeul, ca de nu venea fratele vostru ast mai mic sa va trezeasca, mai dormeaţi voi un somn lung!
– Dar nu sta de sfaturi, zise Piparuş, hai sa ne luptam, ca de aci eu nu merg pana ce nu ramane unul mort – ori eu, ori tu, ca aşa e firea mea.
Şi se pusera a se bate în sabii, şi se taiara de curgea sangele vale. Atunci se repezi Piparuş, o data şi bine, voiniceşte, şi-i taie zmeului capul, apoi tot îl dumica bucaţele, ca de tocana, şi facu trei gramezi de carne din el.
Apoi zise catre fraţi:
– Fraţilor, hai sa ne ospatam oleaca, ca apoi mergem catre casa, ca mama ştiu ca nu mai poate de dorul nostru, o fi gandind ca ne-am prapadit cu toţii, de nu mai nimerim nici unul. Şi se ospatara feciorii mei, sora-sa le facu de mancare şi ei adusera vin de cel bun, şi baura şi se desfatara, pana ce începu a prinde beţia pe Piparuş. Atunci se gatara de cale, încarcara carele de bunataţi, ca doara acolo erau de unde, şi plecara.
Mergand ei aşa catre casa, dau de o fantana în cale, şi boii se trageau catre ea, semn ca le era sete.
– Adapaţi boii, zise Piparuş catre fraţi, ca eu ma dau oleaca langa stejarul acesta umbros sa ma odihnesc, ca aşa-s de obosit! Şi cu vorbele acestea se apropie de un ştejar mare şi se rezema de el, aşa, stand în picioare, şi cum se rezema, cum adormi ca mort.
Dupa ce fraţii lui adapara boii şi-i înjugara din nou ca sa purceada mai departe, merse sora-sa la Piparuş sa-l trezeasca, dar era pace de a-l mai putea trezi. Atunci zise fratele cel mai mare:
– Ma, dragii mei, oare facem noi bine ca ducem pa strainul acesta cu noi? Bine, ca el zise ca ne este frate, dar poate-se una ca aceea? Bine ştiţi voi ca numai noi trei am fost la parinţi; bine ştiţi ca mai întai te-ai pierdut tu, sora, de acasa, apoi eu, şi în urma tu, frate, dar atunci mama nu mai avea alţi copii. De l-ar fi avut dupa înstrainarea noastra, ar fi iata aşa, un baieţan, dar el e de mare ca şi noi, şi de tare?!… Oh, mai tare chiar decat Ucigal-toaca. Poate ca-i vrun strigoi ori doara chiar zmeu, ca vazuraţi cum omorî pe zmeul, ca pe un pui de gaina?! Eu gandesc ca n-ar fi bine sa mai mergem cu dansul pe o cale.
– Sa nu mai mergem, zise celalalt frate, sa-l lasam dormind, iar noi sa ne pazim drumul.
– Aşa e, zise cel mai mare din fraţi, dar daca se trezeşte tot ne ajunge; nu vedeţi ce ogaşe adanci taie carele astea cu povara? Tot pe ele vine pana ce ne ajunge şi face din noi tot tocana, ca şi din zmeul acela, iar cu sora fuge cine ştie unde, de nu mai aude mama de ea, nici de noi. Dara, de veţi voi, eu ştiu ce-ar fi de facut: haideţi sa luam lanţurile de la care şi, cum doarme rezemat de ştejar, sa-l legam de el bine cu lanţurile, atunci ştiu ca nu mai vine sa se luade ca el a scapat pe sora de la curţile zmeului, ba sa zica ca şi pe noi chiar din morţi ne-a înviat.
– Sa-l legam, zise fratele cel mai mic, sa-l legam, ca pe care avem destula blaga11, nu mai avem lipsa de el.
Şi-l legara de ştejar cu lanţurile, şi-l legara pogan12 de-i auzeai oasele paraindu-i, şi el tot nu se trezi, dormea ca mort de ostenit şi beat ce era.
Sora-sa bucuroasa l-ar fi deşteptat, dar nu putea; apoi sa faca împotrivire celor doi fraţi înca nu putea.
Deci se uita lacrimand cum leaga pe binefacatorul ei şi-şi zicea:
„Doamne, scapa-l”.
Dupa ce-l legara de ştejar, îşi facura cruce, zisera un „Doamne ajuta” şi începura a plesni boii, manandu-i: „Cea, Surila! ho, Bourean, ho!”
Sora-sa se gandea singura mergand îndaratul carelor: „Cum mai cuteaza faţarnicii aceştia a-şi face cruce şi a zice Doamne-ajuta, dupa ce numai acum savarşira o fapta din cele mai mişele?” Dar iaraşi zice:
„Bag seama şi hoţul cand merge la furat zice Doamne-ajuta, necum aştia, care cred ca un lucru bun au savarşit!”
Şi ajunsera acasa. Mama lor îi cunoscu şi varsa lacrimi de bucurie la vederea lor, dar îi întreba:
– Piparuş-Petru n-a dat de voi? Fraţiorul vostru cel mai tanar?
– Nu, mama, raspund feciorii, n-am vazut nici un fel de Piparuş. Iata pe sora noastra a fost prins-o zmeul sa o ia de nevasta, şi de atunci pana acum ne tot luptaram amandoi cu el pentru sora noastra, dar nici un fel de Piparuş n-a venit sa ne ajute. De-abia am putut omorî zmeul ca sa-ţi aducem fata. Acum bucura-te împreuna cu noi, ca iata şi comori am adus de la zmeu; uita pe Piparuş, ca de-ar fi vrun viteaz ca noi, trebuie sa vina, cat de tarziu.
Şi se pusera, frate, pe ospaţ, adusera carne şi vin, şi lautari, şi adunara tot satul sa se bucure şi sa se mire de vitejia lor, ca au omorat pe zmeu şi i-au luat comorile celea scumpe. Într-un tarziu se pomeneşte şi Piparuş-Petru şi da sa se scoale, dar se simte legat de stejar cu lanţuri peste piept şi peste mijloc, peste grumaz şi peste picioare.
– M… hm! dulcii mei fraţi, zise el, dar bine mai ştiţi voi rasplati bunatatea ce v-o facui! Bine a zis cine a zis: fa bine şi aşteapta rau! Dar lasaţi, ca v-o fac eu de nici dracul nu v-o mai desface!
Şi numai o data se umfla şi lanţurile cad rupte, zala de zala, de gandeai c-ar fi numai de buciniş13. „Acum sa mai dorm una pe pajişte, îşi zise Piparuş, ca am eu vreme sa ajung şi acasa; cu cat aş merge mai iute, cu atat ar fi bucuria fraţilor mai scurta”.
Se puse deci sa se odihneasca, dar nu mai vrea somnul sa se apropie de el, ca nu-i putea ieşi din cap nemulţumirea fraţilor sai. Începu a se gandi la toate minutele de cand a plecat de acasa. „Mai, îşi zice, adica zmeul nu ştia, de buna seama, ca cine i-a zvarlit buzduganul îndarat: eu ori Florea-nfloritul. Trebuie ca viteaz om e Florea acela; cum aş vrea sa-l cunosc! Dar l-oi cunoaşte acuşi. Acum sa merg sa vad ce face biata mama, apoi sa caut pe Flore-nfloritul, sa ma prind cu el frate de cruce.”
S-a luat dara sa plece, dar uitandu-se la stejarul cel mare de care-l legasera fraţii, îşi zice: „Biata mama, nici lemne de foc n-o fi avand, ca harnicii de fraţi nici lemne nu i-or fi dus; hai sa-i duc eu un catur14 batar”.
Şi merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pamant ca pe un morcov, îl lua pe umar, cum iei o grebla, bunaoara, şi hai cu el spre sat.
Cand era ospaţul mai pogan, cand jucau şi beau pe întrecute în ocol (curte), ca în casa nu mai încapeau, atunci nimeri şi Piparuş-Petru cu stejarul pe umar. Tot satul îl cunoscu, ca doara numai de cateva zile plecase de acasa, dar fraţii lui nu ştiau ce sa faca, unde sa se ascunda, vazandu-l cum vine catre ei, şi îşi gandira ca acum are sa-i omoare.
– Bun ospaţul la dumneavoastra, zice Piparuş, intrand cu stejarul cel mare pe umar.
– Buna sa-ţi fie inima, zisera satenii, pe cand fraţii lui o luara la sanatoasa.
– Oho! striga Piparuş, încotro, cinstiţilor? Ia staţi oleaca de vorba cu mine, ca avem o ţar’ de rafuiala! Frumos fu aceea de la voi sa ma lasaţi dormind în padure, şi înca legat cu lanţuri ca p-un hoţ? Asta-i mulţumita fiindca v-am aflat, am batut pe zmeul care va omorase, pana v-a înviat, l-am omorat pe el sa scap satul nostru de urgia lui, v-am umplut de averi şi v-am pus pe drumul catre casa, eu, fratele vostru, aşa rasplata am fost vrednic sa aflu de la voi?
Atunci fraţii începura a plange şi a se ruga de iertare, zicand ca numai au glumit, ca bine ştiau ei ca el atata-i de tare, de cu stejar cu tot poate veni acasa. Se mai ruga şi muma-sa, şi sora-sa, şi tot satul sa-i ierte, iar el, fiind om cu inima buna, i-a iertat şi s-a pus şi el la ospaţ.
Cand a fost a doua zi dimineaţa, dupa ce s-au sculat toţi voioşi şi sanatoşi, Piparuş-Petru se gata de cale.
– Dara unde vrei sa mergi iara, Petre, puiul mamei? îl întreba mama-sa.
– Ma duc, mama, ma duc departe, pana unde voi da de Floreanfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce sa fie soţ sorei mele, ca am auzit ca e un voinic de om şi ar fi pacat sa nu ne cunoaştem.
– Da nu merge, stai acasa, aveţi voi destula avere, însuraţi-va, dragii mamei, iar pe sora-ta vom marita-o noi dupa cineva, ca doara sunt destui feciori zdraveni în sat, ce sa mai baţi calea ţarii? Stai tu aci, în satul tau, între neamuri, aproape de mine, acum la batraneţile mele, sa nu-ţi mai duc atata dorul.
Multe vorbe bune şi înţelepte îi spuse maica-sa, dar el tot ca el, daca îşi punea o data carul în pietre pentru ceva, apoi nu mai era om sa-l dezbare. Îşi lua dara ramas bun şi se cam mai duse, multa lume-mparaţie, ca Dumnezeu sa ne ţie, ca din poveste multa este, mandra şi frumoasa, s-o ascultaţi şi dumneavoastra, ca cine o-a asculta, o-a învaţa, iara cine o dormi, se va hodini şi povestea nu o-a şti.
S-a dus, s-a dus, pana a nimerit într-o pustietate mare de nu vedea nimic, numai cerul în sus, şi sub picioare pamantul, nici o frunza, nici un fir de iarba, dar nimica, ce-i nimica. A mers el mult prin pustietatea aceea pana a dat de un vaj15 batran, dar batran nu gluma, alb la par şi la barba ca o oaie balaie, cu o carja în mana dreapta, iar cu cea stanga îşi tot ferea genele de pe ochi sa vada înainte ca aşa-i ierau de lungi şi de dese, de-i veneau pana la gura şi se împreunau cu barba şi cu mustaţile.
– Buna ziua, moşule!
– Sa traieşti cu bine, voinice, dar de unde şi pana unde?
– Ma duc, moşule, pana unde voi da de Florea-nfloritul, ca am auzit ca e un voinic mare şi vreau sa-mi cerc puterile cu el, nu ştii unde l-aş gasi?
– Oh, puiul moşului, în zadar mergi tu pe jos, ca nici în trei ani de zile nu vei ajunge la el, dara du-te îndarat la curtea zmeului, ştii, unde ţi-ai aflat sora şi fraţii! Acolo sa mergi şi sa cauţi în fundul grajdului ca-i gasi un cal, un cal singur, şi atata-i este de urat singur de sta sa moara; de urat a slabit, de numai pielea pe os i-a ramas, ca de cand ai omorat pe stapanul sau, pe zmeul, el din grajd n-a mai ieşit, nici n-a mancat, nici n-a baut, numai tot a ranchezat. Acolo sa mergi şi sa-l iei, ca acela te poarta cat a purtat şi pe stapanul sau ba şi mai mult de-i porunci, apoi sa vii iar pe la mine, înţelesu-m-ai?
– Te-am înţeles.
Şi merse Piparuş-Petru îndarat pana la curţile zmeului şi intra în grajd. Adica acolo într-un ungher vazu un cal mai mult mort decat viu, de-i puteai numara coastele cale de-o poşta, de-abia se mai putea ţine pe picioare. Cum vazu calul ca intra cineva în grajd, începu a fi voios şi a prinde curaj, nu ştia ce sa faca bietul cal de bucurie, da cu picioarele în pamant şi vroia sa se dezlege de la iesle, dar nu putea, ca era legat cu lanţuri.
Piparuş-Petru dezlega calul şi-l scoase afara, şi se uita la el. „Cu gloaba asta sa merg eu?” îşi zicea. Sta sa nu-şi creada ochilor. Dar calul rasufla o data bine şi se scutura de-şi dezmorţi oasele, ca doara statuse multa vreme acolo ca-ntr-o temniţa, legat scurt, fara nutreţ şi neadapat. Piparuş îl slobozi de pascu oleaca, apoi îl adapa şi se urca pe el. Atunci calul începu a vorbi:
– Cum vrei, domnul meu, sa te duc, ca vantul ori ca gandul?
– De m-ai putea duce numai ca caii, înca mi-ar parea bine. Aşa-i raspunse Piparuş, vazandu-l atat de slab. Şi prinse calul a merge, şi merse, şi merse tot în galop, pana la un munte de sticla (glaja). Acolo nu mai putea de obosit. Da sa se suie pe el la deal, dar nu poate calul merge. Atunci zise Piparuş:
– Bag seama, te-oi mai duce şi eu în spate, precum m-ai adus tu pe mine. Şi lua calul dupa cap ca p-un miel, şi-l sui în varful dealului, şi acolo huzdup! cu el pe pamant. Şi se ridica calul de jos şi se facu cat un munte de mare, şi zise lui Piparuş:
– Place-ţi cum sunt acuma?
– Ba place-i cainilor şi lupilor, fa-te tu cal ca caii!
Şi se facu calul ca caii noştri, dar tot nazdravan, şi zise catre Piparuş:
– Cum sa te duc acum, stapane, ca vantul ori ca gandul?
– Ba sa ma duci ca gandul!
Şi începu calul a merge ca gandul de iute, şi într-o clipita erau la moşneagul cel alb ca oaia.
– Buna ziua, moşule!
– Buna sa-ţi fie inima, puiul moşului, da ajuns-ai abia?
– Precum ma vezi, moşule.
– Vezi aşa, acuma cred ca-i ajunge la Florea-nfloritul. Dar sa-ţi dau şi eu trei lucruri: ţine, aci ai o cetera (lauta, dibla), un pieptene şi o cute (gresie, acer). Ţine minte, fatul meu, zise moşneagul, vei tot merge pana-i ajunge la campul cu dorul, acolo te va lovi un dor de maica, sora, fraţi, prieteni şi cunoscuţi, încat, de nu vei canta cu cetera asta, vei fi silit sa te întorci înapoi de dor. De acolo vei ajunge în padurea cu lupii, aceia te-ar manca cu cal cu tot, ca sunt mulţi şi flamanzi, dar tu arunca-le pieptenele. Scapand, vei merge pana vei ajunge în ţara şoarecilor. Acolo vor fi şoareci cata frunza şi iarba, şi vor vrea sa te traga jos de pe cal sa te manance, atunci arunca-le cutea jos şi vei fi mantuit de ei.
Dupa ce-a luat Piparuş lucrurile acestea trei, a mulţumit batranului şi s-a pus pe cal, şi s-a tot dus pana a ajuns în campul cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mama-sa, de sora-sa, şi de fraţi, dar aşa dor, de mai cadea de pe cal şi era cat p-aci sa caza de pe cal, ori sa sentoarne de unde a plecat. Atunci îi vine în minte ca are o cetera de la vajul cel batran. Şi unde nu scoate cetera, şi unde nu începe a trage cu arcuşul pe strune, de rasuna campul, şi pe loc îi pieri tot dorul. Apoi merse mai departe pana ajunse în padurea lupilor. Şi era acolo, Doamne! era tot un lup şi un copac, şi toţi stau cu gurile cascate numai sa-l prinza şi sa-l manance. Dar el arunca pieptenele jos, şi îndata se facu un bou gras şi, avand lupii ce înhaţa, lasara pe Piparuş sa mearga în pace. Şi merse cat merse, deodata sa trezeşte în ţara şoarecilor. Dar nu altmintrelea erau şoarecii, ci ca urşii de mari, şi mulţi ca furnicile în furnicari. Aci începu a se înfiora Piparuş-Petru, dar îi veni în minte cutea şi, cum o arunca jos, cum se facu între el şi şoareci un stan de piatra, gros cat un munte, înalt pana la nori. Şi se duse Piparuş-Petru tot pe langa zid, pana ce ieşi din ţara şoarecilor.
Acum nimeri în campul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai frumoasa decat alta, şi toate îl îmbiau sa le ia. Dar Piparuş nu lua nici una. Colo departe zari el un cal pascand, şi trase într-acolo. Adica dupa ce se apropie, vazu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i paştea printre flori, iar paloşul îi juca în aer pe deasupra lui. Se da Piparuş jos de pe cal şi-şi sloboade şi el calul sa pasca, apoi se gandi: „Cum doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-aş putea prapadi; numai una de-i dau cu paloşul, e dus pe ceea lume; dar aşa numai un mişel ar face; sa ma pun langa el, sa aţipesc şi eu oleaca.”
Şi-şi arunca şi el paloşul în sus, şi acela începu a-i juca prin aer ca şi al lui Florea-nfloritul, apoi se culca jos pe flori. Cum era obosit deata ta amar de cale, adormi ca dus. Dar iata ca se trezi Florea-nfloritul şi vazu voinicul dormind langa el, iar în flori, langa calul lui, mai pascand un cal, şi în aer, langa paloşul lui, mai jucand un paloş. „Oare cine sa fie, zise el. Hm! oricine-i, e viteaz şi om de omenie; cum dormeam, ma putea face tot bucaţele; i-oi da deci pace pana ce s-a trezi, ca te miri cine-i; ştiu ca nu-i Piparuş-Petru de care şi zmeii se tem!”
Apoi se puse şi Florea-nfloritul şi mai trase un pui de somn, iar cand se trezi a doua oara, se trezi şi Piparuş cu el deodata. Cand se vazura voinicii faţa-n faţa, nu se puteau mira destul unul de altul; unul mai voinic decat celalalt, care de care mai spatos şi mai frumos.
– Ce vanturi te-au adus p-aici pe la mine, vere? zice Floreanfloritul.
– Am venit sa te vad; ca ţi-am auzit de nume şi nu m-am putut rabda sa nu ne cunoaştem.
– Doara nu eşti tu Piparuş-Petru de care şi zmeii tremura?
– Ba ai chiar ghicit; dar tu doara eşti Florea-nfloritul?
– Eu, da, ca altul nici ca are drept a şedea aci în ţara mea; mult ma mir de tine ce cap ai sa vii aici?
– Eu am cap ca capurile, dar tu ce cap ai de ma întrebi atata? De nu-ţi place ca ţi-am calcat ţara, ia-te la paruiala cu mine, hai la lupta dreapta, lupta voiniceasca! Şi se prinsera voinicii la lupta, şi se luptara o zi de vara, şi nu fu chip sa se învinga, pana mai cazura de pe picioare de obosiţi, atunci zice Piparuş-Petru:
– Hai, frate, sa schimbam lupta în paloşe.
Şi apucara voiniciii paloşele, şi se vanzolira, pana ce în urma Floreanfloritul ciungari oleaca din degetul mic al lui Piparuş-Petru. Atunci s-au lasat de lupta şi s-au prins fraţi de cruce, jurandu-se pe varfurile paloşelor ca nu se vor mai lasa unul de altul, nici în bine, nici în rau.
Şi ajuns-au şi în necaz, şi în bine ca omul care traieşte în asta secreta de lume, dar ei unul de altul nu s-au lasat.
Umbland ei odata la vitejii nimeresc la o casa în mijlocul codrului şi intrara înauntru. Adica acolo era o fata la razboi, ţesea, dar fata frumoasa era chiar Ileana-Cosanzeana, din cosiţa ruja-i canta, şi cum ţesea, de cate ori batea cu bragla16, totdeauna ieşeau cate doua catane îmbracate şi-narmate. Mult se mirara voinicii noştri de aceasta vedenie, dar Piparuş-Petru nu mult statu pe ganduri şi începu a se dragosti cu fata, ştiţi dumneavoastra, a o prinde, a o gogoli, mai a o saruta, cum fac tinerii.
Fata, nu-i vorba, se ferea şi nici prea, ca toate fetele, ci se cam temea de tata-sau; deci le spuse:
– Dragii mei, bagaţi de seama, ca de vine tata, va omoara.
– Şi cine-i tata dumitale? o întrebara voinicii.
– Tata e Ciuta-Nevazuta, şi înca nici un om nu i-a ieşit în cale pe care sa nu-l omoare.
– Ei bine, draga, dar ce narav are cand vine acasa?
– El, raspunde fata, are narav ca cum intra în casa, mai întai se baga dupa cuptor, şi de-acolo ia o ulcica cu leacuri şi toata o bea, iar de leacurile acelea atata se întareşte, de-ar bate şi zece ca voi.
– Aşa? zise Piparuş-Petru, atunci ada încoace leacurile, sa le bem noi. Şi le dadu Ileana leacurile, iar voinicii le baura şi, din ce erau tari, mai tari se facura. Dar chiar atunci sosi şi Ciuta-Nevazuta acasa şi s-a repezit dupa cuptor la leacuri; ei, dar acelea erau lecuite!
Vazandu-se astfel înşelat într-atata s-a tulburat, de-i purta în palme ca pe nişte mere pe amandoi voinicii şi, de n-ar fi apucat sa bea ei leacurile, nu era bine de ei; dar aşa îl apucara voinicii amandoi, apoi lasa ca l-au omenit! Nici ferfeniţa nu s-a ales din el. Apoi Piparuş-Petru se casatori cu Ileana-Cosanzeana, şi se încarcara de averi şi plecara de acolo.
Dar pe langa toata prietenia ce era între Piparuş-Petru şi Florea-nfloritul, cest din urma nu se uita cu ochi buni la Piparuş vazandu-l cu nevasta, iar el nu. Dar Piparuş pricepu gandurile lui Florea-nfloritul, de aceea îi zise:
– Frate, sa lasam nevasta acasa gazdoaie şi sa mergem sa-ţi aflam şi ţie una.
– Bine ar fi, zise Florea-nfloritul, dar oare unde vom da de una?
– Nu fi îngrijat, frate, zise Piparuş, mergem în lumea noastra şi de nu s-o fi maritat sora-mea numai buna a fi de tine.
– Apoi hai s-o vedem, zise Florea-nfloritul.
Şi lasara pe Ileana-Cosanzeana singura acasa, şi ei se luara la drum, şi du-te, du-te, pana ce ajunsera într-o padure; nici unul nu mai fusese în padurea aceea. Mergand ei prin padure vazura o casa.
– Hai sa vedem cine e în casa, zise Piparuş.
– Hai, daca chiar vrei, zise Florea-nfloritul.
Şi intrara înauntru. Acolo aflara numai o baba batrana stand cu picioarele la foc.
– Buna vremea, matuşa!
– Sa traiţi cu bine, dragii matuşii, haideţi şedeţi oleaca şi va hodiniţi, pana va aduce matuşa ceva de mancare; iata ma urc în pod sa va aduc slanina, dragii matuşii.
Feciorii şezura pe-o laviţa, iar baba se urca în pod cu numele sa le aduca slanina, dar cum ieşi baba din odaie veni un şoarece la feciori şi le zise:
– Nu staţi, dragii mei, ca nu-i de-a sta; mergeţi în plata lui Dumnezeu sfantul, ca doara baba nu s-a dus în pod sa va aduca demancare, ci sa-şi ascuta dinţii, sa va poata manca; ca are în pod o piatra mare de moara, de care-şi toceşte dinţii, n-o auziţi?
– Ei, cine-i baba asta?
– Hm, zise şoarecele, asta-i Muma-Padurii, a fost draguţa lui Ciuta-Nevazuta şi, de cand l-aţi omorat, tot descanta sa-i cadeţi în branci17, acuma de nu fugiţi, nu mai scapaţi vii din colţii ei.
– Daca-i aşa, hai la drum, zisera voinicii.
Şi se luara feciorii mei la drum, nu mergeau, ci rupeau locul, de gandeai ca-i alunga cineva dindarat; baga seama şi ei, cu toate ca erau viteji, ştiau de frica. Dupa ce-şi ascuţi baba dinţii, se coborî jos şi intra în casa, dar feciorii ca-n palma. Şi se catrani şi se înfiora, de gandeai ca toata ţara18 se face. Atunci da cu ochii de şoarece.
– Aha! numai tu, mişelule, le-ai spus sa se duca.
– Numai eu, de nu te-ai supara, raspunse şoarecele glumind, ia hai de ma prinde şi-ţi razbuna!
Şi se puse baba a fugi dupa şoarece; el se sui pe cuptor, ea îşi strica cuptorul; se sui pe un perete, ea strica şi peretele, el se sui pe alt perete, ea strica şi acel perete, şi tot aşa strica cate un perete, umbland dupa şoarece, pana ce-şi strica toata casa şi tot nu putu prinde şoarecele, ca, vedeţi dumneavoastra, şoarecele-i şoarece, şi pace, nu sta sa-l prinda chiar o baba, sa fie aceea chiar Muma-Padurii.
Dar pana umbla ea dupa şoarece, feciorii îşi pazira drumul, şi cand pleca baba dupa ei, ei erau hat departe. Se pune deci baba la fuga, du-te, du-te, pana ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa Marţolii, care era matuşa lui Florea-nfloritul.
– Buna vremea, matuşa!
– Sa traiţi cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vant te poarta pe la mine? Cine-i voinicul asta cu care vii?
– O, matuşa, zise Florea-nfloritul, am plecat cu ortacul acesta care se cheama Piparuş-Petru, am pornit sa merg la sora-sa în peţite, dar ne urmareşte Muma-Padurii, caci am omorat pe Ciuta-Nevazuta, pe ibovnicul ei, şi acum ne pare bine ca am nimerit la dumneata, doara ne vei scapa de colţii ei.
– Nu va temeţi deloc, dragii matuşii, haideţi numai în casa şi va hodiniţi.
Şi ieşi Marţolea (Marţi-Seara) afara sa aştepte pe Muma-Padurii, şi cum ajunse aceasta, cum se încaierara, apoi sa fi vazut bataie de babe; se încinse între ele o lupta, dar lupta ca de doi lupi turbaţi, iar nu ca de doua babe de cand bucii, şi se mancara în dinţi, şi-şi smulsera parul, de gandeai ca sunt doua zmeoaice. Iar feciorii cand vazura ca sunt mai înfierbantate de erau oarbe de mainie, pornira încetinel, iar dupa ce se departara mersera mai tare, sa nu le mai vaza. Care a fost mai tare? care pe care a învins? nu pot sa va spun, ca nu ştiu; ştiu însa ca voinicii au mers aţa acasa la mama lui Piparuş-Petru. Şapte ani nu fusese Piparuş-Petru acasa, şapte ani nu-l vazura fraţii şi sora, şi neamurile, şi satenii, şi totuşi îl cunoscu care cum îl vazu.
Florica, sora lui Piparuş-Petru, nu era înca maritata, se ţinuse de vorba ce i-o daduse frate-sau la plecare. Şi era mandra Florica, mandra ca o scanteiuţa de camp, şi cum o vazu Florea-nfloritul, zise catre frate-sau de cruce:
– Asta ţi-e sora, frate?
– Asta.
– Daca ţi-e asta sora şi daca vrea, eu chiar azi ma cunun cu ea.
Şi Florica a vrut, fraţii şi ma-sa înca n-au zis ba, apoi au tras o nunta romaneasca care a ţinut doua saptamaini şi, dupa ce s-a gatat nunta, şi-a luat Florea-nfloritul nevasta şi s-a cam mai dus cu ea şi cu Piparuş-Petru în ţara lui, unde aştepta Ileana-Cosanzeana, nevasta lui Piparuş.
Cand s-au vazut aceste doua cumnate laolalta, mult s-au bucurat, iar barbaţii lor se bucurau şi ei de bucuria lor, iar florile din campul înflorit se bucurau şi ele, împreuna cu cele doua perechi vesele. Dar şi eu ma bucur ca v-am putut spune povestea pana-n capat.
