Traia odata, demult de tot, o matușica batrana-batrana care-și ducea traiul tocmai în creierii munților, într-un loc necalcat de picior omenesc. Ș-avea ea un bordei și un card de gaște, iar locul acela pustiu în care traia era înconjurat de o padure nemarginita.
Batranica însa nu ședea numai acasa, ci în fiecare dimineața își lua carja și-o pornea, șontac-șontac, în padure. Acolo, in padure, se apuca sa faca o mulțime de treburi, cum nu te-ai fi așteptat de la o femeie pe care o garbovisera anii: aduna iarba pentru gaște, culegea poame salbatice și, încarcata cu toata aceasta povara, o pornea incetisor spre casa.
Cine ar fi vazut-o încarcata așa și-ar fi putut zice în sinea lui c-o sa cada, doborata de greutate, dar batranica era zdravana și ajungea in fiecare zi cu bine acasa. Și daca se întampla sa se întalneasca cu vreun drumeț, îi spunea cu blandețe în glas:
– Buna ziua, cumetre draga, frumoasa vreme mai e astazi! Da ce te uiți așa? Te miri cum de pot cara-n spate atata iarba? Oare nu-i dat fiecaruia sa-și poarte povara-n spinare?
Vezi însa ca oamenilor nu le facea placere s-o întalneasca și se fereau din calea ei, facand un ocol. Și daca se întampla ca vreun gospodar sa treaca cu feciorul lui pe langa dansa, odata îl vedeai ca-i șoptește baiatului la ureche:
– Ferește-te de baba asta, ai grija, ca-i o vrajitoare tare vicleana!
Într-o dimineața se întampla sa treaca prin acea padure un flacau tare frumușel. Și-n timp ce mergea el așa, soarele stralucea în înalt, pasarile cantau pe întrecute, ș-un vanticel racoros adia prin frunziș.
S-ar spune ca întreaga fire era la fel ca și drumețul, plina de bucurie și de voioșie. În drumul lui, feciorul nu întalnise picior de om cand, deodata, numai ce-o vazu pe batrana stand în genunchi și cosind iarba. Pesemne ca venise cam de multișor acolo, ca șorțul îi era plin cu iarba, iar alaturi mai avea doua coșuri cu mere și pere padurețe.
– Bine, matușica, da cum poți sa cari toate astea singura? se mira flacaul.
– Trebuie sa le car, voinice draga, raspunse ea. Odraslele de bogatași n-au de ce sa se osteneasca așa, da eu n-am încotro! Ca țaranul are o vorba înțeleapta: „Nu te uita înapoi ca ți s-a strambat spinarea, ca degeaba, te uiți!” Și vazandu-l ca se oprește, batranica adauga: N-ai vrea sa ma ajuți? Ai înca spinarea dreapta cum e bradul și picioarele zdravene, așa ca n-are sa-ți fie greu. Și nu te teme, ca coliba mi-e tare aproape, colo, în dosul muntelui. Nu-ți trebuie mult ca sa ajungi la ea…
Flacaului i se facu mila de batranica și-i spuse:
– Bine, matușica, o sa-ți duc eu povara! Nu-i vorba ca-s fiu de nobil, da uite c-o sa-ți arat ca știu sa car la fel de bine ca și țaranii…
– Daca te încumeți sa-ncerci, atunci încearca! – spuse batranica. Da sa știi ca vreo ora de drum tot o sa ai de facut. Da ce importanța are asta pentru un voinic ca tine! Și sa nu uiți ca trebuie sa cari și coșurile alea doua, cu mere și cu pere…
Cand auzi ca-i vorba de-o ora de mers, flacaul șovai oleaca, dar batranica nu-i mai dadu drumul, ci-i și puse în spinare legatura cu iarba și-n fiecare mana cate un coș.
– Vezi ce ușor e? zise ea.
– Ba nu e ușor deloc! raspunse flacaul.
Și se stramba de durere, ca legatura era grea de parca ar fi avut în ea numai bolovani, iar merele și perele atarnau ca plumbul.
– Of, nu mai pot sa suflu! se tangui el.
Flacaul vru sa-și dea jos povara, dar batranica nici nu vru sa auda de așa ceva.
– Ia te uita, zise ea batjocoritoare, domnișorul nu vrea sa care ceea ce eu, o femeie batrana, am carat de atatea ori! Sa te lauzi vad ca știi, da cand vine vorba de treaba serioasa, vrei sa dai bir cu fugiții, hai? Ei, domnișorule, cu mine nu-ți merge! Ce mai stai pe ganduri? Întinde-o la drum, ca nu-ți ia nimeni legatura din spinare!
Cat timp a fost drumul drept, flacaul a purtat povara in spate destul de bine, dar cand au început sa urce muntele și pietrișul li se rostogolea sub picioare la tot pasul, de parca ar fi fost însuflețit, puterile nu-l mai ajutara. Sudoarea îi curgea garla pe frunte și i se scurgea pe spinare în broboane cand calde, cand reci.
– Matușica, ma simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasa-ma sa ma odihnesc un pic, ca de nu, am sa cad din picioare!
– Nici prin gand nu-mi trece! spuse batranica. Cand om ajunge acasa, o sa te odihnești cat ai sa poftești, da acum pornește-o la drum!
– Matușa, îmi pare ca te cam întreci cu gluma! zise feciorul de vița aleasa. Și, maniat la culme, vru sa zvarle din spinare povara. Dar oricat se suci și se rasuci, nu putu sa scape de ea…
În acest timp, batrana chicotea și țopaia, plina de voioșie:
– Nu te mania, draga domnișorule, ca te-ai roșit la fața ca o creasta de cocoș!Și nu mai fi nici nerabdator! Poarta-n spinare legaturica și cand om ajunge acasa, o sa-ți dau și un bacșiș pe cinste!
Acum, flacaul n-avea de ales și fu nevoit sa se supuna. Și, taraș-grapiș, o lua pe urma batranei, vaicarindu-se la tot pasul. Între timp, batranica parea ca devine tot mai sprintena, iar povara flacaului se facea tot mai grea. Și deodata, cand flacaul nici nu se aștepta, baba facu un salt și, țuști!, sari pe legatura de fan și se cocoța în varful ei. Ei, dragilor, cat era de sfrijita, atarna mai greu decat cea mai voinica femeie!
Flacaului începura sa-i tremure genunchii de-atata greutate, dar nu era chip sa se opreasca nici macar cat sa-și traga sufletul… De îndata ce-l vedea ca se oprește, batranica îl și lovea peste picioare c-o joarda sau cu un manunchi de urzici. Urca el muntele ca vai de el, și tocmai cand simțea ca-i sleit de oboseala și c-o sa pice jos, ajunse, în sfarșit, la coliba batranei.
Cand o zarira pe batrana, un card de gaște își desfacura aripile și, întinzandu-și gaturile, alergara s-o întampine, gagaind de zor. În urma lor, c-o nuielușa în mana, venea o cumatra mai în varsta, înalta și lata-n spate, cu o fața urata ca moartea.
– Mama, îi spuse ea batranei, nu cumva ai pațit ceva de-ai întarziat atat de mult?
– N-am pațit nimic, fetița mea, raspunse batrana. Dimpotriva, domnul asta a fost atat de binevoitor și mi-a dus povara. Și, închipuie-ți, cand m-am simțit obosita, m-a luat și pe mine-n carca! Și așa s-a facut ca drumul nu mi s-a parut lung deloc, și-am fost veseli, și-am glumit tot timpul.
Cand își termina vorbele, batrana se dadu jos din spinarea flacaului. Apoi îi lua și legatura din spate, și coșurile din maini și, privindu-l foarte prietenos, îi spuse:
– Acum, așaza-te pe banca asta din fața ușii și odihnește-te. Ți-ai meritat pe deplin rasplata și n-o sa întarzii sa ți-o dau. Apoi grai catre pazitoarea gaștelor: Du-te în casa, fata mea, ca nu se cade sa ramai singura cu un tanar! La urma urmelor, de ce sa pui untdelemn peste foc? Mai știi ca nu se îndragostește de tine?
Flacaul lua seama la vorbele batranei, dar nu știu daca sa planga sau sa rada. „Așa comoara, își spuse el în sinea lui, chiar de-ar fi mai tanara cu vreo treizeci de anișori și tot nu mi-ar mișca inima!”
În acest timp, batrana își alinta și-și mangaia gaștele de parca ar fi fost copiii ei. Apoi, o chema pe fiica-sa și intrara-n casa. Flacaul se întinse pe banca, la umbra unui mar salbatic, și se uita în jur. Aerul era bland și molcom și cat vedeai cu ochii se întindea o pajiște verde, plina cu ghiocei, cimbrișor salbatic și zeci și zeci de alte soiuri de flori. Prin mijlocul gradinii curgea un parau limpede precum cleștarul, în care se rasfrangeau razele soarelui, și pe undele lui se preumblau în sus și-n jos gaștele albe.
„E foarte placut pe aici, se gandi el, da sunt atat de trudit, ca de-abia îmi țin ochii deschiși! N-ar fi rau de-aș ațipi un pic… Numai de n-ar veni un vant sa-mi spulbere picioarele, ca le simt moi și ușoare ca iasca!”
Apoi, închise ochii și adormi. Dormi el un pic și numai ce veni batrana sa-l trezeasca. Și, zgalțaindu-l, îi spuse:
– Scoala-te, ca aici nu mai poți ramane! Recunosc ca te-am facut sa-ți scoți oleaca sufletul pe urcușul acela, dar viața nu ți-ai pierdut-o. Iar acum am sa-ți dau rasplata. De bani sau de bunuri știu ca n-ai nevoie, așa ca o sa-ți daruiesc cu totul altceva.
Și zicand aceasta, îi întinse un sipețel faurit dintr-un singur smarald.
– Pastreaza-l bine, adauga ea, ca o sa-ți aduca mult noroc!
Flacaul sari în sus de bucurie și se simți iarași în puteri și plin de voie buna. Și dupa ce-i mulțumi batranei pentru dar, o porni la drum, fara ca macar sa arunce o privire catre fata babei. Merse el ce merse, cale lunga, nu gluma, și-n urechi tot îi mai venea din departare gagaitul vesel al gaștelor.
Flacaul fu nevoit sa rataceasca vreme de trei zile prin afundul acelui codru și-n cele din urma gasi un drumeag care-l scoase afara din padure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, și ajunse într-o cetate mare. Și cum nu cunoștea pe nimeni, îl dusera în palatul împaratesc, sa se înfațișeze mariilor-lor. Și așa se facu de intra el în sala tronului, unde împaratul și împarateasa ședeau pe jilțurile domnești, înconjurați de curteni. Flacaul înainta pana-n fața tronului și, lasandu-se pe un genunchi, scoase din buzunar sipețelul de smarald și-l depuse la picioarele împaratesei. Maria-sa îl ruga sa se ridice, iar el îi întinse sipețelul.
Cum îl deschise și privi în el, împarateasa se prabuși la pamant, fara simțire. Daca vazu maria-sa una ca asta, pe data porunci ca flacaul sa fie dus în temnița. Dar chiar în aceeași clipa împarateasa deschise iarași ochii și striga sa i se dea drumul, ca n-are nici o vina. Apoi, porunci ca toata lumea sa iasa afara, fiindca are o vorba de taina cu flacaul.
De îndata ce împarateasa fu numai cu el, începu sa planga amarnic și-i spuse:
– La ce bun toate onorurile și stralucirea care ma înconjoara, daca-n fiecare dimineața ma trezesc cu inima grea și plina de durere! Am avut trei fiice, iar cea mai tanara era atat de frumoasa, ca toata lumea o privea ca pe o minune nemaivazuta. Era alba ca zapada, roșie ca marul parguit, iar parul îi stralucea ca razele de soare. Cand se întampla sa planga, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai margaritare și nestemate. Și ce crezi, cand împlini fata cincisprezece ani, împaratul trimise sa le cheme pe tustrele fetele sa se înfațișeze mariei-sale, de fața cu toata curtea. Ar fi trebuit sa fii acolo, ca sa fi vazut ce ochi au cascat cu toții cand a intrat cea mai tanara: parea c-a rasarit soarele! Și împaratul grai:
– Fiicele mele, nu știu cand îmi va suna ceasul din urma și de aia vreau sa hotarasc astazi ce o sa primeasca fiecare dintre voi dupa moartea mea! Știu ca toate ma iubiți, dar aceleia care ma iubește cel mai mult i se cuveni, pe drept, partea cea mai însemnata a împarației.
Atunci fiecare dintre fete îi spuse ca ea îl iubește cel mai mult.
– Prea va pripiți cu raspunsul! grai împaratul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rand, sa-mi spuna cum ma iubește? Dupa asta o sa-mi dau seama singur care dintre voi nutrește fața de mine cele mai alese sentimente.
Și atunci spuse fata cea mare:
– Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zaharul cel mai dulce!
Iar a doua zise așa:
– Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasa!
Vezi însa ca mezina tacea chitic.
Atunci maria-sa o întreba:
– Da tu, copila mea draga, ia spune-mi: cat de mult ma iubești?
– Nu știu! raspunse fata. Dragostea ce ți-o port n-o pot asemui cu vreun lucru!
Dar împaratul nu se mulțumi cu raspunsul domniței, ci starui ca fata sa-i arate negreșit cat de mult îl iubea. Și-ntr-un sfarșit, ea spuse:
– Oricat de buna ar fi o mancare, de nu-i sarata, nu-mi face nicio placere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, așa cum iubesc sarea-n bucate!”
Cand auzi împaratul vorbele fetei, se manie foarte tare și spuse cu naduf:
– Daca doar atat ma iubești, cat sarea, apoi tot cu sare îți va fi rasplatita și dragostea!”
Apoi își împarți împarația între cele doua fete mai mari, iar mezinei îi lega de spate un sac plin cu sare, și o alunga de la palat. Doi slujitori fura nevoiți s-o însoțeasca pana-n adancul unei paduri salbatice. Ne-am rugat cu toții de maria-sa sa se îndure și s-o ierte, dar n-a fost chip sa-l îmblanzim.
Nici nu se poate descrie în cuvinte cat a mai plans fata cand a fost obligata sa ne paraseasca… Și tot drumul l-a presarat cu margaritare cate i-au curs șiroaie din ochi.
Puțin dupa asta, împaratului i-a parut tare rau ca și-a pedepsit fiica atat de crancen, și-a trimis slujitorii s-o caute pe biata copila în toata padurea, dar nimeni n-a mai putut s-o gaseasca. Cand ma gandesc c-au sfișiat-o fiarele salbatice, nu mai știu ce sa fac de mahnire…
Cateodata ma mangai cu nadejdea ca mai e înca-n viața, ca s-a aciuat în vreo peștera sau ca a gasit adapost la niscaiva oameni milostivi. Cand am deschis sipetelul dumitale de smarald și-am gasit înauntru un margaritar aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ți poti da seama cat de mult mi s-a tulburat inima și mi-a sangerat! Parca aș fi vazut-o iarași în fața, varsand lacrimi amare ca trebuie sa plece! Spune-mi, cum ai ajuns în stapanirea acestui sipețel?
Flacaul de vița aleasa prinse a povesti în ce chip îl primise de la batrana ce traia-n codrul de necuprins. Și mai adauga ca baba nu i s-a parut a fi o femeie cumsecade, fiindca se vedea din toate purtarile ei ca e o vrajitoare. Cat despre domnița, nici nu-i fusese dat s-o vada și nici nu auzise despre ea nimic!
Dupa ce-și termina flacaul povestirea, împaratul și împarateasa luara hotararea sa plece spre acel codru și sa încerce sa vorbeasca cu batrana. În sinea lor gandeau ca acolo unde a fost gasit margaritarul, vor putea afla vești și despre fiica lor…
Acum, trebuie sa va spun ca-n acest timp batrana statea în coliba ei și torcea la roata de tors. Se întunecase de-acum și un vreasc, care abia mocnea în vatra, împraștia o lumina slaba.
Deodata, de afara se auzi o larma mare: se întorceau gaștele de la pascut și scoteau gagaiturile lor ragușite. Puțin dupa aceea, intra-n casa și fata și-i dadu binețe maica-si. Batrana însa de-abia îi raspunse și se mulțumi sa dea doar din cap de cateva ori.
Fata se așeza langa ea și, luandu-și roata de tors, începu sa rasuceasca firul atat de sprinten, de parca ar fi fost în anii fragezi ai tinereții. Statura ele așa cam vreo doua ceasuri bune, fara sa scoata vreun cuvant, și-n timpul asta numai cele doua roți de tors își vorbeau, înganandu-se…
În cele din urma, ceva se auzi foșnind pe la fereastra și doi ochi ca para se holbara înauntru. Era o bufnița batrana care striga de trei ori: „uhu-huu!” Batrana ridica privirea de la roata de tors și apoi spuse:
– E timpul, fetițo, sa te duci sa-ți vezi de treburi!
Auzind-o, fata își lasa lucrul și ieși afara. Încotro se îndrepta oare? O lua peste camp și merse departe, tot mai departe, pana cand ajunse într-o vale larga. Și într-un sfarșit, se opri la un izvor langa care se înalțau trei stejari batrani.
Între timp, luna ieșise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, și era atata lumina, ca puteai zari și un ac. Și, ce sa vezi, odata își scoase fata de pe fața pielea cea veșteda și, aplecandu-se la izvor, începu sa se spele… Cand fu gata, muie și pielea în apa și apoi o întinse pe iarba, sa se usuce și sa se albeasca la lumina lunii.
Ei, dragilor, cat de schimbata era acum fata! Așa ceva nu v-a fost voua dat sa vedeți niciciodata! Cand lasa sa-i cada coada de par cenușiu, odata se revarsa pe umeri un par balai ca razele de soare. Și era atat de bogat parul acesta nou, ca o învalui toata, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, stralucitori ca stelele de pe cer și obrajii trandafirii, ca floarea de mar.
Vezi însa ca fata cea frumoasa era tare mahnita. Și, asezandu-se pe marginea fantanii, începu sa planga amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi și se rostogolea printre valurile bogate de par balai, pana picau la pamant…
Astfel ședea ea acolo, și multa vreme ar fi ramas așa, adancita-n mahnirea ei, daca în ramurile unui copac din apropiere nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Așa o spaima o cuprinse pe fata ca, tremurand ca frunza, o lua la goana spre casa. Se nimeri ca tocmai atunci batrana statea-n prag și fata vru sa-i povesteasca ceea ce i se întamplase, dar batrana rase ușurel și-i spuse prietenos:
– Știu tot, fata mea!
Apoi o duse în odaie și aprinse alt vreasc. Dar nu se mai așeza la roata de tors, ci scoase o matura și începu sa mature preșurile și sa frece dușumeaua c-o carpa.
– Totul trebuie sa fie curat ca lacrima și-n cea mai mare ordine! grai ea catre fata.
– Bine, mama, vru sa știe fata, da de ce începi treaba la o ora așa de tarzie? Ce-ai de gand?
– Da ce ora este? întreba batrana.
– Nu-i înca miezul nopții, raspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.
– Oare nu te-ai gandit, continua batrana, ca se îplinesc trei ani de cand ai venit la mine? A trecut timpul cat ți-a fost îngaduit sa stai aici și de-acum nu mai putem ramane împreuna.
Cand o auzi ce spune, fata se înspaimanta grozav și începu sa se vaicareasca:
– Vai, draga mama, vrei sa ma izgonești? Unde sa ma duc? Ca doar n-am nici patrie, nici prieteni spre care sa ma îndrept! Am facut mereu tot ce mi-ai cerut și niciodata n-ai fost nemulțumita de mine. Nu ma izgoni de-aici!
Vezi însa ca batrana nu vru sa-i dezvaluie fetei ce o aștepta…
– Eu mai raman aici o vreme, îi spuse ea fetei, da, cand o fi sa plec, trebuie sa las casa curata… Și-acum, nu ma mai bodogani, ca ma încurci la lucru! Iar în privința ta, fii fara nici o grija, o sa gasești un acoperiș sub care sa te poți adaposti, și-o sa fii mulțumita cu simbria pe care ți-o vor da.
– Atunci spune-mi numai ce s-a întamplat! starui mai departe fata.
– Un singur lucru îți spun: sa nu ma mai stingherești de la treaba! Hai, înceteaza odata cu întrebarile și du-te în odaia ta! Ia-ți pielea cea veșteda de pe obraz și îmbraca-ți rochia de matase pe care-o purtai cand ai venit aici. Și-apoi ramai în camera ta și așteapta pana ce te-oi chema!
Și-acum, dragilor, sa ne întoarcem iarași la împaratul și împarateasa care au plecat, împreuna cu flacaul de vița aleasa, s-o caute pe batrana ce-și ducea viața-n pustietatea aceea necalcata de picior omenesc.
Au mers ei ce-au mers, cale lunga, nu șaga, și-n timpul nopții s-a întamplat ca flacaul sa se rataceasca de ceilalți și sa porneasca singur mai departe. În ziua urmatoare, i se paru ca se afla pe drumul cel bun și merse fara întrerupere, pana ce se întuneca. Apoi se urca într-un copac și se gandi sa-și petreaca noaptea acolo, fiindca îi era teama sa nu se rataceasca și mai rau, daca o merge pe bezna.
Între timp, aparu și luna și începu sa-și arunce razele pe pamant. Și-n lumina aceea numai ce zari o faptura, coborand dinspre munte. N-avea în mana nici o nuielușa, dar, din toata înfațișarea ei, flacaul își dadu repede seama ca era pazitoarea de gaște pe care o vazuse în coliba batranei.
– Heeii! Heeiii! striga el. Uite-o ca vine încoace! Pe legea mea, daca pun mana pe una din vrajitoare, n-o sa-mi scape nici cealalta…
Dar nu mica îi fu mirarea cand o vazu cum se apropie de izvor și-și smulge pielea cea veșteda de pe fața și începe sa se spele. Și cum i se mai revarsa pe umeri parul de aur! Și era atat de frumoasa, ca nimeni alta pe lume!
Flacaul abia îndraznea sa rasufle, ca nu cumva fata sa ia seama ca e cineva prin apropiere. Și ca s-o poata privi mai bine, își lungi gatul printre frunzare și-și bucura ochii cu priveliștea aceea nemaivazuta. Dar fie ca se aplecase prea mult, fie ca alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodata și-n aceeași clipa fata își puse din nou pe fața pielea cea veșteda și fugi de acolo ca o caprioara.
Și cum se acoperise și luna cu un nor, se lasa deodata bezna, fata se facu nevazuta, de parca o înghițise noaptea. De îndata ce n-o mai zari, flacaul se dadu jos din copac și alerga dupa ea cat îl țineau picioarele. Alerga el ce alerga și deodata i se paru ca deslușește prin întuneric doua fapturi care înaintau prin valea aceea. Erau împaratul și împarateasa, care zarisera de departe lumina de la coliba batranei și se îndreptau într-acolo.
Flacaul le povesti ceea ce vazuse la izvor, iar mariile-lor nu se mai îndoira catuși de puțin ca era vorba despre fiica lor cea pierduta. Și, cu inima plina de bucurie și de încredere, purcesera mai departe și în curand ajunsera la cascioara. Ceea ce vazura mai întai fu cardul de gaște care dormeau nemișcate de jur-împrejurul colibei, cu capul ascuns între pene…
Se uitara ei înauntru, pe fereastra, și-o vazura pe batrana torcand liniștita. Dadea din cap toata vremea, cum fac batranii, și-și vedea de lucrul ei, fara sa arunce o privire nici în dreapta, nici în stanga. În odaie era atat de curat, de parca ar fi locuit în ea niște spiriduși care n-aveau pic de colb pe încalțari… Pe fiica lor însa n-o vazura! Catara ei o vreme la toate astea, dar, în cele din urma, își luara inima-n dinți și batura ușurel în geam. Batrana parea ca-i așteapta și, sculandu-se în picioare, le striga foarte prietenoasa:
– Intrați înauntru, ca eu va cunosc!
Dupa ce pașira în odaie, batrana le spuse:
– N-ar fi trebuit sa bateți un drum atat de lung, de n-ați fi izgonit-o acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastra, care e atat de buna și de dragalașa! Nu-i vorba ca ea n-a patimit cu nimic, ca-n acești trei ani de zile a pazit doar gaștele și inima ei neprihanita n-a fost întinata de nici un rau. Dar voi ați fost pedepsiți îndeajuns și ați trait tot timpul numai cu spaima ca v-a pierit copila.
Apoi se duse la ușa celeilalte odai și striga:
– Vino încoace, fetița mea!
Deodata se deschise usa și domnița aparu în veșmintele ei de matase, cu parul de aur revarsandu-i-se pe umeri și cu ochii stralucitori, de parca ar fi fost o zana… Ea se îndrepta catre parinții ei și, luandu-i de dupa gat, îi copleși de sarutari. Și nu se putura stapani sa nu verse lacrimi tuspatru, ca și flacaul era langa ei. Cand dadu cu ochii de el, fata se roși toata ca un mac și nici ea nu știu de ce anume.
Deodata împaratul spuse:
– Copila mea draga, împarația am împarțit-o celor doua surori ale tale, așa c-aș voi sa știu ce-ți dorește inima, ca sa-ți dau din celelalte avuții pe care le am!
– Fata n-are nevoie de nimic, zise batrana, ca-i daruiesc toate lacrimile pe care le-a varsat din pricina voastra și toate sunt mai curate și mai frumoase decat margaritarele care se gasesc în apele marilor și au mai mult preț decat toata împarația mariei-tale! Iar ca rasplata pentru munca ei din acești trei ani, îi daruiesc cașcioara mea.
Dupa ce rosti aceste cuvinte, batrana se facu nevazuta. Și numai ce prinsera zidurile sa trosneasca și cand se uitara, cașcioara se prefacuse într-un palat mareț, și-n sala cea mare era întinsa o masa împarateasca, și-o droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tavile încarcate de bunatațuri…
Apoi domnița cea frumoasa s-a maritat cu flacaul acela de vița aleasa și s-au statornicit la palat. Acolo au trait în fericire și buna înțelegere, pana la adanci batraneți. Acum, nu sunt sigur de tot, da cred ca gaștele cele albe ca zapada, care traiau pe langa cascioara, nu erau de fapt gaște adevarate, ci fete…
Și nimeni nu trebuie sa-i ia în nume de rau batranei ca le adusese la ea sa le ocroteasca și sa le scape de urgia unui blestem. Acum, cand se risipise vraja, își luasera și ele înfațișarea omeneasca și ramasera pe langa domnița cea tanara ca s-o slujeasca cu credința.
Da ceea ce știu fara tagada e ca batranica nu era o vrajitoare, cum credea lumea, ci o femeie înțeleapta și priceputa, care facea numai bine. Și se vede ca tot ea fusese cea care, înca din leagan, îi daruise domniței darul de a varsa margaritare în loc de lacrimi.
