Pe vremea lui Ştefan voda cel Mare au trait mai multi romani de isprava. Ei au savarşit mari vitejii în lupta cu duşmanii. Unul dintre aceştia a fost Pavel Cneazul. El s-a nascut şi a copilarit în acea parte a ţarii noastre care se numeşte Banat, care, pe atunci, era stapanit de regele Ungariei. Parintele lui Pavel era cneaz, adica un fel de judecator şi conducator al mai multor sate. S-a batut de multe ori cu turcii navalitori în ţara noastra. Turcii pradalnici l-au saracit: i-au ars casa, i-au luat vitele. Aşa ca Pavel a copilarit muncind din greu. Munca l-a facut şi mai voinic. A ajuns un flacau înalt şi vanjos, cu braţe ca de otel, mai puternic decat zece barbaţi de rand.
Ca sa aiba din ce trai, s-a facut morar. I-a ramas însa numele de cneaz. Se spunea: „La moara la Pavel Cneazul”. Şi toţi din sat şi satele din jur ştiau ca avea atata putere, încat ridica piatra de moara şi o purta ca pe o tava de lemn;
Odata, s-au oprit la moara lui Pavel Cneazul doi capitani de ai lui Matei Corvin, regele Ungariei. Le-a placut cum arata moara: mare, bine oranduita, curata; iar macinişul, marunt şi placut mirositor; dar, mai ales, i-a bucurat înfaţişarea voinica a flacaului. Au spus: “Morarule, noua ni-i cam foame”. Pavel le-a framantat la repezeala paine din faina alba ca omatul. Şi pana sa se coaca, a aruncat crîsnicul în garla morii, a prins vreo doisprezece crapceni, i-a curaţat, i-a presarat cu sare şi i-a fript pe jaratetic. Apoi, împreuna cu painea calda şi cu o scafiţa de mujdei, i-a adus în faţa oaspeţilor, pe masa de scandura groasa.
“Bravo, morarule; eşti harnic, omenos şi darnic. Te laudam şi-ţi multumim pentru ospeţie. Te rugam însa sa ne dai şi cate o cana de apa rece”. „Îndata!“ a zis Pavel. Şi-ntr-un minut a şi venit cu doua cani pline cu apa, aşezate pe o piatra de moara, pe care o purta uşurel, ca pe o tava de arama.
Vazand atata putere, cei doi s-au crucit: “Mai, mai… aşa ceva nu s-a mai vazut”… Pe urma, dupa ce s-au vorbit între ei, l-au sfatuit: „Lasa moara în sama altcuiva, flacaule, şi hai cu noi la oştire; sa luptam împotriva turcilor. Ca de voinici ca tine are mare nevoie oştirea noastra”.
Dupa ce a chibzuit bine, Pavel le-a urmat sfatul. Mai cu seama ca avea el o rafuiala veche cu acesti duşmani pradalnici. În oştire s-a facut repede cunoscut prin îndrazneala, puterea şi vitejia lui. Despre ispravile lui în lupta a auzit şi regele Matei Corvin. L-a chemat la dansul. S-a minunat de înfaţişarea şi de purtarile lui. L-a facut capitan de oaste, iar el şi-a adunat ostaşii mai ales dintre romanii din Banat şi Transilvania.
Cand asupra ţarii a navalit o mare armata turceasca, Pavel Cneazul, cu oastea lui de romani, i-a ieşit înainte, la locul numit Campul Painii. Deşi turcii erau de cinci ori mai mulţi, Pavel n-a dat înapoi. Cu puterea lui uriaşa lupta şi cu doua spade: în fiecare mana cate una. Duşmanii care scapau de spada din dreapta, cadeau rapuşi de cea din stanga. Vazand atata putere şi îndemanare, turcii s-au îngrozit şi au luat-o la fuga, ascunzandu-se care pe unde putea.
La sfarşitul acelei batalii, ostaşii lui Pavel Cneazul au încins un mare ospaţ. Se zice ca, în toiul veseliei, Pavel ar fi jucat batuta, împovarat cu trei turci: pe unui îl ţinea la subsoara stanga, pe altul sub cea dreapta, iar pe al treilea în dinţi.
Foarte bucuros ca are un oştean atat de straşnic, regele Matei Corvin l-a facut voievod al Banatului şi l-a socotit ca pe unul din cei mai vrednici si mai apropiaţi sfetnici ai sai.
