În portul Kavalei, de pe coastele Archipelagului — pana nu se pomenea de vase cu abur — într-o dimineața se pregatea o corabie mare, încarcata cu marfuri și cu mulți calatori, sa porneasca spre coastele de rasarit, la Iafa, în Asia Mica.
Între calatorii aceia, se afla și unul Iusuf, un negustoraș, mergand la Ierusalim dupa daraveri. Omul se suise de cu vreme pe corabie, sa-și gaseasca loc bun și se așezase jos turcește, pe chilimul lui, mai la o parte, ca sa nu stea în drumul corabierilor, cari umblau de colo pana colo serta-ferta, strangand fringhiile și-ntinzand panzele, ca pe orce vas cand mai sunt cateva clipe pana sa porneasca dezlegat în largul apelor.
Iusuf sta liniștit și tragea ciubuc, cu gandul pe de o parte la drumul lung ce-l avea de facut, pe de alta la casa pe care și-o parasea de nevoie… Cand erau toate aproape gata, și capitanul se suia la locul sau, sa dea semn de plecare, s-aude de pe mal, pan zgomotul și forfoteala mulțimii de lume — unii cu treaba, alții numai așa gura-casca, precum e-n orce port la sosirea și plecarea unui vas mare — s-aude un glas strigand:
— Iusuf! Iusuf! unde-i Iusuf?
Și pana sa se ridice Iusuf, sa vaza daca pe el îl cheama, și cine, iacata trece peste punte în corabie, gafaind de alergatura, cu un sac în spinare, Aron, un ovrei negustor, vecin cunoscut al lui.
— Bine ca te gasesc, draga Iusuf, zice Aron; tot mergi tu la Ierusalim; fa-mi, te rog, o bunatate frațeasca… Uite sacul asta cu niște haine — nu-i greu; nici douazeci de oca — sa-l duci lui frate-meu Șumen… știi unde șade… Vrei?
— De ce sa nu vreau? a zis Iusuf; nu-l duc în spinare; pe corabie e destul loc; de la Iafa la Ierusalim, tot o sa iau or camila, or catar, cum mi-o veni mai bine la-ndemana… ți-l duc bucuros.
— Și sa-i zici lui Șumen, dar sa nu uiți! ca numaidecat sa faca pacum i-am scris eu cu hainele astea ramase de la tata… și…
Ar fi vrut Aron sa mai spuie ceva, daca nu-ncepea sa se legene corabia de plecare; a lasat sacul langa Iusuf și a sarit repede afara pe mal. A pornit vasul cu panzele umflate, și pana s-a departat bine, înca mai auzea Iusuf glasul lui Aron:
— Pastreaza-l binel sa nu mi-l prapadești!
Seara, i-a prins bine calatorului sacul prietenului; l-a pus capatai și, fiind marea liniștita, a dormit odihnit pana la ziua; dar toata noaptea a visat ca manca lucru sarat — firește, rasufland aerul marii.
Cand s-a deșteptat, a simțit mare pofta de mancare, și iar i s-a parut ca-i miroase a saratura. A baut o cafea, a tras ciubuc; parca i s-a mai potolit foamea, și s-a tolanit iar cu capul pe sac. Dupa ce a stat puțin așa, se ridica iar…
„Bre — zice în gandul lui — eu am mai umblat pe mare, dar așa miros placut de saratura!… ce sa fie asta?”
Cand se pleaca sa-și stranga chilimul și capataiul, simte miros și mai tare; apropie nasul de sac și-nțelege sigur ca din sac iese ce iese… Deznoada sfoara și desface; cand colo, peste ce da? Sacul nu era cu haine, era plin îndesat cu pastrama trufanda.
„Al dracului șarlatanul de Aron!… ca sa nu ma-ndemn sa gust o bucațica din pastrama lui, m-a mințit ca sunt haine.”
Și gandind astfel, i-a lasat gura apa… A scos din brau cuțitașul, din legatura lui o bucata de paine, și din sac o halca de pastrama. A taiat o felie… a gustat… Strașnica aroma! A mancat Iusuf frumos, și a legat sacul la loc.
Din pricina ca a-ntalnit și vanturi în potriva, ba de vreo cateva ori chiar furtuni, a umblat corabia mai bine de o luna pana la Iafa. În vremea asta, Iusuf, care se spurcase la lucru bun, a tot dezlegat sacul și a mîncat; ba, a mai și vandut, cu paralacul și cu bucata, sa nu mai stea sa cantareasca, la alți calatori, cari nu sufereau și puteau sa manance pe mare; și, firește, marfa buna, navala mare; așa ca, încet-încet, i-a tot scazut capataiul, și cand a ajuns la Iafa mai ramasese-n sac numai frumusețea aceea de miros.
De la Iafa, s-a luat Iusuf cu mai mulți calatori, și au mers pe catari pana la Ierusalim. Pe drum, i-a dat unul și altul sa guste din pastrama lor…
— Ei! zice Iusuf, pastrama ce-am avut eu pe corabie, de la noi, de la Kavalal aia pastrama!… Ia, ma rog, poftiți dv. de vedeți numa ce aroma frumoasa! (și le da sacul pe la nas). Pacat ca nu mi-a mai ramas! sa fi vazut!… și frageda… și grasa… o bunatate! așa pastrama, zic și eu…
Ajungand la Ierusalim, s-a gandit Iusuf:
— Ce sa mai ma duc la Șumen cu sacul gol? Frate-sau, Aron, or din nebagare de seama, de degraba, a luat un sac cu pastrama, în locul sacului cu haine; or ca, de calic, sa nu ma lacomesc, m-a mințit. Orcum, am mancat-o? am mancat-o: o sa i-o platesc cinstit omului cand m-oi întoarce la Kavala, și atata tot… Nu mai ma duc la Șumen! Și s-a dus sa-și vaza de daraverile negustoriei lui. Dupa ce și le-a ispravit, s-a-ntors înapoi la Iafa, acolo s-a suit pe alta corabie și a pornit înapoi spre casa. Pe drum, manca din pastrama altora, dar mirosea sacul lui Aron, și mereu, la toți calatorii:
— Ei! pastrama, daca vreți, sa poftiți la noi, la Kavala! — acolo pastrama!… E mai ales unul, Aron, un prieten al meu, face strașnica… la vedeți numa ce frumusețe de aroma!… Geaba! ca la noi, la Kavala, pastrama!…
Și, seara, se culca cu capul pe sacul lui Aron și visa noaptea ca mananca saratura; iar dimineața cand se scula, își mirosea capataiul, și gandea:
„Cum ajung la Kavala, drept la Aron ma duc, dupa pastrama; sa o fac eu, crestata și parlita la spuza, ușor, sa nu-și scoata sarea…”
Și-i lasa gura apa lui Iusuf.
Cum coboara pe pamant la Kavala, sa fi zis c-a dat în bobi! pe cine vede întai?… pe prietenul Aron — parca știa ca sosește și-l aștepta cu patru ochi.
— Bre, Aroane, de ce ești șarlatan și ma minți ca-n sac sunt haine vechi de la tata-tau?… de frica sa nu ciupesc din pastrama…
Aron s-a facut odata galben, și, cuprins ca de un fior, d-abia a putui baigui:
— Ce? ce?
— Cate ocale era în sac, bre?…
Dar Aron mai rau:
— Ce? ce?
— …Ca, sa spun drept, ca om cinstit ce ma știi… eu… pe drum… ți-am mancat pastrama toata, și…
Dar Aron țipa o data și-ncepe sa se plesneasca peste ochi cu palmele, sa se bata cu pumnii-n cap, sa-și smulga barba și perciunii; se vaita și urla, ca de cine știe ce nenorocire grozava.
— Ce urli, bre, așa, și faci atata taraboi? cate ocale a fost, eu sunt negustor de treaba, nu tagaduiesc: ți le platesc pan la para.
Aș! ovreiul cade jos, se tavalește, batandu-se cu fruntea de țarana și urland mai tare, parca-i ieșit din minți.
— Bine, bre, ți le platesc; n-auzi?
Se scoala ovreiul de jos, apucat ca de turba, îl înhața de piept pe Iusuf, și, haide, techer-mecher cu el, la cadiu, la judecata!
Cadiul face cercetare cum a mers pricina.
Iusuf spune tot cum s-a-ntamplat: ca el, întai, a crezut ca sunt haine; ca, pe urma, dupa aroma, a descoperit șmecheria, și a gasit în sac pastrama de oaie, și, ca omul, la drum lung, s-a-ndemnat și… a mancat-o; dar el, negustor cinstit, nu tagaduiește, și se da dator sa plateasca pana la para.
În vremea asta, Aron se jelește mereu smulgandu-se de barba:
— Bine, bre — zice cadiul — daca omul nu tagaduiește și se da dator sa-ți plateasca cinstit pana la para, ce mai faci gura?… ai?…
— Sa plateasca? urla ovreiul… sa plateasca?… ce sa plateasca?… pe tata?… poate el sa plateasca pe tata?
— Care tata, bre? întreaba Iusuf.
— Tata meu!
— Care tata, bre? întreaba cadiul.
— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit… și Iusuf l-a mancat.
— Pe cine l-am mancat, bre?
— Pe tata!
— Cand, bre, l-am mancat eu pe tat-tau?
— Cand a fost pe corabie…
— A fost tat-tau cu mine pe corabie?
— A fost!
— Și l-am mancat?… eu?
— Tu! tu!
— Efendi cadiu — zice Iusuf — nu vezi ca e nebun ovreiul?
— Nu sunt eu nebun! zbiara Aron; tu ai fost nebun, ca ai mancat pe tata!
— Mai spune o data: care tata?
— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit!… parca n-am spus?
— Apoi de, efendi! zice Iusuf.
— Carnaxi! nu mai zbierați, striga cadiul… Stați, ca nu mai înțeleg nimic!… Bine, nu zici tu ca tat-tau a murit?
— A murit!
— Bine, daca a murit, cum era sa mai umble pe corabie, bre?
— A umblat!
— Dupa ce a murit?
— Dupa!
— Cum, bre?
— Tata, cand a murit, m-a jurat sa-l trimit sa-l îngroape în pamantul sfant la Ierusalim, ca acolo vrea el sa putrezeasca… și eu m-am gandit ca oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, și carnea am facut-o pastrama…
Iusuf s-a-ngalbenit deodata și s-a apucat cu mainile de pantece.
— …și — a urmat jelindu-se Aron — m-am gandit, de ce sa nu fac iconomie la transport; am pus pastrama-ntr-un sac și i-am dat lui… sa-l duca la Ierusalim, la frate-meu, Șumen, s-o îngroape acolo, ca el a știut… Și el a mancat pe drum pe tata!… Ce fac eu acuma?
Cand le-a auzit toate astea Iusuf, i s-a-ntors inima pe dos; a-nceput și el sa se bata cu pumnii-n cap și-n pantece, și sa se vaite:
— M-a spurcat jidanul, efendi cadiu! aman! m-a spurcat! Ce ma fac eu acuma?
— Tu de ce-ai mancat? zbiara Aron.
— N-ai zis tu ca sunt haine?
— Și parca trebuia sa le mananci?
— De ce nu mi-ai spus drept, ca e tat-tau?
Și iar ovreiul, vei! și turcul, aman! Cadiul, ascultandu-le toate, a zis:
— Bre! de treizeci de ani judec aicea la Kavala lume dupa lume, cu fel de fel de pricini; dar înca așa nebuni și așa pricina ciudata nu mi s-a mai înfațișat… Asta… sa aveți rabdare… ca trebuie sa chibzuiesc mai adanc!…
Și, dupa ce a chibzuit și iar a chibzuit adanc, a hotarat ca:
Turcul sa plateasca ovreiului, pe prețul zilei, douazeci de ocale pastrama prima, pe care i le-a mancat; iar ovreiul sa plateasca turcului douazeci de lire, fiindca l-a-nșelat dandu-i un sac de haine, în care nu era haine, ci pastrama, și nu pastrama adevarata de oaie, ci de ovrei.
Și pe urma, cu o vorba scurta turceasca, i-a dat afara p-amandoi.