Singura! In tot cuprinsul campului larg, dansa nu se zarea, decat numai cand vantul culca ierburile înalte, şi ea ramanea în picioare, alba cum e laptele, cu coama împraştiata peste ochii orbi, cu coada lunga, încolacita de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultand de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gatul calului, care, nu de mult înca, se ţinuse pe urmele ei. Pe rand clopoţelul a trecut la toţi manjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre ei îi ţinea minte înca, pe ceilalţi îi hranise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise langa ea, dar nu-i vazuse niciodata.
Intr-o seara, dupa o ploaie groaznica, se îmbolnavise; scapase cu viaţa, dar îşi pierduse vederea. Simţea caldura soarelui, mirosea campul, dar lumina nu mai era nicaieri. A fost groaznica cea dintai noapte. înauntrul grajdului se facu deodata parca şi mai întuneric. Ieslea era în faţa, odinioara o mai zarise, aşa ca prin sita, şi peste o clipa se ştersese dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridica ochii şi stete aşa pana cand glasurile oamenilor, ciripitul randunelelor, ce-şi aveau cuibul chiar deasupra lipit de-o grinda, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecata a ramas de-atunci! Acum se deprinsese. De trei-patru ani parca au uitat-o toţi.
Pleaca singura din grajd şi se întoarce singura. Ceilalţi cai, îndata ce ajung în camp, o iau razna, se împraştie repede. Ea paşte puţin, apoi ramane cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiaza vine la apa; îşi ştie locul la jgheab; pe langa ea nu simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori, seara, îşi mai aduc aminte de ea. Atunci aude glasul calareţului care goneşte caii, cum o striga prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleita de puteri, printre tulpinile înalte de lumanarica ce o ating uşor, ca şi cand ar alinta-o. Şi parca întreg campul s-a obişnuit cu ea, o cunoaşte şi-i e draga; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa parului, se ţin dupa ea, se aşaza pe crupa lucioasa, se ridica iaraşi, alungandu-se unii pe alţii, şi o întovaraşesc pana departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întai curmezişul campului, apoi de-a lungul unei prapastii grozav de adanca, în care daca ar putea sa se uite ar cadea ameţita poate. Merge drept pe marginea povarnişului, înfaşurata în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Pazitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lasat-o, doar o luneca o data sa scape de ea… Dar ea pune piciorul încrezatoare, merge cu gatul întins, cu narile umflate sa simta mai tare mirosul ierbii salbatice, care parca o învioreaza. Apoi strabate satul; cainii nu o latra, copiii nu o fugaresc, nimeni nu se apropie de ea. In grajd, un grajd parasit în care numai ea sta, într-o încapere singura, îşi gaseşte totdeauna fanul. Iarna e ca într-o pivniţa; şi noaptea, cand viscolul geme la ferestre ca un uriaş ranit, ea se culca jos, între paiele moi, şi neliniştita, aşteapta sa auda a doua zi glasul unui om…
In dimineaţa aceasta o lua încet-încet, din grajd. Se simţea slaba; cand intra în camp, în nemarginirea înecata de flori dese, aerul parca era mai greu; se înabuşea, voia sa pasca, smulse cateva fire de iarba şi se aşeza ca niciodata jos. întinse botul, adulmeca, o greutate parca o apasa deasupra creştetului, apoi soarele începu sa arda din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prajite şi iarba se încalzi sub ea ca într-un culcuş. Şi, deodata, vantul începu sa sufle, cu suspinuri adanci, venite cine ştie din care codri, cu vajaituri puternice, care culcau tulpinele şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi, pe deasupra paserile alergau grabite, scoţand ţipete de spaima. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se scula în picioare, îngrijorata, cand cele dintai picaturi cazura plescaind pe trupul ei. în cateva clipe ploaia o îneca, nu putea sa rasufle, din coama apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apuca un tremur. Un tropot înabuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fuga; şi prin vuietul ploii un glas rasuna prelung: „Martaa!” şi a doua oara: „Martaaa!” apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşata, sub potopul ce se revarsa de sus, lua drumul înapoi, paşind ca printr-o baltoaca în care picioarele i se afundau, şi ajunse la marginea prapastiei. Ploaia cadea cu furie, aproape nu mai putea merge, se opri deasupra deschizaturii adanci, în fundul careia şuvoiul galgaia înfuriat. Şi fara de veste i se paru ca se mişca sub ea pamantul; nici n-avu vreme sa se înfricoşeze; malul se desprinse mai întai domol, rasturnand-o pe-o coasta, apoi se surpa dintr-o data, repede la vale, rostogolind-o pana în adanc, oprind-o tocmai pe un damb dedesubtul caruia fierbea paraul. Şi vantul, care sufla printre malurile prapastiei, curgand şi el ca o apa, apleca manunchiurile înalte ale cimbrului salbatic peste trupul ei zdrobit.
Parasita
