(Teatrul înfațișeaza o sala de intrare a unui hotel, etajul întai.Mobile elegante; în fund, ușa care da în coridor; de o parte și de alta a ușii doua oglinzi mari; langa dansele, în unghiuri, doua piedestaluri, d-asupra carora sunt așezate coșuri cu glastre de flori. La dreapta și la stanga, în planul al doilea, cate o ușa de odaie. În fund la dreapta, langa coșul cu flori, un dulap mic cu bufet, unde sunt așezate serviciuri de dulceața, ceai, cafea șcl. În mijlocul scenii, o jardiniera încarcata de glastre. Scaune ușoare împrejurul ei. Sala e luminata printr-un geamlac de d-asupra.)
SCENA I
VICTOR,singur, în frac, legatura alba, cipici de lac, cu un șervet sub subsuoara stanga, șade pe un scaun în mijlocul scenii cu fața spre stanga și citește o broșura
„Simptomele unei pasiuni contrariate sunt: mai întai, pierderea treptata a memoriei, ș-apoi o indiferența din ce în ce mai mare pentru tot ce ne înconjoara…” (se aude în coridorul din fund zbarnaitura unei sonerii electrice. Victor se oprește din citire pentru a reflecta. Zbarnaitura se repeta prelungit, apoi cu pauze scurte și cu un tact muzical și nervos. Victor trezit din reflecțile lui privește galeș spre fund.) Voila, voila, on y vole! (înainteaza încet în fața cugetand adanc) „… mai întai o pierdere treptata a memoriei…” (punandu-și mana la frunte și mijind ochii ca și cum ar voi sa-și încerce memoria, apoi cu amaraciune.) Memoria n-am pierdut-o înca de tot, dar nu mi-a mai ramas multa: datoriile uit totdeauna sa le platesc, dar tot mai țin minte la cine și cat sunt dator; da, dar daca va urma nenorocirea mea (trist) cine știe daca nu voi uita și aceasta! (soneria zbarnaie cu putere.) Voila, voila, on y vole! (merge pana la ușa din stanga, ofteaza greu, și pleaca încet spre fund reflectand. Soneria merge mereu înainte.) „…Ș-apoi o indiferența din ce în ce mai mare pentru tot ce ne înconjoara.” (soneria, cu hotarare.) Nu! la indiferența înca n-am ajuns. (cand voiește sa iasa în fund se întalnește cu Liza și cu Furtunescu, care intra.)
SCENA II
VICTOR, LIZA încarcata cu doua geamantane, apoi FURTUNESCU asemenea, în costum englezesc de calatorie
LIZA (trecand langa Victor): Surd ești ? Dormi ? N-auzi telegraful ?
VICTOR: Ba da!
LIZA: Apoi atunci, de ce ma lași sa ridic eu pe scari geamantanele ? – zapacitule.
VICTOR (cu dignitate): D-șoara Lizo, vorbește frumos!
FURTUNESCU (intrand cu alte doua geamantane, coboara, lasa geamantanele jos; catra Victor): Garçon, ceai !
VICTOR (trecand langa el): N-am nimica, domnule. (Liza a lasat geamantanele.)
FURTUNESCU (contrariat): Ei nu! ceai!
VICTOR(aparte): E sarit. (contrariat și el.) Ei nu! n-am nimica, domnule.
FURTUNESCU (plictisit): Un ceai, un pahar, o ceașca de ceai, gogomane!
VICTOR(suparat): Cum, domnule? (Liza plictisita și ea, da din umeri.)
FURTUNESCU: Aa!
VICTOR: Am înțeles, domnule, am înțeles; dar cum?… cu rom, cu lapte?
FURTUNESCU: Cu rom, gogomane!
VICTOR (privește lung pe Furtunescu): On y vole! (merge încet la dulap, închide broșura, 0 pune înauntru și pregatește serviciul de ceai.)
LIZA(descuind ușa din dreapta): Iata, domnule, aici.
FURTUNESCU (se privește în oglinda din fund zambind): Ce schimbare în șase ani!
LIZA (mergand în fund sa ia geamantanele ca sa le duca în odaie): Și zi, sunteți roman, domnule?
FURTUNESCU: Da, fata, pe cat mi-aduc aminte.
LIZA (urmandu-și treaba): Semanați mult cu un englez din Viena pe care l-am avut noi în otel pe vremea muscalilor: ce barbat frumos!
FURTUNESCU (razand): Știi ca ești politicoasa… Merci!
LIZA: Zau, domnule, semanați cap taiat cu el… și-avea o groaza de cavalarii… Sarmanul! l-a luat într-o noapte pe sus de la poliție… ziceau ca facuse ruble de hartie.
FURTUNESCU (dispus): Sunt încantat de asemanare… Bravo! (Liza iese în dreapta cu cel din urma geamantan.)
VICTOR (intrand prin fund cu ceaiul): Voila, voila, on y vole!
LIZA (reintrand din dreapta): Gata, domnule, poftim!
FURTUNESCU (ieșind din dreapta): Sa-mi aduca ceaiul.
SCENA III
VICTOR — LIZA
LIZA (mergand înaintea lui Victor și observand tava): Zahar ai uitat sa pui… și… i-ai adus cu lapte… ți-a zis cu rom.
VICTOR(stand la îndoiala): Ba nu!
LIZA: Ba da.
VICTOR (suspinand): „Mai întai o pierdere treptata a memoriei…” (merge la dulap, scoate o sticla și pune rom în paharuț, pune zahar în farfuriuța și se duce cu tava în odaia din dreapta) voila, voila, on y vole.
LIZA: Ce are? ce-a pațit baiatul asta de la o vreme încoace? Nu-i gluma… 0 fi bolnav! Trebuie sa-l întreb, trebuie sa-mi spuie numaidecat. Eu nu știu ce sa mai crez de el. (Victor reintra din dreapta cu niște haine la subsuoara și cu o palarie cilindru în mana. Ca sa-și descarce mana își pune palaria pe cap; palaria îi merge peste urechi.) Victore! (Victor, distrat, merge spre dulapul lui.) Victore!
VICTOR: St! ce?
LIZA (urcand catra el și cu tonul scurt): Victore, ce ai?
VICTOR(distrat): Cu rom? cu lapte?
LIZA:Nu, zapacitule, nu! Ce ai? Ce-ai pațit?
VICTOR: N-am nimica.
LIZA: Cum n-ai nimica? (îi ia palaria din cap și o pune pe un scaun.) De vreo zece zile-ncoace, pare ca ești de pe alta lume, uiți de la mana pana la gura. (Victor ridica ochii la cer.) Nu-nțelegi ce-ți vorbește omul, nu știi ce spui. (Victor același joc.) Rade tot otelul de tine; pentru asta madama te-a dat din birt aicea sus; se plangea toți mușteriii de tine; nu mai erai bun de nimic, spargeai tot, nu înțelegeai ce-ți comanda oamenii. Nu ții minte ca alaltaieri ai turnat o supa în palaria unui mușteriu pusa pe masa? Daca nu eram eu sa ma pui pentru tine te dedea madama afara.
VICTOR (asculta tirada indiferent; merge la dulap, ia peria și începe sa curețe hainele) Da. (Apoi merge sa șeaza pe scaunul cu palaria ca sa ștearga hainele șezand.)
LIZA (desperata, oprindu-l): Ce faci? Ce faci? (ÎI oprește sa striveasca de tot palaria, tragandu-l repede de mana.)
VICTOR: Nu vezi ce fac? periez hainele dobitocului de colo! Ce nesuferit pasajer! De-ar pleca mai curand!…
LIZA (zguduindu-l): Ți-ai pierdut mințile, sarace!
VICTOR: Și ce treaba ai d-ta?
LIZA:Cum ce treaba? Nenorocitule, n-o sa ne cununam peste cateva zile?
VICTOR (confuz): Ba da ! (periaza cu putere.)
LIZA: Ei! Atunci! vreau sa știu pentru ce ești zapacit… Spune: ce ai? ce-ai pațit?
VICTOR(oprindu-se din periat): N-am nimic. (se freaca cu peria pe mana.)
LIZA: Ba ai. (cautand cu gandul și înfricoșata.) Ai jucat iar carți și-ai pierdut.
VICTOR (periind mereu): Nu.
LIZA (zambindu-i și mangaindu-l): Spune drept: ma temi de cineva.
VICTOR (același joc): Nu.
LIZA: Atunci, ce? (se aude soneria în fund.)
VICTOR(același joc): Voila! Voila!
LIZA: Raspunde, ce? (îl scutura de mana.)
VICTOR (iritat): Ce! ce! n-am sa-ți spun dumitale ce, domnișoara Lizo. Lasa-ma-n pace.
LIZA (înecata de plans): Așa? cine sunt eu sa te-ntreb? Sa te las în pace? (se aude soneria în stanga de trei ori scurt și glasul Fifinii strigand: Lizo! Victor tresare, se oprește din periat hainele și peria îi scapa din mana și cade pe scaunul cu palaria. Se ridica degraba, ia palaria; o îndrepteaza cat poate, strange, cu ajutorul Lizei, hainele, se rapede la ușa din stanga, pe care o gasește încuiata, apoi la ușa din dreapta, o deschide și arunca, printr-însa, hainele, palaria și peria.)
FURTUNESCU (de afara): Ia seama ce faci, gogomane!
VICTOR (amețit): Da! Domnule! (se întoarce spre stanga, Liza îl urmarește dezolata; cand au ajuns la mijlocul scenii, se deschide ușa din stanga prin care scoate capul Fifina.)
SCENA IV
ACEIAȘI — FIFINA
FIFINA (din ușe, în costum de dimineața): Ești aici, Lizo? Am sunat de doua ori. (Victor ramane înmarmurit la vederea Fifinii.)
LIZA (stapanindu-și emoția): Aici, coconița, așteptam sa deschideți. (intra la stanga, aruncand o cautatura lui Victor, care nu se mișca din loc.)
FIFINA: Garçon! (Victor tresare și se apropie machinal de Fifina.) Fii bun ma rog, da-te jos la poarta, vezi ca se plimba d. Peruzeanu, ginere-meu, pe piața. Spune-i ca astazi dejunam la unsprezece… (Victor nu se mișca.) A! sa nu uite sa-mi cumpere chinina.
VICTOR (transportat): Atata numai? Numai atat?
FIFINA: Da.
VICTOR: Nu se poate. Mai ziceți, mai comandați ceva.
FIFINA: A! da! Bine zici: uitasem. Astazi dejunam sus; eu și Iulia nu prea suntem bine. Cand ai vedea ca se suie sus d. Peruzeanu, sa ne aduci carta dejunului. Te rog nu uita. (iese la stanga și închide ușa.)
VICTOR: On y vole, madame, on y… (merge pana la ușa prin care a ieșit Fifina, pune mana la inima, ridica din umeri, apoi se îndrepteaza hotarat spre fund și iese apucand prin coridor la dreapta.)
SCENA V
PERUZEANU (singur; intra cu palaria în cap prin fund din partea stanga a coridorului, se oprește puțin în fund, arunca o privire în toata scena, apoi înainteaza grav și meditand)
Crimele… sunt copiii teribili ai exasperarii… Și daca și gandul ar trebui pedepsit, cine dintre noi n-ar merita macar o data în viața lui pedeapsa capitala? (clatinand din cap.) Așa… acestea sunt urmarile lipsei tale de prevedere, Alexandre Peruzene. Nu, zic rau. Tu nu mai ești Alexandru Peruzeanu, alegator onorabil din colegiul 1 de Vaslui, tu ești Alexandru Borgia, ilustrul otravitor de neagra memorie. În buzunarul jiletcii tale, astazi nu mai porți ca în zilele cele bune niște inocente pastile de menta, ci (scoate niște pachețele de spițerie din buzunarul jiletcii) filtruri adormitoare… Iata unde ai ajuns. Tu, care nu puteai suferi romanurile și melodramele oribile, tu vei avea onoarea sa-ți citești numele trecut în faptele diverse ale gazetelor. Un autor popular te va imortaliza printr-o nuvela originala în „Calendarul Progresului” pe anul viitor și chipul tau va trece în galeria criminalilor celebri alaturi cu „Frumoasa Giurgiuveanca” și cu Marchiza de Brinvilliers de Alex. Dumas-tatal. (își scoate palaria, o pune pe jardiniera și-și șterge sudoarea. O pauza.) …Omul care mi-a vandut aceste prafuri, mai întai mi-a refuzat cererea. Nu știam ce sa-i zic ca sa-l conving, cand mi-adusei aminte de taxa stabilita odata pentru conștiința negustorilor de hapuri… Aur ? Na, 40 de galbeni, mizerabile, și da-mi ceva sa pot dormi. Atunci spițerul meu îmi zise tremurand: „Dumneata nu vrei sa ma pierzi, monseniore! Ai insomnie, iata leacul; însa ia seama; cu un praf, adormi bine peste un ceas, și apoi te deștepți singur; cu doua prafuri adormi și mai bine peste o jumatate de ceas, dar trebuiești deșteptat de altcineva cu fricțiuni și duș de apa rece; cu trei, adormi în zece minute (sinistru) dar nimini, cu nimic nu te mai poate deștepta…” Fii binecuvantat, omule, i-am zis… (cu hotarare.) Da! Cand fatalitatea ne împinge, cata sa mergem înainte. Da! Trebuie sa sfarșesc astazi cu soacra-mea… O soacra… vitrega… tanara… idealista… care face teorii… care scrie poezii sentimentale de pe lumea cealalta, care detesteaza sexul barbatesc… și care îmi face din luna de miere cea mai amara tortura… Neprevedere nebuna!… Mi-aduc aminte înca convorbirea mea decisiva cu doamna Fifina Fințescu: „Domnule, iubești pe fata mea vitrega. — O adorez. — Ea te iubește, bine; ea este înca minora, sub tutela mea. Eu, pentru fericirea ei, nu pot consimți la casatoria aceasta decat cu condiția ca întaiele trei luni de zile în casnicia d-tale sa am eu, în locul d-tale, autoritatea absoluta, dar absoluta. Primești? — Primesc doamna”, raspunsei eu fericit, fara sa știu, fara sa banuiesc ce monstruozitate se ascundea în intențiile doamnii Fifina… — „Pe onoarea d-tale de cavaler?… – Pe onoarea mea de cavaler.” Astazi au trecut unsprezece zile din luna mea de miere; (cu amaraciune) luna de miere! De cum s-a savarșit ceremonia religioasa și pana acuma nu am putut avea un singur moment în care sa spun nevestii mele trei vorbe între patru ochi. Necontenit între mine și ea sta doamna Fifina: între cele doua parți ale casniciei Peruzeanu sta, ca o greșala de ortografie intenționata pentru un calambur, o trasura de dezunire; între aceste doua parți se interpune o a treia, ascendenta vitrega, spre a face imposibila o a patra, descendenta legitima… în zadar nevasta-mea se roaga, în zadar eu protestez, strig, ma revolt: monstrul meu nu voiește sa se dea în laturi: sta mereu în calea mea, înțepenit în excentricele sale teorii idealiste, sentimentale, sociale și matrimoniale, aducandu-mi aminte pactul ce l-am facut și juramantul meu de onoare. „Nu uita, domnule, pactul nostru. Am în casnicia d-tale autoritate absoluta, afara numai daca nu ții la legamintele d-tale de cavaler… și chiar așa nu voi ceda decat brutalitații…” (izbucnind.) A! nu vrei sa cedez de bunavoie… (scoțand pachetele din buzunarele jiletcii.) M-ai rugat sa-ți cumpar chinina, iata chinina pe care ți-o pregatesc! Nu vrei sa-mi îngadui trei cuvinte între patru ochi cu nevasta-mea, bine ! (dramatic.) Tu n-ai sa te dai în laturi din calea mea, dar ai sa cazi de-a curmezișul ei și eu voi trece peste tine: pleoapele tale de Argus se vor închide fara sa vrei, și pentru a pedepsi cu o amara ironie rautatea ta, tu stand langa noi, eu voi fi cu Iulia mea între patru ochi… Vine cineva.. Cumpat (deschide o gazeta și șade la dreapta langa jardiniera prefacandu-se ca citește) și rabdare pana cand doamna Fifina își va ispravi toaleta.
SCENA VI
PERUZEANU, VICTOR apoi LIZA
(Soneria zbarnaie în fund. Peruzeanu citește la dreapta)
VICTOR (intra cu o tava plina de serviciuri; sonerie pana la ieșirea lui): Voila, Voila… (trantește pe dulap tava care pierzandu-și centrul de gravitate se rastoarna.) On y vole… on y vole. (iese repede prin, fund la stanga.)
LIZA (intrand din fund prin stanga la zgomotul tavei, se lovește piept în piept cu Victor, care-și urmeaza drumul prin coridor strigînd: On y vole): Iar ? Doamne sfinte, ce-i de facut cu baiatul asta?… A nebunit de tot.
PERUZEANU (care a lasat gazeta cand a cazut tava și s-a întors sa vaza ce e): Ce e, fata? ce s-a-ntamplat?
LIZA (plangand): Ce sa fie, domnule, nenorocire!
PERUZEANU: Ce nenorocire?
LIZA (același joc): Mare, domnule, baiatul cu care sunt logodita, Victor, garçonu! de aici, îl știi dumneata…
PERUZEANU (razand): A! dobitocul cela tanar cu colții pe frunte…
LIZA: Da, domnule.
PERUZEANU: Ei, ce?
LIZA: Nu știu ce are, domnule, e așa de zapacit de la o vreme încoace, încat mi-e frica sa nu fi înnebunit. Nu mai are capul la loc, nu mai aude, nu mai știe ce vorbește, nu mai ține minte nimica…
PERUZEANU: Trebuie sa fie amorezat.
LIZA (cu sfiala): Da, domnule, este. De trei luni de zile ne-am logodit. Madama, stapana otelului, ne-a fagaduit ca ne cununa cand om strange o suta de galbeni… Și el acuma s-a smintit… De cateva zile, în loc sa faca iconomie, a spart serviciuri de peste 300 de franci!… Uite. (strange cioburile de jos și plange.) Nu știu ce sa mai ma fac cu el.
PERUZEANU (cu chef): Trebuie numaidecat cununie… ca sa-l faci sa-și vie în fire. Asculta-ma pe mine… Pentru ca eu îmi explic starea în care se afla tanarul tau. Sufletul tanar este ca aburul: daca nu-i pui piedici, merge-n sus ușor ca fulgul; daca însa îl împiedici, îl întemnițezi, îl apeși, ajunge sa sparga și pereți de fier.
LIZA: Firește…
PERUZEANU: A! dar am uitat sa te întreb un lucru. Ai muma?
LIZA: Da.
PERUZEANU: Rau. – Tanara ori batrana?
LIZA: Mai mult batrana.
PERUZEANU: Bine. Te iubește?
LIZA: Nu prea, pentru ca mi-e muma vitrega.
PERUZEANU: Și mai rau. Nu cumva nu poate suferi pe barbați?
LIZA: De, domnule, știu și eu! A fost maritata de trei ori pana acuma și acuma ar vrea iar sa…
PERUZEANU: Bine! Dar… (scarpinandu-se în creștet) nu cumva face teorii?
LIZA: Nu, domnule, face cozonaci.
PERUZEANU: Cozonaci, bine. Atunci trebuie sa te cununi numaidecat.
LIZA: Dar n-avem înca o mie de franci, el n-are nimic și eu am numai opt sute pe care mi-i pastreaza madama.
PERUZEANU: Dar îl iubești pe zapacitul, ai?
LIZA: Cum nu, domnule, mai mult decat el pe mine; dar nu-i arat.
PERUZEANU (aparte): Femeie! (tare.) Ei! atunci, fiindca ești protejata femeii mele și pentru ca ma intereseaza romanul tau, îți fagaduiesc sa te scap eu de lipsa care te oprește sa fii fericita.
LIZA: A, domnule ! Cum sa-ți mulțumesc ! Sa traiasca coconița Iulia și co…
PERUZEANU (punandu-i mana la gura): Atat, nenorocito! ajunge!
LIZA: Ma duc sa-i spui și lui sa-l mai liniștesc, bietul baiet! (iese iute prin fund.)
SCENA VII
PERUZEANU, apoi VICTOR
PERUZEANU (privind dupa Liza): O fata așa de vioaie și de gingașe, sa iubeasca pe un gagauța, care poate ca nici n-o iubește, nici nu o-nțelege… A! bun! fata ceea cu romanul ei mi-a mai gonit ideile negre… Și de ce aș avea idei negre, aș fi nebun! cand am aci în buzunarul jiletcii mele leacul pentru a face sa înceteze situația mea nesuferita de pana acuma… „Ia seama”, mi-a zis spițerul. Ei da! am sa iau seama ș-atat. Totul o sa se reduca la o farsa, pe care am sa i-o joc doamnii Fifinii, de cate ori voi avea nevoie, pana i-o placea, mai bine decat sa doarma, sa mearga sa se plimbe și sa ma lase-n pace. (reia gazeta. Victor intra, merge la dulap și scoate broșura.) Aha! iaca animalul în cestiune. (cu gravitate.) Sa se asculte și partea cealalta. (uitandu-se la ceasornic.) Pana sa termine doamnele studiul de dimineața și doamna Fifina sa binevoiasca a-mi permite sa-mi vaz nevasta, mai am cateva minute. (strigand.) Ei! Garçon!
VICTOR (citind pe broșura, rezemat de dulap) „…Și-apoi o indiferența din ce în ce mai mare…”
PERUZEANU:Garçon !
VICTOR:Voila! voila.
PERUZEANU: Vin-aici.
VICTOR (coboara cu broșura deschisa urmarind citirea frazii) „…din ce în ce mai mare pentru tot ce ne-nconjoara…” (închide broșura ș-o vara în buzunar.): Ce comanda domnul ?
PERUZEANU (observandu-l): Îmi pare ca te cunosc eu pe tine.
VICTOR: Și eu pare ca te-aș cunoaște, domnule.
PERUZEANU: De unde ?
VICTOR: A! (zambind cu întristare.) Domnule, mie mi-a slabit foarte mult memoria. (cautand în gand.) A! ba da! de la Camera, domnule; eu am intrat la Camera, dupa caderea conservatorilor, cu naționalii și liberalii…
PERUZEANU (devenind serios, aparte): Un adversar politic retras în viața privata… Sa-i facem onorurile cuvenite. (tare și politicos.) Și… în ce localitate va alesese națiunea ?
VICTOR (atins): Aș, domnule, nu! știi ca o data cu politica conservatorilor, a cazut și bufetul lor. Am venit noi, eu și raposatul Butoiu. Eu eram ober-țal la bufet.
PERUZEANU: A! bine zici, acu mi-aduc aminte… Ma iarta. (razand.)
VICTOR: Nu face nimica, domnule.
PERUZEANU: Asculta… sa lasam politica. Știu tot despre amorul vostru.
VICTOR (tremurand): A! domnule, știi?
PERUZEANU: Ea mi-a spus.
VICTOR (îngrozit): Ea?
PERUZEANU: Ma interesez de soarta voastra, și pentru asta trebuie sa-i fii recunoscator numai ei, (Victor asculta uimit) fiindca aceasta buna dispoziție n-ai sa pretinzi ca mi-ai facut-o tu, turnandu-mi supa în palarie, liberal-naționalule !
VICTOR: Merci, domnule.
PERUZEANU: Ea te iubește.
VICTOR (amețit de bucurie): Domnule !
PERUZEANU: Deși nu ți-o arata pe fața pana acuma. Așa sunt femeile, gagauța; dar mi-a spus mie, acuma aici.
VICTOR: Do… domnule. (șovaie.) Nu glumi cu nenorocirea unui biet june !
PERUZEANU: Tu ești zapacit pana în starea asta de idioție, pentru ca o iubești, nu e așa?
VICTOR (cu transport): Mai mult decat Edgar pe Fridolina, domnule, zau!
PERUZEANU: Care Edgar?
VICTOR: Nu știi? N-ai citit? Dumneata pesemne nu citești „Romanțierul Ilustrat”; eu sunt abonat… Iaca. (scoate broșura.) „Edgar și Fridolina sau victimele Inimii…” Zau! domnule, mai mult decat Edgar pe Fridolina.
PERUZEANU (aparte razand): A! e rau de tot adversarul meu politic. (tare.) În scurt, tinere Edgar…
VICTOR: Pe mine ma cheama Victor, domnule…
PERUZEANU: Lasa-ma sa ispravesc… în scurt, tinere Edgar, Fridolina dumitale…
VICTOR (înțelegand figura retorica): A!
PERUZEANU (înganandu-l):A!… ai înțeles?
VICTOR:Da, domnule !
PERUZEANU: Ei bravo! ești baiat deștept!
VICTOR (modest): Da, domnule!
PERUZEANU (razand): Fridolina d-tale arde de dorința cununiei.
VICTOR: Cununie ?
PERUZEANU: Puțin va mai lipsește ca sa fiți fericiți, în curand veți și fi.
VICTOR(pierdut de fericire): A! domnule, domnule! Mi-e frica sa nu-mi pierz mintea de fericire.
PERUZEANU: Dragul meu, tu n-ai ce pierde. Cauta un moment în care sa fii singur cu dansa, explica-te și hotarați-va la un fel, pentru ca ispravind serviciile de spart, o sa fii nevoit sa-ți spargi capul, idiotule. Haide, acuma, du-te.
VICTOR (transportat): Ma duc, domnule. (trece pe dinaintea ușii din stanga, ofteaza vesel.)
PERUZEANU (uitandu-se la ceas): A! sa aduci trei dejunuri, sus, astazi nu ne coboram în birt.
VICTOR: Știu, domnule.
PERUZEANU: De unde știi fara sa-ți fi spus?
VICTOR (vesel): Mi-a spus, domnule; ea mi-a spus. (sonerie în fund.) Voila, voila, on y vole (iese) on y vole… în fund.
SCENA VIII
PERUZEANU, IULIA, FIFINA
PERUZEANU (da din umeri privind pe Victor cum iese și se întoarce spre ușa din stanga, pe unde intra Iulia. Unul se repede la celalalt): Iulio!
IULIA (același joc): Alexandre !
FIFINA (care a intrat numaidecat dupa Iulia, trece degraba între ei la mijloc, înainte de a ajunge unul la altul; catra Peruzeanu, facandu-i o reverența gingașe): Buna dimineața, domnule.
PERUZEANU (contrariat, aparte): Fifina! Nu ma-ndoiam! (stapanindu-se, tare.) Buna dimineața, doamna. (Iulia contrariata, trece la stanga în fund, ia gazeta și se așaza s-o citeasca, aruncand din cand în cand cate o privire catra Alexandru.)
FIFINA: Ești tot suparat pe mine?
PERUZEANU: Eu? Nu.
FIFINA: Nu te mai revolți, prin urmare, în contra autoritații mele pana la expirarea termenului convenit ?
FERUZEANU: Din contra, doamna, aș dori, te-aș ruga sa fii buna a-mi acorda o prelungire de termen.
FIFINA:Daca e sincer aceea ce-mi spui îți datorez o explicație.
PERUZEANU: Doamna, despre sinceritate va asigur; de explicație nu-i nevoie.
FIFINA: Ba da, daca nu pentru d-ta, pentru mine. Vino de șezi langa mine. (ia un scaun și-l trage mai în fața la stanga. Peruzeanu ia alt scaun și se așeaza langa dansa.) Teoriile mele…
PERUZEANU (aparte): Iar teoriile. (tare.) Ma iarta, doamna; peste cateva minute o sa dejunam; îmi dai voie sa te servesc cu o doza de chinina. (scoate prafurile.)
FIFINA: A! n-ai uitat; îți mulțumesc: da-mi.
FERUZEANU (emoționat, merge la dulap, ia un pahar cu apa, face pilula cu hartie de țigara aparte): Omul acela mi-a zis: Ia seama! (Fifina în timpul acesta ia o gazeta și ea) numai unul adoarme peste un ceas și se deșteapta singura… Tocmai ce-mi trebuie. (prezinta pilula și paharul de apa Fifinii. Ea ia pilula și paharul. El se uita la ceas și la Fifina care înghite pilula și are un fior.) Și acuma (emoționat) ascult explicația, doamna… Ziceai ca…
FIFINA:Ca teoriile mele îți par bizare și purtarea mea stranie.
PERUZEANU: Nu tocmai, de cand am început sa le înțeleg…
FIFINA: Nu le-ai înțeles și nu le poți înțelege pentru ca ești barbat… Iulia!
IULIA: Auz, mama.
FIFINA: Du-te în odaia ta, copila mea. Am sa spun ceva barbatului tau și tu nu trebuie sa auzi.
IULIA (se scoala în sila, plictisita, și pleaca spre stanga): Ma duc, mama.
FIFINA (catra Peruzeanu): Un înger, nu-i așa?
PERUZEANU (aparte): Ce folos!
FIFINA: Zic ca nu-nțelegi teoriile mele pentru ca ești barbat; fondul sufletesc al barbaților, fie cat de aleși, este, permite-mi cuvantul pentru ca facem teorie – este brutalitatea; la femei, fondul acesta este sensibilitatea. Tendența suflarii unui barbat pornește de sus în jos și nu-și completeaza evoluția decat atingand un obiect real; din contra, sufletul femeii (Peruzeanu impacientat își mangaie buzunarul jilelcii) din orice împrejurare a vieții reale s-avanta în sus, tot în sus, pana ajunge la acea treapta de subtilizare a gandului și a simțirii dincolo de care este non-existența… Nu-i așa?
PERUZEANU: Ba așa. Teoriile acestea pe cari le-am citit și în ultimul roman publicat de d-ta în „Cimpoiul” sunt așa de clare, dar așa de clare…
FIFINA: De aceea nimic nu e mai îngrozitor pentru o femeie decat brutalitatea barbatului.
PERUZEANU: Așa e…
FIFINA: Cand din regiunile ideale în care se ridica sufletul femeii, îl siliți sa se coboare degraba, îl smuciți și-l izbiți de jos… atunci acel suflet de femeie îl rupeți, îl nimiciți, îl pierdeți pentru totdeauna. Trebuie, prin urmare, spre a fi fericirea posibila pentru amandoua parțile, trebuie ca barbatul sa se suie pana la sufletul femeii, sa-l îmbrațișeze binișor și sa-l atraga în jos cu precauție prin mijlocul starilor de tranziție. Pentru aceasta însa s-ar cere o știința pe care nici d-ta nici Iulia n-o puteți înca avea, un fel de, daca pot întrebuința acest cuvant trivial, un fel de economie a sensibilitații. De aceea, eu, care cunosc știința aceasta și care țin a va face fericiți, ma pun la mijloc pentru a te ajuta pe d-ta sa o duci fara pripa și fara șovaire prin starile de tranziție de care am vorbit și a o cruța astfel pe dansa de trista experiența ce eu am facut.
PERUZEANU: Mulțumesc prea mult.
FIFINA:Eu am fost o femeie…
PERUZEANU: Ma iarta, doamna, îmi pare ca la vîrsta de 27 ani, o femeie n-are înca dreptul sa zica am fost.
FIFINA: Am fost o femeie care a avut nenorocirea sa faca aceasta experiența. Ramasa de copila fara muma, crescuta fara nici o afecție, m-am înamorat la vîrsta de 18 ani de un tanar pe care-l întalnisem în societate. Ne-am iubit fara sa ne-o spunem doi ani… cand colonelul ma ceru de soție. Tata-meu îmi dete un termen ca sa raspunz, lasandu-mi toata libertatea hotararii. Eram hotarata firește sa refuz, pentru ca iubeam pe… trec sub tacere numele proprii. A doua zi ma aflam cu acela pe care-l iubeam la un bal. Toata seara am fost împreuna: m-a rugat sa nu danțez, m-am supus; am stat de vorba într-un salon mic, la o parte de mulțime. Dupa miezul nopții lumea strecurandu-se încetul și tatal meu fiind la carți, ma pomenii ramasa singura cu tanarul meu. Ma cuprinse deodata frica. El, ca și cum ar fi pandit de mult momentul, se apropie repede de mine și cu lacrimile-n ochi, cu ochii rataciți, cu obrajii îngalbeniți, ma apuca tremurand în brațe, striga înecat: Te iubesc. Voii sa ma smucesc din brațele lui; el ma stranse mai tare; voii sa țip, însa el îmi îneca glasul strangandu-ma în brațe și sarutandu-ma cu d-a sila. Atacul unei fiare mi-ar fi facut mai puțina groaza. Am leșinat.
PERUZEANU: Și apoi ?
FIFINA: Apoi? Nu am mai avut un moment de pierdut. În seara aceea chiar, am rugat pe tatal meu sa comunice colonelului ca consimț. Colonelul a doua zi ne-a facut vizita formala și, peste zece zile, am facut cununia.
PERUZEANU: Cu colonelul ?
FIFINA: Da, cu colonelul. L-ai cunoscut; era puțin mai batran decat tata-meu, era un om marginit și bolnavicios… Cum am trait de atunci o jumatate de an pana la moartea colonelului și înca cinci ani dupa aceea, sa nu ma întrebi…
PERUZEANU: Dar el… el ce s-a facut?
FIFINA: Din noaptea aceea grozava nu l-am mai vazut. Am auzit în treacat ca facand o calatorie în jurul lumii s-ar fi însurat în America sau în Africa, nu știu bine.
PERUZEANU: Și n-ai dori sa-l mai vezi… cu toata brutalitatea lui vinovata?
FIFINA (mișcata): Sa-l vaz ? Pentru ce sa doresc ?
PERUZEANU: Daca tot te-ar iubi ? caci te-a iubit, ai spus ca te-a iubit.
FIFINA: Daca eu nu l-aș mai putea iubi, ce folos! (se ridica de pe scaun mișcata.)
VICTOR (intra prin fund, purtand o tava cu tacamurile pentru dejun): Voila ! Voila ! on y vole ! (trece cu tava, privind lung și triumfator pe Fifina, și iese în stanga.)
PERUZEANU (care s-a ridicat și el): Doamna… (ofera Fifinii brațul. Victor intra din stanga; a lasat tava. Fifina ia brațul lui Peruzeanu și ies în stanga.)
SCENA IX
VICTOR (privind gingaș pe Fifina care iese la brațul lui Peruzeanu)
Ce mi-a zis pasajerul ?… „Cauta un moment în care sa fii singur cu dansa, explica-te și hotarați-va la un fel, pentru ca ispravind serviciile de spart, o sa fii nevoit sa-ți spargi capul!…” Nu! (hotarat.) Nu! nu voi sa-mi sparg capul (își drege colții de pe frunte) daca și ea ma iubește… Voi mai bine sa ma explic… Dar cum sa-ncep ? Ce sa-i zic?… (aducandu-și aminte și lovindu-se pe frunte.) A! (cauta în buzunar și scoate broșura. Dupa ce a gasit anume o pagina, citește atent.) „Dupa cateva momente de tacere, urmara cateva cuvinte simple, apoi Edgar, aruncandu-se la genunchii nobilei sale amante, zise cu glasul tremurator: O ! Fridolino! te iubesc, te ador, te idolatrez, sunt nebun! Tu ma iubești; ești, trebuie sa fii a mea, te voi disputa cerului și infernului.” (sonerie mereu.) Voila! Voila! on y vole! (mergand spre ușa din dreapta)… te voi disputa cerului și infernului!… (iese în dreapta.)
SCENA X
PERUZEANU (intra din stanga, e cam amețit și ține în mana ceasornicul deschis)
Înca cinci minute, Iulio! (cu chef amestecat cu gravitate.) Da! cand fatalitatea ne împinge, trebuie sa ne supunem!… Înca cinci minute și filtrul își va avea efectul… Am observat bine simptomele: Fifina era dusa pe ganduri, ochii-i erau obosiți, tamplele i se bateau… (schimband tonul.) Biata Fifina! cu temperamentul ei delicat, cu idealismul ei bolnavicios și cu aventura ei nenorocita, merita compatimire; dar asta e un cuvant ca sa ma împiedece pe mine?… Cand îmi facea mai adineaori confidența ei, marturisesc ca eram mișcat… A! dar asta nu m-a facut sa-i admit mofturile ei idealiste și mai cu seama întrucat ne privesc pe mine și pe Iulia. Auzi d-ta! economia sensibilitații… idealizare, subtilizare, non-existența… Auzi fleacuri… (hotarat.) Nu! nu-mi pare rau de loc de ce-am facut! (privind la ceas.) Înca trei minute și… Cine vine ?
SCENA XI
PERUZEANU, FURTUNESCU, în haine negre și ras, intra din dreapta,VICTOR dupa dansul îl periaza
FURTUNESCU: Șterge bine, gogomane! (merge sa se uite-n oglinda fara sa observe pe Peruzeanu.)
VICTOR (strambandu-i-se pe la spate): Bine, domnule.
FURTUNESCU (fara sa se întoarca): Daca vine cineva sa întrebe de d. Ulise Furtunescu, spune ca ma gasește acasa în toate diminețele pana la amiaz.
VICTOR: Bine, domnule.
PERUZEANU (izbit de glasul și apoi de numele Furtunescu): Furtunescu? Ulise Furtunescu? (Furtunescu vrea, sa iasa.) Ma iarta, domnule, va numiți Ulise Furtunescu? (amandoi se gasesc fața în fața cand Furtunescu se întoarce. Amandoi se fixeaza un moment reciproc.)
FURTUNESCU — PERUZEANU (deodata): Peruzene ! Furtunescule ! (se iau în brațe; joc de scena.)
PERUZEANU: Ești stafie, vedenie, sau ești în adevar Ulise Furtunescu? De cați ani traiești sub pamant?
FURTUNESCU: Cam de mult.
PERUZEANU: Cand ai sosit?
FURTUNESCU: Azi-dimineața.
PERUZEANU: De unde ?
FURTUNESCU: De-a dreptul de la Ismail.
PERUZEANU: Cum ? de unde ? mai zi o data.
FURTUNESCU: Lasa-ma sa rasuflu și-ți povestesc în cateva vorbe nenorocita mea Odisee.
PERUZEANU: Ascult. (șade pe scaun. Furtunescu asemenea.)
FURTUNESCU: Lipsesc de șase ani din țara. În acest timp am fost voluntar în armata Marei Britanii, în Afganistan, în Zululand, în Transvaal și în Egipt.
PERUZEANU: Și acuma?
FURTUNESCU: Acuma sunt în retragere, și ma întorc în țara dupa 6 ani de exiliu.
PERUZEANU: Cum de exiliu?
FURTUNESCU: Și ma întorc mai nefericit ca la plecare…
PERUZEANU: Și cauza exiliului ? vreo cestiune de onoare ?
FURTUNESCU: Nu! O nenorocire de amor.
PERUZEANU: Cum ?
FURTUNESCU: Lasa-ma, nu-mi mai aduce aminte.
PERUZEANU: Te rog, Furtunescule…
FURTUNESCU: Iubeam o fata, care ma iubea și ea, dar care s-a maritat de bunavoie cu altul… cu un om mai batran ca tatal ei, numai ca sa-mi zdrobeasca mie inima. (montandu-se.) În momentul cand s-a maritat trebuia s-o ucid sau sa ma sinucid, dar ori ca n-am avut destul curaj, ori ca am avut prea multa mandrie, n-am facut nici una, nici alta.
PERUZEANU: Nu înțeleg…
FURTUNESCU: Toate împrejurarile: salbaticii, fiarele, șerpii, crocodilii, insectele Asiei și Africii nu m-au putut rapune și iata-ma înapoi cu un singur gand, cu un singur dor: s-o mai vaz o data…
PERUZEANU: Nu știu, îmi spui tu prea pe scurt ori nu pricep eu bine, dar îți marturisesc ca nu înțeleg nimic. Zici ca te iubea și apoi zici ca în necazul tau s-a maritat cu un batran care-i putea fi tata și pe care nu-l iubea de vreme ce te iubea pe tine…
FURTUNESCU: Da.
PERUZEANU: Pentru ce?
FURTUNESCU: Pentru o nebunie femeiasca, copilareasca, din exces de idealism; pentru ca dupa doi ani de amor, adanc și tacut, într-o seara, ramanand singur cu ea, — eram și cam amețit de șampanie… poate cam… prea, — nu m-am mai putut stapani, i-am spus ca o iubesc și am îndraznit s-o sarut…
PERUZEANU (care a sorbit uimit fiecare vorba): Furtunescule, cine este femeia aceea?
FURTUNESCU: Nu pot spune… E astazi maritata…
PERUZEANU: Daca nu mi-o spui tu, atunci sa ți-o spun eu… 0 cheama…
FURTUNESCU: O cheama…
PERUZEANU: Fifina…
FURTUNESCU (repede, întrerupandu-l): De unde știi?
PERUZEANU: De unde știu? Furtunescule! Fericite Furtunescule!
FURTUNESCU: Fericit, eu ?
PERUZEANU: Da! pentru ca colonelul Sințescu a murit acum 5 ani, o jumatate de an dupa plecarea ta, (mișcarea lui Furtunescu) pentru ca vaduva lui, care traiește sanatoasa și frumoasa și tot idealista, excentrica, este soacra mea (același joc necontenit crescendo) caci eu am luat de nevasta pe Iulia, fata colonelului… pentru ca adineaori chiar am vorbit cu Fifina despre tine… pentru ca n-ai nevoie sa-i mai cauți urma departe, de vreme ce i-ai și gasit-o: Fifina ta și nevasta mea se afla aici la trei pași, în odaia de colo… Aide la ele. (Furtunescu amețit voiește sa plece, dar se înmoaie de genunchi și își pierde cunoștința. În timpul acesta Victor intra prin fund cu un vraf de farfurii pe care le așeaza pe dulap.)
PERUZEANU (susținand pe Furtunescu): Aha! învingator al ilustrului Arabi-pașa. (lui Victor.) Pune mana, gagauța! (Peruzeanu și Victor conduc în dreapta pe Furtunescu.)
SCENA XII
FIFINA
(singura, intra din stanga, dusa pe ganduri)
Pentru ce m-a întrebat Alexandru: și n-ai dori sa-l mai vezi? Și daca el tot te-ar mai iubi? Întrebarile lui îmi ard sufletul. (pauza.) S-ar putea sa-l mai vaz?… Mai traiește?… Unde este?… Și m-ar mai putea el iubi dupa atata vreme?… m-ar mai putea iubi dupa raul ce i-am facut, dupa lovitura cruda – caci a fost cruda; prea cruda — pe care i-am dat-o?… A! nu… (pauza; e mișcata.) A! ce rau am facut ca am deșteptat în fundul inimii amintirile acestea cari trebuiau lasate sa doarma pentru totdeauna… Ce rau am facut ca mi-am întors iar gandul catra o fericire care este pierduta pentru totdeauna, pierduta fara nici o speranța de reîntoarcere… (pauza; este foarte mișcata; cade pe un scaun și își șterge repede ochii.) A! ce nenorocita sunt…
SCENA XIII
FIFINA, VICTOR
VICTOR (intra din dreapta și da cu ochii de Fifina, care întoarsa cu spatele nu-l vede): Ea! (scoate degrab broșura, și citește la pagina însemnata.) „Dupa cateva momente… tacere… cuvinte simple apoi.” (merge la oglinda, în același timp își drege frizura, cravata și vesta, apoi, ca inspirat, apropiindu-se de dansa și cautand a-și pastra deocamdata cumpatul.): Ce faci, Fridolino?
FIFINA (care a stat adancita în ganduri, întorcand capul): Ce?
VICTOR (tot stapanindu-se; joc de scena de galanterie cu șervetul): Eu… sunt bine… merci! (Victor joc de scena.)
FIFINA (neînțelegand): Ei, și? (aparte.) Ce are? a nebunit? (tare și ridicandu-se.) Ai înnebunit ?
VICTOR (izbucnind): Da, am înnebunit! (alearga sa observe ușile, apoi vine sa cada în genunchi înaintea ei; cu putere.) Fridolino ! (Fifina se da înapoi, jumatate speriata și jumatate suparata.) Fridolino! (cu emoție crescendo.) Fridolino! A… O… (scoate repede broșura și citește iute și accentuat.) Te iubesc, te ador, te idolatrez… sunt nebun! Tu ma iubești…
FIFINA: Ce?
VICTOR (lasand cartea, dar ținand-o cu degetul la pagina): Ginerele tau mi-a spus-o, mi-a fagaduit sa ne cunune.
FIFINA (indignata): Ce! o farsa?
VICTOR (redeschizand cartea și tot în genunchi, repede): Tu ma iubești, ești, trebuie sa fii a mea, te voi disputa cerului și infernului…
FIFINA (severa și înaintand spre el amenințatoare): Nebunule, spune cine te-a îndemnat sa faci asta?
VICTOR (dandu-se înapoi în genunchi): Amorul, Fridolino!
SCENA XIV
FIFINA, VICTOR, LIZA, apoi FURTUNESCU, PERUZEANU și IULIA
LIZA (intra prin fund, vede pe Victor la genunchii Fifinii, da un țipat, se taraște d-abia pana la un scaun și cade leșinata): Victor! A nebunit!
FURTUNESCU (intra urmat de Peruzeanu din dreapta, vede pe Fifina și se repede spre ea): Fifino ! (În calea lui întalnind pe Victor, care s-a sculat din genunchi, îl îmbrancește în fund; Victor îmbrancit cade pe un scaun langa Liza.)
FIFINA (vede pe Furtunescu, sta încremenita un moment, vrea sa zica ceva și cade leșinata): El… e… (Furtunescu o prinde în brațe.)
PERUZEANU (care a intrat dupa Furtunescu): Efectul narcoticului combinat cu emoție. (triumfator.) Argus a adormit!… În sfîrșit. (se-ntoarce repede spre ușa din stanga, în care apare Iulia.)
IULIA (aparand în ușa din stanga): Ce este ?
PERUZEANU: Iulio!
IULIA: Alexandre! (Peruzeanu se repede la Iulia, o ia în brațe și iese cu dansa în stanga.)
(Toata acțiunea și cuvintele din aceasta scena merg repede și aproape simultaneu.)
LIZA (deșteptandu-se, catra Victor): Ce-ai facut, prapaditule?
VICTOR (aiurit): Ce-am facut ?
FIFINA (careia Furtunescu i-a sarutat mereu manile ca s-o deștepte, venindu-și în simțire): Iulio!
FURTUNESCU (dulce și încet): Nu-i aci, doamna.
FIFINA (recunoaște pe Furtunescu, îl privește lung cu dragoste; amandoi d-odata se iau în brațe și încep sa planga. Joc de scena. Dupa o pauza, ea tresare ca aducandu-și aminte de ceva și se ridica deodata): Unde-i Iulia?… Alexandru?
(Furtunescu arata cu degetul la stanga. Fifina se repede sa iasa pe ușa din stanga, cand apare pe pragul acesteia Peruzeanu. Fifina își pune manile la ochi.)
SCENA XV
ACEIAȘI – PERUZEANU, apoi IULIA
PERUZEANU (cu chef): Ei! a trecut emoția?… Jos teoriile excentrice! doamna… (cu intenție) Furtunescu.
FIFINA (dupa o pauza, cu chef și ciuda): Cu toate astea, ele raman adevarate…
FURTUNESCU (sarutandu-i mana cu mustrare amoroasa): Dar nu mai puțin și primejdioase.
FIFINA (cu blandețe): Crez și eu… (privește înduioșata pe Furtunescu; joc de scena.)
IULIA(care a intrat prin stanga vesela și a coborat langa Peruzeanu): Alexandre, cine este domnul ? (arata pe Furtunescu.)
PERUZEANU: A! bine zici, tu nu-l cunoști. Draga mea, da-mi voie sa-ți recomand pe un bun prietin al meu din copilarie și în curand socrul meu (mișcare a Iuliei; Fifina și Furtunescu surad aprobativ) d. Ulis Furtunescu, proprietar roman și capitan englez, alegator în colegiul 1 de Bacau și învingatorul lui Cetiwayo și al lui Arabi-pașa. (salutari; joc de scena. Iulia trece langa Fifina, și Furtunescu.)
IULIA:Domnule…
FURTUNESCU: Doamna…
PERUZEANU: A! a propos… (catra Fifina.) Te doare capul ? Ești așa… obosita ?
FIFINA (curioasa): Nu, dar pentru ce ?
PERUZEANU: Pentru… pentru nimic… voiam numai așa sa știu.
FIFINA:Nu… (se-ntoarce la Furtunescu și la Iulia și urmeaza jocul de scena.)
PERUZEANU (coboara în fața, se cauta în buzunarul jiletcii; scoate un praf, pune degetul și se stramba): A! mizerabil spițer… mi-a dat sulfat de chinina… în loc de narcotic. (revenind.) A! nu-i nimic… nici nu-mi mai trebuie. Socru-meu… Furtunescu sa traiasca!…
LIZA (care a coborat sfioasa langa Peruzeanu): Pe mine nu ma uiți, domnule… (Peruzeanu scoate portofoliul, și-i da cateva hartii Lizii.) Sa traiești, domnule! Sa traiasca coconița Iulia și… (se oprește.)
PERUZEANU: Da-i nainte…
LIZA: Și coconița Fifina. (se duce-n fund langa Victor care sta abatut langa dulap.)
PERUZEANU: Și mai ales socru-meu Furtunescu (aparte) care m-a scapat de infamul de spițer. (tare.) Și acuma, doamnelor, repede pregatiți-va: peste un ceas plecam.
IULIA (vesela): La Paris…
FIFINA: În Italia…
PERUZEANU: Nu. La Furtunești, la socru-meu, în ținutul Vasluiului, (arata pe Furtunescu) care crez ca este satul de calatorie și expediții. Trebuie sa petrecem ca toți oamenii cu minte luna noastra de miere în liniște. (Fifina îl mustra cu un zambet și clatinand din cap.)
FURTUNESCU: Se adopta?
IULIA și FIFINA: Adoptat.
PERUZEANU (catra Victor care sta aiurit în fund): Garçon, degrab socoteala noastra și a domnului. (Victor sta pe loc privind pe Peruzeanu.)
LIZA PERUZEANU
(deodata)
N-auzi! (îl înghioldește.) Garçon… n-auzi?
VICTOR (împins de Liza pleaca spre fund machinal): Voila, voila, on y vole! (Joc de scena între Fifina cu Furtunescu, și Iulia cu Peruzeanu.)
(Perdeaua cade)
