S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi-a ratacit prin senin. Şi-n întaia zi, tremuratoare, cauta pe ce sa se opreasca.
Intr-o poiana, din mijlocul unei paduri, gasi urma copitei unui cerb, plina ochi, de apa ploilor. Vroi sa se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dadu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbura ce mai ramasese, apoi se prabuşi în cealalta margine a padurii dupa o caprioara care tocmai trecea.
Raza calatori mai departe.
Munţi, dealuri, vai: ai ce cutreieram lume cand te-ai aşternut la drum.
Pe-un camp, o gramada de oameni prafuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg laolalta. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spangile ascuţite. Raza îi urmareşte; ar vrea sa se înfaşoare ca o sarma de aur împrejurul spangii calatorului celui mai obosit, ramas în urma. Dar, deodata, un sunet de goarna razbate pana în adancuri. Calatorii se opresc, îşi îndreapta trupurile, privesc iscoditori şi crunţi înainte, scot puştile, şi într-o clipa, dimpotriva lor alţi oameni se arata. O clipire: duşmanii se arunca unii spre alţii, puştile razbubuie, spangile se-nroşesc în piepturi. Calatorul obosit din urma, însetat adineaori poate ca şi lupul din padure, acum e şi el o fiara. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sangele.
înfiorata, raza calatoreşte mai departe. Cand vrei sa rataceşti ai unde. Aşa raza ajunge deasupra unui targ.
Intr-o casa, mare, bogata, într-un salon, o mulţime de femei şi de barbaţi sorb ceaiul aromat. Ras, vorba; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cantareţei. Ce maini frumoase! iar la degetul cel mic o piatra preţioasa, un diamant, parca atragea raza; din înalt ea se scoboara, şi-n clipa aceea degetul fetei pare ca fulgera de focuri. Uimita, mandra, cantareaţa se opreşte, frange cantecul şi se uita cu îngamfare împrejur:
– Uitaţi-va la diamantul meu, zice celor din odaie.
Dar raza se furişeaza, şi ochii tuturor privesc rautacioşi.
Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
într-alt targ, într-o mahala saracacioasa, la o coliba. Fereastra mica e deschisa; langa fereastra, mama, cu faţa supta de neodihna, îşi leagana copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul sta cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridica, buzele albe nu se pot mişca. Se gandeşte mama: cate necazuri, cate nadejdi, şi acum! Şi cum gandea astfel, o lacrima, curata ca un margaritar, îi izvoraşte în ochi mamei şi i se anina de geana. Şi-atunci raza pribeaga se topi în lacrima şi-o polei.
Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zari; întinse manuşiţa spre obrazul mamei şi zambi uşor.
O raza
