GREU E SA FII BUNIC! In primul rînd sa stai mereu — asa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomoda tribuna, orice ati zice).
In al doilea rînd sa-ti tremure vocea, în al treilea rînd, dupa ce ca-ti tremura glasul, sa tot spui si sa spui la povesti, în al patrulea rînd sa ai cel putin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rînd —în al cincilea rînd, dar ce sa ma amestec eu? La urma urmei, nu sînt decît loctiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeste nimeni. Asadar, eu am un nepot. Nu-i sînt bunic, pentru ca îi sînt doar unchi. Si de vreo doua zile ma aflu în vizita la parintii nepotului meu.
— O, ce bine ca ai venit — m-au întîmpinat ei — o sa aiba cine-i spune povesti lui Mirciulica.
„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte linistit si chiar bucuros. Daca ai un nepot, n-ai decît sa-i spui povesti.”
Si, în prima seara, apropiindu-ma de gura sobei care duduia — înfricosat sa nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat sa-i povestesc.
Mirciulica statea cu fruntea pe genunchii mei. Pacat ca n-am facut o poza. As fi pus-o drept coperta pe o carte din care n-am scris decît titlul: „Bunic la 13 ani”.
Am început sa-i povestesc. Stiti, voiam sa-i fac o impresie buna. N-o sa-mi luati deci în nume de rau daca, scotocindu-mi creierul în cautarea celei mai reusite povestiri ale mele, am început sa-i povestesc una de… PetreIspirescu.
—A fost odata ca niciodata, am început cu glas tremurator… A fost odata o fata frumoasa si harnica…
—A fost? Acum nu mai este?
—Nu, puisorule, acum nu mai este.
Am simtit ca ceva nu e în ordine. Mirciulica a lasat buza în jos. M-am uitat cu teama sa nu si-o friga de plita.
Am auzit o sfîrîitura, apoi înca una, si am tresarit. îi curgeau lacrimile pe soba.
— Si de ce nu mai este fata harnica si frumoasa? A murit? m-a întrebat cu glasul sugrumat.
— Bineînteles. E tare mult de atunci.
—Nu vreau sa moara! a tipat baietasul deodata, si pe fata lui mica se citea o asemenea tulburare, încît m-am speriat si, uitînd pentru moment de PetreIspirescu, am adaugat:
—Bine, atunci n-a murit…
— Ce bine îmi pare… ca n-am murit… a oftat bucuros Mirciulica.
Acum zi-i mai departe.
—Si fata harnica si frumoasa avea o mama vitrega…
Iar a clipit Mirciulica, încruntîndu-se:
—De ce avea o mama vitrega?
—Pentru ca mama ei buna murise…
—Da? Nu vreau sa moara… Nu vreau! Nu vreaaau!
— Bine, dar întelege-ma, daca nu moare mama buna, nu poate sa aiba o mama vitrega. E clar!
— Si de ce sa aiba o mama vitrega?
—Pentru ca daca n-are o mama vitrega, n-o mai alunga ni meni de-acasa, în lume… …….
—Pe cine?
—Pe fata cea harnica si frumoasa.
—S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el sa urle atît de tare, încît mi s-a facut si mie mila de fata cea harnica si frumoasa…
—Fie, am zis. îi spun alta poveste, sînt doar atîtea…
Am în ceput: A fost odata o fetita cuminte. O chema Scufita Rosie. Si bunica ei care locuia într-o padure era tare… adica, cum sa spun, era bolnava…
—Nu vreau sa fie bolnava, mi-a poruncit baietasul.
—Nici nu era bolnava rau. Mi se pare ca avea o gripa — adica nu, am schimbat repede diagnosticul, vazînd ca Mirciulica nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, stranuta si îi curgea nasul… Atîta tot…
—De ce sa-i curga nasul? Trebuie sa-i curga nasul?
—Da. Pentru ca altfel fetita nu se duce în padure sa-i duca bunicii un ceai fierbinte, si nu se întîlneste cu lupul, si n-o manînca lupul, am izbucnit la capatul rabdarii.
—Foarte bine. N-o manînca lupul, se bucura, batînd din palme, Mirciulica. Spune mai departe!
De data asta am început sa lacrimez eu.
—Draga Mirciulica, crede-ma, nu se poate sa n-o manînce lupul. Pe cuvîntul meu ca nu se poate. Cel mult, stiu eu, sa nu-si ascuta prea tare dintii, sau sa se faca, mda, sa se faca doar ca n-o vede si sa treaca pe lînga ea… Dar nu, trebuie sa o vada…
—Bine, o vede.
—Dar daca o vede, o manînca…
—Atunci sa n-o vada…
Încurcata afacere. Simteam ca-mi crapa teasta. Ce sa fac? Ma framîntam leoarca de sudoare. Sa-i spun povestea cu cei doi copii rataciti? Nici vorba. Parca o sa vrea Mirciulica sa se rataceasca? Atunci cu caprioara ranita. Nici asta.
— Uite ce e, Mirciulica. Am sa-ti spun o poveste cum îti place tie. Dar mîine seara… Acum am nitica treaba. Bine?
Baiatul a mormait nemultumit, dar a plecat la culcare. Am plecat si eu. N-am închis ochii toata noaptea. A doua zi, nu m-am atins de mîncare. M-am rotit în jurul mesei pîna ce-am ametit, dar în sfîrsit, spre seara, gasisem ce sa-i povestesc…
L-am chemat la gura sobei si, legat cu o prisnita la cap, am început :
— A fost odata, si mai este si acum, o fata, pe nume Ileana Cosînzeana. Si Zmeul n-a rapit-o… iar Fat-Frumos o cauta peste tot, dar pentru ca ea nu fusese rapita, el n-o gasea nicaieri… A colindat Zmeul toata lumea, numai acasa nu o cautase!… Putea sa-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea ca Ileana este acasa. Si într-o zi, s-a întîlnit cu Zmeul. Si Zmeul l-a rugat sa-i taie capul.
Dar Fat-Frumos, nici gînd. Ba, dimpotriva, i-a dat sapte antinevralgice pentru cele Sapte capete, daca l-or durea vreodata.
Pe deasupra i-a mai dat si adresa unui medic si a plecat mai departe. Si s-a întîlnit cu Zgripturoaica… Era o zgripturoaica foarte cumsecade, care i-a dat un ulcior cu apa vie, spunîndu-i:
— Sa stii, Fat-Frumos, ca n-o sa ai nevoie de apa vie pentru ca nimeni n-o sa te omoare niciodata.
Si l-a ospatat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat si un faras pentru jaratic, daca o sa i se faca foame calului…
Si a mers Fat-Frumos mai departe, pîna s-a întîlnit cu Muma Padurii. Era o batrîna foarte simpatica si cu chef de vorba, ca toate batrînele…
—N-ai vazut-o pe Ileana Cosînzeana? a întrebat-o Fat-Frumos.
—Nu, fatul meu. Probabil ca este acasa.
Fat-Frumos s-a înapoiat acasa si a gasit-o pe Ileana Cosînzeana plîngînd amarnic: i se arsesera placintele.
— Nu-i nimic! a strigat Fat-Frumos. Asa îmi plac placintele. Arse.
Mirciulica nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi batea biruitor. Ma simteam gata sa devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam glasul, apoi îl lasam sa tremure si cautam zadarnic barba sa mi-o mîngîi, ca orice bunic. În sfîrsit, mi-am înaltat vocea si am ispravit:
—Si au facut nunta mare, mare, si traiesc desigur si astazi, pentru ca n-au murit… Ei, l-am întrebat repede, cu fata luminata: ti-a placut, nu-i asa?
Mirciulica m-a privit lung, apoi a plescait din buze dispretuitor:
— Plicticoasa poveste! Plic-ti-coasa!
Si mi-a întors scîrbit spatele.
Uf, greu e sa fii bunic!
O poveste plicticoasa
