Am vazut ieri seara ceva întristator. De la o vreme încoa-ce, de cate ori precupeața de zarzavaturi, mama lui Crossi, trece pe langa Derossi, se uita totdeauna la el cu drag. De cand Derossi a aflat istoria calimarii și a arestatului cu nr. 78, el iubește și mai mult pe Crossi, baiatul cu parul roșcat și cu brațul uscat. Îl ajuta sa-și faca exercițiile, sa dezlege pro-blemele la școala, îi da hartie, penițe și creioane, în sfarșit îl ajuta ca pe un frate; s-ar zice ca voiește sa-l despagubeasca de nenorocirea ce cazuse pe tatal sau și de care el nici nu avea idee. Precupeața, femeie vrednica, care traiește numai pentru copilașul ei, știe ca mulțumita lui Derossi, baiatul ei merge bine și a capatat note bune. Derossi, bogat și cel din-tai din clasa, e un rege pentru ea, un sfant la care se închina.
Nu-și ridica privirile de pe el, parca ar voi sa-i spuna ceva și nu îndraznește.
În sfarșit, ieri de dimineața, prinse inima și-l opri dinaintea porții, zicandu-i:
— Iarta-ma, domnișorule, pentru ca ești așa de bun și iubești pe copilașul meu, fa-mi placerea de a primi acest mic dar de la o biata mama.
Apoi scoase din coșul de zarzavaturi o cutie de carton alba și poleita.
Derossi se roși, nu primi cu nici un preț și raspunse cu hotarare:
— Da-o copilului dumitale, eu nu primesc nimic!
Femeia ramase rușinata și ceru iertare, bolborosind:
— Nu credeam ca o sa te supar; sunt numai niște bomboane.
Dar Derossi refuza iarași. Atunci, biata femeie scoase cu sfiala din coș o legatura de ridichi și zise:
— Primește cel puțin aceste ridichi, sunt proaspete, sa le dai mamei.
Derossi zambi și raspunse:
— Nu! Mulțumesc, nu vreau nimic! O sa fac totdeauna ce voi putea pentru Crossi, dar nu pot primi nimic, totuși îți mulțumesc!
— Nu te-am suparat? întreba femeia îngrijorata.
Derossi zise zambind iarași:
— Nu, nu! și pleca, pe cand femeia, vesela, striga:
— Ce draguț baiat! Nici n-am mai vazut vreodata un copil așa de frumos și bun!
Parea ca s-a sfarșit cu aceasta, dar de unde? Catre seara, pe la ora patru, în loc sa vina mama sa sa-l ia pe Crossi, a venit tatal sau, tot șubred și trist!
El opri pe Derossi, și, dupa felul cum îl privi, pricepu îndata banuiala ce avea ca-i aflase taina. Se uita fix la el și îi zise cu glas duios și trist:
— Iubești pe fiul meu? De ce îl iubești atat de mult?
Derossi se facu roșu ca focul, ar fi vrut sa raspunda: „Îl iubesc pentru ca e nefericit; pentru ca dumneata chiar ai fost mai mult nefericit decat vinovat, pentru ca ți-ai ispașit vina cu eroism și știu ca ești un om de treaba.”
Cu toate acestea, nu cuteza, pentru ca în fundul inimii îi era cam frica de el și simțea un fel de dezgust sa vorbeasca așa cu un om care varsase sangele altuia și care statuse șase ani la închisoare.
Dar bietul om înțelese tot și șopti tremurand la urechea lui Derossi!
— Iubești pe copil, dar nu uraști, nu disprețuiești pe tata; nu e așa?
— Nu, nu! Din contra! striga Derossi din toata inima.
Atunci, omul, cu un avant de bucurie nespusa, întinse brațele ca sa-l ia de gat, dar nu îndrazni și se mulțumi sa-i apuce cu mana un carlionț balai, apoi lasandu-l, duse mana la gura și o saruta, uitandu-se la Derossi cu ochii plini de lacrimi, ca și cum ar fi voit sa-i spuna ca sarutarea aceea era pentru el.
Dupa aceea își lua copilul de mana și se departa încetinel.