Trantorul a plecat sa se plimbe prin gradina şi s-a întors seara tarziu. Nu era obosit cand a intrat în stup. De ce sa fie? De somn? A dormit pe o floare de nalba… A visat ceva, tolanit pe un trandafir roşu… S-a certat cu un fluture… A vorbit ceva cu o viespe. Şi ziua a trecut. Atata paguba! Maine o sa fie alta zi, gandi trantorul şi se-ndrepta repede spre sala de mese a stupului. Nu gasi pe nimeni acolo. Şi nu-şi vazu nici ceaşca pe nicaieri. Suparat, începu sa strige:
– Ei, dar unde-i ceşcuţa mea? Unde-i cornuleţul meu?… Nemaipomenit…
O albina mai în varsta, cu o matura sub aripa, se apropie de el şi-i spune:
– Nu te enerva… Mananci ce ai adus.
– Nu înţeleg ce vrei sa spui…
– Nu ţi se mai da mancare de azi înainte, îi spuse batrana albina.
– Dar mor de foame. Nu se poate… Am tot dreptul la porţia mea!.
– Poftim matura, fa curaţenie pe sub cei doi faguri…
– Eu? Eu cu matura?… Dar n-am muncit niciodata.
– Ei, vezi?… Asta-i pricina… Noi muncim şi noi mancam… mierea nu pica din cer… Nu te trimite nimeni sa alergi prin flori… Dar de curaţat, de reparat, de aerisit, de adus apa la pui, de luptat cu duşmanii noştri din afara, ma rog, se gaseste de lucru…
– Şi cine a hotarat toate astea?…
– Noi, albinele…
– Am sa ma plang împotriva voastra…
– N-ai decat…
– Am sa ma plang stapanului prisacii… 0 sa vedeţi voi. O sa va para rau!
Şi trantorul, suparat, ieşi pe urdiniş… Pe unde o fi umblat, n-a putut sa afle nimeni. Daca-l intalniţi cumva, explicaţi-i voi cum stau lucrurile cu cei care nu vor sa munceasca.
Noi, albinele
