A fost odata un om și omul asta avea un magar, care de ani și ani tot carase la moara saci cu graunțe. Dar de la un timp bietului dobitoc i se împuținasera puterile și nu mai era bun de nici o treaba. De aceea, stapanul lui se gandi într-una din zile ca n-ar mai avea nici un rost sa strice pe el bunatate de nutreț.
Magarul pricepu însa ca nu-l așteapta vremuri prea bune și, fara sa mai adaste, își lua talpașița spre orașul Bremen. Nu știu de unde-i venise-n gand ca acolo s-ar putea face muzicant al orașului. Dupa ce merse el o bucata de vreme, iata ca dadu peste un ogar care zacea întins pe-o margine a drumului, rasufland din greu de parca ar fi facut ocolul pamantului.
– Ce gafai așa, ma Apuca-l-în-Colți? îl întreba magarul.
– Vai de pacatele mele, raspunse cainele, pentru ca sunt batran și slabesc din zi în zi tot mai mult și pentru ca la vanatoare nu ma mai dovedesc bun de nici o isprava, stapanul meu și-a pus în gand sa-mi faca de petrecanie, și atunci mi-am luat repede talpașița. Dar vorba e cu ce-o sa-mi caștig eu painea de-aci înainte?
– Știi ceva, îi spuse magarul, eu ma duc la Bremen sa ma fac muzicant. Hai cu mine, ca s-o mai gasi și pentru domnia ta un loc în taraf! Eu o sa cant din lauta, iar tu o sa bați la toba mare.
Cainelui îi placu propunerea, cum era sa nu-i placa! și plecara împreuna mai departe. Mersera ei așa pana ce întalnira în drum o pisica. Și-avea pisica asta o mutra jalnica, de parca tot îi ningea și-i ploua!
– Ei, Linge-Barba, de ce-mi ești atat de trista? Cine ți-a stricat socotelile? o întreba magarul.
– Cui i-ar arde sa fie vesel, cand i-a ajuns funia la par? raspunse pisica. Pentru ca anii batraneții m-au cam adus de șale și mi s-au tocit colții și pentru ca-mi place mai mult sa ma tolanesc dupa cuptor și sa torc decat sa alerg dupa șoareci, stapana mea a vrut sa ma înece. Am fugit eu de acasa la timp, nu e vorba, dar stau, și ma socotesc: încotro s-o apuc acum?
– Hai cu noi la Bremen, ca la serenade nu te-ntrece nimeni și cu siguranța c-o sa-ți gasești și tu un loc în taraful orașului.
Pisica socoti ca sfatul asta nu-i rau deloc și se alatura celorlalți doi. Și-au tot mers cei trei fugari, au tot mers și trecand ei prin fața unei curți au vazut cocoțat pe-o poarta un cocoș care striga „cucurigu” din toata puterea rarunchilor.
– Ce ți s-a-ntamplat de strigi așa, mai, cocoșule? îl întreba magarul. Astampara-te o data, ca împuiezi urechile oamenilor!
– Dau și eu de veste c-o sa fie vreme frumoasa, dar la ce bun! spuse cu tristețe cocoșul. Maine-i duminica și ne vin oaspeți. Dar vezi ca stapana-mea nu se mai arata milostiva fața de mine; i-a spus bucataresei c-ar pofti sa ma manance la masa, în ciorba, așa ca în seara asta o sa ma scurteze de cap… Acunțelegi de ce strig așa? Strig și eu cat mai pot, cat mai sunt în viața…
– Pai bine, Creasta-Roșie, sa te necajești matale pentru atat! îl dojeni magarul. Hai mai bine cu noi, la Bremen. Ca oriunde ai merge, ceva mai bun decat moartea tot o sa afli… Ai un glas care te unge și de te-ai învoi sa cantam împreuna, ne-o asculta lumea cu gura cascata, zau așa!
Cocoșul gasi ca propunerea urecheatului e cat se poate de nimerita și tuspatru o pornira la drum. Mersera ei cat mersera, dar cum nu putura ajunge la Bremen într-o singura zi, se vazura siliți sa înnopteze într-o padure. Magarul și cainele își facura culcușul sub un copac mare, iar cocoșul și pisica se cațarara în ramurișul bogat. Dar cocoșul nu fu mulțumit de culcuș și zbura mai sus, pana-n varful copacului, unde se simțea mai la adapost. Înainte de a apuca sa adoarma, își mai roti o data privirea în jur și deodata i se paru ca zarește în departare o luminița.
Atunci le striga tovarașilor sai ca nu prea departe de acolo trebuie sa fie o casa, caci se zarește o lumina.
– Hai s-o întindem chiar acu într-acolo, spuse cu hotarare magarul, ca adapostul asta nu prea e de soi!
Cainele era la fel de zorit; gandea ca, de-ar gasi pe acolo niscaiva oase sau vreo bucațica de carne, i-ar prinde tare bine.
Pornira deci spre locul unde se vedea luminița și-n curand o vazura scanteind și mai puternic; și din ce se apropiau, lumina se facea tot mai mare; în cele din urma ajunsera la casa unor talhari, care era luminata ca ziua. Magarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastra și privi înauntru.
– Ce vezi acolo, mai, Urechila? îl întreba cocoșul.
– Ce vad? Apai vad o masa încarcata cu mancari și bauturi alese și niște talhari care stau în jurul ei și se înfrupta de zor.
– Așa ceva ne-ar prinde bine și noua! zise cocoșul.
– Mai încape vorba? Numai de ne-am vedea în locul lor! spuse magarul, privind cu jind cum înfulecau talharii.
Chibzuira ei în ce chip ar putea sa-i puna pe talhari pe goana și, în cele din urma, gasira ce aveau de facut. Magarul își ridica picioarele dinainte și le propti de marginea ferestrei, cainele sari pe spinarea magarului, pisica se cațara pe spatele cainelui, iar la urma cocoșul își desfacu aripile și, zburand, se așeza pe capul pisicii. Și așa cum erau oranduiți, ca la un semn, pornira cu toții sa cante, fiecare pe viersul lui: magarul ragea, cainele latra, pisica mieuna și cocoșul cucuriga. Dupa ce facura o cantare în toata regula, se napustira prin fereastra în odaie, de zanganira toate geamurile și se facura țandari.
De spaima, talharii sarira-n sus ca niște apucați și crezand ca niscaiva stafii au navalit în casa, fugira îngroziți în padure. Iar cei patru tovarași se așezara la masa și, luand fiecare din ce mai ramasese, se ghiftuira de parca i-ar fi așteptat un post de patru saptamani.
Dupa ce s-au ospatat în lege, cei patru muzicanți stinsera luminile și-și alesera culcușul, fiecare dupa pofta inimii și dupa cum îi era firea.
Magarul se culca pe un maldar de gunoi, cainele se facu covrig dupa ușa, pisica se tolani pe cuptor, langa spuza calda, iar cocoșul se cocoța pe o grinda de sub bagdadie. Și cum veneau de la drum lung și erau osteniți, adormira repede.
Dupa ce trecu miezul nopții, talharii vazura de departe ca-n casa nu mai arde nici o lumina și ca totul parea cufundat în tacere. Atunci capetenia le zise:
– Mi se pare ca ne-am cam speriat de pomana! S-ar cuveni sa ne rușinam c-am fost așa de slabi de înger!
Și trimise pe unul de-ai lor sa cerceteze ce se mai întampla pe acasa. Iscoada nu desluși nimic care sa-l puna pe ganduri; casa parea cufundata în cea mai deplina liniște și, fara nici o grija, intra în bucatarie și voi sa aprinda o lumanare. Dand de ochii scanteietori ai pisicii, îi lua drept carbuni aprinși și apropie de ei un baț de chibrit, ca sa-l aprinda. Dar pisica nu înțelese de gluma; îi sari în obraz și începu sa-1 zgarie și sa-l scuipe. Talharul trase o sperietura zdravana și dadu sa iasa afara prin ușa din dos. Dar nu scapa cu una-cu doua. Cainele, care sta lungit dupa ușa, se repezi la el și-l mușca de picior. O lua atunci la goana prin curte și, cand trecu pe langa maldarul de gunoi, îi arse magarul o copita, de vazu stele verzi. Iar cocoșul, trezit de harmalaia de-afara, începu sa strige de pe grinda: „cucurigu, cucuriiguu!”… Atunci talharul își lua picioarele la spinare și nu se opri decat în fața capeteniei talharilor, careia îi înșira toate grozaviile prin cate trecuse.
– Vai de viața noastra! În casa s-a cuibarit o coțofana afurisita, care mi-a zgariat tot obrazul cu niște gheare lungi și ascuțite; iar la ușa, cine crezi ca statea? unul cu un cuțit, pe care mi l-a înfipt în picior! Socoteam c-am scapat! Da ți-ai gasit sa scapi așa ușor! în ograda, o namila neagra m-a pocnit cu o maciuca, iar sus, cocoțat pe acoperiș, sta însuși judecatorul și tot striga „Aduceți-mi-l încoace pe talhar! Aduceți-mi-l!”… Daca am vazut ca așa sta treaba, am fugit de-mi sfaraiau calcaiele…
Din seara aceea, talharii n-au mai cutezat sa se apropie de casa, iar cei patru muzicanți din Bremen s-au simțit atat de bine acolo, ca nu s-au mai îndurat sa plece și toate cate le-ați auzit mi le-a spus și mie, chiar adineauri, un fartat de-al meu. Și cred ca nu și-a racit gura degeaba…
