Musculita

In odaie e tacere. Prin fereastra deschisa soarele scoate sclipiri din sticlaria de pe poliţi. In faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, sta deschis, uitat acolo de catre copiii sfinţiei sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţa, cat o gamalie, stralucitoare ca un licurici, intra bazaind sa caute ceva dulce de gustat. Zboara încolo şi-ncoace. Se uita prin strachini, se aşaza pe marginea unui pahar, se plimba pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intra pana şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezasera pe pat cu fundul în jos şi-l prefacusera într-un cuibar de oua roşii – caci e Pastele. Nimic…
In sfarşit, da Dumnezeu şi ajunge şi la masuţa, drept deasupra ceaslovului. Se lasa uşoara, zbarnaind mulţumita, pe foaia unsuroasa, pe ale carei colţuri de sus picaturile de ceara stau ca nişte peceţi. E doar obişnuita cu carţile bisericeşti; nu o data ieşise satula din biserica de peste drum. E atata hrana pe foile îngroşate parca de urmele degetelor tavalite prin graul dulce al colivilor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce cauta: o pata, zaharisita proaspat, arata ca degeţelul ce-şi lasase urma avusese grija sa se înmoaie dintru-ntai în dulceaţa. Musculiţa se pune pe ospatat; prapadenie de lacoma ce-i! Numai din cand în cand prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu maiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul randului: „Slava ţie”. Atunci îşi aduse aminte cum necajise mai zilele trecute, la o leturghie, pe un dascal, caruia îi ramasese pe barba, langa buze, un fir de grau uris cu miere. Pana ce n-a gustat din miere nu s-a lasat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungand-o.
Acum s-a saturat; se suie binişor pana-n mijlocul slovei roşii care o atrage. îşi scutura aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi, şi le freaca unul de altul ca şi cum ar ascuţi doua cuţite; apoi leneşa, aţipeşte.
In clipa aceasta uşa se deschide dintr-o data. Sfinţia sa, popa Gheorghe, intra suparat, aprins la faţa, rasufland din greu. A facut slujba la biserica, pe urma s-a abatut pe la Petru bacalul, aşa în treacat, a luat un pelinaş, şi s-a întors acasa. Şi poftim ce gaseşte: preoteasa nicairi — dusa prin vecini; copiii la hoinarit, dupa ce sparsesera mai întai toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi, de pe fereastra din sala.
– Poftim!… ei poftim! striga parintele înfuriat. Apoi îşi arunca ochii pe masa şi se supara şi mai rau;
– Pana şi carţile mi le-au vrafuit!
Repede, cu o mişcare iute, sfinţia sa închide ceaslovul, şi-l arunca, la loc, în dulap.
Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivita, se facu una cu hartia, tocmai în clipa cand, mai adormita, izbutise sa-şi statorniceasca în capuşorul ei un gand: „Ce bine e sa traieşti şi sa mori satula!”.