Muc cel Mic

În Nicheea, oraşul meu drag în care m-am nascut, traia odata un om caruia i se zicea Muc cel Mic. Eram copil pe vremea aceea, dar îmi aduc bine aminte de el. Poate, fiindca din pricina lui am mancat o data de la tata o bataie sora cu moartea.

Cand l-am cunoscut, Muc cel Mic era un flacau batrîn, dar nu mai înalt de cateva picioare; pe deasupra, avea şi o înfaţişare tare ciudata: pe un trup mic şi plapand, un cap mare, mare de tot, mai mare decat vreun alt cap de om. Muc traia într-o casa uriaşa, singur-singurel, şi tot singur îşi facea de mancare; nu se arata pe uliţa decat o data pe luna şi daca pe la vremea pranzului nu s-ar fi zarit ridicandu-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar fi ştiut daca Muc cel Mic mai traieşte ori ba ; seara se plimba pe acoperiş, şi de jos, din uliţa, ţi se parea ca un cap de uriaş umbla de unul singur încolo şi încoace.

Tare rautacioşi eram noi, baieţii, pe vremea aceea : catu-i ziulica de mare ne ţineam numai de nazbatii. Ziua, cînd Muc cel Mic pleca de-acasa, era o adevarata sarbatoare pentru noi; ne strangeam din vreme în faţa casei lui şi îl aşteptam sa iasa ; uşa se deschidea şi în prag se ivea un cap mare cu un turban şi mai mare, urmat de un trupşor pirpiriu, îmbracat cu o farama de feregea ponosita de sub care se zareau nişte şalvari largi, încinşi cu un brau lat; în brau era înfipt un hanger lung, atat de lung, ca anevoie îţi puteai da seama daca Muc atarna de hanger sau hangerul de Muc.

De cum paşea pe uliţa, porneam sa chiuim de vuia vazduhul ; ne zvarleam tichiile în aer şi ţopaiam nebuneşte în jurul lui. Dar Muc ne întampina dand grav din cap şi cobora cu paşi domoli uliţa, tarandu-şi talpile — asta din pricina imineilor( încalţaminte ) lui nemaivazut de mari.
Noi, baieţii, ne luam dupa el strigand întruna: «Muc cel Mic ! Muc cel mic !» I-am facut şi o strigatura hazlie, pe care i-o cantam adesea; suna cam.aşa :

Muc, Muc, Muc, micuţule Muc,
Hai la joaca nu sta cuc !
Casa ta e mare, mare,
Capul tau pereche n-are:
Uriaş ca un ceaun !
Muc, piticul nostru bun,
Sari şi ia-te dupa noi!
Prinde unul, prinde doi,
Muc, Muc, Muc, piticul Muc!

Aşa ne distram adesea pe socoteala lui şi trebuie sa marturisesc, spre ruşinea mea, ca eu eram capul rautaţilor; îl trageam mereu de mica lui feregea şi o data l-am calcat din spate pe imineii lui uriaşi, iar bietul Muc s-a împiedicat şi a cazut.

Întîmplarea aceasta mi s-a parut nespus de hazlie, dar mi-a trecut curînd pofta de ras cand l-am vazut pe Muc cel mic îndreptîndu-se spre casa tatalui meu. A intrat la noi în casa şi a zabovit un timp acolo. Eu am stat pitit dupa poarta pana cand Muc a ieşit, însoţit de tatal meu, care îl ţinea cuviincios de mana şi îşi lua ramas bun de la el cu multe plecaciuni. Nu prea ma simţeam în apele mele, aşa ca am ramas o buna bucata de vreme în ascunzatoarea mea. În cele din urma, însa, foamea care m-a razbit s-a dovedit mai tare decat frica de bataie şi, pocait, cu capul plecat, m-am înfaţişat înaintea tatalui meu.

— Am aflat ca l-ai suparat pe bunul Muc! zise el cu faţa întunecata. O sa-ţi spun povestea lui şi n-o sa mai razi de el. Dar înainte şi dupa ce ţi-o voi spune, ai sa-ţi primeşti papara obişnuita.
«Papara obişnuita» erau cele douazeci şi cinci de lovituri, pe care tata, din pacate, le numara cu multa grija. Scoase ţeava lunga a pipei sale, deşuruba muştiucul de chihlimbar şi, mai manios ca oricînd, îmi trase o bataie straşnica.

Dupa ce ispravi cu toate cele douazeci şi cinci de lovituri, îmi porunci ca alta data sa ma port cu luare-aminte şi începu sa-mi spuna povestea lui Muc cel Mic.

Tatal lui Muc, pe care-1 chema de fapt Mucrah, fusese un om de vaza în Nicheea, numai ca era tare sarac. Traia aproape tot atat de singuratic cum traieşte astazi feciorul lui. Pe Muc nu-1 prea avea la inima — îi era ruşine de înfaţişarea lui de pitic şi îl lasa sa creasca la voia întamplarii, cu mintea neluminata de învaţatura.

La şaisprezece ani, Muc era înca un copil vesel, dar tata-sau, om zgarcit la zambet, avea pentru el numai vorbe de dojeana : ca pentru varsta lui e înca prea copilaros, necopt la minte, ba chiar şi prost…

Într-o buna zi, batranul a cazut rau de tot şi de aici i s-a tras moartea. Muc cel Mic a ramas singur pe lume, neştiutor şi sarac.
Neamurile cainoase, carora tatal lui le ramasese dator pana peste cap, îl gonira din casa pe sarmanul baiat, povaţuindu-1 sa plece în lumea larga sa-şi caute norocul. Muc cel Mic se gati bucuros de drum.

O singura rugaminte a avut şi el: sa i se daruiasca straiele tatalui sau. Ruga i-a fost împlinita pe data. Straiele nu i se potriveau deloc, caci parintele lui fusese un om voinic şi înalt.
Muc nu statu însa mult pe gînduri: le reteza poalele şi le îmbraca. De stramtat însa uitase sa le stramteze şi de aceea veşmintele sale, cu care mai umbla şi astazi, par atat de ciudate : Turbanul uriaş, braul lat, şalvarii largi, mica feregea albastra, toate erau moştenire parinteasca şi le-a purtat de atunci întruna. Ba îşi înfipse în brau şi hangerul lung cu înflorituri al tataluj sau, îşi lua un baţ şi purcese la drum.

Umbla voios ziulica întreaga, ca doar plecase în cautarea norocului. De zarea în praf vreun ciob scanteind în soare, îl vara iute în buzunar, în credinţa ca ciobul se va schimba pe data în cea mai frumoasa nestemata; de vedea stralucind în departare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a unui lac, se grabea plin de nadejdi într-acolo, caci îşi închipuia ca a ajuns în ţara minunilor. Dar, vai! De cum se apropia, nalucirile piereau ca un vis, iar oboseala şi foamea îi aminteau ca se afla înca pe lumea asta, a muritorilor de rand.

Doua zile şi doua nopţi rataci el amarat şi flamand, dar de noroc tot nu dadu ; hrana îi erau doar roadele campului, iar culcuş pamantul tare.
In zorii celei de a treia zi, de pe o înalţime zari o cetate mare. Semilunile sclipeau pe minaretele sale şi steagurile colorate falfaiau pe acoperişuri facîndu-i parca semn sa se apropie. Uimit, Muc se opri şi cuprinse cu privirea cetatea şi împrejurimile ei. „Aici e norocul lui Muc cel Mic ! îşi zise el. Acum, ori niciodata !” Şi cu toate ca era istovit, sari în sus de bucurie. Îşi aduna apoi toate puterile şi se îndrepta într-acolo.

Deşi cetatea parea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiaza, pentru ca nu-1 mai ţineau picioarele şi din timp în timp simţea nevoia sa poposeasca la umbra unui palmier, ca sa-şi mai traga sufletul. În sfîrşit ajunse în faţa porţii ! Îşi netezi mica lui feregea, îşi înfaşura mai bine turbanul, întinse braul în toata laţimea lui şi îşi aşeza mai oblic hangerul cel lung; apoi îşi scutura colbul de pe iminei, lua baţul şi paşi hotarît în cetate.

Batu îndelung uliţele în sus şi-n jos, dar nu vazu nici o uşa care sa i se deschida şi nu auzi nici un glas care sa îl întampine : «Intra, micule Muc, mananca şi bea dupa pofta inimii şi odihneşte-ţi picioarele trudite de atata drum !»

Tot colindînd aşa, Muc ajunse în faţa unei case mari, aratoase şi tocmai cand se uita la ea cu mult jind, se deschise o fereastra şi se ivi o batrîna care striga cu glas cîntat:

Hai fuguţa ! Hai, fugita !
Plina, plina-i strachinuţa !
Hai, vecinilor, la noi!
Masa-i pusa pentru voi.
Vecineilor, fuguţa,
Plina, plina-i strachinuţa !

Şi pe uşa casei dadu buzna o droaie de caini şi de pisici. Muc statu o clipa pe gînduri daca sa se lase prada ispitei, dar, luandu-şi deodata inima în dinţi, paşi în urma catorva pisicuţe. Ele cunoşteau desigur mai bine ca el drumul spre bucatarie.
Pe scara, Muc se întalni cu batrana pe care o vazuse la fereastra. Femeia se uita la el încruntata şi-1 întreba ce pofteşte.
— Ai chemat toata lumea la masa, raspunse Muc, şi, fiindca sunt tare flamand, am venit şi eu.
Batrîna rase şi-1 întreba :
— De unde vii, om ciudat ? Toata lumea ştie ca eu gatesc bucate numai pentru draguţele mele de pisici, şi doar din cand în cand mai chem sa le ţina tovaraşie şi niscaiva oaspeţi de prin vecini, precum vezi.

Atunci Muc cel Mic îi povesti batranei cat de greu o dusese dupa moartea parintelui sau şi o ruga sa-i îngaduie în ziua aceea sa manance şi el laolalta cu pisicile.
Înduioşata de trista lui poveste, femeia îl pofti în casa şi-i dadu sa manance şi sa bea pe saturate. Dupa ce prichindelul mai prinse puteri, ea îl privi lung şi grai:
— Muc, ramai în slujba mea ! N-o sa te osteneşti prea mult, iar eu o sa am grija de tine.
Muc cel Mic se învoi bucuros, caci mancarea pisicilor îi fusese pe plac. Şi aşa ramase sluga la cucoana Ahavţi. Slujba era uşoara, dar ciudata.

Stapîna Ahavţi avea doi cotoi şi patru pisici. In fiecare dimineaţa, Muc cel Mic le pieptana blana şi le dadea cu pomezi scumpe.
Cand stapana pleca de acasa, Muc se îngrijea de pisici; la ceasul mesei le punea strachinuţe cu mancare, şi noaptea le culca pe perne de matase şi le învelea cu macaturi de catifea.
Dar bucuria lui Muc nu avea sa ţina mult. Cand batrana pleca de acasa, pisicile nu il ascultau pe omuleţ şi faceau multe stricaciuni. Aşa ca batrana se supara şi începu sa-i faca zile negre lui Muc. Atunci Muc se hotatî sa plece. Şi pentru ca batrana nu-i platise, hotaraşte sa ia ceva drept plata. Cu ajutorul unui caţel ajunge într-o camera secreta, de unde ia nişte conduri pentru ca încalţamintea lui se rupsese şi un toiegel. Mai tarziu avea sa afle ca toiegelul şi condurii erau fermecaţi.

Îşi dadu seama ca nu e lucru curat cu condurii. Zbura cu ei, nu alta. Încerca în fel şi chip sa se opreasca, dar în zadar.
Deznadajduit, începu sa strige, de parca ar fi strunit nişte cai :
— Ptrr… Ho… Ptrrr !
Ca prin farmec condurii se oprira, iar Muc se tranti istovit la pamant.

Mult s-a mai bucurat Muc cel Mic de condurii lui. Aşadar, tot dobandise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un lucru care sa-1 ajute în cautarea norocului.
Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi degraba ; trupul lui micuţ avea un cap, nu gluma, şi nu-i era deloc uşor sa şi-1 ţina pe umeri.
În vis i se arata prietenul lui, caţeluşul stapanei Ahavţi, cel care-1 ajutase sa gaseasca condurii; se facea ca-i spune :
— Dragul meu Muc, nu ştii sa dai condurilor o întrebuinţare cu folos; afla ca de ai sa te rasuceşti cu ei de trei ori pe calcaie, ai sa zbori unde vrei; iar cu toiagul ai sa gaseşti comori, caci de se afla undeva ascuns aur, toiegelul te vesteşte ciocanind de trei ori în pamant; iar de se afla argint, numai de doua ori.

Aşa visa Muc cel Mic. Cand se trezi, îşi aminti de visul lui nastruşnic şi se gandi sa faca de îndata o încercare. Încalţa condurii, ridica un picior şi începu sa se rasuceasca pe celalalt calcai.

Oricine a încercat vreodata sa se învarteasca de trei ori în şir pe un calcai, încalţat cu nişte conduri uriaşi, nu s-ar mira ca o asemenea isprava Muc n-a izbutut s-o faca dintr-o data ; şi apoi mai trebuia pus la socoteala şi capul lui greu, care-1 tragea ba într-o parte, ba în alta.
Sarmanul pitic cazu de cateva ori cu nasul în pamant, dar nu se dadu batut: se mai apuca o data şi înca o data de aceeaşi treaba pana ce izbuti. Se învîrti ca o sfarleaza pe un calcai şi îşi dori sa ajunga undeva pe aproape, într-un oraş mare.

Nici n-apuca bine sa-şi sfarşeasca gandul, ca se înalţa în vazduh, purtat de condurii nazdravani, care vasleau prin nori atat de iute, încat, pana sa se dezmeticeasca, Muc se trezi într-o piaţa cu multe tarabe, în jurul carora forfoteau cu treburi o mulţime de oameni.

Colinda încolo şi încoace printre ei, pana socoti ca e mai cuminte s-o ia pe uliţe mai neumblate, caci.prin piaţa, în înghesuiala, îl calca pe conduri ba unul, ba altul. Mai-mai sa-1 dea gramada ! în învalmaşeala, hangerul sau ascuţit împungea oamenii, aşa încat cu chiu cu vai prichindelul scapa nebatut.

Muc cel Mic începu sa chibzuiasca în ce fel şi-ar putea agonisi cîţiva banuţi. E drept ca avea un toiegel care îi descoperea comorile ascunse, dar cum sa dea el de un asemenea loc unde sa fie îngropat aur sau argint ?

La nevoie, ar fi putut face şi altceva; sa-şi arate oamenilor faptura lui hazlie şi aşa sa caştige bani; era însa prea mandru ca s-o faca. Pana la urma îşi aduse aminte de iuţeala picioarelor sale. Cu condurii nazdravani ar putea sa-şi agoniseasca cele de trebuinţa — îşi zise el — şi hotarî sa intre undeva în slujba ca ştafeta.

Socotind ca împaratul din aceasta cetate plateşte o astfel de slujba mai bine ca pe oarecare alta, afla unde este palatul lui. Un strajer care statea de veghe la porţile palatului îl întreba pentru ce a venit. Auzindu-1 pe Muc ca e în cautarea unei slujbe, îl trimise la pazitorul robilor.

Muc îi spuse şi acestuia, fara zabava, pasul lui: cum ar vrea şi el sa intre în slujba, ca ştafeta a împaratului.
Pazitorul robilor cata lung la el şi-i spuse :
— Cum ? Cu picioarele tale de o şchioapa vrei sa slujeşti ca ştafeta a împaratului ? Piei din faţa mea ! N-am chef sa-mi pierd timpul cu toţi zanaticii!
Muc cel mic starui însa, spunand ca e gata sa se ia la întrecere cu cea mai buna ştafeta împarateasca.

Vorbele lui îi parura nespus de caraghioase pazitorului de robi, care-i porunci ca pîna în seara sa fie pregatit pentru încercare.
Dupa ce îl duse pe Muc la bucatarie şi porunci sa i se dea sa manance şi sa bea pe saturate, pazitorul robilor se înfaţişa împaratului şi-i povesti despre ciudatul omuleţ şi despre cererea lui. Împaratul, om hatru, se bucura ca pazitorul îl oprise pe Muc la curte ; va avea astfel prilejul sa petreaca puţin pe socoteala piticului.

Cu ajutorul condurilor fermecaţi Muc cel Mic a caştigat concursul şi a capatat slujba de ştafeta a împaratului. Dar peripeţiile abia încep.

Muc cel mic se bucura de mare trecere la împarat. Din aceasta cauza, ceilalţi curteni au început sa-l duşmaneasca. Atunci Muc, pentru a le caştiga bunavoinţa, a început sa le dea banii pe care îi descoperea cu ajutorul toiegelului. Curtenii au devenit şi mai invidioşi. L-au urmarit, au vazut de unde ia banii, apoi s-au dus la împarat şi au minţit ca Muc fura banii din visteria împaratului.

Dar duşmanul sau cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o data daduse iama cu mana-i lunga prin vistieria împaratului, spuse pe şleau :
— E hoţ!
Se sfatuira cu toţii şi, într-o buna zi, Korhuz, marele paharnic, se înfaţişa foarte mahnit la împarat. Amaraciunea i se citea pe faţa, aşa ca împaratul îl întreba de îndata ce are pe suflet.
— Vai! raspunse el. Sunt tare îndurerat, caci am pierdut bunavoinţa stapanului meu.
— Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz ? se mira împaratul. De cand sa nu mai fi lasat sa straluceasca soarele marinimiei mele asupra ta ?
Marele paharnic îi raspunse ca împaratul îl copleşeşte cu aur pe capetenia ştafetelor, iar preacredincioşilor sai sfetnici nu le mai arata milostivirea sa.

Mult se minuna împaratul la auzul astor vorbe şi porunci sa i se dea îndata seama despre galbenii pe care-i împarţea Muc în dreapta şi în stanga.
Uneltitorii îi strecurara lesne în minte banuiala ca Muc a furat aurul, într-un fel sau altul, din vistieria ţarii.
Aşa ceva se brodea de minune pentru vistiernic, caci nu-i prea placea sa dea socoteala de banii vistieriei.
Împaratul porunci ca Muc sa fie urmarit în taina, spre a fi prins asupra faptului.

În noaptea ce urma acestei nefericite zile, Muc lua cazmaua — galbenii scoşi erau pe sfarşite din pricina darniciei sale — şi se furişa în gradina palatului, spre comoara tainuita, pentru a lua o alta gramada de aur.
Strajerii, în frunte cu marele bucatar Ahuli şi cu vistiernicul Arhaz, îl urmarira de departe pas cu pas şi, în clipa cand lua galbenii din oala şi îşi umplu feregeaua, se napustira asupra lui, îl legara zdravan şi-1 adusera de îndata în faţa împaratului.

Împaratul, nemulţumit fiindca-1 trezisera din somn, întampina plin de manie pe cea dintai ştafeta a sa şi îi puse bietului Muc tot felul de întrebari.
La picioarele împaratului zacea oala dezgropata, cazmaua şi feregeaua plina cu aur.
Vistiernicul spuse ca atat el, cat şi strajerii l-au vazut pe Muc cum se trudea sa îngroape oala în pamant.
Împaratul îl întreba pe Muc daca e adevarata învinuirea ce i se aducea şi îi ceru sa marturiseasca de unde anume a luat aurul pe care voia sa-1 îngroape în gradina.
Muc cel Mic, ştiindu-se nevinovat, spuse ca ulcica cu aur o gasise în gradina şi,ca nu voia nicidecum s-o îngroape, ci, dimpotriva, s-o dezgroape.

La auzul acestor vorbe, toţi cei de faţa izbucnira într-un ras cu hohote, dar împaratul se facu foc în faţa acestui raspuns pe care-1 socotea o sfruntata neobrazare a lui Muc cel Mic şi striga :
— Nevrednicule, cum, dupa ce ai furat, mai vrei sa-1 şi minţi prosteşte şi mîrşav pe stapînul tau ? Vistiernice Arhaz, raspunde ! Acest aur lipseşte din vistieria mea ?
Vistiernicul arata ca lucrul e neîndoielnic. Ba chiar ca el şi-a dat seama ca lipseşte şi mai mult aur, nu de puţina vreme, din vistieria împarateasca. Poate sa jure ca Muc este hoţul.

Împaratul porunci ca Muc cel Mic sa fie ferecat în lanţuri şi zvarlit în turn, iar vistiernicului îi dadu aurul pentru a-1 pune la loc în vistierie.
Vesel de izbanda lui, Arhaz pleca acasa, unde îşi numara galbenii sclipitori; omul acesta marşav nu spuse însa nimanui ca pe fundul oalei gasise un ravaş în care era scris:

«Vrajmaşul a navalit în ţara. De aceea ascund aici o parte
din vistieria mea. Blestemul împaratesc sa-l ajunga pe cel care
va gasi aurul şi nu-l va da de îndata fiului meu!
Sadi împarat».

În temniţa sa, Muc cel Mic era framantat de ganduri negre ; ştia bine ca cel care fura pe împarat e osandit la moarte, totuşi nu voia sa dea în vileag faţa de împarat taina toiegelului.
Vezi bine, se temea ca împaratul sa nu-i rapeasca toie-gelul şi condurii.
Din pacate, condurii nazdravani nu-i puteau veni într-ajutor, caci, ferecat în lanţuri cum era, oricît s-ar fi zbatut, de rasucit pe calcai nu se putea rasuci.

A doua zi, însa, cand i se vesti osanda la moarte, chibzui ca tot mai bine ar fi sa traiasca fara toiegelul fermecat decat sa-l pastreze şi sa moara; trimise vorba împaratului ca-l roaga sa-i îngaduie o întalnire tainica şi îi dezvalui însuşirile toiegelului sau. Mai întai împaratul nu-1 crezu, dar Muc fagadui ca, de nu va fi omorat, îl va încerca în faţa lui.Împaratul îi dadu cuvantul sau împaratesc ca-l va lasa în viaţa daca se adeveresc spusele lui şi porunci sa se îngroape în -pamant nişte galbeni, fara ştirea lui Muc.
Îi ceru apoi sa gaseasca galbenii cu toiegelul sau. Cat ai clipi, toiegelul ciocani de trei ori în pamant la locul cu pricina şi numaidecat aurul fu scos la iveala.

Împaratul înţelese ca vistiernicul îl înşelase şi, dupa obiceiul ţarii, îi trimise un ştreang de matase, ca sa-şi faca singur seama. Cat despre Muc cel Mic, îi spuse :
— E drept ca ţi-am fagaduit viaţa, dar se pare ca nu stapaneşti numai taina acestui toiegel, şi, daca n-ai sa marturiseşti de unde vine puterea ta de a alerga ca nimeni altul, vei ramane întemniţat pana la sfarşitul vieţii.
Muc se saturase de temniţa numai dupa o singura noapte petrecuta în turn. De aceea îi marturisi împaratului ca tot meşteşugul sau statea în condurii nazdravani, fara a spune ca, pentru a-i folosi, era nevoie sa te învarteşti de trei ori pe calcai.

Împaratul facu şi el o încercare : încalţa condurii şi numaidecît o lua la goana prin gradina. Ar fi dat orice sa se opreasca, dar nu cunoştea taina condurilor, iar Muc cel Mic, bucuros ca se poate razbuna, îl lasa sa fuga, pana îl vazu cazand la pamînt fara simţire.
Cand îşi veni în fire, împaratul se manie cumplit pe Muc cel Mic, care îl lasase sa alerge pana aproape sa-şi dea sufletul.
— Am fagaduit sa te scot din temniţa şi sa-ţi las viaţa, dar, daca nu vrei sa fii spînzurat, sa piei din ţara mea în douasprezece ceasuri.

Porunci apoi ca toiegelul sa fie încuiat, împreuna cu condurii, în vistieria sa.
Mai sarac ca oricand, Muc cel Mic porni la drum, bles-temandu-şi prostia care-1 facuse sa traga nadejde ca putea dobandi un loc de frunte la curtea împarateasca.
Ţara din care fusese gonit era prea întinsa, aşa ca, dupa opt ceasuri, se afla la hotarul ei, deşi mergea tare greu fara condurii lui dragi.

Trecand hotarul, parasi drumul mare pentru a se adanci într-o padure deasa, unde voia sa traiasca zilele ce-i mai ramasesera departe de lume, caci nespus îl mai mahnisera oamenii.
În inima padurii gasi un loc pe placul sau : un parau limpede, strajuit de smochini mari, umbroşi, şi o pajişte cu iarba moale care îl îmbia sa ramîna acolo.
Se tranti jos, hotarat sa stea aşa nemancat sa-şi aştepte sfarşitul. Copleşit de aceste ganduri negre, Muc adormi.

Cand se trezi, foamea îi dadea ghes; se gandi atunci ca e prea chinuitor sa mori de foame şi ca mai cuminte ar fi sa caute primprejur ceva de-ale gurii.
În pomul sub care îl furase somnul zari nişte smochine atat de frumoase, ca-i lasa gura apa. Se urca în pom, culese cateva şi le manca cu pofta.
Apoi coborî spre parau ca sa-şi potoleasca setea.
Dar tare se mai sperie cand în oglinda apei îşi zari capul împodobit cu doua urechi uriaşe şi cu un nas gros şi lung.
Uluit, îşi apuca urechile cu minţile şi într-adevar urechile erau lungi, mai lungi de o jumatate de cot.
— Urechi de magar ! Aşa-mi trebuie, striga el, înciudat, ca i-am dat norocului cu copita, ca un magar !
Se plimba în colo şi încoace pe sub pomi şi, cand i se facu iaraşi foame, culese din nou cîteva smochine — altceva nu se gasea de mancare pe acolo.

Dupa ce se satura de smochine, lui Muc îi veni în minte ca ar putea sa-şi ascunda urechile sub turbanul sau mare, ca sa nu arate atat de caraghios.
Dar cand se pipai la cap, îşi dadu seama ca urechile cele lungi pierisera. Se îndrepta în graba spre parau pentru a se încredinţa ca-i adevarat; îşi vazu chipul sau obişnuit, dintotdeauna; nasul cel lung şi had pierise şi el.
Micul Muc pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile : nasul şi urechile i se lungisera din pricina smochinelor pe care le luase din pomul cel dintai, iar smochinele din cel de-al doilea pom îl lecuisera, şi mai înţelese ca soarta milostiva îi daruise din nou o putere prin care sa-şi dobandeasca fericirea.

Culese deci din amandoi pomii atatea smochine cat putea duce şi se întoarse în ţara pe care o parasise nu demult. În cel dintai targ care-i ieşi în cale îşi schimba straiele ca sa nu-1 recunoasca cineva şi o porni spre cetatea împarateasca, unde şi ajunse curand.
Era tocmai vremea cand poamele abia încep sa dea în parg. Muc cel Mic ştia ca marele bucatar cumpara bucuros astfel de bunataţi pentru ospaţurile împarateşti şi de aceea se opri la porţile palatului.
Nu trecu mult şi marele bucatar ieşi în curte. Cerceta marfurile neguţatorilor adunaţi la porţile palatului şi ochii îi cazura şi asupra coşuleţului lui Muc.
— O ! Ce trufandale ! spuse el. Cu siguranţa ca vor fi pe placul înalţimii sale Cat ceri pentru tot coşuleţul ?
Muc cel Mic ceru un preţ potrivit şi facura targul.
Marele bucatar dadu coşul unui rob şi pleca mai departe.

Pana una-alta, Muc se facu nevazut, caci se temea ca peste puţina vreme vanzatorul, a carui marfa era pricina napastei ce avea sa dea peste capaţanile celor de la curte, va fi cautat şi osandit.
La masa, împaratul se arata foarte vesel, nemaiconte-
nind cu laudele pentru mancarurile gustoase gatite de marele
sau bucatar şi pentru grija cu care ştia sa aleaga bunataţile
cele mai anevoie de gasit.
Dar marele bucatar zambea fudul, ştiind prea bine ce mai avea de adus la masa. De aceea arunca din varful buzelor doar cateva cuvinte: «Ei, urma alege» sau : «Om trai şi-om vedea !» starnind curiozitatea prinţeselor. În sfarşit, porunci sa fie aduse smochinele, frumoasele, ademenitoarele smochine, care fura întampinate de toţi cei de faţa cu un «A-a-a-a !» de placere.
— Ce coapte sunt! Ce îmbietoare ! se minuna împaratul. Bucatare, eşti un om şi jumatate, ai dobandit cu prisosinţa bunavoinţa mea !
Spunand aceste vorbe, împaratul — de felul sau zgarcit cu astfel de bunataţi — împarţi cu mana lui smochine mesenilor.
Fiecare prinţ şi prinţesa primi cate doua, fiecare doamna de onoare, vizir şi aga — cîte una ; pe celelalte împaratul le puse dinaintea sa şi începu sa le înfulece cu lacomie.
— Vai, tata, ce ciudat araţi! striga deodata prinţesa Amarza.
Toţi privira cu mirare spre împarat: pe cap îi crescusera nişte urechi uriaşe, iar nasul i se lungise, încovoindu-se pana spre barbie.

Se uitara apoi unii la alţii, înspaimantaţi, caci capetele tuturor erau gatite cu aceste ciudate podoabe.
E lesne de închipuit groaza de care a fost cuprinsa curtea. Fura chemaţi în graba toţi vracii din cetate, care se îmbulzira cu felurite hapuri şi alifii; dar urechile uriaşe şi nasurile lungi tot pocite ramaneau.
Un vraci încerca sa reteze urechile unuia din prinţi; zadarnica treaba, caci ele crescura pe data la loc.
În ascunzatoarea unde se pitise, Muc afla despre toate cele întamplate la palat şi se hotarî sa se aştearna din nou pe treaba.

Din banii luaţi pe smochine îşi cumparase un veşmant ca de învaţat, îşi lipi o barba facuta din par de capra, şi astfel gatit, de puteai sa juri ca e un carturar adevarat, se înfaţişa la palat cu un saculeţ de smochine în mana.
Vraciul cel strain ceru sa i se îngaduie şi lui sa dea o mana de ajutor celor cazuţi în nenorocire.
Curtenii îl primira fara prea multa încredere. Muc dadu unuia din prinţi sa manance o smochina şi — minune ! pipaindu-şi urechile şi nasul, prinţul vazu ca acestea erau ca şi mai înainte, de marime obişnuita.
Acum toţi curtenii voira sa fie lecuiţi de vraciul strain.

Împaratul, fara sa spuna o vorba, îl lua de mana pe Muc şi se îndrepta cu el spre iatacul sau.
Acolo deschise o uşa care dadea în vistierie şi îi facu semn lui Muc sa-1 urmeze.
— Iata ! Aici se afla comorile mele, spuse împaratul. Alege ce-ţi doreşte inima, numai scapa-ma de pacostea ruşinoasa care a dat peste mine !
Vorbele acestea îi mersera la inima lui Muc cel Mic şi-i rasunara în urechi ca versul cel mai dulce.
De cum intrase, îşi zarise condurii nazdravani şi toiegelul fermecat, dar umbla cu luate-aminte prin încapere, prefacandu-se uimit de comorile împarateşti.

Cum ajunse însa la condurii sai, îi încalţa iute, apuca toiegelul, îşi smulse barba calpa şi-i arata împaratului uimit chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el.
— Împarat far de cuvînt! grai el. Ai rasplatit credinţa slugii tale prin nedreptate. Ramîi osandit sa porţi toata viaţa urechile acestea slute, care sa-ţi aminteasca în fiecare zi de Muc cel Mic!
Şi, vorbind astfel, se rasuci repede pe calcai, îşi dori în gand sa plece îndata de acolo şi nici n-apuca împaratul sa strige dupa ajutor, ca Muc era departe.
De atunci Muc îşi duce traiul pe meleagurile noastre, un trai îndestulat, dar singuratic, caci e suparat pe oameni.
Dupa încercarile prin care a trecut, Muc a dobandit multa înţelepciune şi, cu toata înfaţişarea lui neobişnuita, e un om vrednic de lauda şi nu de batjocura.

Aici se ispravi istorisirea tatalui meu.
Mi-a parut rau ca m-am purtat grosolan cu bunul pitic şi tata ma ierta de a doua parte a pedepsei, care trebuia sa urmeze.
Le-am spus şi prietenilor mei minunata poveste a vieţii lui Muc şi l-am îndragit cu toţii atît de mult, încat nici unul n-a mai rîs de el.
Dimpotriva, de atunci înainte l-am socotit vrednic de cinstire, facand totdeauna în faţa lui temenele adanci, de parca ar fi fost un cadiu sau un muftiu.