Într-o zi de sarbatoare, domnul Ştefan cel vestit, domnul cel nebiruit, umbla prin ţara sa vada cum traiesc oamenii. Pe un deal a întalnit un om: ara, cu un plug tras de un singur bou. Mirat, voda s-a apropiat de dansul şi l-a întrebat: „Cum te cheama, omule?” „Şoiman, maria ta, Şoiman al lui Burcel”. „De ce ari în zi de sarbatoare, cand toata lumea se odihneşte ori se veseleşte, cu cantece, la hora?” „Sînt om sarac, maria ta, şi invalid”. „Da?… se mira iar voievodul, vazand ca, în adevar, Şoiman nu avea mana dreapta. Unde-ai pierdut mana?” „Apai, în focul luptei la Vaslui, maria ta, mi-a cazut ghioaga din mîna de o sabie pagana; dar n-a cazut numai ea, a cazut şi mana mea cu turcu-alaturea. Ciung fiind, nu pot munci ca lumea. De aceea am ajuns sarac: n-am nici boi, nici plug. M-am rugat de cei bogaţi, dar n-au vrut sa-mi împrumute un plug. Atunci, aşa ciung cum ma vezi maria ta, am prins un bou dintr-o cireada furata de tatari, iar un om bun la inima mi-a împrumutat plugul. Mi l-a dat însa numai pentru ziua asta, de sarbatoare, cand el se odihneşte. De aceea, maria ta, îmi ar ogoraşul acum, în zi de sarbatoare”.
Ştefan voda a ascultat povestea lui Şoiman şi, cum era om drept şi iubitor de popor, a grait: „Şoimane, ia punga aceasta şi cumpara-ţi plug cu şase boi, iar dealul acesta ţi-l -daruiesc ţie tot, ca sa-l ai de plugarie”. „Mulţumesc, maria ta, s-a închinat Şoiman în faţa lui voda, punand genunchiul la pamant; eşti bun şi darnic. Mulţumesc şi ma bucur ca voi avea de unde sa-mi scot painea cea de toate zilele. Rau îmi pare însa ca nu mai pot merge la razboi. Numai cu stanga nu pot trage cu arcul. Şi nici ghioaga n-o mai pot manui, cu vartute”.
Cand a rostit cuvantul razboi, voievodul Ştefan şi-a amintit ca-l cunoştea pe Şoiman din batalia de la Vaslui. L-a îmbraţişat şi i-a zis: „De folos ţarii tot poţi fi, Şoimane. Pentru ca eu ţi-am dat în stapanire acest deal, ca în varfu-i sa te-aşezi ca stejar sa priveghezi, şi duşmanii de-i vedea, c-au intrat în ţara mea, tu sa strigi cat îi putea: Sai, Ştefane, la hotara, c-a intrat sabia-n ţara! Atunci eu te-oi auzi, ca un zmeu m-oi repezi şi nici urma-a ramînea de duşman în ţara mea”.
Şi în adevar, deşi invalid, Şoiman Burcel a fost de mare folos ţarii. Pe atunci semnalele de primejdie se dadeau prin focuri mari aprinse pe varfuri de movile şi dealuri. Iar Şoiman a vegheat cu straşnicie, în vîrful dealului unde-şi avea acum ogorul. De cate ori a zarit focurile aprinse pe dealurile dinspre hotare a aprins şi el foc, facand ca vestea despre primejdia duşmana sa ajunga repede la Suceava, la curtea domneasca. Sa afle Ştefan voda şi sa sara cu oastea la hotare, sa apere ţara.