Popa Nița tocmai ieșise-n curte sa sparga un dovleac la scroafa, cand intra pe poarta dascalul Ghița Pitac, cantareț la strana cea mare și om de-ncredere al sfinției-sale.
– Ce-i, Pitac?
Dupa obiceiul sau, dascalul nu prea se grabi sa raspunda. Ca sa mai prinda suflet, se șterse întai cu basmaua la nas și pe fața; apoi se uita cu luare-aminte la dovleacul din brațele popii și scuipa într-o parte.
– Dandana mare, parinte… , începu el pe nas, ca era cam fornait la vorba. Ce e nu e bine.
– Ne-a picat iar protopopul? se-ncrunta popa.
– Nu, alta pacoste…
Sfinția-sa ar fi vrut sa afle dintr-o data cum sta lucrul. Dar scroafa n-avea astampar. Starnita de dovleac, înalța ratul spre el și grohaia mereu, cerandu-și partea. Popa Nița o împinse cu piciorul:
– Ho, ca nu dau turcii!
Era o scroafa tanara, încalțata în glod uscat pana la genunchi, cu par de canepa pe spinare și cu belciug în nas. Pitac o privi îngaduitor și scuipa iar într-o parte, așteptand sa-i vie randul.
– S-a iscat în sat un calugar venetic – urma el – un batist, un inochintist, ori dracu știe ce-o fi fiind. A tras la casa Zoiței lui Alexe Manjoc din capul satului și, cica, s-a pus pe facut minuni.
– Pe facut… ce?
– Minuni.
La auzul unui cuvant așa de neașteptat, popa Nița ramase cu ochii holbați și cu gura cascata.
– Vorbește mai tare, bre omule! se rasti el apoi, suparat, pe cand scroafa grohaia tot mai ascuțit. Ce fel de minuni? Ori ai început sa bați campii…
– Minuni ca toate minunile! zbiera Pitac. N-am vazut cu ochii, dar am auzit. Zice c-a vindecat pe Lina Todiresei, care-o aduse ma-sa asta-iarna la sfinția-ta sa-i citești de duca-se-pe-pustii… de era sa moara de tot dupa aia, c-a apucat-o și mai rau nabadaile… Și pe Ilinca lui Pavel, care i-a intrat asta-vara un șarpe-n burta, cand s-a culcat la soare cu gura cascata. Și pe Floarea lui Țamboaca, a de fugise acu doi ani cu Ionica, feciorul lui Nastase Parlogea din Capațaneni… cand n-a vrut baba s-o primeasca-n casa, de zicea c-a asmuțit cainii dupa ea și-a apucat-o cu dinții de-un picior…
– De care picior? întreba popa, cam într-aiurea.
Dar nu s-auzea mai nimic, caci scroafa își pierduse de tot rabdarea. Pentru ea, daraverea cu calugarul ca și cum n-ar fi fost. Cu ochii dupa dovleac, se jeluia amarnic pe toate tonurile, ba-l îmboldea pe sfinția-sa și cu ratul uneori pe la genunchi ca sa-i aduca aminte, sa n-o mai dea așa uitarii, ca-i pacat.
– Zice ca s-a dus la el și moș Sandu Turlacu, socrul lui Ilie Farasulea din Gura-Vaii, urma Pitac, sa-l vindece de nevoile batraneții, ca era cazut de tot… Ș-acu, cica umbla moșneagul ca un buhai pe ulițile satului, cu manile-n șolduri și cu caciula pe-o spranceana, de nu mai poate trece nici o muiere de raul lui…
– Vorbește, bre omule, mai tarișor! se ruga popa, venind mai aproape. Parca n-ai mancat de trei zile…
– Hai? racni Pitac, cu mana palnie la ureche.
Sfinția-sa își pierdu rabdarea:
– Am mai ținut eu lighioane pe langa casa, vorbi el roșu de manie, da’ scroafa îndracita ca asta nici ca s-a mai pomenit. Nu te lasa, bre, cand îi abate ei, s-auzi macar o vorba, manca-o-ar lupii!
Și vazand ca iar îl îmboldește între genunchi, mai sa-l ia pe sus, popa Nița, scos din fire, ridica dovleacul într-o mana și i-l tranti cu sete în cap.
Izbita fara veste drept în creștet, cand s-aștepta mai puțin la una ca asta, scroafa se rasuci o data în loc și-și pierdu graiul cateva clipe. Se lasa apoi pe picioarele dindarat și, luand martori cerul și pamantul la aceasta nelegiuire din partea stapanului sau, începu a slobozi din trambița ratului niște plangeri așa de cumplite, ca toți cainii de prin împrejurimi sarira arși de prin cotloanele lor și navalira-n ulița, încredințați c-a intrat ursul în sat ori vine sfarșitul lumii, alta nu poate fi.
– Halal ison! vorbi dascalul, privind-o cu jind. Parca-i mașina de la trin…
Dar popa Nița își astupase urechile și fugise în casa, de unde se ivi în curand tragandu-și giubeaua pe-o maneca și se-ndrepta cu grabire spre poarta:
– Hai acolo, la fața locului, sa vedem și noi ce și cum… Cu giubeaua falfaind, sfinția-sa porni în goana pe linia satului la deal; și calca așa de amarnic ca dascalul, om moale din fire, abia se mai ținea din urma lui.
– Zice ca-l cheama Sisoe, încerca Pitac iar sa lege vorba, ca sa-i mai întarzie puțin mersul. Și cica vine de-a dreptul din rai…
– Vine… din raiul mani-sa! mormai popa-n barba, fara a-și domoli pasul.
٭
La casa Zoiței din deal, ograda plina de lume; mai cu seama femei, ca barbații erau duși care-ncotro, la munca.
Vreo doua îi zisera „Saru- mana”, din varful buzelor. Altele se-mboldira în urma lui cu cotul:
– Sa știi, fa, c-o sa fie nunta…
Popa Nița își facu drum printre ele, posomorat. Cand ajunse-n tinda, își arunca ochii din treacat spre un pat învelit cu rogojina, unde se vedeau randuiți colaci de casa, ulcele acoperite la gura, strachini cu oua și alte bunatați.
– Hm! facu sfinția-sa cu înțeles.
În odaia din dreapta, s-auzea vorba. Deschizand ușa la perete, popa arunca o privire apriga înauntru, pe cand femeile se-ngramadeau la spatele lui.
– Dar ce faci acolo, cuvioase? întreba el cu glas tare, fara sa treaca pragul.
În fundul odaii, sub icoane, Sisoe sta cu mainile împreunate pe creștetul unei babe îngenuncheate la picioarele sale. întorcand capul și zarind fața bisericeasca, sfantul aștepta ca noul-venit sa-l recunoasca de asemenea și sa-i ceara blagoslovenie, ca unuia mai mare. Dar popa îl privea aspru – și nici gand sa-i sarute poala anteriului, cum era de așteptat.
„Între ai tai ai fost și-ai tai nu te-au cunoscut…”, vorbi Sisoe în pilda, întorcandu-și fața de la el.
– Lasa asta! i-o reteza popa, scurt. Mie sa-mi spui doar atata: cam ce faceai acolo sfinția-ta?
Sisoe nu gasi de cuviința sa-i raspunda.
– Iaca se ruga și el pentru amarata asta lipsita de vedere, îndrazni sa graiasca atunci o femeie din gramada, aratand spre baba de la picioarele sfantului.
– Nu te-am întrebat pe tine! se rasti popa, manios. Ce mi te vari în vorba, ca musca-n coada calului?
– Sfinția-lui face minuni…, gasi de cuviința sa adauge, cu glas spasit, alta.
– Minuni?… se mira popa Nița, fara a-ntoarce capul. Și cu ce drept vii sfinția-ta sa faci minuni în parohia mea? ridica el deodata glasul, catre Sisoe. Ai vreo îndreptare de la Mitropolie, ceva?… Ia spune-mi și mie: cu a cui învoire ai pornit cuvioșia-ta astfel, sa faci minuni pe la casele oamenilor?
– Cu învoirea Celui preaînalt, raspunse Sisoe plin de mandrie, carele este mai mare decat voi toți și decat Mitropolia. El însuși mi-a dat dezlegare sa purced pe pamant pentru binele oamenilor, pogorandu-ma din rai.
– Din rai! rase popa, acru. Vazutu-l-a cineva, raiul, cu ochii? Ia sa nu-mi umbli mie cu baliverne d-astea, ca eu nu-s muiere, la mine nu se prinde! Și sa faci bunatate sa nu mai strici capul poporanilor mei cu asemenea povești, ci sa te carabanești cat mai repede de la noi, daca nu vrei sa dai de dracu.
– Acum și-n vecii vecilor amin! întari Pitac, lungind gatul peste umerii femeilor.
– Auzi acolo, pufni iar popa cu manie, din rai! Din care rai?
La aceasta navala de cuvinte fara noima, Sisoe nu mai știa ce sa raspunda.
– Lasa, parinte, saru- mana…, ce-ai cu el? sari atunci iarași cu gura, în apararea lui Sisoe, o femeie de la spate… Lasa-l sa se oploșeasca și el p-aci, pe la noi, daca ni l-a trimis Dumnezeu… ca doar nu-ți ia nimic din tainul sfinției-tale!
– S-avem și noi un sfant în sat, ca nu strica, întari alta. Mai rebegește o vita, mai se bolnavește un copil… ce-ai cu el?
– Voi, proastelor, sa taceți, se rasti popa, fierband. Ce știți voi? Duca-se la pacatele, de unde-a venit, sa faca minuni pe undea mai facut. Cum nimeri el, din rai, tocmai în parohia mea?
– Lasa-l, parințele! se ruga atunci cu glas pierit și baba de la picioarele lui Sisoe – lasa-l sa ispraveasca barem ce-a început…
Și-i tremurau mainile de slabiciune, și i se umpluse ochii cei orbi de lacrimi, caci se temea sa nu plece sfantul tocmai acum și s-o lase cu minunea neispravita.
– Ba sa-și ia catrafusele și sa plece îndata, porunci popa neînduplecat.
Dar Sisoe nici gand n-avea de plecare. Mandru ca-i luau femeile partea, își puse mana pe creștetul babei și-o îndemna sa îngenuncheze iar la picioarele sale.
– Așa ți-i vorba? striga popa, catranit la obraz de manie. Bine! Lasa c-avem noi ac de cojocul tau…
Și fara a mai închide ușa în urma lui, coborî cu pași mari în ograda, de unde porni iar în goana pe ulița-n jos, urmat cat colea de Pitac, care se ținea dupa el ca umbra.
Ajunși în dreptul primariei, își domoli puțin pasul, gata sa se opreasca; dar aducandu-și aminte ca are cu primarul o daravera, pentru niște buruieni de zarzavaturi pe care le cam stricase scroafa sfinției-sale, carni la stanga și nu se mai opri pana la jandarmerie, unde intra pe ușa înfierbantat și posomorat, sa schimbe cateva vorbe în taina cu domnul șef.
٭
Dupa plecarea popii, femeile se îngramadira iar la ușa, dand navala care sa intre mai întai. Simțeau ele, pesemne, ca sfantul asta n-are sa prea faca mulți purici în satul lor.
– Hai odata, matușa, striga una prin crapatura ușii, tot n-ai mai ispravit?
– Ai pus gabja pe sfinția-lui și nu te mai dai dusa de-acolo, parc-ar fi uns cu miere.
– Ia lasați-o-n pace, soro, sa-i tihneasca și ei minunea, saraca! Daca v-ar face și voua cineva așa, v-ar placea?
– Dar ce-i mai trebuie vedere acu, la batranețe? N-a vazut ea destule, cat era tanara…
Femeia de gazda își facu drum înauntru, chip sa mai deretece cate ceva prin casa. Tragand cu coada ochiului spre baba, o vazu cum clipește des și parca se uita-n juru-i ca omul care-a ieșit din întuneric adanc la lumina zilei.
– Dar ce, matușa, nu cumva ai început a zari cate-oleaca?
– Da, maiculița… , minunea lui Dumnezeu… , parca-ncep a vedea! raspunse baba privind împrejur, ca de pe alta lume. Bodaproste! Iaca, te vaz pe tine… și pe sfinția-lui, Maica Precista sa-l rasplateasca… Iaca și icoanele… și patul… și uite colo, pe gard, și nadragii lui barbat’au…, bodaproste!
Vorbind așa, începu a-și face cruci peste cruci în fața icoanelor. La urma, își varî mana-n san și scoase de-acolo, de langa pielea-i zbarcita și pamantie, cateva smochine mucegaite, înșirate pe baț, și le puse cu sfiiciune pe colțul mesei, drept mulțumita.
Sisoe arunca o privire piezișa spre acele boloștine dulci, de care-i era acru sufletul pe lumea cealalta, și numai cat le vedea, îl și apuca un soi de leșuiala; dar se stapani și tacu, înghițind în sec.
– Ti, cum am uitat, uita-m-ar moartea! facu gazda, lovindu-se cu mana peste gura. Sfinția-ta ai fi flamanzit, biet, dupa atatea minuni cate le-ai facut pe inima goala…
Și fara a mai aștepta raspuns, se repezi pana-n tinda, de unde se întoarse cu o strachina smalțuita, o lingura de lemn și un clondir verde, astupat la gura cu un cocean de porumb.
– Dar ce-ai acolo, în clondir? întreba Sisoe, banuitor.
– Ia un pic de lapte dulce, ca sa-ți mai ții inima pana una-alta.
– Lapte? striga roșu de manie. Ia-l d-aci, sa nu-l vaz! Pentru asta m-am pogorat eu din cer pe pamant?
– Nu te supara, parinte, pacatele mele! facu gazda speriata. Iaca, îl duc îndarat daca nu-ți place. S-or mai fi gasind, ele, și altele la o casa de om gospodar…
Și ieșind iar în tinda, între femei:
– Nu-i mai aduceți lapte, soro! vorbi ea, cu ciuda. Nu-i mai aduceți lapte, ca vi-l toarna-n cap. Nu-ș ce-o fi avand cu laptele… – Pesemne c-o fi ținand post…
– Ori i-o fi poftind inima la altceva, la acritura, la saratura, mai știi?
– Cu d-astea nu mai face el minuni… Mai bine sa-i dam niște jumari cu slanina ori cu fasole, sa mai prinza putere, saracuțul. Ș-atunci sa vedeți voi minuni!
Nu multa vreme dupa acest sfat, Sisoe sta la masa în fața unui talger cu jumari aurii și-a unei strachini pline cu muraturi, mușcand cu mare pofta ba dintr-un ardei de cei lungi, care-i frigea gura și-l facea sa sufle printre buze, ba din cate-o patlagica verde, care pocnea împroșcand în juru-i zeama și semințe.
Și cu gura plina vorbea catre femei:
– Afara de aceste muraturi, mie nu-mi trebuie alta rasplata decat sa ma pomeniți și sa-mi puneți și mie un praznic la calindar…
– Dar parca n-ai sfinția-ta zi la calindar pe la-nceputul lunii lui iunie? zise o femeie lunga și ofilita, care fiind soția dascalului Pitac, se pricepea la asemenea daraveri bisericești.
– Aceea nu-i ziua mea, vorbi Sisoe amarat. E ziua lui Sisoe cel mare, carele numai la nume samana cu mine, dar e altul…
Pe cand vorbea astfel, înfruptandu-se din bunatațile la care ravnise atata amar de vreme, se auzira în tinda pași grei de cizma și-n ușa se ivi un flacauandru îndesat și lat în spate, cu capela pe-o spranceana și cu pușca pe umar.
– Aici sta popa care face minuni? întreba el.
Femeile întoarsera spre noul-sosit priviri ascuțite și banuitoare:
– M-da… dar ce-ai cu el?
– Eu n-am nimic. Da’ m-a trimis domnu șef sa-l poftesc pana la secție, ca zice ca i-a venit pofta sa-i faca și lui o minune.
– Ba sa-și mai puie pofta-n cui domnu șef, zise o femeie. Ca-i sfantul nostru, și nu te lasam sa ni-l iei.
– Zau? Dar cine sunteți voi?
– Cine, necine, nu te lasam – și gata.
– Ba sa faceți bine sa va dați la o parte, cand zic. Nu cumva vreți sa va-ncontrați cu mine?
– Nu va puneți, fa, cu stapanirea! vorbi atunci o femeie mai potolita, facandu-și loc printre celelalte. Nu va puneți cu stapanirea, ca-i mai rau. Las’ sa-l ia, daca are porunca – ce-o sa-i faca? Sfant nu e? Face o minune și scapa…
٭
Sisoe mergea prin mijlocul uliții, fara teama, cu jandarmul alaturi, în fruntea alaiului de copii și femei care-l petreceau și-l cainau, parca l-ar fi dus la groapa:
– S-a pogorat din rai, saracuțul de el, și uite peste ce-a dat!
– Oare o sa-l țina mult acolo, ori o sa-l duca încotrova?
– Unde sa-l duca?
– Ei, unde?! La oraș.
– La oraș? Dar ce, n-au aia destui doftori și moașe pentru ei, ce le mai trebuie sa se bucure la sfantul nostru? Auzi acolo! Ei de toate, și noi nimic! Doftor nu, moașa nu, sfant nu… numai jandari și priceptori! Ce fel de dreptate-i asta?
٭
Cand intra Sisoe în cancelaria postului, domnul șef sta rasturnat pe spatarul unui scaun, cu un picior pe masa și cu altul la dracu-n praznic.
– Dumnealui e popa care face minuni? întreba el pe jandarm.
– Da, sa traiți!
– Cum te cheama, taica parinte? întreba domnia-sa, masurandu-l pe Sisoe din ochi.
– Sisoe ma cheama, raspunse sfantul.
– Hm, frumos nume. Se cunoaște ca nu ți l-a dat nașul la botez, ca ți l-ai ales singur cand te-ai tuns calugar. Sisoe… și mai cum?
– Sisoe, ș-atat. Cum sa ma mai cheme?
Domnul șef parea în toane bune ș-avea chef de vorba.
– Apai, sa vezi, sfinția-ta, zise el rasucindu-și mustața, noi suntem așa un fel de oameni, care nu ne mulțumim numai cu atata. Uite, vezi? Pe mine, care va sa zica, ma cheama Traian. Dar îmi mai zice și Dumitraș, cu voia sfinției-tale. Iar pe baietanul asta, care te-a adus încoace, e drept ca-l cheama Nica din botez; da-l mai cheama și A Catrinei, daca te uiți bine la livretul lui. Iar pe dumnealui de colo, de-afara, care se zgaiește la noi pe geam, ca la panorama, este foarte adevarat ca-l cheama Ghița; dar asta-i, ca-l cheama și Pitac… daca n-oi ieși cumva la el acuș, sa-l fac sa uite cum îl cheama! Ai înțeles, taica parinte?
Sisoe însa nu dadea semne sa fi înțeles.
– De unde vii, sfinția-ta? întreba atunci șeful, schimband tonul. Atata lucru trebuie sa fi știind, ca s-avem și noi ce scrie colea, la raport, și sa te trimitem la urma, adica de unde-ai venit.
– Sa ma trimiteți de unde-am venit? Asta nu se poate…
